Poezia

[White1]

--And yet, another night, your apparition
has come to haunt me in a gory vision!
I beg you, Lilith, let me be at last!
O, don’t evoke the gardens of the past,
the long forgotten Eden! Don’t remind
my wearied heart of treasures it can find
nowhere on earth. I beg you, disappear...
--Poor, Adam, you are dazed with fear!
--Was that the wind or have I heard a voice?
--You’ve called on me and now you don’t rejoice?
--Be gone, damned spirit! Disappear for good!
--You’ve yet to taste the magic of the fruit...
--I can’t be tempted twice, I’ve had my share;
my paradise is lost, my world stands bare,
my God is raged. --No free man needs a God!
--This blasphemy! O, Lilith, tempt me not,
my mind is clear for He directs my way
and there is nothing you can do or say
to blind me. The star still shines to guide
myself, a traveler, to heaven with its light.
--You need no star! Its light can only chill...
--Without it, I’d be lost! -- You have free will...
--These lies cannot deceive a faithful ear,
I listen to you not! -- But you still hear!
In vain, you dream of heaven, there is no
life after death. -- Then, where do all men go?
--Into a vacuum, which consumes all life...
--And do you think existence is a strife?...
All that we do? Our ever single breath
Brings closer us to nothingness... to death?
There must be justice in the end of time!
--There is no justice for there is no crime.
There is no sin... It’s but a shade of good;
and that’s the juice of the forbidden fruit!
For that, which casts no shadow cannot be...
Dear Adam, you are full of glee?
--I’ve come to understand you don’t exist,
and nothing hangs above me, just the mist...
O, cruel, insomnia! what you create to keep
a wearied man away from rest and sleep.
Such webs you spin that even now I gape
and wonder how these tales come to shape...

Andrey Kneller, Adam & Lilith

[victor_homescu]

zbiara, zbiara zebra
musicata de fiara
dungile ei se arunca pe
terenurile de tenis, pe hainele
detinutilor, pe gardurile mov
zebra musicata de fiara e fara
dungi, dungile ei fac un sicriu
din dungi de zebra pentru zebra
dungile ei fac zabrele pentru
cusica poetului Ezra Pound
dungile zebrei musicata de fiara
coloreaza urletul coardelor vocale
strigatul vânatorului numara pâna
la zece. cele zece porunci. dar fiara
nu aude e surda sii dezlipesite dungile
de pe zebra durdulie ramasa în camasia
de noapte
zbiara, zbiara zebra, musica, musica fiara
sub curcubeul vargat

Ion Stratan - Zebra musicata de fiara

[Qube86]

Sărmane suflete naiv

Sărmane suflete naiv,
mereu eşti trist fără motiv,
zburând, nemaiştiind că zbori,
murind, nemaiştiind că mori.

Sărmane suflete naiv,
la bunătate corosiv,
fiind, nemaiştiind că eşti,
iubind c-atât de mult iubeşti.

Aceste suflete ciudate,
atât de neajutorate,
cum ştiu mereu să se tot piardă -
ca focul basmelor să ardă!

-poezie de Nicolae Dabija-

[klute]

Lămâile

Ascultă-mă, poeții laureați
se mișcă numai printre plante
cu nume puțin folosite: buxus, ligustru, acant.
În ce mă privește, îmi plac străzile ce dau în ierboasele
șanțuri unde prin bălți
pe jumătate secate apucă băieții
vreun subțiratic țipar:
ulicioarele care urmează buza șanțurilor,
coboară printre pămătufii trestiei
și dau în grădini, printre copacii lămâilor.

Mai bine dacă gâlceava păsărilor
se stinge înghițită de azur:
căci simți mai limpede acel susur
al crengilor prietene în aerul ce-aproape nu se mișcă;
și înțelesurile acestei miresme
ce nu se desprinde de pământ
și plouă în piept o neliniștită dulceață.
Aici al învrăjbitelor patimi
război tace ca prin minune,
ne revine și nouă sărmanilor aici partea noastră de bogăție
și e mireasma lămâilor.

