(Luchino Visconti) Rocco and His Brothers vs. Black God, White Devil (Glauber Rocha)

[Liviu-]

Meci: (A23. Luchino Visconti) Rocco and His Brothers vs. Black God, White Devil (A24. Glauber Rocha)

Rezultat: 2 - 3

Perioada de votare: 4 februarie 2013 - 3 martie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[faraimaginatie]

Rocco e i suoi fratelli

Visconti... Am un pic de relatie din asta de love-hate cu el, nu stiu de ce. Uneori imi place, alteori ma enerveaza, alteori ma plictiseste. Prima data cand am vaut Rocco, acum vreo 2 ani, mi-a placut destul de tare. Ieri, cand l-am revazut, ma intrebam ce s-o fi intamplat de-atunci pentru ca, in mod clar, ceva s-a schimbat, filmul n-a mai avut acelasi efect. Adica, da, apreciez anumite aspecte ale lui (printre care cel mai mult aparitia foarte visatoare a lui Alain Delon <3) si sunt convinsa ca e o capodopera a neorealismului italian dar m-a plictisit un picut. Si m-a si enervat mult pe alocuri,; mai ales spre sfarsit cand a inceput familia Parondi sa fie mult prea latina (exaltata) pentru gustul meu. Ii inteleg caracteristica aia de tragedie greaca aproape dar melodrama mi s-a parut excesiva in ultima parte a filmului. Multi il lauda tocmai pentru teatralitatea asta excesiva. Pana la urma, e vorba de gust. ( ) M-a mai deranjat si faptul ca Visconti imi pare usor misogin. Si e ciudat cumva sentimentul pentru ca tot timpul am avut impresia ca societatea italiana e profund matriarhala. Si bineinteles ca trasatura asta a societatii e concretizata prin prezenta impunatoare a capului familiei Parondi, Rosaria, dar parca din ideea de a contrabalansa, Visconti o sacrifica pe Nadia. Mi-a placut foarte mult persoajul doar ca mi s-a parut ca e "tratata" cu prea mult misoginism. Personajele toate au fost foarte faine, si evolutia lor extrem de lina si fireasca. Am admirat tot timpul eleganta filmelor lui Visconti, cel putin in ceea ce priveste imaginea. Si nici aici nu e mai prejos. All in all, Rocco and his brothers e un film fain, de vazut dar, care, pe mine m-a cam dezamagit la a doua vizionare.

[MinRep]

Acesta este un duel "la nivel inalt", intre doua filme mai mult decat consacrate, insa atat de diferite incat un verdict este greu de dat.

Din punctul meu de vedere, Black God, White Devil este un film mai greu de urmarit si cu siguranta mai indepartat de sensibilitatile cinefile europene. Totusi, pana si comparat cu alte mostre de Cinema Novo pe care le-am vazut (cum ar fi "Vidas secas"), e un film mult mai esoteric, povestea fiind mai degraba alegorica, iar simbolurile (vizuale si narative) le intalnim la tot pasul. Ceea ce pare sa inceapa ca o poveste cu caracter pur social, in care un fermier sarac este inselat de seful sau, se transforma intr-o complexa relatare a practicilor religoase din pampasul (sau cum s-o numi) brazilian, in care ritualuri bizare se alatura gangsterismului, in centrul tututror plasandu-se acest sfant haiduc/razboinic - Antonio das Mortes. "Deus e o Diabo na Terra do Sol" e un film straniu, insa cu siguranta merita mai mult decat o simpla privire.

