Four nights with Anna vs. Drunken Angel vs. Shadows of Forgotten Ancestors

[Liviu-]

Meci: (B5. Jerzy Skolimowski) Four nights with Anna vs. (B6. Akira Kurosawa) Drunken Angel vs (B6. Sergei Parajanov) Shadows of Forgotten Ancestors

Rezultat: 1 - 0 - 3

Perioada de votare: 25 martie 2013 - 21 aprilie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Windom]

Shadows of Forgotten Ancestors

Spre deosebire de precedenta Legendă, de data asta avem de-a face cu ceva mai coerent, un teritoriu în care te poți descurca fără hartă și dictionar. De altfel, povestea propriu-zisă este destul de simplă și, cam ca toate snoavele, pildele, întîmplările care alcătuiesc folclorul in this neck of the woods, e ceva între Petre Ispirescu și știrile de la ora 5 - bărbați vajnici și muncitori cu mustatză, dar iuți la mînie și gata să pună mîna pe baltag în orice moment... Femei vrednice (mai mult sau mai puțin cu mustatză), cauza tuturor năcazurilor aplanate cu baltagul... Chiaburi & țărani cu suflet curat și frica lu' Dzo... Le-am văzut pe toate și pe la noi. Nu povestea e importantă oricum, ci modul în care e spusă, iar Parajanov e un magician din punctul ăsta de vedere. Astfel, simplitatea poveștii este răscumpărată de inventivitatea mijloacelor cinematografice utilizate.
Există numeroase secvențe care stau mărturie acestui lucru - moartea iubitei și căutarea acesteia, moartea „eroului”, secvențe impregnate de o frumusete si o magie aparte (anumite cadre m-au dus cu gindul la Aguirre), care vrăjesc privitorul, certificînd adevărata valoare a filmului.
E și acesta un film încărcat de simbolistică însă nu unul bazat în totalitate pe așa ceva, cum a fost cazul filmului anterior, astfel că filmul devine mult mai accesibil. Păcat de calitatea destul de slabă a imaginii, e un film care merită transferat pe blu A.S.A.P.

[MinRep]

Un meci interesant - mi-ar placea sa participe cat mai multa lume. Altfel, unul dintre filme s-ar putea sa iasa castigator "prin neprezentare".


Shadows of Forgotten Ancestors este un film extraordinar. Iar dintre cele trei care se bat in aceasta partida, cu siguranta este cel mai inovativ si mai distinct din punctul de vedere al limbajului cinematografic. Imaginile lui Parajanov hipnotice, dar actiunea este ceva mai usor mai urmarit decat in celelalte filme ale sale pe care le-am vazut. Totusi, cel mai important aspect al cinema-ului realizatorului sovietic este capacitatea sa de a folosi mijloace de expresie moderne (chiar post-moderne) pentru a scoate in evidenta traditiile, specificul regional si folcloric al unei populatii cu identitate suprimata de regimul de la acea vreme. Acest argument vine usor din afara filmului, insa cert este ca, vazand "Shadows of Forgotten Ancestors", primul gand nu este Acesta este un film facut de un artist al epocii noastre, ci Aceasta este o poveste "fundamentala" transmisa din generatie in generatie...


Drunken Angel - dupa ce in prima runda a intrat ultima colaborare dintre Kurosawa si Mifune, ne intoarcem acum in timp catre prima colaborare dintre acestia. "Drunken Angel" este un noir amar din perioada ocupatie de dupa WW II, care se concentreaza pe relatia dintre un medic alcoolic (Takashi Shimura, alt interpret favorit de-al regizorului japonez) si un gangster de doi bani care sufera de tuberculoza. Dincolo de maiestria de storyteller a lui Kurosawa (care imprumuta la greu unghiuri si tehnici din expresionism si din filmele americane de serie B ale vremii), filmul se remarca prin interpretarea lui Mifune, care pune accent pe fizicalitatea personajului sau. In ultimele secvente ale filmului, miscarile, machiajul si postura sa mi-au amintit de Conrad Veigt din "Cabinetul doctorului Caligari" - desi, e drept, a ajutat si modul in care filmeaza Kurosawa.