Vezi, în tăcerile-acestea în care lucrurile
se lasă și par gata
să-și trădeze taina lor ultimă,
te-aștepți poate
să descoperi vreo greșeală a Naturii,
punctul mort al lumii, veriga ce nu ține
firul de descurcat care să ne ducă-n sfârșit
în miezul unui adevăr.
Privirea scotocește împrejur
mintea cercetează, desparte, potrivește,
în parfumul ce se-mparte
pe când ziua zăbovește.
Sunt tăcerile-n care se vede
în orice umbră umană ce se îndepărtează
O Divinitate tulburată.

Dar amăgirea-ncetează și timpul iar ne-aduce
în orașele zgomotoase unde albastrul se-arată
doar în bucăți, sus, printre cornișe.
Ploaia ostenește pământul, apoi; se-ndesește
plictisul iernii printre case,
lumina se face avară - amară și inima.
Când într-o zi printr-o poartă deschisă
printre copacii din curte
ni se arată galbenul lămâilor;
iar gerul din inimi se desface
și-n piept ne revarsă
cântecele lor
trâmbițele de aur ale solarității.

(Eugenio Montale, Poezii, traducere de Marian Papahagi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999)

[Qube86]

Tancuri la Praga

În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.

Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci micinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.

Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie.

Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.

Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?

Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?

Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.

Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
"Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!"

-poezie de Evgheni Evtuşenko-

[Qube86]

Ultimul dor

Acolo unde lângă râu
Se-nşir' răchiţi bătrâne,
Se duce gândul meu ades,
Se duce azi şi mâine.

Acolo-i satu-ncununat
Cu-a nucilor verdeaţă,
Ferice-acolo am trăit
A vieţii dimineaţă.

Bisericuţa cea de lemn
Şi azi e vie-n minte-mi;
Căsuţa cu doi plopi la drum
O văd parcă nainte-mi.

Şi parcă din grădină ies
S-apuc pe ulicioara
Ce duce la ogor, ţiind
De mână surioara.

Ah! cugetul mi-e ne-mpăcat
Căci am pornit în lume,
Căci am fost surd la tristul plâns
Al iubitoarei mume!

Ca roua s-au topit, s-au dus
Iluziile toate,
Şi sufletu-mi înstrăinat
De jale nu mai poate.

Si dacă din atâtea flori
Nici una nu-mi rămâne,
Un singur gând, un singur dor
De suflet se mai ţine...

De n-am putut ca să trăiesc
De scumpul sat aproape,
La cea biserică de lemn
Când oi muri mă-ngroape.

S-ascult prin somnul cel de veci
Cetaniile sfinte,
Ş-acele cânturi ce-mi aduc
De-a mea pruncie-aminte;

Să mai ascult ca de demult
Cum seara toaca bate,
Când duhul păcii maiestos
Pluteşte peste toate.

-poezie clasică de Miron Pompiliu-

[Qube86]

Rondelul sfintei fără sfânt

Era o sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă,
Avea doar inimă şi gând
Şi-o fustă verde, de mătasă,

Cu astragal şi iacint
Venea la fiece mireasă,
Ea, mica sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă.

Şi ne-am adus aminte când
În toamnă negură se lasă,
Cum lângă noi, de noi visând
Că nu ne vede şi nu-i pasă,
Era o sfântă fără sfânt.


-rondel clasic de Leonid Dimov din ''Semne cereşti'' (1970)-

[Qube86]

Semne puse pe-un sărut

Furişat într-o uitare
Cu risipă de iubire,
Mă întreb de ce ecoul
Se stinge în amintire?

Unde ieri a fost să fie
Focuri neastâmpărate,
Azi e-un munte de tăciuni
Şi o mare de păcate.

Mă întreb, întreb întruna
Cât mai ţin cuvintele?
În privirea mea adormi
Tu, şi toate stelele.

Furişaţi într-o uitare
Ne blestemăm clipele
Ce ne-au retezat în timp
Zborul lin, aripile.

Eu aici şi tu aproape
Punem semne pe-un sărut
Care-a fost sublim odată
Dar la urmă a durut!

-poezie de Marin Moscu-

[Qube86]

Leu

Leului i se mai spune şi regele
Animalelor. Astăzi numărul leilor
Aflaţi în cuşti este aproape
Egal cu cel al leilor din libertate.
Dacă vi se oferă o coroană, refuzaţi-o.


-poezie celebră de Kenneth Rexroth din Bestiar (1956)-

[Qube86]

Două universuri

Stăteam acolo, în mijlocul străzii mari
şi dirijam pe orice călător
pe strada dorită.

