Ultima Carte Citita

[sabinalin]

RABDAREA LUI MAIGRET de George Simenon.

In Paris se fura din greu bijuterii. Nu se fura haotic, cineva ii coordoneaza pe infractorii care par a fi veniti din provincie. Maigret banuieste ca in spatele intregii afaceri sta un gangster de moda veche care acum e tintuit in scaunul cu rotile dar care se pricepe sa conduca afacerea in ciuda aspectului aparent inofensiv. Comisarul nu reuseste sa previna un episod care va fi decisiv in declansarea cercetarilor si in rezolvarea unei povesti care dureaza de circa doua decenii.

[Malombra]

nişte piese de Vişniec.

dintr-una din ele, un modul. în linii mari, şi la rammstein aţi găsit acelaşi soi de critică. dar cam anemică după mine.

Toţi actorii cocoţaţi pe o bară transversală, ca şi cum ar sta pe un gard. Toţi privesc în gol, fără să clipească. Fiecare ţine în poală un walkman.

Actorul 1: Eu sunt croat.
Actorul 2: Eu sunt român.
Actorul 3: Eu sunt român din Voivodina.
Actorul 4: Eu sunt bulgar.
Actorul 5: Eu sunt sîrb.
Actorul 6: Eu sunt bosniac.
Actorul 1: Eu sunt ungur.
Actorul 2: Eu sunt bosniac.
Actorul 3: Eu sunt macedonean.
Actorul 4: Eu sunt albanez.
Actorul 5: Toţi suntem din Balcani.
Actorul 6: Sau din Europa de Răsărit.
Actorul 1: Toţi suntem fraţi.
Actorul 2: Şi privim cu toţii spre apus.
Actorul 3: Spre Occident.
Actorul 4: Stăm cu toţii unii lîngă alţii, umăr la umăr, şi privim în aceeaşi direcţie.
Actorul 5: Adică spre Occident.
Actorul 6: Nu ne uităm niciodată unul la altul.
Actorul 1: Nu ne uităm niciodată unii la alţii.
Actorul 2: Ne uităm doar spre Occident.
Actorul 3: Ne uităm ţintă spre Occident.
Actorul 4: Eu personal nu ştiu cum înjură vecinii mei. Nu ştiu cum înjură un ucrainean, un ungur, un sîrb sau un bulgar. Dar ştiu cum înjură americanii.
Actorul 5: Fuck.
Actorul 6: Sau Fuck you.
Actorul 1: Sau Son of a bitch.
Actorul 2: Habar n-am cum se spune "căcat" la vecinii mei, adică în bulgară, în macedoneană, în română sau în ungureşte.
Actorul 3: Dar ştiu cum se spune căcat în limbile occidentale.
Actorul 4: Shit.
Actorul 5: În engleză se spune shit.
Actorul 6: În franceză se spune merde.
Actorul 1: Iar în italiană se spune merda.
Actorul 2: Habar n-am cum se spune DA şi NU în ucraineană, rusă, poloneză, sîrbă, română, bulgară, sau la alţi vecini de-ai mei.
Actorul 3: Dar ştiu cum se spune în engleză.
Actorul 4: Yes, no.
Actorul 5: Şi mai ştiu cum se spune DA şi NU în franceză.
Actorul 6: Oui, non.
Actorul 1: Şi mai ştiu cum se spune DA şi NU în germană.
Actorul 2: Ja, nein.
Actorul 3: Stăm toţi aici, pe gard, şi privim spre Occident.
Actorul 4: În viaţa mea n-am văzut un film ucrainean.
Actorul 5: Şi nici nu mă interesează.
Actorul 6: În viaţa mea n-am citit o carte scrisă de un ucrainean.
Actorul 1: Şi nici nu mă interesează.
Actorul 2: Mă interesează filmele americane.
Actorul 3: Las Vegas 21.
Actorul 4: Funny games US.
Actorul 5: Jackpot.
Actorul 6: Grace is gone.
Actorul 1: Diary of the dead.
Actorul 2: Suntem toţi fraţi. Vecini. Stăm pe gard. Zece naţionalităţi diferite.
Actorul 3: Sîrb din Balcani.
Actorul 4: Croat din Balcani.
Actorul 5: Macedonean din Balcani.
Actorul 6: Bosniac din Balcani.
Actorul 1: Albanez din Balcani.
Actorul 2: Român din Balcani.
Actorul 3: Avem multe lucruri în comun.
Actorul 4: Coca-Cola.
Actorul 5: Jeans.
Actorul 6: Far west. Cowboy. John Wayne.
Actorul 1: Harrison Ford.
Actorul 2: Indiana Jones.
Actorul 3: American dream.
Actorul 4: Microsoft.
Actorul 5: New York, New York.
Actorul 6: Fast food.
Actorul 1: McDonald's. Hamburger.
Actorul 2: Kent.
Actorul 3: Time is money.
Actorul 4: Al Capone. Sing Sing.
Actorul 5: Bonnie and Clyde.
Actorul 6: Titanic.
Actorul 1: Santa Barbara.
Actorul 2: God bless America.
Actorul 3: Good boy.
Actorul 4: T-shirt.
Actorul 5: Avem o limbă comună. Avem valori comune. Avem o direcţie comună în care privim.
Actorul 6: Hi!
Actorul 1: Bye, bye.
Actorul 2: See you...
Actorul 3: How are you?
Actorul 4: Glad to meet you.
Actorul 5: Bye, bye...
Actorul 6: Bye, bye...

