Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Boogie"
"Boogie" - Romanian Beauty...? Într-un fel...
Tulburãtor de amãnunþit ºi sfâºietor de dureros
Este ºi nu este o întâmplare cã ºi cel de-al treilea film al lui Radu Muntean se petrece aproape complet într-o singurã noapte - una dintre acele nopþi unice, halucinante, care devin puncte de reper în calea unui destin. Cei trei scenariºti (Alexandru Baciu, Radu Muntean ºi Rãzvan Rãdulescu) au pornit iniþial de la temã - ultima noapte a tinereþii unui om oarecare - ºi, din momentul când, conturând subiectul, au observat asemãnarea structuralã cu cele douã filme anterioare, au folosit conºtient acest element, în primul rând ca jalon temporal. Este unul dintre motivele pentru care povestirea cinematograficã e atât de rotundã: un scenariu simplu ºi fluent, fãrã rãsturnãri de situaþie, "Big Event"-uri sau mãcar un punct culminant, dar care reuºeºte, aparent în pofida acestor deliberate lacune (de fapt, tocmai prin cultivarea lor inteligentã), sã creeze gradual o încordare comparabilã cu a celei din cazurile precedente (o colegã îmi spunea la sfârºitul vizionãrii cã, dacã finalul n-ar fi nivelat atât de eficient muntele de tensiune acumulatã pânã în acel punct, ar fi ieºit din salã ºi mai ºocatã decât dupã "No Country For Old Men" - film "campion al tensiunii", în ultimul an.) Cum arãtam mai sus, asemãnãrile cu "Furia" ºi "Hârtia va fi albastrã" sunt semnificative, iar deosebirile, înºelãtoare. Dacã protagoniºtii acelor douã filme se aflau literalmente în confruntãri pe viaþã ºi pe moarte, generatoare de tensiuni active insuportabile, aici totul se acumuleazã în planul subtil al relaþiilor, sentimentelor ºi stãrilor. Fãrã haidamacii lui Gabonu pe urme, fãrã revoluþionari ºi militari bezmetici trãgând din toate poziþiile, Bogdan Ciocãzan, care în fond e un Felie/Luca sau un Costi/Bobo ajuns la un paºnic "treizeci ºi ceva", îºi vede ºi el condiþia schimbându-se radical - dacã nu faptic, în orice caz la nivel interior: înþelege în sfârºit cã acel adolescent care-ºi trãia viaþa la turaþie maximã nu mai e decât o amintire, ºi cã-n locul lui viazã acum un strãin mult mai puþin interesant, pe care nici mãcar nu ºtie dacã-l place sau nu. Rãmâne de vãzut - nu în alt film, ci în altã viaþã... O viaþã la rândul ei nouã, abia descoperitã, cam plafonatã, cam dezabuzatã... O viaþã cu Smaranada. ªi Adi. O viaþã având în centru o cãsnicie reuºitã. Chiar fericitã. Aici e-aici.
Cum sã nu fie fericitã viaþa alãturi de o nevastã... nu, soþie, sã n-o supãrãm, cã nu suportã s-o facã cineva "nevastã"!... frumoasã, harnicã, eficientã, care a mai fãcut ºi un copil fermecãtor ºi plin de personalitate? Cum sã nu-þi convinã cã eºti asociat la o firmã de mobilã unde renteazã sã te speteºti cu munca, din moment ce primeºti cazare gratis în hotelurile pe care le serveºti? De ce te-ai plânge, când la treizeci ºi ceva încã mai arãþi de vreo douãzeci ºi cinci, iar curvele te-ar alege ºi pe gratis? De ce sã fii ingrat?
