Once Upon a Time... - Mircea Veroiu

[saskiul]

Inundaţiile din Ardeal, din 1970, au prilejuit unor cineaşti abia ieşiţi de pe băncile şcolii (Mircea Veroiu, Dan Piţa, Iosif Demian, Roxana Pană, Stere Gulea, Dinu Tănase ş.a.) participarea la realizarea unui documentar colectiv, numit metaforic Apa ca un bivol negru - "film grav şi calm - scrie teoreticianul de film George Littera - care asociază exactitatea reportericească cu pasiunea reflecţiei, documentul crud cu vibraţia lirică, descrierea voit rece a faptului cu emoţia copleşitoare a confesiunii, constatarea cu implicarea".

Unde şi cum l-am descoperit pe Mircea Veroiu, regizor-auteur cu o filmografie - în general - unitară (decupaj riguros, acurateţe stilistică, rafinament filmic) în diversitatea ei? Poate prima întâlnire cu un opus de-al său a fost la TV, prin 1978, când am văzut Dincolo de pod (1976), film apreciat de Eva Sârbu ca "un regal de frumuseţe plastică, o minunată galerie de tablouri vivante, o superbă victorie a imaginii... o tratare romantică nu romanţioasă, tragică nu dramatică" a romanului clasic Mara de Ioan Slavici. Tot pe la sfârşitul anilor '70 (1979, cred) aveam să-l văd - ca actor - în Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus), în rolul legionarului pus să-l lichideze pe Caratase (Toma Caragiu), dar şi în ostern-ul rusesc Vooruzhyon i ochen opasen / Înarmat şi foarte periculos (alături de actriţa Maria Ploae). Şi tot atunci, la TV, am văzut - singura data - Şapte zile (1973) - debutul în lung-metraj al regizorului, alături de doi dintre viitorii săi colaboratori de cursă lungă: operatorul Călin Ghibu şi compozitorul Adrian Enescu - aflaţi şi ei, atunci, la primul film. Această opera prima este "un film de bravură regizoral-imagistică, pe o tramă de spionaj industrial" (Bujor Râpeanu), primit cu asprime şi ironie de către critică. I se impută "puţinătatea pretextului dramaturgic", apreciindu-i-se "investiţia de profesionalism pe care o probează realizarea". Mânia (1978) s-a dorit o frescă istorică a răscoalei ţărăneşti din 1907, dar - afirma Mircea Veroiu - "a fost singurul meu film cu adevărat nereuşit...în care nu există fond, ci numai formă" şi Hyperion (1976) - o dramă care, scrie Florian Potra, aduce în discuţie "impulsurile mitului şi ipotezele SF" - sunt cele mai puţin închegate filme ale regizorului din perioada ante-1989.

În 1979 Veroiu ecranizează loosely câteva teme şi situaţii din opera lui Camil Petrescu (în principal romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), dar pelicula (Între oglinzi paralele) este întâmpinată cu răceală de critică: "Filmul nu are, dincolo de datele factologice, niciun punct de contact cu starea de spirit sau psihologia personajelor şi nici cu genul artistic al operei la care se face trimitere" (Valerian Sava). A urmat, în 1980, Artista, dolarii şi ardelenii - seria a doua a serialului început şi încheiat de Dan Piţa, primul film de Mircea Veroiu cu succes de public. Dacă - scria Eva Sârbu - primul episod al serialului (Profetul, aurul şi ardelenii) "bubuia de viaţă, de haz, de fantezie şi dinamism, cel de-al doilea e conceput într-o dispoziţie mai domoală, mai curând lirică decât dinamică, mai mult atmosferă decât pirosferă". La Semnul şarpelui (1981) am remarcat atunci - dincolo de evidenţe (interpretările antologice ale Leopoldinei Bălănuţă, Mircea Albulescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Dorel Vişan, Ion Vâlcu), de story (by Mircea Micu, prelucrând teme din romanul său Patima, ce surprinde fair enough o perioadă revolută, aceea de la mijlocul veacului XX: "sfârşitul vremurilor vechi" şi "facerea lumii noi") - muzica lui Adrian Enescu şi baladele interpretate de Radu Gheorghe. Am reţinut inteligentul remix al piesei Bine c-a-nfrunzit pădurea, pe care-o ştiam într-o variantă folk.

