Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Pescuit sportiv" - Un nou pariu câºtigat
Cuþitul în apã... danubiano-ponticã
Printre reuºitele "generaþiei minimaliste", sau cum s-o numim, "pariurile" par sã se afle la mare cãutare: cuplul claustrat din "Elevatorul" lui Dorobanþu, talk-show-ul lui Porumboiu din "A fost sau n-a fost", amãgitoarea platitudine din "Boogie" al lui Radu Muntean, lentorile lui Cristi Puiu, în "Moartea domnului Lãzãrescu", dezinvoltura de moravuri din "Legãturile bolnãvicioase" ale lui Giurgiu, sau fineþea banalitãþii lucrate în filigran din bijuterii de scurt-metraj ca "Lampa cu cãciulã" de Radu Jude, "Joi" de Hadrian Marcu, "Ajutoare umanitare" de Hanno Höfer, ori absurdul delirant din pastilele lui Igor Cobileanski... Nu e de mirare, aºadar, cã Adrian Sitaru are curajul de a pune ºi el un pariu iconoclast cel puþin incitant, propunându-ºi un film compus sutã la sutã din unghiuri subiective. Drept pentru care, consider cã ºi analiza sa meritã o abordare mai puþin convenþionalã, pornind tocmai de la acest element formal, pentru a pãtrunde abia ulterior în fondul filmului.
Avem de-a face cu trei personaje principale, angajate într-o relaþie dinamicã, instabilã ºi care, pornind din start de pe un palier de tensiune înalt, ajunge la intensitãþi extreme. În jurul lor, graviteazã pasager ºi câteva figuri episodice, cu roluri strict auxiliare. E foarte interesant felul cum Sitaru împrumutã cu precãdere camerei perspectivele celor trei protagoniºti (în ciuda atitudinii sale adverse, ar fi totuºi cam greu s-o etichetãm pe Ana-Violeta ca "antagonistã", triunghiul având un echilibru în continuã miºcare), iar în momentul când intervine ºi câte un alt personaj (Ionuþ, pãdurarul, ºoferul de camion, etc.), i se substituie ºi acestuia, reuºind astfel sã cuprindã în cadru întregul trio central, ºi oferind deschidere ºi elasticitate viziunii de ansamblu. Examinând cu atenþie profesionalã filmul, vom remarca rigoarea cu care autorul îºi urmãreºte procedeul, atât la nivel tehnic, cât ºi în plan estetic - de la detaliile meticuloase ale coborârii ochilor spre mâini, volan, brichetã, etc., pânã la construirea relaþiilor de privire între personaje ºi implicarea în stãrile lor afective (inclusiv prin folosirea focalei lungi, cu cadrul strâns la prim-plan sau grosplan, atunci când concentrarea personajului substituit o justificã, deºi distanþa fizicã e mai mare - un elocvent exemplu de polivalenþã asumatã conºtient ºi creator a noþiunii de "unghi subiectiv"). Desigur, la fel de conºtient (ºi creator) îºi asumã autorul ºi neajunsurile acestui tip de perspective, prin mobilitatea complet neortodoxã ºi dãtãtoare de vertijuri a camerei - e inevitabil rapelul la "Blair Witch Project" ºi "Cloverfield", cu precizarea cã acolo chiar aparatul de filmat în sine era personaj (iar de aici, ar merita sã dezvoltãm o întreagã disertaþie despre implicaþiile multilaterale ale acestui tip de convenþie, în diversele sale forme). În majoritatea cazurilor, imperfecþiunile inerente ºi voite ale procedeului dau rezultatele scontate, starea de ameþealã (resimþitã efectiv la nivel fizic de unii spectatori) suprapunându-se peste creºterea inexorabilã a tensiunii ºi terorii suferite de cei doi (anti)eroi. Totuºi, am senzaþia cã ar fi fost loc ºi pentru o calibrare mai atentã a acestor miºcãri deconstructiviste, spre a menþine disconfortul la limita idealã dintre legitim ºi inestetic - deºi, recunosc, s-ar putea sã fiu super-cusurgiu; avem de-a face aici cu acel tip de dozaj farmaceutic al mijloacelor de expresie propriu ºi minusculelor imperfecþiuni pe care le-am identificat (sau, cel puþin, aºa cred), la opere ca "Moartea domnului Lãzãrescu" sau "Patru luni, trei sãptãmâni ºi douã zile".