Stăteam acolo,
eram mulţumit
de zâmbetul lor recunoscător
dar au venit
maşini ciudate
pe străzi
şi prin aer,
maşini ce scuipau foc
care nu luau în seamă
semnele mele...

Eram prea mic.

Şi am fugit cu teama
ascunsă-n lacrimi uscate,
şi m-am întors cu liniştea
a fost deplină.

O, zei ai nemărginitelor legende
daţi-mi înapoi casa
şi strada furată.

-poezie de Sorin George Vidoe din ''Hohotul Alb''-

[Qube86]

Extaz

Ard.
Suflă, suflă-mi şi tu puţin suflet,
Că al meu, iată-l, se mistuie deasupra mea,
Pregătind aureole
Pentru frunţi mai pure, din viitor.

Semeni cu o frescă bizantină,
Stilizată de două ori
(A doua oară stilizată special pentru mine,
Am pus meşterii la lucru),
Pentru că ai cercuri în loc de ochi,
Cercuri în loc de sprâncene şi de pe acum
Simt răcoarea întunericului din ochii tăi,
Iar asta îmi face bine,
Când ard eu industrial, flacără mare
La intrarea în extaz.

-poezie de Marin Sorescu-

[Qube86]

Freamăt de codru

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri -
Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: – Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:
- Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?

Am răspuns: – Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată…
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!

-poezie de Mihai Eminescu-

[Qube86]

Declanşatorul de plăceri

Acelaşi vin - cu nobilă sorginte -
În multe feluri poate fi sorbit
Şi poţi uşor uita de cele sfinte
Dacă, privindu-l, te şi laşi orbit.

Cunoscători si neofiţi - grămadă -
I se robesc, prin patimă şi zel,
Ori cad sleiţi de muncă la plămadă,
Dar preţuirea e de-un singur fel...

Aşa încât, se cere cumpătare
Şi multă cumpănire, feţii mei,
Cu cât vorbesc eu despre vin mai tare,
Pe voi vă ducă mintea... la femei.

-poezie clasică de George Ţărnea din ''Declanşatorul de plăceri'' (1999)-

[victor_homescu]

- versuri din,Timp cu poeţi morţi,KO UN,nominalizat la premiul Nobel pentru Literatură,(scriitor si călugăr budist,sud-coreean) -
(Am fost în mijlocul furtunii de zapada:
casa era în îndepartare,
iar eu nu cunosteam
mai nimic din lumea asta.
Ce fel de maestru ar fi fost pentru mine acolo?
Singur m-am întâlnit pe mine însumi,
singur am plâns si
singur m-am oprit din plâns.
Ce prieten ar fi fost pentru mine acolo?
Singur m-am ratacit si
singur mi-am continut drumul )
Inima poetului
Într-un ungher al acestei lumi
printre crime, poetul se născu
printre jafuri, omoruri, înşelătorii şi violenţă.
O misiune în această lume
are cuvântul lui:
târându-se printre obscenităţile înjurăturilor din noapte,
în Cheonggyecheon, Changsin-dong sau Jongsam.
Printre răutăţile şi minciunile de peste zi,
câteva adevăruri ale acestor timpuri
aduce inima poetului.
Predestinată, în sfârşit, la moarte şi eternitate,
inima lui se stinge,
lovită de alte inimi.
(..)
În viaţa viitoare
În pădurile din munţii Seoun sunt, în sfârşit, acasă.
Trag aer adânc în piept.
Şi umbrele se aşază umbră peste umbră.
Eliberez câteva fâşii de lumină, ameţite de băutură
Şi noaptea cade.
Dintotdeauna, în orice ţară din lumea asta, libertatea a ajuns la capăt de drum.
Las în urmă, unul câte unul, gunoaiele-nimicuri de o sută de ani.
În dimineaţă, picături de rouă legănându-se
Suspendate de o pânză părăsită de păianjen.
În Lume erau prea multe ordini-reguli impuse de alţii şi imaginaţia în regres continuu.
De dincolo de pădure fragmente de vânt
Intră printre arbori cu capul plecat.
Frunzele stejarilor sunt păsări ciripindu-şi cântul.
Privesc în urmă, în trecut:
Urmaş al unor analfabeţi am fost
Dar cumva
Cumva
Am ajuns să fiu prins, fără de scăpare, în iadul literelor dintr-o limbă aglutinată
În viaţa viitoare
Fi-voi rădăcina unui nu-ştiu-care-copac!
Adânc îngropată în pământ
Sub cadavrul văduvei mute
Sub leşurile proaspete şi tăcute ale unor orfani
acoperiţi cu saci din paie.
(...)
Căutând drumul
Voi, neghiobilor!
Voi,cei care vă întrebaţi cine-i Buddha,
Ar trebui mai întâi să întrebaţi ce este Fiinţa.
Întrebaţi ce este Existenţa.
Dacă vă e foame,
Întrebaţi ce este mâncarea.
Întrebaţi lumina lunii ce este drumul.
Căutaţi portul unde copacul de yuja înfloreşte
Şi întrebaţi de cârciumile de acolo.
Şi întrebaţi... şi întrebaţi
Până când nu mai este nimic de întrebat.
Editura Tracus Arte,2016,traducere,Iolanda Prodan,

