Liviu Ciulei

[Pitbull]

Liviu Ciulei la 87 de ani
Tăria de a imortaliza gloria

Când eram mic şi prost, şi-mi tapetam camera cu Sergiu Nicolaescu, am fost contrariat de-a binelea să aud din gura unui unchi în care aveam multă încredere cuvintele: "Ăsta-i regizor la tine? Uite, CIULEI e regizor - dacă vrei să ştii ce-i aia!" Desigur, am vrut să ştiu ce-i aia, dar cum pe-atunci filmele nu se puteau vedea decât când se îndura să le programeze cineva de la TVR sau de la Cinematecă, am fost nevoit să mai aştept. Prima ocazie mi s-a ivit pe la cincisprezece ani, când m-am dus să văd "O scrisoare pierdută" la Bulandra - atras mai mult de Caragiale, dar descoperind cu acel prilej şi ce înseamnă o regie de teatru perfectă, în concepţie clasică. Un an mai târziu, am descoperit şi faţa revoluţionară a lui Ciulei, cu inteligent-spumoasa "Elisabeta I", de Paul Foster, iar peste încă un an m-am regalat cu sclipitorul "Leonce şi Lena", după Georg Büchner. Mă convinsesem: aveam de-a face cu un mare regisor - cel puţin în teatru.
S-a ivit ocazia să văd şi "Pădurea spânzuraţilor", pe la optsprezece ani, şi am rămas şocat (la fel de bulversat cum avea să fie, peste decenii, fiul meu, căruia i-am dezvăluit-o când avea paisprezece ani). Nu puteam pricepe cum de autorul unui asemenea film (considerat, pe bună dreptate, capodopera încă neegalată a cinematografiei româneşti), se retrăsese definitiv de pe platouri. De ce un sfârşit atât de prematur?
Dar, înainte de toate, care fusese începutul...?
7 iulie, 1923 - acesta a fost începutul începutului lui Liviu Ciulei, născut la Bucureşti ca fiu al avocatului şi arhitectului Liviu Ciulley (incidental, inculpat într-un proces penal din 1936 având ca obiect uciderea Titei, fiica lui Gheorghe Cristescu). Crescut în acest mediu intelectual, Liviu jr. a urmat în parte acelaşi drum, studiind la rândul lui arhitectura, dar şi arta dramatică - o îngemănare deloc fortuită, căci arhitectura îl atrăgea mai mult pentru scenografie, care la rândul ei l-a împins spre regia de teatru, cu scopul de a se putea distribui şi dirija singur în rolurile pe care dorea să le joace. În ultimul an de facultate, 1946, a debutat la Odeon cu Puck, în "Visul unei nopţi de vară" - astfel începând o carieră teatrală care mai continuă şi azi, după şaizeci şi patru de ani!
Debutul său în regia de teatru a survenit în 1954, cu "Omul care aduce ploaia", de N. Richard Nash, la Municipal (actualul Bulandra), teatrul de cea mai înaltă ţinută intelectuală din România, care avea să devină efectiv sinonim cu cariera lui Ciulei. În următorii ani, a început să cerceteze în profunzime teoria teatrului, studii finalizate printr-o serie de eseuri consistente despre regie şi scenografie, dar mai ales prin controversata montare din 1961 cu "Cum vă place" - rămânând în istoria culturii ca spectacolul care a revoluţionat teatrul românesc, înscriindu-l pe linia viziunilor moderne din a doua jumătate a secolului trecut.
În paralel, însă, se desfăşura şi o neomogenă dar fulimnantă carieră cinematografică. Şi-a făcut intrarea pe platouri cu un rol din "În sat la noi" (1951, Jean Georgescu şi Victor Iliu), urmat de "Mitrea Cocor" (1952, Victor Iliu şi Marieta Sadova), căruia i-a semnat decorurile, "Nepoţii gornistului" (1953, Dinu Negreanu), unde a fost atât actor, cât şi pictor de costume, "Răsare soarele" (1954, Dinu Negreanu), ca scenograf, "Alarmă în munţi" (1955, Dinu Negreanu), actor, "La «Moara cu noroc»" (capodopera lui Victor Iliu, din 1955), asistent de regie - toate acestea, pregătindu-i terenul