Toţi îşi pun căştile pe urechi şi încep să se agite ascultînd,
bineînţeles, muzică americană.

nu e cea mai bună parte din această piesă modulară, mie personal îmi place foarte mult modulul în care un doctorand vorbeşte despre potenţialul subversiv al ambalajelor din apus, pentru că ele au întreţinut, ca nimic altceva, flacăra imaginaţiei, incitînd la reverii despre o lume liberă şi colorată . nu are rost să mai spun, probabil, că vişniec nu e genul de scriitor care uzează permanent de merda şi puta madre ca să-şi atragă clientela.

[MariaMona]

Foarte fain citatul! Te cam pune pe ganduri.

[aniela07]

Tournier -Le Roi des Aulnes

O carte despre destin și despre indiciile și semnele premonitorii pe care le avem cu toţii în viaţã atât timp cât știm sã fim deschiși pentru a le înţelege.
Tournier se joacã mult cu detaliile. Semnificaţia, importanţa unui element din naraţiune se clarificã treptat, pe mãsurã ce Tiffauges trece prin etapele surprinzãtoare ale experienţei lui din timpul rãzboiului.

Traiectoria plinã de rãsturnãri de situaţie (de altfel, cam mult deus ex machina pentru gustul meu) a lui Abel Tiffauges pornește de la copilãria din colegiul Saint Christophe (de unde și legenda acestui sfânt care, dorind sã fie în serviciul celui mai puternic stãpân, este mai întâi în slujba diavolului pânã sã descopere cã Iisus este chiar și mai puternic și, în numele lui, îi carã pe oameni în spate peste o apã periculoasã), trecând prin acuzaţia nedreaptã de viol asupra unei fetiţe, pânã la cel de-al doilea rãzboi mondial și prizonierat. Tiffauges ajunge sã lucreze într-o napola, o școalã a SS de instruire a copiilor înainte de a fi trimiși pe front, convingându-i pe ţãrani sã își lase copiii sã fie înrolaţi în aceastã instituţie.

La final : modul în care lagãrele de concentrare se potrivesc organizãrii "napolei" unde obsesiile lui Tiffauges sunt pe deplin satisfãcute (pornirile compulsive, cu realizarea de liste, clasificãri etc., fascinaţia pentru trupurile de copii, plãcerile phoriei: cãratul copiilor, o pulsiune sexualã ambiguã și inocentã, întrucât nu presupune nici un act propriu-zis sexual asupra copiilor, dar care îi oferã o plãcere fizicã inexplicabilã).
Atunci când bãieţelul evreu fugit de la Auschwitz îl face sã realizeze pe deplin cât de atroce este sistemul în care și-a gãsit locul (deși Tiffauges nu este un adept al nazismului, pânã atunci adoptase o atitudine mai curând curioasã, de analizã a fenomenului, acum având revelaţia adevãratei dimensiuni a obsesiei privind rasa, a dorinţei de moarte a sistemului la care s-a conformat), Abel duce la extrem sacrificiul simbolic al supunerii prin phorie.

Partea cu cãratul copiilor pe umeri e destul de ciudatã. Ideea aceasta a unei maternitãţii masculine e deranjantã.
Deşi este cea mai cunoscutã carte a lui, mie mi-a plãcut cel mai puţin dintre romanele lui Tournier. Mi se pare cã a renunţat prea mult la acea cursivitate a povestirii care te fãcea sã simţi partea magicã a lucrurilor în favoarea unei structuri care sã demonstreze ideea simbolurilor care se leagã pentru a constitui un sens ce depãşeşte nivelul individual dobândind o semnificaţie universalã.