Rocco si fratii sai, pe de alta parte, este imediat accesibil cinefilului roman. Mie, personal, imi place mult mai mult Visconti cand face povesti realiste, cu personaje din paturile mijlocii-inferioare ale societatii, cum e "Rocco..." sau "Ossessione" decat stufoasele sale fresce literare de epoca ("Senso", "Ghepardul, "Moarte la Venetia" etc.) Nu stiu ce as putea sa spun despre "Rocco..." care sa nu se fi spus deja. Cred ca l-am vazut deja de vreo trei ori, nu mi-a placut intotdeauna la fel de mult, insa pentru mine este cel mai solid film al lui Visconti, cu cateva secvente care iti raman adand intiparite in minte (precum uciderea Nadiei montate alaturi de triumful lui Rocco) si cele mai bune secvente de box care sa nu fie filmate de Chaplin sau Scorsese . Totusi, uneori nu strica sa arunci o privire noua asupra unui film pe care nu l-ai vazut de cativa ani si sa-l filtrezi prin prisma tuturor filmelor pe care le-ai vazut intre timp. In cazul de fata, de exemplu, pentru mine este acum mult mai clara una dintre temele principale ale filmului (exodul taranilor din Sud inspre zona milaneza foarte dezvoltata) si cat de diferite sunt tipologiile fratilor din titlu in legatura cu aceasta: Simone nu reuseste sa se adapteze la oras si nu adopta decat viciile acestuia, Rocco se adapteaza cu succes, dar este nostalgic pentru viata de la tara, neamintindu-si de toate greutatile, in timp ce Ciro nici nu mai vrea sa auda de satul natal si are incredere intr-un viitor luminos.


Vot: Visconti

[Windom]

Rocco and His Brothers

Unul dintre acele filme celebre pe care numai n-apucam să-l văd... Well, finally... Spre deosebire de MinRep, însă, eu prefer „frescele de epocă” ale lui Visconti. Și asta pentru calitatea lor bigger than life, Visconti rămînînd maestrul neegalat la acest capitol. Omul e practic asociat cu rafinamentul în cinema.
Aici avem însă altceva. „Realistul” Visconti nu mi se mai pare atît de catchy. Reușește el să jongleze elegant cu melodrama, însă scapă toate bilele pe jos în ultima parte, transpunîndu-ne în actul final al unei opere verdiene. Bătrîna, cu tragismul și teatralitatea ei exacerbată pare aterizată direct din opera lirică.
Alain Delon mi se pare veriga slabă, e cel care polarizează melodrama, cu lacrimile și crizele sale de plîns. Două scene mi-au plăcut în mod deosebit – cea cu catedrala, la nivel vizual, + scena uciderii Nadiei, după părerea mea cel mai interesant personaj al filmului. Povestea e relativ simplă, construită în jurul unui miez de melodramă, ținută în frîu la început, scăpată de sub control în final. Cu toate acestea și în ciuda lungimii sale, filmul nu plictisește, lucru admirabil, însă nici nu impresionează în mod deosebit. Nu mi-am zis la final - geez, cum de nu l-am văzut pînă acum...

[stalex]

Rocco and His Brothers

„Realistul” Visconti nu mi se mai pare atît de catchy. Reușește el să jongleze elegant cu melodrama, însă scapă toate bilele pe jos în ultima parte, transpunîndu-ne în actul final al unei opere verdiene. Bătrîna, cu tragismul și teatralitatea ei exacerbată pare aterizată direct din opera lirică.

Ciudat... Mie tocmai finalul mi s-a parut ca scoate filmul din zona de melodrama in care il vedeam la un moment dat afundat cu totul.

Alain Delon mi se pare veriga slabă, e cel care polarizează melodrama, cu lacrimile și crizele sale de plîns.

Asa mi s-a parut si mie pana spre final. Exact, dar exact ca in reclama la cascaval: prea bun, prea ca la tara. Si in cazul lui finalul mi s-a parut ca lamureste lucrurile si ii umbreste imaginea de sfant printre talhari.

[faraimaginatie]

Ma mir ca spui ca finalul il scoate din melodrama, luand in considerare ca acolo e scena aia cu vaicareli si plansete si haine sfasiate si par smuls.

Acuma tu poate te referi la finalul..final. (da, cam nefiricita exprimare) Windom banuiesc ca se referea la scena in care vine Simone acasa si recunoaste c-a omorat-o pe Nadia. Si din rasete si voie buna totul se transforma in lacrimi si tanguieli.

Si nu e vina lui Deloc, el e asa frumos...

[stalex]

Da, ma gandeam la finalul-final. Mie imi sugereaza ceva de felul urmator: vedeti, daca ati avut impresia ca totul se joaca intre bunatatea lui Rocco si rautatea lui Simone, s-ar putea sa va fi inselat. Pana la urma, sunt doar cinci frati plecati dintr-un sat din sud si ajunsi intr-o metropola din nord. Si fiecare s-a adaptat cum a putut, si va merge in continuare cum va putea. Eu, Visconti, v-am spus o poveste cu dragoste, ura, viol si crima, uneori in tuse groase (doar vorbim de meridionali, astia-si smulg parul din cap si daca nu iese bine sosul la spaghete), pentru ca nu-i un tratat sociologic, ci un film. Dar ce vreau eu sa ramana e ca fiecare merge inainte cum poate. Si atat.

