Prietenul meu, delfinul rulează în premieră la cinema, aducând pe marile noastre ecrane un personaj atașant și momente vibrante, dar și o poveste aglomerată cu o mulțime de mesaje.
Când un avion se prăbușește în mare, delfinii salvează un băiețel și îl cresc ca pe un pui de-al lor. Băiatul trăiește o viață lipsită de griji sub valuri, dovedind o extraordinară abilitate de a-și ține respirația sub apă, până când un monstru malefic pune stăpânire pe lumea subacvatică.
Povestea e plină de stufozităţi nu tocmai utile, părând că scenariștii acestei animații iraniano-turco-germane au vrut să transmită lecții și despre ecologie (villainul este o caracatiță care poluează oceanul, manipulat de un ceretător care testează substanțe chimice pe animale), și despre ambivalența naturii umane (Căpitanul Murvarid îl salvează pe băiat, pentru ca mai apoi să îl pună să îi culeagă perle de pe fundul oceanului, profitând de capacitatea micuțului de a-și ține mult respirația sub apă), și despre prietenia dintre om și mamiferele marine, arcul evoluției protagonistului fiind aglomerat și cu căutarea mamei pierdute. Cu toată această stufozitate, totuși povestea ne ţine în priză tot timpul.
Mi s-a părut, de asemenea, că vibraţia sentimentală e o latură forte a creatorilor acestei animații, în multe momente fiind mișcată de ce vedeam pe ecran.
Ceea ce mai ţine filmul pe linia de plutire - ba chiar şi pe creasta valurilor - este concepţia grafică: lumea subacvatică, dar și portretul inspirat al protagonistului - un băiețel drăgălaș, pe care îți vine să îl prinzi de obrajori, o soluţie ataşantă regăsindu-se, evident, și în zona delfinilor care sunt foarte sufletişti și au cele mai neaşteptate (şi, totodată, incredibil de umane) reacţii. Cu toate acestea, o parte dintre delfiniii importanți din viața protagonistului ies repede din poveste.
La versiunea dublată, am observat câteva stridențe - practic e un mariaj nefericit între vocea spartă și figura zglobie și jucăușă a delfinilor.