[bremen1980]

Inca o carte mare si la propriu si la figurat : 900 de pagini sunt pe cale sa bag in mine .Desi ma cam lasasem de cartile care rememorau nenorocirile cauzate de totalitarisme iata ca dau iarasi peste asemenea scriituri .De data asta e vorba de Vasili Grossman si cartea sa ''Viaţă şi destin '' .Mai bine il las pe sa va povesteasca ce si cum pe nenea DJ C Mihailescu .
Cum scria un disparut de pe forum (temporar ) -esentiala .

http://www.protv.ro/video/omul-care-...stin_8854.html

[White1]

Am citit si eu in sfarsit Numele Trandafirului. Singurele nemultumiri pe care le am se refera la editia pe care am citit-o, nu foarte prietenoasa cu cititorii. In primul rand pentru ca nu are nici un fel de note de subsol si in al doilea pentru ca postfata se ocupa mai mult cu justificarea acestei lipse in loc sa incerce o mica interpretare a romanului. Cateva fire calauzitoare ar fi prins bine prin labirintul cartii lui Eco.
Si da, Numele.. e un roman de o complexitate covarsitoare care, sunt sigur, poate sa fie privit dintr-o multime de unghiuri. Eu l-am ales pe cel al "sfarsitului lumii". Mai exact spus, al unei lumi. A celei medievale, evident. Si nu doar din cauza motivelor alegorice care prefigureaza acest sfarsit (cele 7 trambite simbolizate de mortile suspecte ale calugarilor, figura Antichristului- Jorge, "ecpiroza" apocaliptica din sfarsit-aici nu poate fi vorba de "purificare prin foc", e distrugerea micro-cosmosului reprezentat de abatie si atat) ci si pentru ca Eco insista, direct sau printre randuri, la unele din motivele care duc la sfarsitul acestei epoci. Scaderea influentei bisericii pe fondul luptei dintre puterea ecleziastica (papa de la Avignon) si cea seculara (imparatul "Sfantului Imperiu"), imbatranirea spirituala a aceleiasi biserici, altadata ultimul adapost al culturii, acum refuzand schimbarea (literatura scrisa in latina vulgara sau limbile vernaculare) si agatandu-se doar de comorile trecutului (pe care nu le protejeaza, cum remarca Guglielmo, ci le ascund), ridicare oraselor state si a universitatilor acestora etc.
Dar dupa cum am spus acesta e doar un punct de vedere, sunt sigur ca nu cel mai generos, prin care poate fi privit acest roman. Cu siguranta un must read. Sau, daca tot e la moda: 10/10 (esential).

[iiii]

perfect albule, acum poti vedea si filmul!

[White1]

L-am vazut deja, inainte sa citesc cartea. Destul de interesant ca atmosfera insa din cate imi aduc eu aminte se axezeaza mai mult pe intriga politista si nu mi se pare foarte corect fata de roman.

[aniela07]

Dan Lungu -Sunt o babã comunistã

Romanul are şi o laturã personalã pentru mine: Mica şi Alice, fiicã-sa, oglindesc relaţia mea cu mama din dotare. Ca şi Alice, eu sunt vehementã împotriva celor cu nostalgii comuniste. Dar Mica, baba comunistã din carte, m-a fãcut sã înţeleg cã nu e vorba de valorizarea unui sistem în sine, ci a unei tinereţi care, inevitabil, ţi-a rãmas în suflet ca o perioadã foarte frumoasã, pe care este nedrept sã o renegi pentru cã tu ai fost fericit pe atunci. E adevãrat cã era dificil din punct de vedere economic şi ideologic, dar, pânã la urmã, tot a fost perioada cea mai distractivã din viaţa ta.
Mi-a plãcut cum e pusã problema din pespectiva Micãi. In ciuda abuzurilor comuniste, în fond este foarte greu sã îţi condamni acea parte din viaţã pe care ai trãit-o la maxim. Cã altfel, ce-ţi mai rãmâne?
Singurul reproş pe care i l-aş face cãrţii: pe alocuri stilul Emiliei se rupe şi îl recunoşti pe Dan Lungu care-şi bagã coada în gândurile Micãi.