La finalul asta ma gandeam

[Windom]

No, frumos, frumos, amu’ fiecare-și poartă crucea, nu ăla-i baiu’ hăl mare... Da’ pe lîngă că-i frumos, mai e și isteric... Cryin’ like a little pussy… Treabă-i aia? Dacă dăm filmul înapoi şi analizăm situaţia, observăm că 90% din melodramă se concentrează în jurul lui Delon, omul are practic cele mai lame replici din film – că n-a vrut să rănească pe nu ştiu care (lacrimi), că-i pare rău după brazdă şi plug (lacrimi), că se sacrifică pentru frate-su (lacrimi)...
Eu nu văd personajele astea deloc în alb-negru (exceptîndu-l pe Delon), unele bune, altele rele. Toţi au fost pînă la urmă croiţi din acelaşi material, în momentul în care aterizează la oraş toţi par la fel de inocenţi. Dar au personalităţi diferite, iar influenţa oraşului (nocivă, după cum ne-o prezintă Visconti) îşi pune amprenta asupra lor tot în mod diferit. Unii rezistă, alţii cedează tentaţiilor (curve şi lume interlopă). E Simone un bad guy fiindcă s-a lăsat corupt? Nu cred... E o situaţie destul de ambiguă încît nu putem emite un verdict clar în acest sens. Problema e cu Delon, acolo nu există ambiguitate, omul vorbeşte în pilde şi se sacrifică pentru toţi... Iar finalul, cu atingerea chipului acestuia de către cel mai tînăr membru al familiei, precum o icoană făcătoare de minuni, c’mon, practic îl sanctifică...


De ce-i Visconti misogin, Corinuța?

[Liviu-]

Black God, White Devil e in lista mea de ceva timp, vazusem niste lucruri bune despre el, iar subiectul si faptul ca face parte dintr-un cinema cu care rar m-am intersectat m-au facut sa-i astept cu mare nerabdare vizionarea.

Entuziasmul meu a disparut gradat, in asa fel incat dupa o ora si ceva nu numai ca era inexistent, dar eram si profund dezamagit. Ultima data cand mi s-a intamplat sa fiu dezamagit atat de tare de un film pe care abia asteptam sa-l vad a fost la Spirit of the beehive, dar acolo, desi nu am reusit sa intru in film, am gasit totusi mai multe elemente care mi-au placut si care chiar mi-au ramas binisor in memorie. In cazul filmului spaniol exista o mare posibilitate ca o revizionare sa imbogateasca experienta initiala. Cu filmul lui Rocha asa ceva imi pare imposibil.

Incerc sa scot ceva pozitiv, dar nu-mi vine nimic in minte. Am gasit filmul prea rigid, fara urma de emotie, amatoricesc pe multe niveluri. Stilul asta mi se pare ca poate functiona doar la nivel de pilda sau legenda. Se prea poate sa se fi dorit asa ceva, dar mie mi se pare mai degraba ca ar fi vorba de o lipsa de imaginatie, narativ vorbind, o rigiditate atat la nivel de poveste, cat si de regie, imagine sau actorie. E posibil ca filmul sa aiba vreun context social, sa se lege de actualitatea perioadei in care a fost facut, dar asta nu i-ar adauga vreo valoare artistica, ba din contra.

Cumva ma duce cu gandul la Jodorowsky, cel din El Topo sau Holy Mountain. Si filmele sale erau facute intr-un stil putin rigid, cu aer de amatorism, dar acolo se observa clar tendinta metafizica a filmelor sale. Era evident ca au ceva de spus si se vorbea despre oameni, erau elemente universale, care nu pot 'imbatrani' niciodata.

Mi-ar placea sa vad si o parere ceva mai entuziasta, sa vad filmul filtrat printr-o viziunea diferita. Poate de data asta ne onoreaza Malombra cu prezenta, mai tot timpul are ceva interesant de spus, iar acum n-ar fi un moment nepotrivit.