Four Night with Anna Mda... am vazut filmul asta acum cativa ani. Nu imi prea vine sa il reiau, asa ca impresiile sunt destul de la rece. Ce mi s-a parut interesant la acest film este ca Skolimowski ne lasa sa il descoperim destul de incet, revelandu-ne treptat motivatiile personajului sau principal (un fel de idiotul satului care a fost inchis nedrept pentru viol, iar acum intra in casa victimei in fiecare noapte). Impresia pe care mi-a lasat-o este ca, in mare parte, este un film mut, iar Skolimowski este cu siguranta foarte abil in a crea o atmosfera si a o mentine fara ca pe ecran sa se spuna prea multe si nici sa se intample cine stie ce (ii reuseste, insa, mult mai bine in filmul lui urmator, "Essential Killing").


Vot: Parajanov

[Federico]

Filmul lui Parajanov mi-a adus aminte de chestii de care, 'teoretic' vorbind, n-as prea avea de unde sa mi le amintesc. Cred ca se poate spune ca suntem anuntati din titlul ca filmul poate avea efectul asta. Sper sa nu simplific prea mult problema dar cred ca cu asta avem de-a face aici: filmul e mecanismul mijlocitor al unei revizitari a unor radacini antropologice adanc ingropate si de mult uitate. Also, tot in legatura cu titlul, retrospectiv se poate spune ca si cuvantul ‘shadows’ are… un cuvant de spus despre asta. E ceva foarte nelinistitor si sumbru in toata tarasenia asta a plonjonului 'prin sine dincolo de sine dar tot catre sine' (vorbesc serios). Nu e un periplu turistic jovial. Incarcatura arhaic-arhetipala a imaginilor sunt aducatoare de ‘oroare sacra’, daca-mi dati voie sa-l maimutaresc pentru a o mia oara pe Gorzo. Daca nu, atunci incercati cu mysterium tremendum.

[faraimaginatie]

Four Nights with Anna
Mmmmmm. Simpatic filmul, mi-a placut. L-am simtit oarecum apasator dar (is it just me?) mi-a smuls si cateva zambete. Are o calitate ciudata, cred, din punctul asta de vedere. E grav si dark...dar oarecum simti o ironie si-un fel de zambet de-afara. Toata situatia e tratata cu un fel de usuratate reconfortanta. Adica un nenea dubios intra in casa unei femei(putin dubioasa si ea) si ii face unghiile, si-i coase nasturii, si-i pune inele pe deget... Si-o face din dragoste. Aw, that`s kind of endearing. Sau dintr-un fetis...ca i-a vazut unghiile rosii cu 3 ani in urma, pe vremea cand era violata si i s-a pus pata. Who knows? Eu ma tot intrebam in timp ce ma uitam la film... "Cum dumnezeu de presupusul violator locuieste la doua case distanta de presupusa victima?" Anyway...inadvertenta asta e mascata de firul narativ neliniar. Si-atunci nu-ti prea dai seama ce si cand si unde si de ce. Dar te prinzi usor, usor si te luminezi asa si ...da, totul devine mai clar, I guess In fine, four Nights with Anna e interesant, mi-a placut ca nu exista dialog si totusi te tine interesat acolo. Ca e un film despre obsesii ca si Deep End...si da, cam asta... L-as revedea oricand cu placere.

[Federico]

Patru Nopti cu Anna - Spiderul lui Cronenberg si Aurora lui Puiu se incruciseaza si aduc pe lume inca un sociopat autist sinistru, dar de data asta lipsit de intentii sau potente profund distructive ci chiar cu veleitati de holy fool. Un amar si trist studiu de caz a spectacolului grotesc al consecintelor represiunii sexualitatii si dezumanizarii intr-un microcosmos social in moarte clinica, suntat de istorie si de dumnezeu,ranced si putrefact. Nice music, revigoranta austeritatea verbala.

Four Nights with Anna
L-am simtit oarecum apasator dar (is it just me?) mi-a smuls si cateva zambete.

Da, sunt cateva faze de un penibil si tragicomic aproape suprarealist, rasu-plansu e expresia care pune punctul pe i. Precum: cand tipul e capturat de politie in ultima noapte, cum se incurca in perdea si fuge bezmetic cu ea in cap spre masina. Tot in ultima noapte, cand intra in camera 'la patru ace' cu buchetul de flori in mana, in semi-transa parca, si plonjand din plin in podea ca-n Stan si Bran. Cand e surprins spionand fereastra (mai pe la-nceput asta) de un vecin (?- sau era tot apartamentul Annei?) si iarasi, batand buimac in retragere, face o rabatere percutanta cu spinarea in mocirla etc. etc.