Unul dintre principalele motive pentru care semi-artificiul lui Sitaru reuºeºte atât de bine, fiind pe cât de precis coordonat, pe-atât de solid justificat, constã în sistemul de relaþii ale actorilor - cu partenerii de joc, cu regisorul, cu scenariul. Din capul locului, personajele se disting printr-o construcþie meticuloasã la nivelul identitãþilor, temperamentelor ºi detaliilor, oferind partituri extrem de solide - realiste, absolut credibile, precum ºi, totodatã, insolite (prin aceasta, Sitaru confirmându-ºi ºi talentul dramaturgic - cu precizarea cã scriptul dezvoltã o idee a lui Radu Jude). În continuare, scenaristul/regisor ºi-a ales cu mare scrupulozitate interpreþii, pe parcursul unor probe de casting exigente, dupã care au insistat cu toþii o varã întreagã asupra repetiþiilor - un mod matur ºi ideal de a lucra, aflat la antipodul însãilãrilor penibile ale atâtor fãcãtori de filme care conteazã mereu, motivat dar cel mai adesea ne, pe improvizaþiile la filmare. Când în sfârºit au dat "motor", triunghiul personajelor dobândise cea mai solidã consistenþã, iar "starea" actorilor vibra la intensitate maximã - ceea ce se simte permanent pe ecran, în cel mai bun sens, potenþând aºa cum spuneam jocul unghiurilor subiective.
Evident, se impune sã subliniem ºi rolul decisiv al directorului de imagine Adi Siliºteanu, care dincolo de înnebunitorul tur de forþã al substituirilor (nu e nevoie de un efort prea mare de imaginaþie ca sã deducem ce înseamnã pentru un operator sã filmeze subiectivul ºoferiþei în mers, de exemplu), surprinde cu acuitate atât prozaismul ambianþei urbane din primele secvenþe, care fixeazã de la început concepþia realistã a filmului, cât ºi detaliile decorului natural în care se desfãºoarã partea principalã a acþiunii: în faþa camerei lui, pãdurea, malurile lacului, drumurile de þarã, devin spaþii incerte ale unui labirint de unde pândesc ameninþãri vag definite - cu atât mai paranoide, cu cât obiectivul identificã ºi speculeazã cu stil ºi ironicã savoare, în cheie antiteticã, "poezia naturii": o poieniþã luminatã pieziº printre coroanele copacilor, prelingeri printre ierburi înalte ºi flori de câmp, contemplãri ale cerului albastru cu scame de noriºori albi ºi pufoºi, toate acestea permeate de senzaþia continuã a unui ºtreang care se strânge inexorabil în jurul gâtului. (Unul dintre cele mai inspirate momente, în acest sens, e cel al “învierii” Anei-Violeta: compoziþia cadrului din miºcare, în timp ce tânãra crezutã moartã se ridicã treptat, mimând buimãceala, vãzutã din spate, efectiv îþi dã fiori – ca ºi cum din pãmânt s-ar înãlþa treptat o forþã teluricã si distrugãtoare…)
Contribuþii discrete îºi aduc compozitorul Cornel Ilie, a cãrui muzicã fuzioneazã pânã la auto-estompare cu ambianþa ºi starea de ordin general, ºi scenografia, relizatä în tandem de regisor ºi operator (cu participarea actorilor la alegerea costumelor), completând fãrã ostentaþie umanitatea personajelor prin compunerea unor þinute banal-caracteristice (în special cea a prostituatei, evident, cu stridenþele sale inerente, armonizându-se discordant cu hainele de picnic ale celor doi - plus coordonarea atentã a vestimentaþiei celor câteva personaje de plan secund), completate cu elemente de recuzitã economice ºi subtile. La fel ca George Dorobanþu, în "Elevator" (film cu care "Pescuit sportiv" se înrudeºte strâns, prin specificul de proiect independent, digital ºi virtualmente fãrã buget), Sitaru ºi-a montat singur materialul, completându-i astfel atât hurducãturile schismatice, proprii fracturilor de tensiune în crescendo, cât ºi fluenþa de fond; din pãcate, se remarcã pe alocuri ºi câteva scãpãri de racord sau "sãrituri de montaj" nefericite (capcanele pariului cu ambiþia subiectivelor, de!), însã puþine la numãr ºi atât de fine încât un ochi mai neavizat poate luneca peste ele fãrã probleme.