[White1]

Just how many spectacles i missed
The curtains rose without me
And without me, fell. How many friends
Of mine, throughout my life, I never meet
And just how many city skylines
Could have evoked my tears,
But i know just one city in the world
And I can find it, blindfolded, in a dream.
How many poems I did not compose.
Their secret choir now encircles me
And, one fine day, perhaps, it may just
Strangle me...

[Namaste]

să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile
care stau, se mişcă, în jur - lucru putînd să însemne
şi lucrare - să fii în stare să fii lucrarea mîinilor tale,
a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci
despre o fiinţă - care există, pe care o vedeai
uneori foarte des - închipuirea despre unele împrejurări
în care acea fiinţă joacă un rol - ca într-o ştiută
piesă de teatru - să fii tu însuţi o întîmplare cu ea,
şi cu alte fiinţe - în care, în lumină,
se mişcă mai mulţi în jurul ei, şi ea
îl împinge cu vîrful piciorului pe cîinele
care dormea sub scaun - poţi să-ţi spui că ai fi în stare
cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme,
viaţa ei - şi să-ţi spui că ea ştie
asta - că ştie că atunci ar intra în carte,
cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sînt
ei lumea - ar intra în fiinţa ta ca într-o carte
pe care tu n-o citeşti - s-o laşi deschisă, s-o închizi,
s-o pui în raft, şi s-o uiţi.

(să intri într -o carte şi s-o închizi după tine - Mircea Ivănescu)

[klute]

Trei auditive de Ioan Moldovan

postscris

am vaga impresie că nu fac deloc bine
tot plângându-mă în stânga, în dreapta –
dar ştiu că am fost mâncător de miere de-albine

sunt locuri unde nu mă mai duc
unde n-am ce să caut
azi am schimbat doar propoziţii simple
trebuie să fiu mai precaut
când repet în viaţă că-s viu

nici nu ştiu ce să deschid mai întâi –
caietul de Griji, caietul de Nepăsări
şi-i de-abia şapte dimineaţa
colo mai spre seară
voi uita cu plăcere bizarele mele îndeletniciri
ce-mi lasă o ultimă rouă pe faţă

cocoşii tocmai ies din ogrăzi
şi pier prin aceleaşi secole vechi
din Oradea. Ei sunt singurii clopoţei
care – tinga-linga! – îmi mai sună-n urechi


Dragă,

Sunt sănătos, tocmai îmi văd chipul în
termopanul de la bucătărie. E foarte
târziu, deci e foarte devreme. Te rog
să-mi trimiţi un top de hârtie din cea
bună să-mpachetez nisipul care se
cerne.
Să ştii că-s bine, deşi mai pierd şi eu
ceea ce de fapt n-am avut şi astfel încă
de viu adorm şi eu cu tine-n gând pe
scândurile ude.
Şi ce!?
Printre mainimicurile eterne cine
ne-aude?


