Titane: cinema fără scrupule

Dacă urmărim istoricul filmelor premiate cu marele trofeu al festivalului de la Cannes, Palme D`Or, teoretic putem retrasa principalele teme și politici progresiste ale vremii. Se aplică în cazul lui „432” (Cristian Mungiu, 2007), care se declara pro-avort, sau în cazul „Entre les murs” (Laurent Cantet, 2008), unde colectivul multietnic din clasa unui liceu reflectă societatea franceză actuală, sau în cazul „Elephant” (Gus Van Sant, 2003), care descrie ușurința prin care un simplu copil poate declanșa un masacru, sau în cazul documentarului-eseu „Fahrenheit 9/11” (Michael Moore, 2004), care acuza crimele împotriva umanității din timpul regimului lui George W. Bush etc etc.

Nu putem spune același lucru și despre laureații mai vechi ai acestui premiu, precum Pulp Fiction, Barton Fink sau Wild at Heart, care sunt omagii aduse cinemaului, premiate pentru măiestria autorilor și nu pentru că ar înainta o anume agendă politică, însă dacă ne uităm la Titane, avem o confirmare a unei anume direcții politice a prezentului, precum fluiditatea de gen, simbioza omului cu tehnologia sau tendința generală de a compensa pentru inegalitatea de gen promovând autoare provocatoare precum Julia Ducournau.

Titane este al doilea ei lungmetraj. Debutul ei din 2016, „Grave/ Raw”, este un coming of age visceral plasat în mijlocul unui colectiv de studenți de la facultatea de medicină veterinară, unde o fată dezvoltă o formă de canibalism. Raw s-a bucurat de o primire călduroasă atât în rândul publicului, cât și al criticii, fiind distins cu premiul FIPRESCI la Cannes, alături de alte trei nominalizări.

Personal, m-a bucurat că Titane, un body horror necompromițător ce își are rădăcinile în filme precum „Crash” al lui David Cronenberg sau „Christine” al lui John Carpenter, a fost distins cu un asemenea premiu, însă de îndată ce l-am văzut, bucuria s-a transformat într-un amalgam de sentimente.

Pe de o parte, actrița debutantă Agathe Rousselle este o adevărată descoperire din partea regizoarei prin felul în care o interpretează pe Alexia, o dansatoare care face sex cu un Cadillac într-o secvență înspăimântătoare și totodată comică, mașină pe care dansase lasciv mai devreme în timpul unui show auto. Înțelegem tehno-simbioza ei din prologul filmului, unde Alexia este grav rănită în copilărie în urma unui accident rutier (pe care chiar ea îl declanșase, imitând enervant motorul mașinii și distrăgându-i atenția tatălui ei care conducea), în urma căruia s-a ales cu un implant cranian din titan. Așadar, de mică avea Alexia o anume compulsie a morții, iar proteza metalică prin care a supraviețuit se pare că a adus-o pe calea dezumanizării, fiindcă în prezent, Alexia devine și o criminală în serie; una cool, ce-i drept, care își ucide victimele cu acul ei ascuțit din păr, provocând un masacru à la Tarantino delicios executat. Mai apoi, ea se vede nevoită să se automutileze ca să pară un bărbat și să nu fie prinsă, însă nu îi este tocmai ușor, fiindcă experiența ei sexuală cu mașina a lăsat-o... însărcinată. Ne e clar, deci, că orice ar naște Alexia, va fi o încoronare a acestei dezumanizări.

Pe de altă parte însă, faptul că travestiul ei devine atât de „reușit” încât Vincent (Vincent Lindon), șeful pompierilor, ajunge să o recunoască drept Adrien, fiul lui dispărut, este genul de licență narativă pentru care trebuia tatonat un alt tip de absurd. Mai mult, acest șef al pompierilor (care oricât de tată-absent-și-egocentric ar fi, nu mai știe cum arată propriul lui copil), pe deasupra mai și suferă de o patologie protetică precum Alexia, fiind un culturist care își injectează steroizi în fese.

Dacă Agathe Rousselle este o actriță necunoscută, Vincent Lindon este un actor veteran, câștigător al premiului pentru cel mai bun actor în 2015 la Cannes pentru rolul din „La loi du marché”.

Treptat, această forțată relație-surogat a celor doi devine o legătură parentală autentică. Se pare că ceea ce nu i-a putut oferi tatăl real al Alexiei, îi oferă Vincent, pentru care nu prea mai contează dacă Alexia este sau nu fiul lui adevărat; contează să aibă pe cineva lângă el și, eventual, ca odrasla lui să devină pompier, să stingă focuri și să salveze oameni, nu să-i omoare.

Julia Ducournau lansează o abordare proaspătă a filmului de autor cross-genre, într-o cheie hiper-stilizată ce frizează suprarealismul, îmbinând body horror-ul cu SF-ul (peisaje corporale cu detalii tehnologice) sau filmul polițist cu o dramă de familie.

Secvența mea preferată este una comică: o petrecere exotică a pompierilor, unde toți băieții fac pogo pe o muzică rave și, ulterior, o iau pe sus pe Alexia (automutilată, rasă în cap și cu nasul spart, ca să aducă a Adrien), pe care o urcă pe o mașină de pompieri, unde o provoacă să danseze. Spre surprinderea și confuzia adunării de testosteroni din public, ea le oferă un dans sexi, pâlpâind o ultimă scânteie a feminității ei de odinioară, care în ciuda năpârlirii ei sinistre și a sarcinii cu scurgeri de ulei, pare să fi rămas nepătată pe interior.

În tot cazul, prin atenția deosebită și palmaresul pe care Julia Ducournau le-a atras, Titane devine un film care ar cam trebui văzut (ideal, pe stomacul gol), măcar pentru acest statement al mecanismului festivalier, care pare să se autocompromită doar ca să mai elimine din tabuurile de pe marele ecran.   

Titane (2021), din 3 decembrie în cinematografe!