Exerciţii de stil construite pe nişte poveşti schematice, conjuncturale, politically correct, aveau să fie Aşteptând un tren (1982) - prima colaborare cu un alt remarcabil director de imagine: Doru Mitran, înnobilată de câteva regaluri interpretative: Răzvan Vasilescu, Mircea Diaconu, Maria Ploae, Petre Gheorghiu - şi Să mori rănit din dragoste de viaţă (1983) - cu acelaşi director de imagine (Doru Mitran) şi câţiva actori buni de pus pe rană: Claudiu Bleonţ, Gheorghe Visu, Mariana Buruiană, Marcel Iureş, Dragoş Pâslaru, Tora Vasilescu.

Anul 1983 îl găseşte, iată, pe Mircea Veroiu într-o formă regizorală de zile mari. O nouă premieră poartă îi poartă semnătura: Sfărşitul nopţii - un film pe cât de simplu (dar nu simplist), pe atât de adevărat, cu o excelentă combinaţie de culoare (ultima secvenţă) şi alb-negru (restul filmului), ca în Andrei Rubliov. Un dialog esenţializat, multe personaje secundare ce nu se uită uşor şi datorită actorilor (Mariana Buruiană, Magda Catone, Răzvan Vasilescu, Adriana Şchiopu, Ion Vâlcu). În fine, e demnă de lăudat "acrobaţia" lui Veroiu: pornind de la un subiect care - no doubt about it - ar fi fost povestit cu totul altfel (mai "cinic", mai "muşcător", mai "naturalist") de un regizor sensibil la ritmurile şi umorile balcanice, Veroiu preferă să vorbească despre posibila prietenie dintre un procuror (Mircea Diaconu) şi un vatman (Gheorghe Visu, într-un rol din acelaşi registru cu Puştiul din Faleze de nisip). Amândoi sunt nişte "dezrădăcinaţi", nişte misfits, tineri veniţi în capitală de undeva de la ţară, iar filmul surprinde strădaniile acestui procuror cumsecade (da, există şi aşa ceva!) de a-l salva pe nefericitul vatman - presupus vinovat, pentru că a omorât un băiat cu tramvaiul, chiar pe zebră - de la ani grei de puşcărie, deruta vatmanului rămas fără slujbă, fără loc în căminul de nefamilişti şi ajuns la discreţia unui pimp amator de timbre rare (Cornel Patrichi). Aproape orice alt regizor ar fi preferat sau partea moralizator-juridică sau cea "picantă" a poveştii. Veroiu se distanţează de ambele şi bine face. Este atent mai degrabă la nuanţe, izbutind - ca în puţine alte cazuri, în cinematografia românească - personaje adevărate atât din mediul celor care "apără legea", cât şi din mediul lumii interlope. Resursele poetice ale regizorului Veroiu aveau să mai funcţioneze - o vreme - din plin.

Din anii '80 datează şi Adela (1985) - inspirat din romanul omonim de Garabet Ibrăileanu, "un film - scrie Eugenia Vodă în Cinema şi nimic altceva - gândit şi împlinit cu fineţea pe care o presupune orice gen miniatural". Umbrele soarelui (terminat în 1986, dar interzis - pentru că regizorul a rămas în Occident - până în 1988) a fost şi el - chiar dacă nu pe deplin (din cauza unei prea apăsate tuşe ideologice) - o mare bucurie. A reîntâlnirii cu un plastician de frunte (operatorul Anghel Deca, a cărui imagine combină armonios filtrele de atmosferă, prim-planurile, unghiurile insolite de filmare etc.), cu muzica lui Adrian Enescu (ale cărei sonorităţi electronice sunt parte importantă din sufletul şi emoţiile personajului principal interpretat de Dragoş Păslaru), cu câţiva mari actori: Leopoldina Bălănuţă, Ilarion Ciobanu, Ana Ciontea, Ecaterina Nazare, Valentin Uritescu.