Dragă,

Am intrat într-o înfundătură. E cam
pustiu.
Am pierdut
simţul de-a preţui şi dispreţui. Zgomot
de fond: cearta de papagali închişi în
colivie
şi fantoma bătăii de clopot

După multe orori în timp ce cânt
îmi vin în mintea cea de pe urmă
alte orori tot o apă şi un pământ
Ascuns în turmă
încă flămând, am înlocuit persoana întâi plural
cu aceeaşi persoană
doar că lăsată singură pe val
Cu cât mai moi ochii mei larg deschişi, cu atât mai tari
seminţele la mal încolţind într-o tigvă de cal
necălărit vreodată de agatârşi ori alţi avatari

sting focuri
strâng corturi
rătăcesc prin port, prin porturi
pe unde nimeni nimănui trimite semnalul
de goarnă

[klute]

cântec de veșnic flăcău, doar că acela nu-s eu

pe cine iubesc io mult, haida!
nici nu văd, nici nu ascult, haida!
numai mă gândesc la ea, haida!
ca bocancul la sanda
ba nu,
ca broscoiul la o stea
căzută în balta sa
numai cu imaginea,
ba nu,
ca dintele la măsea
și limba la lingurea
etc. -

să-i dea Domnul tot ce vrea,
haida!
petrecută-n sinea mea, haida!
să nu știe lăcrima, haida!

lăcrima - și tot ce doare,
numai de-a hori sub soare
și sărutul ca o boare
din creștet până-n picioare
de la buze-n afunzime
de la tălpi în înălțime
din nălțime-n rotunjime,

c-am îmbrățișat-o toată, haida!
și o țin îmbrățișată, haida!
de-aici în lumea cealaltă, haida!
lumină-n piele de fată
în mine neînserată
bătrânică niciodată,

(și bătrânică de-a fi
în mine-a întineri
de-atâtea copilării).

Raiule, măria ta, haida!
tu în mine de-ai intra, haida!
ai da cu ochii de ea, haida!

ai da cu ochii de ea
în brațe la dumneata
dând să-ți rupă o smicea,

o smicea, două smicele
câte sunt zilele mele
să scuturi raiul cu ele
și să ne păzești de rele
în viață și-n poezele
și-n moartea ce ni se cere,

în viață și-n cântecu, haida!
și-n moartea ce ne ceru, haida!
de la cine nu ne-avu, haida!

(Marian Drăghici)

[victor_homescu]

Fernando Pessoa - Mă gândesc la tine în liniştea nopţii

Mă gândesc la tine în liniştea nopţii când totul este nimic,
Iar zgomotele din interiorul liniştii sunt chiar liniştea,
Atunci, singuraticul de mine, drumeţ oprit
Dintr-o călătorie lipsită de Dumnezeu, mă gândesc la tine.
Tot trecutul, în care tu ai fost un moment etern,
E asemeni acestei tăceri a totului.
Tot pierdutul, în care tu ai fost ceea ce am pierdut mai mult,
E ca aceste zgomote,
Tot inutilul, în care ai fost ceea ce nu trebuia să fii,
E ca nimicul făcut să fie în această tăcere nocturnă.
Am văzut că mor, am auzit că urmează să moară
Cei pe care i-am iubit sau pe care i-am cunoscut,
Am văzut că nu mai ştiu nimic despre ei, de cât de mult au fost ei
Împreună cu mine, şi e prea puţin important dacă au fost pentru o oră
Sau preţ de o conversaţie;
Sau o trecere emotivă şi mută,
Iar pentru mine astăzi lumea este un cimitir de noapte,
Alb şi negru de morminte şi arbori şi cu un străin clar de lună,
Iar în acest calm absurd de mine şi de toate
Iată că mă gândesc la tine.

[Cretzulynne]

* * *

Tu în zori n-o trezi, cînd stăpân,
Mut și blînd, numa' somnu-i în zori;
Vin lumini lîngă fragedu-i sîn,
În obrazu-i, lumină și flori.

Dogorește omătul în perne,
Și o mistuie vis în văpăi
Și cu bezne cosița-i s-așterne
Vălurînd peste umerii săi.

Dar, aseară,-ndelung, la fereastră,
Ea rămas-a vrăjită privind
Cum prin nouri, pe bolta albastră,
Valsa luna-mbrăcată-n argint.

Și cu cît era luna mai clară,
Și pădurea de cînt se umplea,
Își simțea clipa ei mai amară,
În obraz tot mai mult ea pălea.

De aceea pe fragedu-i sîn
Și-n obraz vine-i ziua cu flori.
Tu acum n-o trezi, cînd stăpîn
Are somnul prea dulce din zori.

(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet - literatură rusească)