Jim Jarmusch - The Way of the Fucking Samurai Jack

[Wana Bi Welles]

Daca binevoiti a citi urmatoarele rinduri, cam multe, e drept, despre Jim Jarmusch si in special, Ghost Dog, pe care l-am vazut de curind, imi cer scuze daca sunt cam scortoase, dar am incercat sa imi formulez cit mai clar ideile si este si o schita de articol in acelasi timp. Dar cred ca si Dead Man si Broken Flowers, doua filme onirice merita enorm de multa atentie.
So, keep scrolling down, down by law:

Cind un absolvent american de literatura,cu o mama critic de film, care petrece un an in Franta si nu mai iese din Cinemateca, se apuca si el de cinema, ai toate sansele sa dai peste ceva foarte nedigerabil, greu abordabil, voit elitist. Bine primul Jarmusch-Permanent Vacation, e chiar imposibil de vazut, e atit de sforaitor ca l-am tinut numai in fast-forward.

Am vazut pina acum Stranger than Paradise, Coffee and Cigarettes, Dead Man si Broken Flowers. Ii stiam deja pasiunile, clin d'oeil-urile si ma obisnuiesm cu chitara lui Neil Young si cu guest-starurile independentilor. Si m-am minunat ieri-seara, de inteligenta sublima a acestui om, de umanismul, de metoda lui, de felul de a digera si a deturna autorii preferati si miturile umanitatii, si a lua un caz sociopat si a-l transforma intr-o referinta la crezul samuraiului.

Si inca nu am spus nimic de filmul asta, ah, si alt lucru enorm, faptul ca pe creditele filmului, Jarmusch adreseza multumiri speciale lui Mary Shelley, Akira Kurosawa, Jean-Pierre Melville, Miguel de Cervantes. Si eu zic zau lui Dumnezeu ca exista filmul acesta.

Sonny Valerio: "If a warrior's head were to be suddenly cut off, he should still be able to perform one more action with certainty." What the fuck does that mean?
Ray Vargo: It's poetry. The poetry of war.

