Unlikely Messiah
Join Date: Dec 2004
Location: Bucharest
Posts: 16,822
|
"Un acoperiº deasupra capului"
"Un acoperiº deasupra capului" - Un crâmpei de lume sãritã de pe fix
Motorist = ãla care zice "motor" la filmare
Orice stâlp înãlþându-se izolat în mijlocul unui câmp e la un pas de a deveni un simbol falic - zice un milenar mod de percepþie iconicã.
Dacã luãm o femeie înnebunitã sã vorbeascã la mobil ºi o punem sã se caþãre pe un stâlp, în cãutarea semnalului... ºi dacã o mai aburcãm acolo ºi pe prietena ei, s-o încurajeze... vom avea douã muieri cocoþate-n vârfu'... hm... simbolului falic, în plinã câmpie. Mai ajunge sã plasãm momentul în asfinþit, ca sã fie mai expresiv - ºi vom avea un cadru de film excelent în sine.
Imaginea de mai sus a încolþit în mintea scenaristei (ºi actriþei) Mara Nicolescu încã înainte ca povestea cãutãrii unui "...acoperiº deasupra capului" sã se fi conturat prea precis. Douã femei cu mari probleme - nevrotice, proaspãt externate de la nebuni (din lipsã de fonduri), pãrãsite între timp de bãrbaþi, evacuate de proprietari, cãutându-ºi rostul... Tribulaþiile lor urbane iau sfârºit destul de curând, când una dintre ele, Mona (Gabriela Butuc) îºi aminteºte cã i-a rãmas totuºi moºtenire casa bunicului - mãcar un acoperiº deasupra capului tot vor avea. Aºa cã se refugiazã amândouã acolo - numai cã... de fapt e vorba de o cocioabã dintre cele mai sãrãcãcioase... ºi e tocmai într-un fund de lume din Deltã, un cãtun cu vreo câteva suflete împrãºtiate... ºi nici mãcar acoperiº nu mai are, cã l-a luat vântul. ªi astfel, avem un început de poveste.
O datã naufragiate în acest no man's land, care Monei continuã sã i se parã un paradis idilic, în timp ce pe Cati (Mara Nicolescu) o scoate din minþi de nu ºtie cum sã scape mai repede de-acolo, cele douã protagoniste se confruntã curând cu alte câteva repere dramaturgice, menite sã ducã povestea înainte: un magnat e gata sã cumpere tot satul, ca sã facã în locul lui teren de vânãtoare pentru barosani, ºi-n schimb le dã localnicilor mici apartamente la oraº. Singura casã încã în suspensie - ºi de care poate atârna tot târgul - e a "curvelor" (cum prompt le declarã comunitatea localã, în lipsa unei etichete mai acãtãrii). ªi astfel, avem o situaþie dramaticã.
Firesc, aranjamentul pare sã le convinã tuturor, pânã când Mona aflã cã rechinul respectiv va desfiinþa ºi cimitirul în care odihnesc bunicii ei - ºi, din acel moment, se pune din rãsputeri de-a curmeziºul târgului. ªi astfel, avem ºi un conflict.
Dupã cum limpede se observã deja, povestirea cinematograficã are toate datele structurale solide, pe cât de realiste ºi credibile, pe atât de originale - ºi, urmãrindu-le pe parcursul desfãºurãrii dramaturgice, se observã cã evoluþia scenariului e marcatã de acelaºi profesionalism. Atmosfera apãsãtoare a unei canicule secetoase într-un sat uitat de Dumnezeu în Deltã, unde creierii se coc la foc scãzut, trimite la verile capricioase ale lui Menzel sau la mortificãrile lui Herzog... Între cele câteva jaloane de bazã ale construcþiei se þese o reþea de acþiuni ale stãrilor, emoþiilor ºi sentimentelor... Temperamentele inflamabile ale celor douã nevropate intrã rapid într-o serie de scurtcircuite cu personalitãþile rudimentare ºi amorþite ale sãtenilor, care oscileazã între încremenire perpetuã ºi periodice rãbufniri beþivãneºti - acum, mai fiind întãrâtaþi ºi de perspectiva mutãrii la oraº. Un crâmpei de lume sãritã de pe fix, alunecând pe panta unui destin pierdut spre derizoriu.
Astfel rãtãcite, Mona ºi Cati cautã zadarnic câte un reper de care sã se agaþe. Acoperiºul pe care ºi l-au dorit deasupra capului nu existã nici la propriu, nici la figurat - aºa cã, de bine de rãu, îl încropesc din propriile lor haine feminine multicolore, care fac cocioaba sã arate cam ca o cãsuþã de pãpuºi. Ulterior, vor înlocui bulendrele cu stuf - servindu-le pe tavã localnicilor declasaþi prilejul de a le da foc la casã. În acest context se focalizeazã ºi situaþia care va duce la cãþãratul dupã semnal de celular, în acel antologic cadru cu cele douã femei înfipte-n vârful stâlpului din câmp - imagine marcã a întregului film.