pentru debutul în regia de film, realizat în 1957, cu "Erupţia", după scenariul lui Petre Luscalov - o poveste convenţională, despre o studentă bucureşteană capricioasă venită în practică printre sondori, numai pentru a fi fascinată de energia lor, puterea de muncă şi încrederea în reuşită. Aşa cum era şi de aşteptat (pentru noi, cel puţin, care privim acum filmul din perspectiva anilor ce l-au consacrat pe Ciulei), regisorul a folosit această pseudo-dramă conformistă pentru a-şi exprima propriile viziuni, "cu un simţ ascuţit al compoziţiei cadrului, cu o energie vizuală ce valorifică în chip insolit ambinţa selenară a zonei petrolifere [Berca]", după cum spune Victor Iliu, în opul său de căpătâi "Fascinaţia cinematografului". Din capul locului, Ciulei şi-a vădit un "puternic gust pentru plein-air", investind spaţiul cu "o funcţie dramatică; departe de a constitui un simplu fundal, peisajul acţionează ca un veritabil personaj în desfăşurarea dramei colective şi a istoriilor individuale", completează şi George Littera, în "Secolul cinematografului".
Cam la acelaşi nivel valoric, dar mult mai agajant pentru public datorită plotului de război mult mai dinamic, se situează al doilea film al lui Ciulei, "Valurile Dunării" (1959), după un scenariu de Titus Popovici, Francisc Munteanu şi Dumitru Carabăţ. De data asta, Ciulei se simţea destul de sigur pe sine în ambianţa platoului de filmare (chiar şi în decor real), pentru a-şi satisface iubirea de actorie distribuindu-se pe sine însuşi în solul lui Mihai - ceea ce a dus şi la turnătorii: într-o nouă informativă a Securităţii, un ciripitor raporta că "folosindu-se de calitatea de regizor al filmului, Ciulei caută să evidenţieze personajul secundar interpretat de el în defavoarea personajului principal, comunistul Toma" (Lazăr Vrabie) - conform cercetărilor lui Tudor Caranfil ("Dicţionar universal de filme"). În ultimă instanţă, filmul rămâne un studiu de caractere circumscris într-un triunghi de psihologii, în spaţiu închis, pofilat vag pe fundalul istoric - o "operă clasică, având ritm şi o ambianţă pătrunzătoare" («Fiches du cinéma», nr. 336).
În anii următori, Ciulei a mai jucat în două filme, "Soldaţi fără uniformă" (1960) şi "Cerul n-are gratii" (1962, ambele de Francisc Munteanu - timp în care punea la cale acea operă care, la vârsta de patruzeci de ani, avea să-i marcheze apogeul carierei...
Distins cu Premiul pentru Regie la Cannes (dar şi cu premiile de excelenţă U.N.I.A.T.E.C. şi A.C.I.N.), "Pădurea spânzuraţilor" nu e numai cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor (cel puţin până în prezent), ci şi un film care-şi poate avea locul într-un top-100 mondial (şi numai capriciile voturilor online fac ca, în clasamentul IMDb al filmelor de război, să fie devansat de superproducţia nicolaesciană din 1971, film foarte bun de-altminteri, dar care pe lângă ecranizarea lui Ciulei după Liviu Rebreanu e cam cât o unghie...) Deşi de profundă rezonanţă naţională, filmul îşi depăşeşte tema în universal, prin elogiul prieteniei dintre românul Apostol Bologa (Victor Rebengiuc) şi cehul Klapka (Liviu Ciulei), ca şi iubirea unguroaicei Ilona (Ana Szeles) pentru Bologa, sau cruţarea austriacului Müller (Emmerich Schäffer) de către Petre (Ştefan Ciubotăraşu), după cum remarcă Tudor Caranfil (op. cit). Însă dincolo de toate acestea, aş zice că "Pădurea spânzuraţilor" se impune prin imensa ei deschidere către problemele abisale cu care se confruntă conştiinţa omenească în condiţiile războiului mondial: patriotism, morală, viaţă, moarte... veşnicie - într-un cerc fatidic, deschis şi închis cu imaginea rapel a ştreangului. Nu putem negija nici meticulozitatea incredibilă cu care Ciulei şi-a transpus pe platou, şi de acolo pe peliculă, toate intenţiile, la nivel atât al reconstituirii realiste cât şi al compoziţiilor plastice de o expresivitate unică, inclusiv cu aportul marelui nostru maestru clasic al imaginii Ovidiu Gologan - cel intrat nu numai în istorie, ci şi în anecdotica profesională, cel puţin pentru un prim-plan de actor la care a folosit nu mai puţin de patruzeci şi nouă de surse de lumină!
Şi cu asta, Liviu Ciulei şi-a luat rămas-bun de la regia de film! Încununat de lauri, a avut înţelepciunea şi tăria de a-şi imortaliza gloria, intangibilă, pe pisc, dedicându-se în continuare teatrului. A mai vizitat platourile doar ca actor, în "Facerea lumii" (1971, Gheorghe Vitanidis), "Decolarea" (1971, Timotei Ursu), "Dragostea începe vineri" (1972, Virgil Calotescu), "Cantemir" (1973, Gheorghe Vitanidis), "Ceaţa" (1973, Vladimir Popescu Doreanu), "Mastodontul" (1975, Virgil Calotescu) şi "Falansterul" (1979, Savel Stiopul). În rest, s-a dedicat numai teatrului, iniţial ca director (şi regisor, scenograf şi actor) la Bulandra, dar ulterior, pe măsură ce chingile draconice ale lui Ceauşescu sugrumau cultura, orientându-se tot mai mult spre străinătate - în diverse ţări europene, dar mai ales în Statele Unite (unde şi-a transpus, la Arena Stage din Washington D.C., celebra montare cu "Leonce şi Lena", după Georg Büchner; a mai lucrat cu compania LaMamma, devenind apoi, între 1980 şi 1985, director al Guthrie Theater din Minneapolis, Minnesota, după care, începând din 1986, a predat la Columbia University şi la New York University.
Revenirea sa în patrie, după Revoluţia din 1989, n-a însemnat altceva decât reluarea colaborării cu Bulandra, teatru care îi datorează atât de multe (inclusiv refacerea sălii, pe care Ciulei a coordonat-o ca arhitect) şi căruia îi este acum director onorific. În 1996, U.N.I.T.E.R. i-a decernat premiul anual pentru întreaga operă.
Şi nu pot încheia fără să-mi amintesc o noapte friguroasă, tensionată şi magică din vara lui 1979... Era 23 spre 24 iulie - şi câţiva candidaţi la I.A.T.C., la regie şi actorie, ne zgribuleam prin ploaie, aşteptând cu înfrigurare rezultatele examenului de admitere (circula zvonul că s-ar afişa noaptea...). Cutremurul făcuse ca Institutul să se mute provizoriu în clădirea Teatrului Naţional, iar noi dârdâiam (şi de frig, şi de emoţie), pe platforma din spate, lângă intrarea actorilor, unde erau ferestrele-avizier.
Vis-a-vis de noi, pe cealaltă parte a străzii Tudor Arghezi, prin fereastra de la mezaninul casei din curbă, îl vedeam lucrând la biroul său pe Liviu Ciulei.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 iulie, 2010, 12:39-14:39
Bucureşti, România

[Judex]

Am avut onoarea de a-l cunoaste personal pe maestrul Liviu Ciulei si m-a invitat la un whisky si nenumarate tigari acasa la domnia sa, pe strada Tudor Arghezi. Se intampla in iarna lui 1996, prin decembrie, iar experienta a fost sublima. Datorita dumnealui am descoperit opera lui Harold Pinter si datorita dumnealui am reusit sa deosebesc un actor bun de unul de duzina. Emotia pe care am incercat-o pe drumul dintre Piata Iancului si Piata Rosetti in acea seara de iarna cred ca se poate compara cu aceea pe pe care am trait-o recent in drum spre scoala mea primara si gimnaziala, unde aveam s-o revad dupa un car de ani pe cea care mi-a fost prima mare iubire...
La multi ani, Maestre!