Plãceri vinovate ºi influenþe inocente, cam aºa îºi defineºte motivaþiile artistice, Jim Jarmusch "ze musician turned film director". “Chilling&lounging” pe muzici ºi faze de Thelonious Monk, W u-Tang cu menþiune specialã pentru RZA ºi ODB, Iggy and the Stooges ºi Marvin Gaye, Jimi Hendrix ºi Neil Young, Jarmusch este un personaj ºamanic, mereu în umbrã, mereu tînãr ºi dintodeauna cu pãrul alb ºi tricoul negru, apariþie iconoclastã, personaj cult, pasionat de simbolurile etnice, mituri, întotdeauna un extraordinar povestitor, de o rarã fineþe, ok, I love this guy, stop me ,please! Jim, I wanna be your (ghost) dog!
Devorator de Cinematecã, nu ºi-a pierdut timpul la Café de Flore la Paris, cãutându-l pe Sartre, ci l-a descoperit pe Jean-Pierre Melville, cel mai american dintre francezi, unul din greii alb-negrului ºi deschizãtor de drumuri în filmele cu gangsteri, adulat de prietenul cel mai bun al oricãrui “enfant terrible”, eternul Mr. T.
Melville, cu a sa nelipsita pãlãrie de cowboy Stetson , este unul din cei mai sinceri evocatori al New-York-ului dur, adevãrat, în mii de nuanþe de gri, cu o compoziþie clarã, aproape geometricã, al Americii “larger than life” în spaþiu ºi timp, elasticã, fluidã, modulabilã.
ªi am fãcut acest intermezzo ca sã vã spun cã dacã n-ar fi existat Melville, ar fi trebuit inventat, cãci altfel mulþi n-ar fi existat (inclusiv Mr. T, sob!) ºi nici eu n-aº mai fi stat sã povestesc despre Ghost Dog:The Way of the Samurai.
Când vezi un Jarmusch e de preferat sã ai 7 ani de cinema, intri în transã mai uºor, nedumerirea nu-þi adumbreºte capacitatea de-a pãstra pasul, ºi descoperi cât de mult de poate râde inteligent, vei afla diferenþa dintre un slapstick de doi bani ºi un running gag sublim de subtil, ºi cã oamenii care au mai citit ºi cãrþi nu doar rezumatele filmelor de pe coperta VHS/DVD-urilor au o predilecþie pentru dialectica formã/fond.
De exemplu când vezi Ghost Dog:The Way of the Samurai trebuie sã ºtii cã se pleacã de la douã “influenþe inocente “:
Kurosawa, recurent în film prin motivul cãrþii Rashomon, oarecum firul roºu al filmului, dar ºi Kurosawa, ca simbol al altei/alter-culturi, cea dinainte de era Meiji, ancorate în ancestral,care trãieºte dupã coduri scrise în piatrã ºi inimã, reci, dure dar ºi pline de pathos, precum cei 7 Samurai
dar ºi
Melville ºi al sãu Samurai în camuflaj de gangster din era industrialã,
ºi acest melting-pot culturalo-estetico-etnic ,într-o încercare de revizitare a filmului cu gangsteri.
Câinele fantomã (Forest Whitaker) este un ucigaº cu simbrie, care trãieºte dupa codul samuraiului descris în Hakagure. Umil, obedient, candid ºi înfricoºãtor, vasal al unui mafiot cãruia îi datoreazã viaþa ºi pentru care îndeplineºte contracte. Dar un element surprizã, vine sã strice aceastã ordine: brunetã, în furou roºu, citind Rashomon, hipnoticã în faþa desenelor animate, fiica “naºului” asistã la executarea contractului. Capul lui Ghost Dog este cerut pe o tipsie de argint. Îl urmãm pe ultimul drum, în ultima misiune. De aici încolo arborele naratologic, misticismul, referinþele se imbricã într-un fondu splendid, fluid, sensibil.
Odisee a umbrelor, a apariþiilor întîmplãtoare dar înotdeauna, cu tâlc ca în orice poveste, un câine vagabond, un vânzãtor de îngheþatã, o fetiþã care are cãrþi în coºuleþul de mâncare, RZA traversând ecranul facând liantul între old school ºi new school, un indian Kayuga, unul din ultimii, acelaºi Nobody din Dead Man.
Forma e vidã... vidul este formã, nu trebuie sã vedem în ele douã lucruri diferite....
Gol pe dinãuntru, lipsit de formã, abandonându-ºi corpul ºi sufletul cãii samuraiului, acesta e Ghost Dog.
Spectru, personaj solitar, Bob Solo cum se prezintã mafioþilor, un urs de poveste la propriu ºi la figurat, conºtient de iminenta sa dispariþie ºi cu identitatea originarã bine definitã, îºi urmeazã logica vasalã pânã la capãt.
Încerc prea mult sã redau forma ºi sã respect forma, dar vreau mai mult sã mã videz de tot ce mi-a adus acest film.:
de snapshoturile cu mafioþi uitându-se la Felix the Cat si Itchy and Scratchy, care fac sã explodeze pamântul în încercarea de-a se ucide reciproc, de senzaþia de cavaler al Tristei Figuri pe care o ai când îl vezi pe Ghost Dog, de Sonny Valerio cântând Public Enemy, înainte de-a fi ucis de un glonþ care trece prin þeava de la chiuvetã,clin d'oeil la Branded to Kill, cel mai ciudat ºi crud film despre ucigaºi plãtiþi, de discuþia despre nomenclatura rapperilor americani, de travellingurile de noapte, de flashbackurile din perspective diferite, de poezie, de franceza haitianului vânzãtor de îngheþatã care nu ºtie o boabã de englezã ºi care comunicã într-o simbiozã perfectã cu Ghost Dog, de muzica lui RZA, Wu-Tang, aducând unul din cele mai sincere tributuri to the old new-york school, de un final apoteotic, o nouã deturnare a cliºeelor, un ultim omagiu? : strada mare, biserica în fundal, cîþiva spectatori speriaþi, apus de soare , face2face, Ghost Dog întreabã : “Ce e asta? High Noon (the perfect western classic), scena duelului final?” Mmmmmmm, un alt duel in Pacific se întîmplase cu câteva decade în urmã între Lee Marvin,fost Liberty Valance ºi Toshiro Mifune, acelaºi Toshiro din Rashomon al lui Kurosawa
and the beat goes on...........................................
Watch Ghost Dog, if you can, if you didn't º-om mai sta de vorbã despre Ozu,Kaurismaki, Tourneur, Murnau, Lang,Welles et compagnie des Lumiere Bros!

“It is said that what is called "the spirit of an age" is something to which one cannot return. That this spirit gradually dissipates is due to the world's coming to an end. (...)For this reason, although one would like to change today's world back to the spirit of one hundred years or more ago, it cannot be done. Thus it is important to make the best out of every generation. “

[cherryblossom]

Daca binevoiti a citi urmatoarele rinduri, cam multe, e drept, despre Jim Jarmusch si in special, Ghost Dog, pe care l-am vazut de curind,....

scrii foarte bine, sa treci mai des pe aici.. Ghost Dog nu vazusem, dar m-ai convins sa-l vad acum..

[Cinemania]

Broken Flowers

Ca o tigara ce se fumeaza singura, uitata in scrumiera, este ultimul film semnat Jarmusch...la fel si viata lui Don, jucat excelent de un Bill Murray care pare sa-si continue rolul din Lost in Translation. Don, un burlac lovit de un fel de plictiseala spirituala, primeste o scrisoase nesemnata de la o fosta iubita care il anunta ca are un fiu, in varsta de aproape 20 de ani si plecat in cautarea tatalui. Vecinul lui Don, Winston, jucat si el fara greseala de J. Wright, pune la cale o calatorie pentru Don pe care il trimite in cautarea celei care i-a nascut fiul. Zis si facut. Il avem mai departe pe Don vizitandu-le pe femeile care l-au iubit, dar langa care nu a putut ramane. E oarecum o calatorie in trecutul lui Don si o explicatie a vietii lui sentimentale actuale si nu numai. "Well, the past is gone, I know that. The future isn't here yet, whatever it's going to be. So, all there is, is this. The present. That's it", spune Don, iar pentru el prezentul se dovedeste a fi doar un muc de tigara pe care nu-l mai poate reaprinde.