Întrebãri, întrebãri - pe care Radu Muntean le pune, ºi ne pune pe gânduri, cu ajutorul lor. Filmul are marea discreþie de a nu formula nici un rãspuns - te lasã, doar, dominat de o amarã frãmântare. Pe acelaºi etaj al eleganþei, secvenþa cea mai dramaticã, aflatã cam la o treime din acþiune - cearta celor doi soþi, constituind dramaturgic "middle point"-ul - se distinge printr-un echilibru perfect: fiecare are dreptate în felul lui, ºi fiecare greºeºte în felul general uman. Drepturi legitime ºi orgolii meschine se ciocnesc de la unul la altul, ºi în interiorul fiecãruia. Orice om care n-a trãit pânã la treizeci (ºi ceva) de ani într-o bulã de sticlã le va recunoaºte - tulburãtor de amãnunþit, ºi sfâºietor de dureros.
Pornind de aici, Radu Muntean întregeºte ipoteza (cãci, cum spuneam, îºi refuzã aroganþa unei concluzii - ca sã nu mai vorbim de omniscienþa demonstraþiilor) printr-o regie modestã ºi sigurã, lucratã metodic ºi denotând din nou acea capacitate specialã, proprie noii generaþii (mai ales la Puiu, Porumboiu, Mungiu ºi Jude) de a face bici din apa cãlie a cotidianului. Regãsim ºi aici acele planuri-secvenþã lungite la maximum, dar ºi amplificate ºi complexificate (un mod de a zice "complicate justificat") prin miºcãri de camerã elaborate dar neostentative, urmãrind cursiv personajele - cu rolul de a lãsa aluatul sã dospeascã pânã dã pe dinafarã. În parametrii acestor mizanscene de un realism dintre cele mai meticuloase, cei trei protagoniºti puºi sã petreacã panicaþi cã-s gata sã se treacã compun o unitate umanã de un dinamism extrem, fãcându-ne sã-i urmãrim cu sufletul la gurã cum debiteazã nimicuri ºi din douã-n trei vorbe trântesc câte o "pula mea", "pizdele mã-sii" ºi "te fut" (din nou, un film românesc în care limbajul licenþios curge firesc, fãrã agresivitatea ostentativ-expiratã de la Daneliuc sau Pintilie). Totul e atât de dezinvolt, încât îþi vine sã juri cã s-au jucat de-a improvizaþia la filmare într-o veselie - când, de fapt, Muntean e un regisor teribil de riguros, care-ºi coordoneazã actorii prin repetiþii migãloase, în decursul cãrora nu permite abateri de la scenariu decât sub motivaþia celor mai serioase argumente. Se impune sã subliniem voita goliciune totalã a dialogurilor - în mare parte, replicile nu comunicã absolut nimic prin cuvinte (decât puzderie de private jokes din ºcoalã ºi din gaºcã pe care oricum numai ei singuri le înþeleg), dar transmit un car de semnificaþii prin vocabular, intonaþii ºi conjugãri cu mimica ºi gestica.
Adrian Vancicã ºi Mimi Brãnescu compun cu robusteþea lor obiºnuitã personaje pline de carne ºi sevã, profiluri ale unor dezamãgiþi înfundaþi fiecare-n propriul sãu cul-de-sac - o esenþã care le potenþeazã ºi mai mult glumele forþate ºi aerele de puºti consumaþi, ca un memento fatidic pentru Bogdan aka Boogie, aflat doar cu un pas în urma lor - iar Dragoº Bucur îºi continuã coliniar evoluþia marcatã de etape apreciabil de sigure ("Marfa ºi banii", "Furia", "Visul lui Liviu", "Moartea domnului Lãzãrescu", "Hârtia va fi albastrã"), ducându-ºi mai departe maturitatea artisticã, într-un portret complex, oscilant, apt sã exprime cu mare rafinament ambiguitãþile relaþiei dintre formã ºi fond - acel rânjet strepezit care încearcã sã reînvie exuberanþa din liceu, sub doi ochi goi, în care se simte tot mai angoasant perspectiva unei vieþi evanescente pe calea mediocritãþii (nu mi-am putut reprima, urmãrindu-i interpretarea, un rapel la Kevin Spacey; oare, peste zece ani, Bogdan va fi muºtruluit de Smaranda cã face laba cu gândul la Ramona, în timp ce ea sforãie întoarsã cu fundul la el, iar Adi va deveni un emo care încearcã sã descopere frumuseþea României în peturi rostogolite de vânt...?)