Am văzut - în fine - Nunta de piatră (1972) şi Duhul aurului (1974), regizate de Mircea Veroiu în co-regie cu Dan Piţa şi filmate de Iosif Demian, abia în 1990. Pe atunci, TVR (supranumită, conjunctural, "liberă") difuza săptămânal opus-uri ce se pot (re)vedea acum numai în cinemateci. Primite cu elogii de critica românească, apreciate şi pe plan internaţional, cele două filme (fiecare în câte două părţi: Fefeleaga şi La o nuntă, respectiv Vâlva băilor şi Lada) inspirate din povestirile lui Ion Agârbiceanu suprind lumea locuitorilor din zona auriferă a Ţării Moţilor, la începutul secolului XX; prezentate (pe la mijlocul anilor 80) într-o retrospectivă a filmului românesc din Canada, ele stârnesc admiraţia criticului Pierre Véroneau: "... două filme de o foarte mare măiestrie, dacă nu cele mai importante, cel puţin două din cele mai personale ale anilor '70 din România: este evident stilul folosit, accentul pus pe frumuseţea vizuală şi delectarea ritmică corespunzătoare dramelor ţărăneşti pe care cei doi regizori le aduc pe ecran sau poate factorilor culturali naţionali, culturii populare pe care o degajă. Sunt două filme despre identitatea culturală românească pe care o cauţi în muzică (Dan Andrei-Aldea & Sfinx, Dorin Liviu-Zaharia), în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj. Sunt filme de o mare calitate şi fără compromisuri comerciale."

Somnul insulei (1994) - film ce se vrea psihologic, însă e prea declarativ, prea retoric - a fost prima dezamăgire de proporţii, augmentată de Craii de Curtea veche (1995) şi Femeia în roşu (1997). Toate trei însumează un deplorabil glissando, următor reîntoarcerii regizorului în ţară, imediat după 1989... Îmi amintesc că l-am întâlnit pe Mircea Veroiu in the flesh de două ori. O dată, prin 1994, pe coridoarele Studioului de Film Solaris. M-a salutat ducându-şi protocolar mâna în dreptul pieptului stâng, aşa cum va fi fost gestul său uzual de salut. L-am revăzut apoi - câţiva ani mai târziu - prin fereastra de la Pizza Hut, în Piaţa Romană. Era la o masă cu soţia lui, actriţa Elena Albu. De atunci, de fiecare dată când ajung în Bucureşti şi merg la o pizza acolo arunc o privire la acea masă de lângă fereastră şi - I just can't help it - mă gândesc la el, la ei. Păcat că a obosit aşa repede, că s-a stins - ca artist, ca cineast - înainte de a se stinge - biologic - ca om. Că - scrie Iulia Blaga - "şi-a pierdut vîna şi n-a putut rezista schimbării de paradigmă". Dar - cine ştie - poate că aşa i-a fost lui "bioritmul"...


sursa articolului: http://saskiul.blogspot.com/2008/12/...-paralele.html

[farabeuf]

Sa mori ranit din dragoste de viata
(1983)

In Romania anilor '30, Horatiu si Sarca, doi utecisti aflati in ilegalitate, primesc misiunea de a scoate din inchisoare un membru marcant al Partidului Comunist.

"Exista filme romanesti valoroase, realizate inainte de 89, care astazi poarta eticheta infamanta "filme cu comunisti". Privite insa fara prejudecatile tampificante ale momentului, ele se dovedesc a fi remarcabile opere cinematografice, in care talentul regizorului si actorilor submineaza pana la dezintegrare "comanda politica", ceea ce ramane fiind emotia artistica pura. Asta-seara vom vedea capodopera cu titlu "kitsch" a lui Mircea Veroiu, "Sa mori ranit din dragoste de viata", in care Claudiu Bleont si Gheorghe Visu creeaza un cuplu al ecranului la fel de puternic ca Redford-Newman in "Butch Cassidy si Sundance Kid", Hackman-Pacino in "Sperietoarea" sau Hoffman-Cruise in "Rainman". Memorabil, de asemenea, Marcel Iures in rolul unui politist psihopat" (Cristian Tudor Popescu).