Cel mai probabil o sa incerc si Entranced Earth si Antonio das Mortes, poate vad o alta fata a lui Rocha.

[Windom]

Black God, White Devil

Recunosc, n-am mai auzit de domnu’ ăsta Rocha pînă acum, prin urmare n-am știut la ce să mă aștept... Well, în prima parte n-am rezonat defel cu filmul, citindu-l, la început, ca pe un manifest social fără prea mare profunzime, susținut în proporție de 90% de imagine. Ceva pe filiera Eisenstein (vezi și scena măcelului de pe scări). Apoi o dă în ceea ce la prima vedere mi s-a părut a fi o propagandă religioasă coborâtă direct din Biblie... Totul părea, într-adevăr, black and white. Dar partea a doua mi-a demonstrat că lucrurile nu stau chiar așa, fiindcă odată cu apariția banditului în poveste, devii conștient de nuanțele care există între alb și negru.

Omul nostru e nedreptățit de chiaburul local și-și pune toate speranțele în dreptatea divină în momentul în care dă peste acel cult leader cu trecere la norod. În vremuri de secetă și restriște, tipul promite marea cu sarea și turma îl urmează (turmă formată din indivizi cu niște fizionomii cum numai la Herzog mai vezi). Autoritățile politice și religioase se sesizează din oficiu, își dau seama de pericol și trimit un killer să se ocupe de congregație. Geloasa consoartă a eroului e mai rapidă și se ocupă de profet... Apoi o iau iar la picior și, conduși de soarta oarbă, dau peste banditul ăsta cu salbă pe frunte, un fel de aripă paramilitară a dreptății divine. Și astfel eroul nostru ajunge prins între ... a black god and a white devil, între rezistența pasivă și lupta de gherilă.

Desigur, asta e o prezentare destul de superficială, există o sumedenie de nuanțe, interpretări, simboluri... Extrem de interesantă este evoluția personajului feminin pe parcursul filmului, a Rosei. Supusă și geloasă în prima parte, nu găsește puterea de a-și înfrunta bărbatul prins în mrejele covîrșitoarei personalități a liderului charismatic. În partea a doua, aflați în compania celor care poartă un război cu sabia, nu cu crucea, femeia devine jumătatea activă a cuplului. Bărbatul e debusolat, metodele în care a crezut s-au dovedit total ineficiente. Ea, în schimb, se simte în largul ei, ba mai mult, accede la poziția ocupată inițial de soțul ei, în prima parte a filmului, de-a dreapta liderului, poziție la care n-ar fi reușit în veci să acceadă ca membru al cultului religios. Are în schimb toate șansele să devină femeia din spatele bărbatului ale cărui scopuri sunt mult mai pragmatice. Soțul e degradat la stadiul de cercetaș trimis în recunoaștere, care, într-un final, ajunge la locul visat, unde apa devine pămînt iar pămîntul apă. Îi este însă refuzat statutul de martir care le este acordat celorlalți, pe care el îi lasă în urmă, pentru a fi, la rîndul său, lăsat în urmă de ochiul camerei de filmat, pribeag și singur la hotarul paradisului promis...

Mi-a plăcut, în mod deosebit, coloana sonoră asigurată de Heitor Villa-Lobos, modul în care evenimentele de pe ecran erau redate, cu lirism, prin acele pasaje audio care m-au dus cu gîndul la Dylan pe coloana sonoră a lui Pat Garrett & Billy the Kid...

Generalizînd puțin, îl putem considera pe Manuel drept simbol al condiției umane, situată permanent între grace and nature, cum ar zice Malick. Doar că respectivele grace & nature le percepe filtrate prin sistemul de gîndire al unui intermediar, fie el lider spiritual sau politic. Doar în momentul în care aceștia sînt suprimați, poate omul să întrevadă the shores of the promised land...