În orice caz, e indiscutabil cã toate aceste virtuozitãþi certe riscau sã cadã în teribilism superficial, dacã n-ar fi avut suportul unui strat uman atât de solid ºi bogat în sensuri - zona în care autorul filmului ºi cei trei actori exceleazã cu adevãrat. De mult aºteptam sã-l mai vãd pe Adrian Titieni într-un rol pe mãsura datelor sale actoriceºti: inteligenþã a abordãrii, rafinament matur al mijloacelor de expresie ºi, evident, fizionomia sa atât de ofertantã, de bãrbat urâþel-simpatic, cu o stranie combinaþie de aparentã încremenire peste o mare mobilitate interioarã. Personajul sãu combinã într-un echilibru instabil ºi, de aici, dinamic, generalul cu individualul, obþinând una dintre acele rare instanþe ale particularului (monadã supremã a esteticii), aici la nivel caracterologic. Mihai e profesor de matematicã la o ºcoalã, om cu principii morale în care crede sincer (a preferat sã-ºi piardã slujba, mai degrabã decât sã treacã niºte corijenþi la instigarea directoarei, ºi insistã ca relaþia amoroasã ilicitã sã porneascã totuºi spre recunoaºtere ºi oficializare), dar pe care i le va pune amarnic la încercare neaºteptata evoluþie a weekendului în care spera sã se relaxeze cu amanta - amantã, în treacãt fie spus, puþin cam cãsãtoritã... În rolul ei, Ioana Flora îºi justificã datele actoriceºti afirmate la debutul din "Marfa ºi banii", creionând din tuºe subþiri ºi precise o Mihaelã (semnificativã stereotipie onomasticã) acru-chichiricioasã, senzualã ºi cam labilã nervos, vulnerabilã dar ºi cinicã. De pe tot parcursul evoluþiei sale interpretative, urmãritã cu siguranþã ºi o rarã dezinvolturã, am reþinut în special prima izbucnire istericã, în momentul imediat anterior încercãrii de a se debarasa în pãdure de presupusul "cadavru", ºi mai ales secvenþa de lesbianism, în care actriþa sugereazã cu o admirabilã economie de mijloace conflictul emoþional al personajului: a acceptat compromisul printr-un târg de o moralitate mai mult decât îndoielnicã, suportã scrâºnind din dinþi tuºeurile vaginale ale prostituatei, dar în acelaºi timp nu-ºi poate reprima primele tresãriri de excitaþie fizicã... Sau, ca detaliu realist de compoziþie a personajului, ticul verbal “despre asta-i vorba” – preluat cu sarcasm semi-constient, în final, ºi de Ana-Violeta…
Fãrã doar ºi poate, însã, greul îi revine Mariei Dinulescu, care dupã un parcurs pe cât de bogat, pe atât de sinuos - douãzeci de roluri în opt ani de carierã, oscilând între extreme ca "Dincolo de America" ºi "California Dreamin' (nesfârºit)" - atinge aici primul pisc cu adevãrat superlativ. Personajul e atât de cotoios, încât pariul (din nou un pariu, actoricesc de astã datã) nu prea lasã loc pentru jumãtãþi de mãsurã: sau strãluceºte orbitor, sau se pierde în gaura neagrã a penibilului. Rar am întâlnit o atât de adecvatã încarnare (ºi definire) a ceea ce înseamnã perversitatea: Ana-Violeta îºi "pescuieºte sportiv" victimele (evident, ei îi aparþine acþiunea din titlu - semnificatvã fiind ºi varianta internaþionalã a acestuia: "Hooked" / "Agãþat", "Prins în cârlig") numai ca