Imagine marcã inexistentã în film - ºi de aici începe tragedia...
Pentru cã proiectul Marei Nicolescu a trecut prin C.N.C., primind necesara finanþare de la stat cu preþul cooptãrii lui Adrian Popovici pe post de motorist (adicã ãla care zice "motor" la filmare). Popovici s-a mai ilustrat o datã, recent, cu "Vlad nemuritorul" - o altã chestie miºcãtoare pe ecran, care proiecta pe culmile ridicolului un scenariu mãcar acceptabil al lui Nicolae Covaci, în care se mai bãgaserã Nuþu Cãrmãzan ºi Radu Aneste Petrescu. Acum, mãgãreaþa a cãzut pe capul Marei Nicolescu, a cãrei singurã baftã e cã, jucând un rol principal, fiind ºi creatoarea costumelor ºi dând o mânã de ajutor ºi la montaj, a reuºit sã salveze mãcar câteva cioburi din fostul scenariu.
Principala virtute, definitorie aº putea pentru ca sã zic, a lui Adrian Popovici, e cã habar n-are sã umble cu actorii. Vã vine sã credeþi cã pânã ºi pe Rudy Rosenfeld a reuºit sã-l facã sã se zbuciume la fel de fals ca o þesãtoare talentatã la "Cântarea României" de-acu' douãzeci de ani? Bietul Rudy e ºeful spitalului de nebuni, ºi se ceartã, ca o marionetã mânuitã de un pãpuºar cu Parkinson, cu medicul tânãr interpretat de Sorin Misirianþu - alt actor bun din care Popovici reuºeºte sã producã un dezastru. O altã persoanã, tot pe-acolo, lanseazã într-un falset îngrozitor, de la o fereastrã, prima replicã a filmului. Mai apar, cã suntem încã în oraº, niscaiva taximetriºti, trecãtori, un beþiv ºi Marius Bodochi pe post de Fredi Cornea, fostul soþ actor al Monei. Toþi, îngrãmãdiþi de Popovici într-o bramburealã de secvenþe false pân-la Dumnezeu ºi filmate cum o da... acelaºi. Adicã, decuplarea din start a spectatorului e asiguratã.
Ca sã fim cinstiþi, Adrian Popovici nu e chiar atât de sigur pe sine încât sã-ºi asume individual rãspunderea distrugerii unui film, aºa cã a colaborat admirabil în acest sens cu operatorul Mihai Sârbuºcã - în fond, o datã ce filmul ajunge în sfârºit pe platou, "întâlnirea" dintre regisor ºi operator e cea care-l va determina definitiv, ºi la fel se întâmplã ºi aici (fãrã prefixul "de..."). Sârbuºcã nu prea ºtie sã punã lumina (rar am vãzut un ecleraj mai rudimentar, oscilând între bãi de luminã pe de o parte - în oraº - ºi subexpuneri flagrante, pline de pete negre, în cadrele de noapte din Deltã), în schimb habar n-are sã compunã un cadru (uriaºa majoritate a planurilor din film conþinând actorii în aºa fel încât sã-i depersonalizeze cât mai sigur - complet pe dos faþã de ce-ar impune conþinutul secvenþei). Se vede limpede cã el ºtie una ºi bunã: hai cu focala lungã, cã asta le rezolvã pe toate! E de ajuns sã citeºti felul cum e scrisã în scenariu prima ºi cea dintâi imagine a filmului (picioarele unei paciente în curtea spitalului), sã vezi ce-au fãcut ãºtia doi din ea, ºi poþi sã-i trimiþi pe ambii la Cineclubul Faur sã facã filme de protecþia muncii. Înainte de 1975.
Ce-i drept, Sârbuºcã are un filon melodramatic teribil, care garanteazã chiar ºi compromiterea unor secvenþe unde era de-ajuns sã punã aparatul ºi sã-l lase sã tragã singur - ca în tentativa de suicid a Monei în baia de la hotel, scrisã ca o scenã de umor negru irezistibil, ºi filmatã cu grande-vitesse (efect de ralenti) ca sã bage la cap tot spectatoru' cã, mã-nþelegi, nu-i frumos sã te sinucizi singur.
Elementul cel mai diletant al motorismului (cã "regie" nu pot sã-i zic) lui Popovici, cum numai la Lucian Mardare ºi Haralambie Boroº vedeam, pe vremuri, e cã filmeazã claie peste grãmadã. Bãiatul ãsta habar n-are ce-i aia ritm cinematografic, tempo narativ, început ºi sfârºit de secvenþã, respiro... Ia actorii, le spune sã facã ce-au de fãcut cât mai repede, dã "motor", ºi imediat ce ãia ºi-au turuit bâra-bâra replicile (preferabil cu o undã de isterie pe tot parcursul), strigã "stop". Dac-a mai rãmas o codiþã de cadru care ar putea eventual amortiza gradual sfârºitul secvenþei, prin efect de "titirez", sigur o scoate la montaj.