Vot: Rocha (deși n-aș fi crezut)

[faraimaginatie]

Black God ,White Devil

What the hell did I just watch? Pe mine filmul asta m-a cam hipnotizat de la inceput. Recunosc, I`m a sucker for visuals. Dar am avut impresia ca am de-a face cu un roman scris de Llosa impreuna cu Roa Bastos pus pe panza de Diego Rivera. Pe mine m-a convins de-acolo. Sincera sa fiu, povestea propriu-zisa a filmului a ramas pe locul doi. Nici nu-mi pare sa conteze foarte mult decat ca idee, ca un soi de manifest politic si social. Eu am gasit atatea referinte culturale in el si am fost atat de prinsa din punct de vedere vizual... Nu vreau sa ma hazardez in afirmatii mari dar, cred ca filmul asta e preferatul meu din turneu dupa Werckmeister. Pana acuma. Scena mini-ospatului mi-a adus aminte de Viridiana lui Bunuel si ca simbolistica dar si din punct de vedere vizual. Ultima parte a filmului este de un absurd desprins de prin piesele de teatru ale lui Beckett.

Cei doi protagonisti par a fi reprezentantii unei societati bolnave care par prinsi intre doua forte distructive care si-i disputa, biserica si armata. Doar ca liniile de demarcare dintre bine si rau, alb si negru sunt destul de blurry iar personajul ala desprins de prin westernuri nu face decat sa deformeze si mai tare opozitia asta. Corisco ala e un personaj extrem de interesant in schizofrenia lui. Practic, si doar in el se poate citi opozitia asta a unui black god/ white devil. Acum e un tiran care-si omoara oponentii fara pic de mila, acum un mascarici cu nasul canit. Tocmai am terminat de vazut filmul si am o gramada de ganduri care-mi zboara prin cap. Poate ar fi trebuit sa-l las sa se aseze ca sa fiu mai coerenta dar chiar mi-am dorit o reactie sincera. Si-asa ca a iesit o tocanita.

Votul meu merge, in mod evident, la Rocha.

[Malombra]

se mai poate vota?

eu am văzut filmele mai demult, despre cel al lui rocha am postat şi anul trecut, la digging for gold, dar am şters. voi da un link. na, o fi cam indigest textul, dar acum nu-mi vine altul în cap. e cam prea literar, dar acum aş scrie şi mai prost, adică deloc. sau poate asta ar însemna mai bine.
mă rog. normal ar fi să fac o paralelă şi cu cartea lui boia, sfîrşitul lumii - o istorie fără sfîrşit, o carte foarte sprintenă, tonică şi mucalită, care vorbeşte şi despre mişcările astea, cu tentă mesianică, din america de sud. chiar recomand cărticica, e despre felul cum ne agităm că ne sfîrşim încă de cînd am apărut.

votez cu Rocha.

cînd am văzut filmul lui visconti, nu mi-a plăcut caracterul lui delon, parcă. nu mi-a plăcut sfinţenia lui cam sadică, felul în care o lasă pe tipa aia să se consume aşa, aiurea, cînd el e măcinat de tot felul de programe de puritate interioară. simone o violează pe nadia din gelozie, rocco nu o mai vrea pe nadia , ca să nu se destrame familia, nadia se reîntoarce la simone din disperare. nadia, pervertitoarea naturii masculine, prin excelenţă constructivă şi solară, merita ce i s-a întîmplat.. that's inhuman. mai bine la terra trema, măcar acolo toţi sunt loviţi în egală măsură. filmul are şi un aer heirupist, cu maică-sa parcă-i coach, dirijînd un manej de curse. s-ar putea să nu ţin minte unele lucruri, totuşi, l-am văzut cu ceva timp în urmă.

[Liviu-]

Pai apare in primul mesaj din fiecare topic perioada de votare, iar pt asta se mai poate. Te rog sa copiezi si textul despre filmul lui Rocha aici, nu ar fi corect sa inceapa lumea cu trimitearea de linkuri spre diverse bloguri sau siteuri ca apoi nu mai ramane nimic de scris aici

[Malombra]

na bine

o imagine care nu se încarcă

Ce m-a făcut să văd filmul până la urmă a fost, recunosc, celebritatea multora dintre imaginile sale, în special cea a căpitanului Corisco, cât și includerea lui Rocha în multe liste de film dedicate cinema-ului poetic. Nu mă pricep la comparații, însă Deus e o Diabo na Terra do Sol (1964) și nemțescul Der plotzliche Reichtum der armen Leute von Kombach (1971) sunt filmele în care chitara contemporană realizării lor face casă excelentă cu subiectul istoric. În primul mai ales, simți de ce baladele improvizate intră în categoria ”popular music” și nu la cultură cu ifose. Nu Sofia Coppola a inventat astfel de suprapuneri anacronice. Și oricum, faptul că lipește imaginea unei regine răzgâiate pe o muzică ce se vrea purtătoarea de cuvânt a unei noi boeme cu colții extirpați, nu plasează filmul lui Coppola nici măcar în continuarea gestului lui Volker Schlöndorff și al lui Glauber Rocha, care a fost altfel direcționat, spre cei care trebuiau “să mănânce cozonac, dacă nu au pâine”.