“Emilia Apostoae a fost cu adevãrat fericitã sau doar i se pare, de fapt este o nebunã? Da, în felul tãu ai fost fericitã!, îmi spuneau toate amintirile. Dar, odatã smuls rãspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevãratã matrioşkã, alte întrebãri: cum de ai putut fi tu fericitã când alţii erau nefericiţi? Ce ai fãcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit sã fie în jurul tãu ca sã ai şi tu dreptul sã fii fericitã?”

“Pânã la conversaţia cu Alice, nu mã gândisem niciodatã la mine ca la o comunistã. Mã trezisem adesea visând la perioada frumoasã din viaţa mea, când eram tânãrã şi munceam voiniceşte, când fãceam mese îmbelşugate în familie şi mergeam în concedii,dar niciodatã nu-mi trecuse prin cap cã asta poate însemna sã fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjuratã, veselia, solidaritatea, dar, nu ştiu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adicã s-ar putea sã ştiu. Poate pentru cã pe vremuri, între noi, îi numeam comunişti pe cei care ţineau discursuri înflãcãrate, la şedinţe pictisitoare şi lungi. Pe cei care ţineau linia partidului […] fãrã nici o grijã pentru oameni şi fãrã înţelegere pentru situaţii particulare. […] Pe ãştia nu-i regretam. Acum comuniştii erau cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au bãgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mã numãram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistã eram? Dacã aceea erau comuniştii, atunci înseamnã cã eu vreau un communism fãrã comunişti? […] Dacã numai aceia erau comuniştii, atunci nu mai voiam sã fiu comunistã. Nu mai voiam sã fiu, dar eram. Se poate sã fii fãrã sã vrei sã fii?”

[Malombra]

e bine că cineva scrie despre asta, dar nu cred că situaţia e nouă. ai mei regretă ordinea de atunci, chiar dacă nu ştiu ce fel de ordine or fi văzut sau apucat să realizeze, pentru că 89 i-s prins pe amîndoi sub 30 de ani. fiind mezini,nu au aflat nimic din ce li se întîmplase bunicilor, pentru că aceştia s-au ferit să le spună, de teamă că, în joacă sau la o beţie s-ar putea să se apuce să povestească în stînga şi în dreapta. în plus, vizitele miliţiei le aminteau permanent că în era post-deportări, dacă o fi fost aşa ceva, certitudinea că nu mai aveai de ce te teme, că nu mai aveai cum să fii transplantat în kazahstan nu-şi avea locul. deci, cînd au fost prea mici, nu le puteai spune, cînd au crescut nu ai mai avut cui spune, pentru că te priveau nedumeriţi, de gen: ce vor şi ăştia, de unde scornelile astea bruşte? ideea e nu să îţi condamni fericirea, tinereţea, ci, odată ce ai aflat ce a fost, să condamni sistemul politic, nu inconştienţa naivă a vîrstei. la orice vîrstă există nostalgii, şi eu am deja nostalgii, mi-e dor de era combinată a mircului şi a lui californication, asta nu înseamnă că îl regret pe constantinescu . mai tîrziu voi regreta ziua de azi, nu înseamnă că o voi regreta pe udrea. dar dacă voi afla, peste ani, că în timpul lu udrea oameni au fost bătuţi, anchetaţi, schingiuiţi, nu voi întîrzia să critic epoca asta, în care mi s-a inserat tinereţea vrînd nevrînd. poate mă voi acuza că nu am investigat destul, că nu am avut o privire foarte acută şi m-am lăsat dusă de val, dar acum, că ştiu, ce mă mai scuză? nu înţeleg de ce oamenii sar ca arşi cînd le critici nişte timpuri care pentru ei sunt de o puritate şi seninătate extremă. oaze de comfort s-au făcut întotdeauna, chiar şi în cea mai cruntă dictatură, întotdeauna au fost oameni care au închis ochii. sau n-au ştiut că absurditatea şi teroarea e atît de vastă. ce ar fi rezonabil să li se ceară acestor oameni fericiţi în dictatură este să aibă minima modestie de a concede că le-a fost bine cînd altora nu le-a fost. asta nu îi pune la zid, ci le impune un legitim regret şi respectarea memoriei celor care au văzut mai mult decît fervoarea cu care se lucra la cîmp sau în fabrică. mă îndoiesc că fericirea tinereţii putea fi pusă integral în cîrca partidului, aceea ţine de prieteni, de comunicare, chiar şi de interese convenţionale, dacă te interesai de samizdat poate deveneau şi alţii prea interesaţi de tine. dar, mă repet, umanitatea se manifestă şi prin alergia spontană la nedreptate. cînd aflu ce a fost nu-mi reneg instantaneu trecutul, pentru că oricum nu pot, dar îi judec contextul acela mai larg în care, fără voia mea, l-a băgat istoria. nu mai pot da timpul înapoi, nu mai pot repara nimic, dar asta nu înseamnă că voi purta veşnică recunoştinţă partidului care a făcut posibilă (oare?) acea fericire. şi mai ales astăzi cînd pana mea, poţi să spui orice ! nu spune nimeni să îţi pui cenuşă în cap, să fi purtat doliu atunci (se ştie că la parade, dacă nu erai prin cu o faţă suficient de fericită în mulţime, riscai să fii luat pe sus şi întrebat brutal ce nu-ţi convine) sau să faci asceză acum, ci doar să ţii mintece nu ai trăit, să-ţi faci loc în minte şi pentru nefericirea altora. să fim serioşi, vicarious unhappiness e la tot pasul: suferim pentru telenoveliste, pentru personajele din filmele cu holocaust, pentru copiii din somalia, de ce atunci nu şi pentru o istorie paralelă cu a ta? asta le zic la ai mei, dar degeaba. şi cred că nu acceptă pentru că ţin cu dinţii de o anumită tipologie de Adevăr şi cred că dacă îţi dau dreptate, îşi falsifică experienţa. dar ce are una cu alta?