Anamaria Marinca îºi confirmã ºi ea talentul dezvãluit în "Patru luni, trei sãptãmâni ºi douã zile", aici trecând la registrul nevestei... ãã, soþiei acrite prematur - deºi încã deþinãtoare de resurse ale remuºcãrii, dupã cum se vede în impecabila închidere a cercului din final. Debuteazã destul de promiþãtor Roxana Iancu, fostã studentã la Hyperion, în Ramona, curviºtina din Medgidia schiþatã firesc ºi fãrã vulgaritate. Geanina Varga, în "promotera" Roxana, e pitoreascã ºi aproape corectã, dacã nu i-ar scãpa unele falseturi, mai ales pe la începutul secvenþei. Cât despre juniorul Vlad Muntean, adus de-acasã ca soluþie de avarie, când prea fermecãtorul bãieþaº ales iniþial s-a dovedit, din pãcate, incontrolabil la cadru, el ne dovedeºte, deocamdatã, cã slavã Domnului ºi în România existã copii capabili sã se comporte pe ecran altfel decât niºte Nãici cu telecomandã (ce-i drept, la patru ani, firescul e încã un dat biologic - dar poate nu e numai atât).
Tudor Lucaciu îºi confirmã valenþele de operator consacrate în "Hârtia va fi albastrã", cu aceeaºi ºtiinþã (ºi artã) de a converti întunecimile în imagini, ºi a clãdi din raze ºi pete luminoase nopþi pline de atmosferã - sau, în registru prozaic, de a ºti sã valorifice la maximum jocul actorilor (chiar ºi când îi decapiteazã deliberat, conform uneia dintre metodele deconstructiviste ale "minimalismului"), iar despre monteurul Alexandru Radu nu putem spune decât cã a avut o sarcinã aproape de rutinã, din moment ce principiul regisoral al plan-secvenþelor a fãcut ca o mare parte a ritmului sã se creeze prin montaj în cadru. Sorin Dima (decorurile) ºi Georgiana Bostan (costumele) ºtiu sã caracterizeze (spaþii ºi oameni) cu naturaleþe expresivã lipsitã de ostentaþie, iar banda sonorã a lui Dragoº Stanomir, în pofida unor ºovãieli care pe alocuri fac priza directã greu de urmãrit, reconstituie totuºi detaliat ºi expresiv acea ambianþã specialã a staþiunilor turistice cãzute pradã câte unei pulsiuni off-season - în speþã, cea de 1 mai.
În raport cu ºansele de box-office ale lui "Boogie", ne aflãm în faþa unor expectative foarte interesante. Radu Muntean e de pãrere cã s-a apropiat mai mult de palierul de aºteptare al publicului, care din pãcate la "Hârtia va fi albastrã" (ºi, concomitent, "A fost sau n-a fost" ºi "Cum mi-am petrecut sfârºitul lumii") era deja sãturat ºi saturat de "filme cu Revoluþia", dupã seria de nerozii care abuzaserã de ea într-o vreme când încã nu era destul de coaptã pentru sublimarea artisticã ("Vânãtoarea de lilieci", "Polul Sud", "Stare de fapt", "15", etc...) - sperând aºadar ca simplitatea cotidianã a lui "Boogie" sã-ºi afle un rãspuns adecvat în receptivitatea publicului. Nãdãjduiesc din tot sufletul sã fie aºa, deºi încã de la proiecþiile în avanpremierã s-a semnalat, totuºi, fenomenul ieºirii din salã, sub pretextul cã: "ãºtia vorbesc ºi tot vorbesc, dom'le, nu se întâmplã nimica aicea!" - ceea ce aratã cã, deºi vede un film complet onest ºi nepretenþios, spectatorul român e încã prea needucat estetic ºi pervertit de blockbustere, ca sã asimileze cel puþin corect un demers cinematografic ca "Boogie".
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 septembrie, 2008, h. 2:36-3:49
Bucureºti, România
|