a doua imagine care nu se încarcă

Filmul nu aduce nimic nou în materie de acțiune: o mână de oameni, sătui de abuzuri, se războiesc cu balaurii injustiției, în Brazilia anilor ’40. E invocat și Sfântul Gheorghe de câteva ori. Războiul despre care se vorbește atât nu se simte, nu se vede, are loc undeva într-o realitate inoperantă, neesențială. Monologurile se desfășoară lent, cu privirile ațintite în interior sau în neant, ca și cum se încearcă prinderea unei forțe transcendente în acest joc al cruzimii în care umiliții sunt neputincioși. Însă ajutorul nu vine de nicăieri și mai ales de sus. Dumnezeu e angajat în altă parte, nu are timp de cei cărora nu le place cum a lăsat El lumea. Orice moment, pentru că poate fi ultimul, e timpul evocării și invocării celor pierduți, nu al mobilizării, ci al unui rămas bun repetat. Gesturile sunt capitale, se insinuează senzația că eșecul a apărut datorită dedicării doar pe jumătate a vreunuia dintre participanții la insurecție, religioasă sau armată.

iarăşi o imagine care nu se încarcă

E ca războiul sfârșitului lumii al lui Llosa, static, înflăcărat de o subită epidemie de exaltare și despre care nu se știe dacă are loc cu adevărat, căci statisticile sunt fantasmagorice: o mână de oameni rezistă unor cohorte inepuizabile de forțe ostile. Aici, mii de soldați blochează drumurile, însă nici unul nu apare, ca să deranjeze solilocviile personajelor plantate pe platoul plin de cactuși. Profeți eretici predică paradisul de dincolo de mare și critică gestul lui dumnezeu de a fi separat cerul de pământ. Promit refacerea ordinii biblice, de data asta într-o manieră mai etică. Pentru ca drumul să nu fie prea ușor, unul dintre dezmoșteniții care iau calea exilului, se pune să refacă drumul Golgotei în genunchi, cu o piatră pe cap.

încă o imagine care nu se încarcă

Ritualul ține loc de speranță și amână deziluzia, care le va dezvalui că nu e nimic de așteptat dincolo de mare, și nici dincoace de ea, în afara unor pante aride, care aparțin altora. Spațiul este supradimensionat prin imaginație, grupul este cuprins de efervescența unui conflict imaginar, reverberat dintr-un conflict real, cel al unei societăți ce-și aruncă toate grațiile și privilegiile într-o singură direcție. Camera nesigură trece razant peste personaje, accentuându-le fragilitatea și frumusețea efemeră sau fixându-le în grupuri statuare de câte trei, rememorând contrastele din Bejin Lug al lui Eisenstein. Mișcările sunt rareori arbitrare, fiecare încearcă să-și ocolească destinul printr-un ceremonial personal ale cărui legi rămîn oculte, dar se simte nerăbdarea fiecăruia de a găsi starea de graţie, de a descifra acel gest magic care i-ar permite să descleșteze ghearele sfîrșitului și să-i ofere saltul într-un destin diferit.

penultima imagine care nu se încarcă

Personajele sunt și primii povestitori ai propriei lor legende. Îşi împart acest teritoriu imaginar, pentru că la împărţirea celui ce-i înconjoară nu au fost chemaţi. Vehicule ale acţiunii exemplare, mituri viitoare, fiecare va avea delimitată propria sa feudă metaforică, simbolică : Adulterina ce ține pumnalul ca pe cruce a exterminării ereziei, Căutătorul, Profetul Fals, etc. Corisco e un Robin Hood retoric, un poet cu gusturi de bandit, pitoresc și intransigent, care visează la un duel decisiv ca la un gest de iubire supremă. Vastitatea peisajului nu face decât accentueze micimea revoltei în comparație cu instituțiile pe care protestatarii le contestă: biserica, autoritățile, fermierii. Propriul martiraj, conștiința că generează un precedent, îi însuflețește. Dorința de a-și depăși moartea persistând în memoria cuiva, stupoarea în fața contraatacului militar, care îi expune ca pe niște rebeli transgresori cu care nimeni nu are de gând să negocieze, îi neliniștește. Dar melancolia inițiativei de a lua de gât o bestie care nu îi va cruța le amplifică frumusețea, cu acea sinistră contabilitate a unei ordini tragice în care orice gest de contestare a autorității și a orgoliilor ei se plătește scump. Iar imaginea acestei parabole cu aromă de western e fenomenală.