[Windom]

Four nights with Anna

Mie mi se pare un film extraordinar. Desigur, nu trebuie să pornești cu idei preconcepute și să analizezi acțiunile personajului principal cu sarcasmul colegilor deținuți din finalul filmului. Atunci totul îți va părea penibil, de acord.
Singurul mod în care filmul ăsta poate să te atingă e dacă-l privești din perspectiva protagonistului. Și pentru asta trebuie să empatizezi cu el. Dar ca să empatizezi, trebuie să-l înțelegi și asta deja e destul de dificil dacă-l privești de sus, ca pe un amărît care se-ncurcă în perdele si cade cu curul in noroi...
E un film despre singurătate, alienare și izolare socială. Dar singurătate în adevăratul sens al cuvîntului, una cruntă, totală și fără scăpare, nu singurătatea la modă, cool, romanțată, bună de postat ca status pe Facebook. Și un om aflat într-o asemenea situație face multe chestii pe care ceilalți le consideră penibile. Nu-i vorba de fetish, obsesie sexuală sau mai știu eu ce trivialități. E simpla nevoie de contact uman.
E un film deprimant fiindcă prezintă o existență deprimantă. Vedem totul prin perspectiva protagonistului, cu excepția cîtorva pasaje în care acesta e constrîns să socializeze. Și în momentul ăla ritmul cadrelor se rupe, devine sincopat, fiindcă familiaritatea rutinei în care se zvîrcolește eroul este invadată de forțe exterioare. Nu el controlează, el e cel controlat. Titlul e edificator și în același timp trist, prin ironia sa. Patru nopți cu Ana, nopți consumate doar în imaginația personajului principal, nicidecum `oficializate` ca la carte, cum ne-am fi asteptat.
A doua vizionare pentru mine și filmul a crecut în ochii mei între timp. A lot.

[rvn]

si eu as vrea sa revad "Patru nopti cu Anna". desi a trecut mai bine de un an de la vizionare, inca mai am vii in memorie, anumite scene care m-au marcat. tot filmul m-a impresionat, dealtfel. apreciez mult acest gen de realizare artistica, pe care am intalnit-o si la alti regizori mari. lipsa aproape totala a dialogului este sustinuta intens de imagine si nu este vorba de peisaje naturale spectaculoase, ci, de gesturi, mimica, actiuni lente, dar pline de intelesuri, ale putinelor personaje care populeaza ecranul. iti trebuie multa rabdare si disponibilitate pentru a te conecta emotional la trairile lor, mai ales daca introvertirea nu lasa loc unor exteriorizari mai generoase din partea personajelor, ci, doar lasa sa se contureze,putin cate putin,la dispozitia regizorului, intreaga zestre a trasaturlor de caracter.
"Patru nopti cu Ana" este o lectie despre nepasarea cu care tratam ratarea, degradarea fizica si sociala a altor semeni de-ai nostri. autoizolarea si lipsa comunicarii, trezeste in oameni dorinte primitive, imposibile pentru unii, atat de normale si firesti pentru altii. frica de respingere, de incriminare a purei existente este atat de intensa, incat. tot ceea ce intreprinde protagonistul, este o lunga agonie a unei dureri cumplite si anume incapacitatea de a se reintegra intr-un mediu social inchistat, potrivnic,limitat de propriile bariere(spitalul, morga , ambele simbolizeaza perfect lucrul acesta).

[stalex]

Four nights with Anna

Si mie filmul mi s-a parut foarte bun. Mi-a placut in primul rand combinatia rarisima de gag si tristete, dar si amestecul de previzibil/imprevizibil. Si micile sau mai putin micile amanunte care subliniaza absurdul lucrurilor – mana taiata, vaca plutitoare, paianjenul de sub pat, acela de la care te astepti sa declanseze un gag, iar el pleaca linistit, in timp ce tu stai in fata ecranului ca o oglinda a protagonistului, cu ochii holbati si inima cat un purice. Mana, mai exact inelul de pe ea, face in mod excelent legatura intre inceput si final; cum spuneam, accentueaza absurdul situatiei. E ca-n bancul cu bicicleta: el n-a luat inelul, dar l-a dat, doar ca nimeni n-a inteles treaba asta cu adevarat. In primul rand n-a inteles tipa, ceea ce ma duce cu gandul la o alta perspectiva asupra filmului – ghici cine o fi vaca plutitoare, care nu se trezeste decat in aparenta, cu toate eforturile bietului amorezat? Vreau sa spun ca sunt de acord cu Windom in ce priveste singuratatea si alienarea, doar ca nu mi s-a parut ca bietul ingrijitor sa fie singurul “pacient”. Si am avut impresia ca regizorul asta incearca sa spuna in scena de la sfarsit, a vizitei la inchisoare: tipa nu ca n-ar fi un pic miscata, doar ca nu vrea decat sa fie lasata in letargia ei. Cum s-ar zice, sa pluteasca in continuare pe rau…