cartea poartă, pare-mi-se, un argument de tip germania nazistă. toţi au ştiut (nu cred), deci toţi trebuie să plătească. acelaşi argument l-aş putea aplica şi sistemului sovietic, chiar şi rusiei de astăzi (cazul politkovskaia). dar poţi? pentru că dacă în cazul germaniei merge, şi în cazul blocului comunist merge, nu?

[Malombra]

am şters comentariul, dar îl pun la loc. în fond, de idei greşite nu mă vindec decît scoţîndu-le la lumină.

[aniela07]

Nu știu exact cât de bine am înţeles toate ideile tale. Eu am un lucru care m-a mãcinat dintotdeauna: eu cum aș fi reacţionat dacã aș fi trãit mai mult pe timpul comunismului. In general, îmi este cam greu sã îi condamn pe cei care s-au conformat, pentru cã mã întreb întotdeauna dacã nu aș fi fãcut și eu la fel pânã la urmã.

Si la mine acasã se asculta Europa Liberã, dar tata s-a înscris în partid. Mama a refuzat deoarece nu-i dãdeau mâncare bunã pentru copil, însã din același motiv nici nu i-a suportat pe « ãștia noi ». Pânã la urmã ea tot cu Iliescu a votat, cã mãcar nu stricã atât de mult lucrurile ca liberalii (cu care pe atunci a votat tata). Si mereu m-am întrebat cam ce ar putea însemna asta : cã era clar cã mama nu este comunistã, dar nici nu alegea sã se schimbe într-adevãr ceva.
Ca și Mica din roman, mama nu detesta neapãrat sistemul, ci oamenii care-l reprezentau. De aceea, ea nu era foarte pornitã împotriva comunismului în sine, ci a lichelelor care au fãcut parte din el, pentru cã așa vedea ea lucrurile care o afectau direct. De bine de rãu pe timpul comunismului tot mai puneam ceva în farfurie, nu ca în anii ’90 când mâncam cartofi prãjiţi cu salatã de varzã de ni se apleca și mai stãteam și cu fricã nu cumva sã-l dea afarã din serviciu pe tata. Si mereu a votat cu socialiștii cã a avut mai mare încredere în ei decât în « hoţii ãștia noi ». Nu i-a plãcut de Ceaușești, dar îi folosește generic pentru a denumi perioada respectivã în care, dacã te adaptai niţel la reguli, nu era chiar așa rãu ca acum. Bine, în ultimul timp a început sã îi placã și în capitalismul românesc corcit. I-a luat vreo 20 de ani, însã cred cã peste 5 ani o sã îi placã și de ãștia noi. Asta dacã nu îi mai taie din pensie sau ceva.