Ce-i drept, ºi vremea a fost vitregã - scenariul voia, cum am mai spus, o ambianþã de-aia de Deltã arsã de secetã de sã zici cã mori deshidratat, ºi s-a nimerit ca echipa sã ajungã acolo taman în plinã perioadã de ploi estivale, când totul dospea de apã ºi verdeaþã. Mã rog, o cinematografie strãinã ar fi avut leac ºi pentru asta - la noi, nu e cazul.
Totuºi, nu poþi sã nu observi cât de plat ºi lipsit de imaginaþie filmeazã Popovici ºi Sârbuºcã în Deltã - ºi cum reuºesc sã elimine din film orice element care-ar fi putut sã compunã acele stãri apãsãtoare, din filiaþia ªcolii Cehoslovace. Culmea, mai au ºi bafta unor actori buni, din care nu mai rãmâne nimic. Ovidiu Niculescu (Lobodã, patronul buticului sãtesc ºi negativul principal) are un umor veritabil - pe care ºi-l face þãndãri apãrând tot timpul beat (o beþie groasã, cabotinã, falsã cât încape). Nicodim Ungureanu (Panseluþã, tractoristul a cãrui remorcã serveºte drept "ratã" - autobuz sãtesc), e ajutat sã-ºi consume resursele de haz (uriaºe, cum ºtie cine-l cunoaºte!) încã din prima secvenþã în care apare, dupã care nu mai face decât sã se repete la nesfârºit. Pânã ºi un actor de talia lui Vali Popescu, care la Tudor Giurgiu, în "Legãturi bolnãvicioase", fãcuse acel teribil tatã incoºtient-disfuncþional, iar în "Ryna" Ruxandrei Zenide (tot în Deltã, c-aºa are el moacã de lipovean) îl compusese pe contradictoriul, complexul, nesuferitul ºi umanul Biriº, aici se preumblã printre ceilalþi pãtruns de o inexpresivitate pregnantã - de te-ntrebi: cu el, fãrã el, ce-ar fi fost? Cred cã numai Popovici ºi Sârbuºcã erau în stare de-o asemenea performanþã!
Îl mai linºeazã vesel ºi pe copilul lui Panseluþã, unul dintre singurele douã personaje care, apropiindu-se de cele douã femei, aveau menirea de a reabilita cumva umanitatea degeneratã a satului - bietul bãiat, fãrã nici un prim-plan în tot filmul (e clar cã Popovici/Sârbuºcã habar n-au ce poate vedea aparatul în ochii unui copil!), devine o prezenþã amorfã ºi convenþionalã gen "Cireºarii" lui Blaier, cândva. Al doilea este, la polul opus, Mircea Andreescu, în rolul bãtrânului care noaptea stã culcat în sicriu, privind stelele. Ei bine, imaginaþi-vã cã Popovici ºi Sârbuºcã au reuºit sã-ºi batã joc pânã ºi de inegalabilul Piºcoci al lui Porumboiu, din "A fost sau n-a fost"! Tainicul moºneag care pâlpâie la joncþiunea dintre viaþã ºi moarte, cu replicile sale ambigue ºi acele trãsãturi grotesc-tuºante de pe chipul multi-triunghiular al lui Andreescu, sub pãrul alb ca neaua dar încã bogat, rãmâne ºi el doar o fantoºã pneumaticã ºi uºor ciudatã, pierdutã fãrã mister printre tenebrele nopþilor pline de þânþari.
Tot în jurul lui Mircea Andreescu se organizeazã ºi monumentalul rateu al finalului. În scenariu scria cã pe apã pluteºte bãrcuþa în care zace bãtrânul, privind cu ochi îngheþaþi cerul. Pe cer, puzderie de stele. În film nu e bãrcuþã, ci bãrcoi; nu pluteºte pe apã, ci stã la locul ei, încremenitã în proiect. Ochii bãtrânului nu se vãd, deci nu ºtim dacã-s îngheþaþi sau dezgheþaþi. Nici stelele.
La fel de bine finalizaserã Popovici/Sârbuºcã ºi acea secvenþã-marcã pe care am descris-o la început: tot ce lipsea de-acolo era... cadrul final - femei, stâlp, câmp! Ziceai c-a filmat-o anume ca nu cumva sã ducã gândul spre ceva aºa, mai ruºinos!
Dar, mã rog... Casa de filme Artis, a persoanelor Popovici ºi Paloº, e unsã cu toate alifiile, aºa cã nu încape nici o îndoialã: Adrian Popovici va continua sã dea motor, la fel de sigur ca ºi cã C.N.C.-ul va continua sã-ºi organizeze proiectele mai mult pe ºpãgi decât pe alte criterii. Deocamdatã, au dovedit cã, pe lângã finanþarea unor inepþii nãscute gata moarte, se pricep de minune ºi sã finanþeze lucruri bune anume ca sã le omoare. Sperãm numai cã viitorul scenariu al Marei Nicolescu va nimeri pe mâna unor cineaºti, nu a unor motoriºti.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 mai, 2007, h. 17:30-19:09
Bucureºti, România
|