[faraimaginatie]

Buna asta cu vaca pe rau. Daca sta in picioare trimiterea, si senzatia mea e ca sta, atunci tind sa cred ca e filmul se duce mai mult spre un soi de sarcasm din asta foarte negru. Si nu-i chiar asa de grav registrul cum zice Windom.. Sau, en fin, eu nu l-am simtit chiar asa grav. Mi-amintesc scena in care ea il intreaba cum poate sta in mirosul ala si el incepe sa se impleticeasca si devine foarte self-aware. Si ma mai intrebam daca nu s-a vrut usor prodiata toata "singuratatea" asta de care vorbim. Ca pana la urma-i mai bine singur. Plus ca, ultima scena cu zidul mi s-a parut, din nou, destul de comica.

[rvn]

mie mi-au ramas in minte doua-trei scene. aceea cu mana, anterioara aceleia explicite, in care ne dam seama ca tipul lucra la crematoriu, a doua ar fi aia cand merge la magazin sa cumpere toporul si se intoarce alene, cu el impachetat in hartie. evident, scena coaserii nasturelui si apoi, pe final, cand inelul a intrat sub dusumea...toate au doza de umor negru necesara, dar este un umor impletit cu duiosia nascuta dintr-o imensa compasiune. cel putin, eu asa am simtit. astfel de oameni, nu pot naste altfel de sentimente vizavi de ei. ritualul invadarii intimitatii femeii este expresia capacitatii sale de a se organiza, in asa fel incat, in siguranta fiind, sa poata sa-si satisfaca dorintele ascunse si imposibile pentru el, ca ratat. de-aia filmul nu a plictisit nici o secunda. la fiecare miscare in pat a femeii adormite, teama ca barbatul ar putea fi intrerupt din fascinantele lui activitati nocturne, imi dadea aceleasi emotii ca si lui.

[Namaste]

Plus ca, ultima scena cu zidul mi s-a parut, din nou, destul de comica.

Pornesc de la afirmația de mai sus pentru că am observat mai multe trimiteri spre ilaritate și m-a uimit abordarea asta. Din punctul meu de vedere, scena finală, care ni-l infățișează pe Leon în fața unui zid imposibil de trecut, nu reprezintă altceva decât angoasele sale căpătând o formă fizică, impermanența incertă a singurătății, resimțită până în acel moment, devine o permanență inexorabilă. Cât despre celelalte scene cu potențial comic, precum cea în care personajul principal se încurcă în perdea ori se împiedică și cade în noroi, sunt departe de a fi penibile sau tragicomice. Le-am văzut ca pe semne ale debusolării sale, ale incapacității de a acționa rațional, indicii care ne arată că avem de-a face cu un om neputincios și inadaptat, un om incapabil de a relaționa cu ceilalti, în special cu persoanele de sex opus, singura prezență feminină constantă fiind bunica sa, bolnavă (în acest moment, comparațiile cu A Short Film about Love sunt inerente).
Am apreciat desele rupturi în firul logic al povestirii. În momentul în care ai impresia că reușești să descifrezi încotro merge acțiunea, se întampla ceva neașteptat și îți dă peste cap teoriile puse cap la cap până atunci. În categoria asta intră și falsele flashforward-uri, care erau de fapt flashback-uri. Până la urmă, am simțit filmul ca pe un experiment al regizorului: Leon o spionează pe Anna, noi urmărim personajele, ca pe un zoo alcătuit din ființe umane, satisfăcându-ne dorința latenta de voyeurism, iar regizorul ne urmărește pe noi, spectatorii, neratând nicio șansă de a ne influența, schimba, modela anumite concepții, fie ca suntem conștienți sau nu.