[Malombra]

ideea mea era următoarea. frică exista şi încă multă. mulţi nu au făcut ce făceau cei din munţi, despre care se spunea, ca scuză pentru frica aia, că nu mai aveau ce pierde. cînd nu mai ai ce pierde te arunci de pe stîncă, nu petreci ani la rînd mîncînd coajă de copaci sau coborînd în vale, să cerşeşti o pîine. ei sunt idealiştii şi romanticii noştri, nebunii pe care eu i-aş cinsti la fel ca pe corneliu dumitrescu, sau cum îl cheamă pe schindlerul românesc, cel care sprijinit de casa regală a salvat de 3 ori mai mulţi evrei, dar despre care nimeni nu suflă o vorbă. în fine, ce voiam să spun este că acum, cînd nu îi mai poţi oferi o felie de pîine celui despre care propaganda comunistă spunea că e un jefuitor netrebnic (şi despre care acum ştii sigur că NU era un jefuitor netrebnic), ce mai poţi face este să ştii că a fost, să-i ştii numele, să-i aprinzi o lumînare şi să-i cinsteşti memoria.
şi eu aş fi fost laşă poate şi aş fi înghiţit la infinit, poate nu aş fi găsit temeiuri destul de tari ca să trec peste frica aia paralizantă, care să mă facă să vreau să crap, prosteşte poate, strigînd adevărul. dar de aici pînă la a preamări această voinţă de a trăi cu orice preţ şi în orice condiţii e mult. frate cu dracul te faci pînă treci puntea. chit că la parade zîmbeşti de faci riduri, ce-i în căpuşă numai tu ştii şi pentru aia eşti răspunzător. avea jean moscopol un cîntec: aşa cum ei ne minţesc, că azi neamu-i românesc, aşa şi noi să-i minţim, că îi placem şi-i iubim. minţi, dar pînă teroarea este. cînd nu mai este, n-o mai pomeneşti nostalgic. nu înnobilezi instinctul de supravieţuire, ci îl prezinţi drept ceea ce este - o limită de care trebuie să ţii cont şi pe care unii, excepţionali, au călcat-o în picioare. de fapt, exemplul oamenilor ăstora face şi ca treaba aia cu aşa-i românul, sclav şi lingău, hoţ şi neserios, laş şi gargarist, invidios şi leneş, generînd acel defetism şi lehamite de n-ai cu cine, n-ai de ce, aşa suntem noi, să pălească, măcar un pic. chiar dacă-i wishful thinking, o schimbare, chiar iluzorie, de paradigmă, vorba lui Federico şi a lui Kuhn , e benefică. adevărul e cel care te face să creşti, pînă la urmă.
foame şi frig cred că au făcut mulţi. eu am lăsat şcoala de arte plastice, pentru că îmi îngheţaseră în aşa hal mîinile, că nu am mai putut termina lucrarea semestrială la sculptură. am juart că nu mai pun în veci mîna pe un creion sau ceva conex. bine, aia a fost mai mult prostia mea decît a altcuiva. critica comunismului nu se conjugă cu lauda a ceea ce e acum. deloc. sunt sigură că peste ani voi întîmpina şi eu critici din partea unei Alice, care mă va întreba: de ce ai permis (toate cele de azi)? pentru că hardly suntem mai breji ca mica astăzi, în ce priveşte luarea de atitudine. să spun că asta e moştenirea comunismului e şi adevărat, dar şi o scuză de genul celei invocate de Mica: mi-am trăit doar viaţa, am greşit?
deci, ideea e că schimbarea vine de la mansardă. dar a-ţi rearanja chipul în funcţie de vremuri nu înseamnă, după mine, a te adapta noilor reguli de piaţă, pentru că aşa cu ce diferi de cei din comunism care doreau doar să pape bine? nu e nici o diferenţă. chestia e să-ţi rearanjezi memoria, inclusiv aia indirectă. mai ales că discuţiile despre încălcarea drepturilor omului sunt la ordinea zilei, în toată lumea. peste tot există facultăţi de studii post-coloniale, la care merg inclusiv români. nu zic că nu e bine, indignarea morală face cinste, ce nu e bine este ca indignarea morală să fie selectivă, ca suferinţa să fie accesată empatic doar în funcţie de modă şi de prescripţiile vestului. nu devii occidental uitînd ce s-a petrecut la tine în curte. nu la modul melodramatic, ci lucid, respectuos şi definitiv. comunismul nu a fost doar o sumă de lichele, specie ubicuă şi astăzi peste tot, ci şi o politică de epurare masivă, de genocid. în acest caz, fericirea individuală nu serveşte nici de argument, nici de contraargument.

cred că nici acum nu m-am exprimat cum trebuie, scriu în salturi. poate reuşesc mai tîrziu să comprim.