Starile sufletesti foarte bine dozate in gesturile personajelor, umorul care parca mai mult vine sa adanceasca trairile dureroase, muzica si atmosfera fac din film un nou produs unic marca Jim Jarmusch.

[karamazov]

ok, am vazut broken flowers
si mi-a placut - simplu - curat - discret - linistit
si asta e de bine

[Bogie]

Mystery Train sau spiritul lui Elvis omniprezent in Memphis
putin cam lent la inceput, incepi sa te lasi cucerit de naivitatea cuplului asiatic, sa observi detalii (costumul tipator al lui Screamin' Jay Hawkins, pantofii grotesti ai japonezului, valiza purtata cu un bat etc.)...incredibil cum reuseste Jarmusch sa creeze din nimic personaje bine conturate( tipul din restaurant cu pieptenele lui Elvis, negrii de la biliard, ghidul de la Sun Studio, vanzatorul de ziare)...oameni care l-au intalnit pe Elvis dupa moartea sa, fantoma Regelui care i se arata vaduvei italiene, ciudatul Steve Buscemi frizer, un oras bantuit de Elvis("Fiecare om din Memphis a luat o data in masina fantoma lui")...printre cele mai reusite scene mi s-a parut impuscarea vanzatorului ("Sunt omul care te va face sa folosesti arma asta...-Bum!").

O lista de carti preferate de Jarmusch (m-a intrigat Ariosto citit de Luisa si am vrut sa-mi confirm ca nu a fost intamplatoare alegerea asta)
"Tristram Shandy" by Laurence Sterne.
"Madame Bovary" and "Sentimental Education" by Gustave Flaubert.
Honoré de Balzac
Marcel Proust
"Orlando Furioso" by Ariosto.
"The Inferno" by Dante.
"Hamlet" by Shakeapeare.
William Blake.
"Illuminations" and "The Drunken Boat" by Rimbaud.
New York school of poets, such as Frank O'Hara, John Ahsbery, James Schuyler, Kenneth Koch, David Shapiro, Ron Padgett and Frank Lima.
"Impressions of Africa" by Raymond Roussel.
Rilke.
Pablo Neruda.
Pierre Reverdy.
Stéphane Mallarmé.
Georges Bataille.
Blaise Cendrars.
"The Woman Chaser" by Charles Willeford.
"Red Harvest" by Dashiell Hammett.
"Serenade" by James M Cain.
"The Diaries of Adam and Eve" by Mark Twain.
"The Factory of Facts" and "Low Life" by Luc Sante.
"The Gangs of New York" by Herbert Ashbury.
"Coming through Slaughter" by Michael Ondaatje.
Samuel Beckett ("novels rather than plays").

[Dan Gerose]

Intr-adevar, Jim Jarmusch nu se dezminte: Broken Flowers e impecabil.

[StefanDo]

urmatorul Jarmusch, The Limits of Control, vine anul acesta si in Romania. Aici cateva imagini din film, inclusiv una cu o Tilda Swinton si mai frapanta ca in Narnia

[corinka]

Am vazut Ghost Dog si mi-a placut enorm. L-am savurat de la inceput pana la sfarsit, efectiv nu i-am gasit niciun cusur, niciun minus.
Ghost Dog e un personaj fascinant, iar filmul "curge" perfect de la prima scena pana la final.

[chip]

m-am oprit aici pentru ca prietena mea scrie o lucrare despre jarmusch.
nu am vazut permanent vacation, si year of the horse, dar celelalte mi-au placut foarte mult.
m-a fascinat consistenta in opera lui jarmusch, avand leitmotive ca micii criminali (down by law, night on erath, ghost dog), faptul ca totul e intamplator si necalculabil (down by law, broken flowers).
filmul meu preferat e dead man, singurul care tratateaza tema transcendentei, paralelitatea dintre a merge drumul cunoastere si a transcende in legenda, prezentand componenta mistica ca pe o metoda de extindere a cunoasterii.

cu privire la referente la kurosawa, de fapt jarmusch prezinta un fenomen din usa din era blaxploitation. afroamericanii au gasit un corespondent al luptei lor pentru drepturi cetatenesti in motive din filmele cu arte martiale ale acelor ani si au adoptat implicit unele dintre filosofiile de viata ale razboinicului asiatic. in acest context a luat fiinta motivul samuraiului, cu codul de onoare aferent, care in plus are funtia psihologica de totem in fata unui sistem social in care persoanele cu pricina nu isi gasesc locul (detalii despre tema se regasesc in istoria formarii wu-tang clan).