[Windom]

Drunken Angel

Another cautionary tale, dar spre deosebire de Red Beard, există aici anumite nuanțe care-l fac (un pic) mai interesant decît precedentul. Mai întîi atmosfera, datorată, printre altele, faptului că întreaga poveste se petrece în preajma mlaștinii ăleia puturoase. Dă filmului un aer de melancolie... Apoi personajele propriu-zise. Altă variațiune pe tema relației mentor - învățăcel pînă la urmă, deși de o natură mai complexă în cazul de față. Mentorul e același - izvor de povață & beacon of morality. Învățăcelul se află într-o postură mai interesantă, lucru scos foarte bine în evidență prin măiestria lui Mifune - este un personaj obișnuit să domine prin forță, care ajunge să fie dominat, neputincios, la cheremul unui om pe care-l disprețuiește, considerîndu-l o rotiță a sistemului pe care el îl înfruntă.
Și astfel, pe măsură ce filmul avansează, asistăm la două lucruri - degradarea/involuția fizică a personajului lui Mifune, în paralel cu o evoluție morală, greu de sesizat tocmai datorită faptului că ea se petrece în interiorul castei din care acesta face parte. Evoluție care culminează cu sacrificiul suprem din final - „eroul” pare a-și ispăși păcatele, simbolic, „botezat” în albul purității, pentru a putea accede apoi la o moarte rezervată doar personajelor pozitive...

Vot: Skolimowski

[stalex]

Namaste, nu cred ca ai cum sa ignori umorul din multe scene ale filmului. C-o fi absurd, c-o fi grotesc, ca uneori subliniaza tragismul situatiei, OK. Dar exista. Vreau sa spun ca, pana la urma, o tragedie poti s-o privesti in ce fel vrei. Poti s-o privesti si neutru, sa nu te-atinga cu nimic. Or aici Skolimowski, in mod evident dupa parerea mea, a privit lucrurile cu o doza de umor. Oricum am vrea noi sa interpretam filmul, el asta e. Asa a fost facut.

[Windom]

Am rîs și de Boc cînd a căzut de pe scenă, dar nu cred că ăla s-a vrut un show de divertisment. Așa-i și cu filmul de față. Unele faze stîrnesc rîsul dar nu fiindcă a vrut regizorul să ne descretească frunțile mohorîte cu 2-3 numere de comedie. Pur și simplu, le-am luat noi drept hilare... N-am perceput niciun moment din film ca fiind coregrafiat ca moment de comedie. E un comic complet involuntar...

[faraimaginatie]

Hmmmm... va spuneti fiecare parerea de zici ca ar fi litera de lege. Mie perspectiva regizorala nu mi s-a parut una grava in care Skolimovski incearca sa ne explice cat de gri e viata intr-un orasel de provincie si la ce lucruri extreme poate duce acest sentiment. Mi s-a parut ca realizarea filmului sta mai degraba in umorul (nu stiu daca sa-i spun umor ca am impresia ca in context poate avea o conotatie negativa. Este un cuvant pe care-l caut dar nu-mi vine acuma nicicum) sau caldura aproape paterna cu care e tratat personajul principal. S-a mai facut de-atatea ori chestia asta cu omul alienat de societatea in care traieste astfel incat (inca) un film grav despre subiectul asta pe mine m-ar fi lasat total rece. Mi se pare ca felul cum isi trateaza regizorul personajul da savoare filmului. Amestecul asta de grotesc, tragicomic si disperare dau substanta. Zidul chiar mi s-a parut ca are ultima "strigare" in comicul asta al situatiei. Sa fim seriosi...cine construieste un zid ca sa tina departe un om? Situatia e chiar de-un absurd care permite cateva zambete.

[stalex]

E un comic complet involuntar...

Cum adica involuntar? Regizorul a vrut sa faca o chestie dramatic - absconsa si-a iesit de ras? Nu inteleg.
Sunt de acord ca miza e serioasa, dar de ce vrei neaparat sa fie si redata incruntat? Chiar nu e cazul aici.

[Windom]

Adica, omul ne prezinta o drama cit se poate de serioasa, iar noi am gasit citeva momente comice in drama asta. Nu e rau, nu sintem de condamnat pentru asta, dar nu inseamna ca ele au fost inserate acolo cu scopul de a ne stirni noua risul... Dar comic exista oriunde pina la urma, duca cum spunea Lynch - vezi un om care se izbeste cu capul de pereti, la inceput suferi pentru el, insa daca el continua sa faca acelasi lucru, dupa un timp devine hilar... Omul n-a vrut sa ne inveseleasca, insa noi am descoperit oricum latura comica. Asa si aici...