[aniela07]

Am înţeles sã condamni un sistem criminal și sã le recunoști valoarea celor care au avut tãria sã i se opunã. Dar nu știu dacã poţi sã te aștepţi de la cei care s-au adaptat și au ales ipocrizia de dragul siguranţei proprii și a familiei, dacã poţi sã te aștepţi de la ei sã condamne în întregime acea perioadã când ei au trãit, în ciuda tuturor neajunsurilor, momente frumoase. Asta este problema mea.

Cei mai în vârstã care simt cã pe atunci au trãit mai bine, ei chiar sunt atât de mult de arãtat cu degetul ? De când am citit cartea am început și mai mult sã mã îndoiesc de vehemenţa acuzelor mele. Mã întreb dacã nu e totuși o delimitare justificatã între experienţa personalã și condamnarea , relativ detașatã, a unui sistem nedrept și abuziv pentru toatã lumea. Nu cred cã cineva justificã actele violente și aberante ale sistemului comunist, ci le eliminã atunci când vorbesc despre perioada aceea. In fond, nu poţi sã le ceri oamenilor sã fie integri și revoluţionari într-un sistem de teroare. Mã gândesc cã e destul de greu sã alegi auto-distrugerea în locul unei supravieţuiri pline de compromisuri (deși s-ar putea sã fie un pleonasm aici, nu poţi supravieţui decât prin compromisuri) de dragul unei poziţii ideologice.

Eu chiar îmi pun problema dacã atitudinea mea de acum împoriva sistemului comunist românesc ar fi fost la fel de puternicã și dacã aș fi trãit în perioada aceea. E adevãrat cã acum mã manifest împotriva lucrurilor care nu-mi plac sau care mi se par nedrepte, dar recunosc cã nu îmi simt ameninţatã siguranţa la fiecare pas. Pentru cã nu am trãit într-o perioadã extremã unde sã mi se cearã sã ignor unele realitãţi inacceptabile, nu știu cât de mult îi pot acuza pe cei care au închis ochii doar pentru a fi în siguranţã. Ii pot acuza pe cei care au fost implicaţi în mod direct în realizarea respectivelor atrocitãţi, dar pe cei care au fost indirect responsabili prin pasivitate, pe aceia chiar nu îi pot arãta cu degetul pentru cã au nostalgii pentru jumãtate din viaţa lor.

[MariaMona]

Fiecare dintre voi aveti dreptatea voastra... Chiar azi le povesteam fetelor mele de 5 si 8 ani despre ce se gasea si nu se gasea pe vremea lui Ceausescu, m-am exprimat de fapt - cand eram eu copil. Dupa ce le-am spus una-alta, le-am raspuns la intrebarile mirate, mi-am amintit de discutia si cartea mentionata aici si le-am spus ceva de genul: "Cu toate astea nu pot spune ca am avut o copilarie nefericita. Copilaria mea a fost frumoasa fiindca a fost copilaria mea". Si am mai avut o discutie cu niste tipe de varsta mea - aprox 35 de ani acum - acum cativa ani pe alt forum - unde cateva dintre ele au inceput o discutie pe tema "Copilaria noastra, fetelor" si s-a ajuns involuntar la bananele puse in ziare la copt pe dulap si la alte aberatii comuniste care insa faceau parte din viata noastra atunci. Si cateva fete "au sarit" foarte vehement ca ele nu-si vor aminti niciodata cu placere vremurile alea cand nu aveau ce pune pe masa, cand era frig in case, nu gaseai vata pentru perioada aia din luna si cate si mai cate chestii idioate, si ca ce bine ca au plecat dincolo si au acum de toate si tot asa. Iar eu le-am zis tot asa cum le-am zis azi fetelor mele - copilaria e frumoasa indiferent in ce regim politic o traiesti atata timp cat ai o familie frumoasa si ok. Asa e si cu tineretea, banuiesc. Faptul ca iti amintesti cu drag de copilaria ta sau de tineretea ta, cu nostalgie, nu inseamna ca regreti regimul politic de atunci sau ca esti o "baba comunista". Parerea mea.