sã se joace cu ele ca o pisica, sau mai bine zis ca un pescar care, încântat nevoie-mare cã peºtele a muºcat, nici mãcar nu-l mãnâncã, aruncându-l înapoi în apã - adicã, sadism gratuit, deghizat cu imperialã ipocrizie în "sportivitate". Cu o splendidã ironie a scenariului ºi dialogurilor, personajele converseazã inconºtient pe aceastã temã, explicitând fãrã pic de ostentaþie universul semantic ºi conþinutul de idei al întregului film. Din aceastã perspectivã, personajul se impune de bunã seamã ca unul dintre cele mai izbutite din filmul românesc: situatã intelectual la nivelul acelei irezistibile isteþimi intuitive pe care o dezvoltã "ºcoala strãzii" (aici, ºi la propriu, ºi la figurat), Ana-Violeta îi manipuleazã instinctiv pe Mihai ºi Mihaela, cu o incredibilã voluptate a fãþãrniciei, prinzându-i mereu pe picior greºit cu oscilaþiile ei vertiginoase între pisicisme dulcege ºi maºinaþii perfide, care inspirã un insuportabil amestec de seducþie ºi respingere. E fermecãtoare ºi slinoasã, stârneºte dezgustul ºi totuºi nu poþi scãpa din cârligele ei. Forþa personajului, atât din scriitura ºi creaþia regisoralã ale lui Sitaru, cât ºi datoritã talentului de o cuceritoare naturaleþe, dublatã de o penetrantã capacitate de aprofundare, al Mariei Dinulescu, devine aºa de mare, încât reuºeºte sã acopere unele goluri de dramaturgie - în special închiderea cercului în final, când Ana-Violeta, satisfãcutã, ºi-a "aruncat peºtii în apã" ºi-ºi pregãteºte cârligul pentru o nouã prizã: deºi formulaic ºi cam neverosimil, trucul îºi atinge totuºi efectul scontat, în primul rând prin felul cum actriþa ºi-a potenþat personajul: ultimul ei unghi subiectiv, privind din pãdure plecarea celor doi ºi pândind apropierea altei maºini, respirã aproape aceeaºi teroare ca a cadrelor similare din "The Evil Dead" al lui Sam Raimi.
Iar cea mai stresantã e tocmai deplina gratuitate a jocului: face totul de amorul artei, probabil absolut inconºtientã, ºi cu siguranþã fãrã sã-i pese de revelaþiile precipitate prin aceste spulberãri ale mãºtilor. În fond, tocmai de aici se revendicã substanþa moralã a filmului: puþin o intereseazã pe ea strâmbãtãþile ºi putreziciunile pe care le scoate la ivealã de sub aparenþele de respectabilitate ale victimelor - nouã, spectatorilor, ne revine rolul de a judeca... sau, mai bine zis, de a medita.
Pentru cã, în ultimã instanþã, marele merit al "Pescuitului sportiv" constã în eleganþa cu care, fãrã sã-ºi aroge aere condescendente faþã de propriile sale personaje, predispune la meditaþie obiectivã. Atât în acest sens, cât ºi la nivel (evident!) de setup, asemãnarea cu "Cuþitul în apã" e semnificativã - ºi, categoric, cât se poate de onorabilã! E prematur sã spunem dacã cinematografia româneascã s-a îmbogãþit cu un Polanski carpato-dâmboviþean, dar nu încape nici o îndoialã cã, în galeria Mungiu, Puiu, Porumboiu, Muntean, Dorobanþu, Jude and (illustrious) Company, se înscrie de-acum, cu drepturi depline, ºi Adrian Sitaru.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
25 ianuarie, 2009, 00:30-02:21
Bucureºti, România
|