în sfîrşit, ultima imagine care nu se încarcă

postat în 5 a doua, 2012. diavolul şi bunul dumnezeu era numele unei piese de teatru, de jps.

l.e. Mulţumesc, Liviu, pentru Malombra şi prezenţa ei , acuma am văzut.

între timp am mai văzut filme în care chitara contemporană realizării filmului face casă bună cu subiectul istoric, deci a se lua la modul relativ toată treaba. cel mai recent e chiar AGITÁTOROK, de Dezső Magyar, film de propagandă cu cinematografie de vis.

[Liviu-]

Scuze pentru intarziere. O sa trantesc si eu o parere scurta despre filmul lui Visconti, ceva ce cam devine o regula, din pacate. In primul rand nu am fost foarte impresionant, nu pentru ca n-ar fi un film bun, ci pentru ca gusturile mele bat intr-o alta directie. E bine construit, personajele sunt destul de consistente, ajutate si de lungimea filmului, care din fericire nu ajunge sa fie un handicap in vreun moment. E impregnat cu putina melodrama, dar e specifica cinemaului din acea perioada, nu l-as trata prea dur din punctul asta de vedere, nici nu prea mi s-a parut deranjant. Curios e faptul ca la o lungime de aproape 3 ore, fiind un film de personaje, avand mai multe posibilitati, nu m-am atasat mai deloc de vreunul. Nadia e singura care mi s-a parut cat de cat interesanta, cu o traiectorie ceva mai putin liniara.

Am sa votez cu Visconti, nu pt ca ar merita, ci pentru ca n-am gasit nimic mai interesant in filmul lui Rocha. In schimb nu ma deranjeaza deloc faptul ca brazilianul merge mai departe, oricum vroiam sa mai vad vreo ceva facut de el.

[loud.rocks]

Am vazut doar filmul lui Rocha; n-am apucat nici sa scriu despre el ori sa vad filmul lui Visconti nici atat.
Prima data l-am oprit cam dupa o ora jumate', din doua motive: in primul rand, m-a impresionat prea putin - in cea mai mare parte mi-a displacut, iar apoi mai era si o ora tarzie si trebuia sa ma trezesc foarte devreme a doua zi (cred ca nu-s mai mult de 10 filme pe care le-am oprit inainte sa le termin si Deus ... nu s-ar fi numarat printre ele daca mi s-ar fi parut ca merita cu adevarat efortul de a-l continua atunci).
A doua oara l-am reluat dupa vreo 2 sau 3 zile; m-am uitat din nou la cateva scene din prima parte, iar de la aparitia lui Antonio l-am vazut integral si m-a convins ceva mai mult de data asta.

Mi-au placut foarte mult primele 15 minute din film si speram sa continue in acelasi fel pana la sfarsit. Insa treptat m-a deranjat tot mai tare, punctul culminant reprezentand scena in care moare Sebastian, care mi s-a parut de-a dreptul penibila.
Nu mi-a placut nici cum a fost prezentat si creionat Corisco; foarte putine din monologurile sale mi-au starnit interesul. Cu atat mai mult cu cat citisem pe wiki putin despre Lampiao iar modul de actiona si scopul urmarit difera destul de mult. E mult prea idealist, fantezist, nebun pentru un cangaceiro Corisco, iar pentru mine n-a functionat asta.
Cel mai mare plus al filmului mi se pare coloana sonora, care e absolut superba; interventiile cu chitara mi s-au parut excelente. La fel si imaginea e foarte reusita.
Cu siguranta daca era abordat intr-un stil putin diferit mi-ar fi placut mult filmul. Asa e undeva la limita, dar mai degraba thumbs down decat thumbs up.