[stalex]

Drunken Angel

Vreau sa spun cateva cuvinte, pentru inceput, despre contextul in care a fost realizat filmul – ajuta mult la intelegerea unor lucruri. In timpul ocupatiei americane de dupa al doilea razboi mondial a fost instituita in Japonia un soi de cenzura: orice tinea de spiritul razboinic si militarist al japonezilor, ca si de traditiile lor, nu avea voie sa apara pe ecrane decat cel mult in context negativ. Asa se explica, printre altele, “curajul” cu care Kurosawa infiereaza Yakuza.

In plus, cineastii aveau optiuni foarte limitate. Daca stiu eu bine, exista un singur studio de productie, Toho. Daca voiai sa faci un film, trebuia sa te conformezi cerintelor directorilor studioului. Iar acestia erau foarte atenti, evident, la dorintele publicului larg. Asa putem intelege unele scene din film, cum ar fi bataia cu cutite, lungita exact cat sa plece si japonezul de rand multumit c-a vazut ceva actiune la cinema. De altfel, povestea cu interventiile producatorilor in filme a fost cu bataie lunga in Japonia. Lui Kurosawa, printre altele, i-a fost taiata o ora intreaga din Cei sapte samurai. De regizorii mai putin cunoscuti, ce sa mai vorbim… De multe ori au fost nevoiti sa-si faca propriile case de productie, ca sa poata realiza filme asa cum voiau ei. Am tot vazut scriindu-se, pe drept cuvant, pe acest forum, despre melodrama prea-prezenta in filmele japoneze. Ce am scris acum ar putea explica, macar partial, fenomenul. Melodrama, batai, deh – finantatorii trebuia sa-si scoata cumva banii, nu? Vreau sa spun ca unele scene din filmele japoneze trebuie tratate cu aceeasi indulgenta ca si acelea pe care, in filmul est-european, le punem pe seama cenzurii – pana la urma, pe fond, e cam acelasi lucru.

Drunken Angel, cum sa spun, sta cumva spate-n spate cu Akahige. Nu numai prin subiect si pentru ca vorbim de inceputul si sfarsitul colaborarii Kurosawa-Mifune, dar, daca imediat dupa Drunken Angel regizorul a avut o perioada excelenta, cu capodopere ca Rashomon si Ikiru, Akahige a insemnat inceputul unui lung sir de esecuri pentru Kurosawa, intrerupte abia dupa 10 ani, cu Dersu Uzala. Daca tot am pus alaturi cele doua filme, Drunken Angel mi se pare de departe mai bine realizat, si cu o poveste mai interesanta.

As vrea sa mai spun ceva - despre balta care i-a atras atentia si lui Windom. Nu numai ca da un aer de melancolie, dar e si o expresie a neputintei de-a schimba lucrurile – un aer depresiv firesc pentru o Japonie tocmai invinsa si ocupata. Balta va fi asanata, dar abia dupa patru ani, bineinteles in alt film – o va face Watanabe in Ikiru.

[stalex]

Shadows of Forgotten Ancestors

Cum spunea si MinRep, e mai usor de urmarit decat Culoarea rodiei si Suram - poate si de aceea mie mi-a placut mai mult. Si mi s-a parut mai inteligibil felul in care Parajanov spune povesti folosindu-se aproape numai de imagini-metafora. Avem de-a face, practic, cu redarea unei existente arhetipale, fiecarui stadiu corespunzandu-i o anumita cromatica: albul zapezii pentru copilaria inocenta, verdele naturii pentru tinerete si tot asa pana la explozia de rosu si albastru din momentul mortii. La aceasta existenta arhetipala cred ca trimite si titlul. Atributului uitati i-as da mai degraba un sens platonician - ce invatam pe parcursul vietii nu e nimic altceva decat o rememorare; fara sa ne dam seama, nu facem decat sa calcam pe aceleasi urme ca si antecesorii nostri.

Mi-a placut foarte mult secventa din final, cu cei opt copii privind prin ochiurile de geam. N-as sti cum s-o interpretez (sau, mai degraba, s-ar preta multor interpretari), dar e o imagine care mi-a ramas in minte.

Vot: categoric Parajanov, mi se pare un film dintr-o clasa superioara celorlalte doua din competitie.