http://www.cinemagia.ro/filme/sa-mor...-de-viata-301/

Partidul e-n toate cele ce sunt şi cele ce mâine vor râde la soare

[saskiul]

Fara sa am mari afinitati pentru CTP, recunosc ca are dreptate cand scrie:

"Exista filme romanesti valoroase, realizate inainte de 89, care astazi poarta eticheta infamanta "filme cu comunisti". Privite insa fara prejudecatile tampificante ale momentului, ele se dovedesc a fi remarcabile opere cinematografice, in care talentul regizorului si actorilor submineaza pana la dezintegrare "comanda politica", ceea ce ramane fiind emotia artistica pura. "

Sigur, afirmatia trebuie judecata de la caz la caz.

Partidul e-n toate cele ce sunt şi cele ce mâine vor râde la soare.

Asta seamana cu "Ceausescu n-a murit, istoria ne-a pacalit...Noi suntem viii si mortii, Ceausesti suntem cu totii. E in mine, e in tine, e in fabrici si uzine..." (Ada Milea) E necesar insa un amendament: "Partidul" (el, unicul, infailibilul, cel mai presus de critica, de negare) se regaseste acum, fara sa bagam de seama, in alte ideologii care ademenesc mintile omului (fara discernamant) nu mai putin...

[farabeuf]

Era din dan desliu versul postat de mine.

Sigur, paleste in fata unui:

“Pe unde merg, pe unde ma duc
Toata lumea se-ntoarce si sopteste
E poetul Beniuc
Stie sapte limbi si ruseste"

Mihai Beniuc (20 noiembrie 1907 la sebis, judetul arad - 24 iunie 1988) a fost poet, prozator si psiholog, membru al academiei Romane. Mihai Beniuc era, dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, conferentiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist in psihologia animalelor) si autorul unor volume de versuri (Cantece de pierzanie, 1938, Cantece noi, 1940, Orasul pierdut, 1943) privite de public si de critica literara cu intelegerea si simpatia cu care este privita arta naiva. adevarata sa cariera incepe in 1946 cand publica volumul cu un titlu bine ales, Un om asteapta rasaritul, si pleaca in calitate de consilier cultural la Moscova. Dupa doi ani se intoarce in tara, se stabileste la Bucuresti si primeste functii si onoruri de care se prevaleaza fara ezitare pentru a-i obliga pe contemporani sa-l trateze ca pe un mare poet. are grija, in acelasi timp, sa-i defaimeze pe poetii cu adevarat importanti (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci in dizgratie din motive politice). Publica in medie cate o carte pe an, isi reediteaza cu o frecventa permisa numai privilegiatilor aproape toate scrierile si manevreaza in asa fel incat multe dintre ele sa-i fie traduse in strainatate, are grija sa i se rezerve capitole in manualele scolare etc. In 1965, cu putin timp inainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul (nu chiar dezinteresat) al lui Zaharia stancu, il inlatura din functia de presedinte al Uniunii scriitorilor. Mihai Beniuc redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucuresti. Traverseaza fara mari pierderi perioada de relativa liberalizare din a doua jumatate a deceniului sapte, cand sunt dezavuati in mod public multi dintre scriitorii devotati candva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mihai Beniuc face uitata cartea sa de versuri din 1951, Cantec pentru tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej, si se reprofileaza, incepand sa scrie "cantece" pentru tovarasul Nicolae Ceausescu. In ultimii ani de viata, desi nu mai este ce-a fost, sta fara griji in vila sa din cartierul Primaverii si fabrica, pe banda rulanta, poeme de glorificare a "marelui conducator", a PCR si a Romaniei socialiste, poeme pe care vin sa le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare si reviste ale epocii. Moare la 24 iunie 1988.

(http://literatura-romana.artline.ro/...-1-15-282.html)

Hahaha deci n-a fost exclus din academiei!!!!

Mihai Beniuc (1907-1988), scriitor membru titular (1955)

& more

Constantin Balaceanu-Stolnici (n. 1923), medic membru de onoare (1992)

Adica i-au dat afara pe odiosu si sinistra si gata cu schimbarile k ajunge.