[Malombra]

dar pe cei care au fost indirect responsabili prin pasivitate, pe aceia chiar nu îi pot arãta cu degetul pentru cã au nostalgii pentru jumãtate din viaţa lor.

nu îi condamnă nimenea. am spus doar că viaţa individuală şi sistemul politic în care aceasta s-a desfăşurat trebuie privite separat. e normal să regreţi copilăria, adolescenţa, etc. ce nu e normal este să vezi viaţa ta atît de legată de contextul istoric, încît să crezi că oricine critică comunismul, cel în care ţi-ai petrecut regretatele copilării şi adolescenţe, lansează un atac la adresa existenţei tale de individ. de aici posibilitatea ca, odată faptele alea de care poate nu ai ştiut ieşite la suprafaţă, să condamni acel sistem fără a reieşi de aici că îţi condamni propria alegere, aceea de a supravieţui.
în fine. cine ce a mai citit? eu citesc herta muller - leagănul respiraţiei şi am impresii amestecate.

[sabinalin]

MARESALUL ION ANTONESCU. O BIOGRAFIE de Tesu Solomovici.

"Nu ma indoiesc ca maresalul Ion Antonescu a fost un bun roman". "Antonescu, regele mai mult ca oricare altul stie cat de mult iti datoreaza Romania mare". "Tragic sef al tragicei noastre ostiri". "O canalie, un tradator", "Un mediocru megaloman" "Un militar implacabil". "Fire orgolioasa, o cruzime innascuta", "L-a facut Dumnezeu din piatra si fulger", A salvat viata a cel putin 600000 de evrei romani,"Nu credea in complot", "Un soldat excelent, un adept loial al Fuhrerului", "A inteles spiritul epocii", "Responsabil pentru distrugerea evreilor si romanilor", "Fenomen incontestabil aparut in mijlocul unei societati al carei caracter consta de fapt in lipsa de caracter". "Personalitatea maresalului Ion Antonescu va ramane subiect de controversa pentru totdeauna". Aceste opinii ale unor oameni de vaza dar si multe altele se gasesc la inceputul "tratatului" de 800 de pagini scris de un evreu despre una dintre cele mai fascinante personalitati ale istoriei romanilor in secolul XX. O carte fabuloasa despre un om care si-a iubit tara si care a platit cu varf si indesat greselile facute fiind tradat misesleste de ai sai. O carte exceptionala care trebuie citita de oricine este preocupat de istoria neamului romanesc.

[MariaMona]

Suna bine! Nu gust de obicei biografiile, dar asta chiar cred ca e un must. O sa o caut, mersi de sugestie.

[aniela07]

Michael Chabon –„Bãieţi teribili”

Grady Tripp, un profesor pe la mijlocul vârstei, este un scriitor care trece printr-o crizã personalã şi profesionalã. Timp de şapte ani, a lucrat la un roman-monstru, de dimensiuni impresionabile (peste 2000 de pagini), de al cãrei unitate a subiectului şi a structurii nici el nu mai este sigur, dar sperã cã ultimele câteva zeci de pagini, nescrise încã, vor definitiva valoarea cãrţii înainte de a arãta manuscrisul vechiului sãu priten şi editor, Terry Crabtree. Nevastã-sa îi completeazã haosul şi tensiunea mentalã printr-o plecare neaşteptatã la pãrinţi, tocmai în momentul în care Grady mai aflã şi cã amanta lui, soţia decanului, este însãrcinatã. Noroc cã existã iarbã, de care scriitorul nostru vânãtor de succes literar profitã din plin, atât pentru propria calmare şi inspiraţie literarã, cât şi pentru a face faţã perioadelor de crizã sentimentalã în care are o plãcere masochistã sã se bage.

Evoluţia subiectului cãrţii, în cuda unor situaţii surprizã care mai animã ritmul, lâncezeşte destul de mult, dar stilul este destul de plãcut ca sã mai taie din plictisealã, iar personajele sunt şi ele faine.
E interesantã aglomerarea fantomelor trecutului (roman nescris, iubiri eşuate, tâmpenii fãcute la bãuturã) care se îmbulzesc sã îl destabilizeze pe Grady, diagnosticat la final cu veritabile atacuri de panicã la toate aceste atacuri „supra-naturale”.

In fine, faimoasa idee de sfârşit cã, în ciuda dezamãgirilor, viaţa merge înainte şi cã, totuşi, e mai bine sã îţi urmezi dorinţele, chiar dacã ele nu ţi se îndeplinesc, decât nici mãcar sã nu fi încercat.

Dacã vã place Salinger, citiţi Chabon. Dacã nu, mai bine nu încercaţi.

[alyburchyshaf]

"Forta gandirii pozitive - Norman-Vincent Peale " ; o carte cu adevarat MAGICA,te va motiva foarte mult ceea ce-o sa citesti acolo. (in sensul bun)