Prima cronică: Gravity

După o lansare în deschiderea festivalului de la Veneţia (prima producţie 3D cu această onoare), Gravity a devenit unul dintre filmele cel mai bine primite ale anului, iscând discuţii despre posibilele premii pe care echipa şi distribuţia le-ar putea primi. Află din cronica de mai jos de ce.

Este greu să-ţi imaginezi că un film mai simplu decât acest proiect de suflet al lui Alfonso Cuarón ar putea fi mai captivant. Scris împreună cu fiul său Jonás, Gravity aruncă pe ecran o poveste ce poate fi descrisă într-un singur rând (un accident dezastruos face ca doi astronauţi să rămână izolaţi în spaţiu, încercând orice e posibil pentru a se întoarce pe Terra). În Gravity nu vin nici extratereştrii, nu este posibilă teleportarea şi totul este prezentat cu un extraordinar realism: avem de-a face cu o luptă a omului cu imensitatea sumbră a spaţiului şi cu o manageriere perfectă a resurselor pentru ca mult-dorita destinaţie, Pământul, să fie măcar posibilă.

După ce a câştigat un Oscar (surprinzător, am zice) cu The Blind Side, Sandra Bullock are toate şansele să intre din nou în cursă datorită lui Gravity 3D: Misiune în spaţiu, în care interpretează pe o specialistă în inginerie, dr. Ryan Stone, aflată pentru prima oară într-o misiune în afara atmosferei terestre. Este o ocazie perfectă pentru Bullock să-şi exploreze limitele interpretării, pentru că Gravity o face să treacă prin toate stările posibile şi imposibile, de la fascinaţia imensităţii din jurul ei, luminată de Pământul albastru, la nervozitate, panică, disperare şi... nu mai spunem, să nu dăm spoilere.

Adus în România în format 3D şi proiectat inclusiv pe ecranul IMAX, Gravity se sprijină nu doar pe scenariul celor doi Cuarón şi pe interpretările actorilor, ci mai ales pe imaginea lui Emmanuel Lubezki, montaj (Cuarón şi Mark Sanger) şi muzica lui Steven Price. Ar fi imposibil să credem că Lubezki, deja de cinci ori nominalizat la Oscar (pentru A Little Princess, Sleepy Hollow, The New World, Children of Men şi The Tree of Life), nu va câştiga în sfârşit cu Gravity. Cu un scenariu atât de simplu, atmosfera creată de imagine, sunet şi montaj capătă întâietate, învăluind interpretările lui Bullock şi Clooney în fundalul perfect pentru ca povestea să devină eficientă. Sugestia noastră ar fi ca publicul să vadă aventura spaţială a lui Ryan Stone pe ecranul IMAX, doar nu degeaba James Cameron a spus despre premiera de vineri că este "cel mai bun film în spaţiu realizat vreodată".

Oricât de eficient din punct de vedere vizual, Gravity ar fi avut de câştigat dacă s-ar fi investit mai multă grijă în scenariu. Unele momente par forţate (vezi vorbăria continuă a personajului lui George Clooney, astronautul veteran Matt Kowalski, aflat la ultima misiune în spaţiu şi gata de orice pentru ca el şi partenera sa să supravieţuiască), altele neconvingătoare sau chiar în stare să-şi facă spectatorul să-şi dea ochii peste cap (Stone spune la un moment dat: "Nu m-a învăţat nimeni să mă rog"). Probabil că lecturarea scenariului nu ar fi convins pe mulţi, dar alăturarea dintre povestea simplistă şi extraordinarele realizări vizuale ale echipei lui Cuarón transformă experienţa Gravity într-una cât se poate de demnă de văzut pe un ecran cât mai mare.

Mulţi spectatori vor fi uimiţi de extraordinarele imagini din spaţiu, cu un Pământ superb ce acoperă din când în când întreg ecranul. Cu toate cadrele superbe, secvenţa noastră favorită este una din final, o metaforă a naşterii, a evoluţiei şi-a perseverenţei, care va emoţiona cu siguranţă publicul de pretutindeni.