(http://www.acad.ro/membri_ar/membri_b.htm)

[saskiul]

Zice Pitbull (intr-o epistola off forum):

"Marea superstitie a lumii contemporane e Coincidenta!"

si-i dau dreptate. Numai ca nu pricep, in ruptul capului, rostul postarilor trimise de farabeuf pentru thread-ul dedicat regizorului Mircea Veroiu. De fapt, nu pricep ce cauta informatiile respective despre Mihai Beniuc (din reply-ul anterior) la rubrica de "cinematografie romaneasca". Nu vad nici macar o...coincidenta. Ce spui, farabeuf? What is the point I am missing?

[farabeuf]

Nefiind asa specialist in ale cinemaului mai zic si eu de una alta sa mai treaca timpu'.

[saskiul]

Nefiind asa specialist in ale cinemaului mai zic si eu de una alta sa mai treaca timpu'.

Si atunci ce mai inseamna titlul de 'senior', daca nu ti-e cu suparare? Se refera cumva la istoriografie (comunista)/ Intreb si eu (dar nu pentru ca sa treaca timpu')

[Pitbull]

Rangurile tin DOAR de numärul de mesaje.

[saskiul]

Rangurile tin DOAR de numärul de mesaje.

corectare (post)moderna: non multum, sed multa

[Pitbull]

Apropo, stiati cum i se ortografia/intona numele, la sfârsitul anilor '80, când fugise-n Apus?

Mircea V. Roiu'...!

[saskiul]

Apropo, stiati cum i se ortografia/intona numele, la sfârsitul anilor '80, când fugise-n Apus?

Mircea V. Roiu'...!

Anecdotele sunt bune si ele, dar poate ca Veroiu ar trebui mai intai (re)cunoscut ca regizor pentru atata cat a facut - bun sau rau - in cinematograful romanesc, altfel riscam sa se stie de el doar din auzite si din renumele primit dupa fuga lui in Apus...
Cine isi mai aminteste (sau cine are de ce sa-si aminteasca) de Sfarsitul noptii, de exemplu? Nici macar clasicele Nunta de piatra, Duhul aurului, Dincolo de pod, Sa mori ranit din dragoste de viata, Adela nu sunt suficient cunoscute. Iar ultimul film realizat in Romania inainte de plecarea sa in 1986, Umbrele soarelui, este cvasi-necunoscut............

[Pitbull]

Don't worry, Mariane, Veroiu nu e în pericol sä fie uitat, sau amintit dupä criterii irelevante... Orice cunoscätor de film românesc e constient de contributia lui la cultura noasträ cinematograficä - dacä nu total, cu sigurantä într-o proportie semnificativä.

Apropo de "Umbrele soarelui" - tin minte cä, în curte la Buftea, am dat peste echipa lui, care filma o secventä de exterior (prin zona de "parc" de dincolo de ton-studio). Conversând noi de una, de alta, Veroiu si-a amintit de un violonist foarte virtuoz, si a început sä le exemplifice tuturor miscärile respectivului, plimbând "vioara" si "arcusul" imaginare prin jurul meu.
(Cred cä nu gresesc presupunând cä atunci ne-am väzut ultima oarä.)

[nume]

Veroiu e in top la mine, Adela e printre primele 10 romanesti. Facusem si eu un topic similar p-aici, dar noul format / host sau ce cacat o fi l-a sters, asa ca iti piere chefu'.

"In institut i-am avut profesori pe Manole Marcus, Mihu si Vitanidis. Imi amintesc, putin inainte de plecarea mea, e una din amintirile puternice, care m-au urmarit, l-am intalnit pe Marcus la buftea. Venise sa-si cumpere cascaval. Si m-am gandit: domnule, uite, asta sunt eu la batranete, sau peste cativa ani, cand regizor confirmat fiind voi avea nevoie sa fac rost de cascaval, voi cauta si voi veni la buftea sa rezolv si eu problema!...Si uite ca n-am scapat, totul se reface, ca un blestem...Revin , si nici acum n-am posibilitatea sa cumpar cu usurinta cascaval. E exorbitant de scump. Costa de trei ori mai mult ca la Paris." (M. Veroiu 1993)