(Vittorio De Sica) The Children Are Watching Us vs. 35 Shots of Rum (Claire Denis)

[Liviu-]

Meci: (A7. Vittorio De Sica) The Children Are Watching Us vs. 35 Shots of Rum (A8. Claire Denis)

Rezultat: 1 - 3

Perioada de votare: 10 decembrie 2012 - 6 ianuarie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[faraimaginatie]

Bine...hai ca-mi fac eu curaj

35 Shots of Rum
Mie mi-a placut 35 shots of rum. Mi-a placut ca e un film silentios, lipsit de artificii si are o delicatete aparte. Se vede a e mana de femeie acolo. De la scenele lungi in care sinele de tren sunt alintate de lumina apusului, pana la prim-planurile pe fetele personajelor, se sismte o mana fina in spate.

Mi-a placut mult personajul principal. El a fost cumva esenta filmului, daca nu proiectia lui in naratiunea propriu-zisa: tacut si totodata extrem de expresiv. Vorba unei prietene (despre alt prieten, nu despre personaj ca ea nu se uita la filme de-astea) nu vorbeste mult, da` si cand vorbeste...

Ce mi-a placut foarte mult si tine tot de finetea asta a regizoarei (ea a colaborat si la scenariu), e ca desi personajele sunt de culore se detaseaza total de problemele sociale si politice pe care apartenenta la o minoritate le-ar putea declansa (ma ales in Franta) . In schimb, se focuseaza pe relatiile dintre personaje, tata si fiica, tineri indragostiti si vechi posibili amanti. Personajele astea patru formeaza un grup tare interesant iar dinamica dintre ele se vede atat de clar in scena cand pleaca impreuna la un spectacol si ajung intr-un bar unde-i cunoastem dintr-o data extrem de bine.

Nu am fost mare fana a personajului sinucigas...mi s-a parut o tragedie din asta oarecum gratuita. Noroc ca Denis s-a tinut departe de melodrama.

All in all mi s-a parut un film fain si l-as revedea oricand cu placere.

Si, da, pisica o pateste si aici! Cred ca cineva de pe forumul asta a pus gand rau pisicilor.

[faraimaginatie]

The Children are Watching Us

No...here goes nothing. Am decis sa-l vad cu serioase dubii pentru ca nu sunt mare fana De Sica. Dimpotriva. Dramele lui cu invataturi moraliste ma cam plictisesc. Mai ales ca-s imbibabte de situatii melodramatice. Filmul asta cu copii n-a fost o exceptie. Sa ma ierte al de sus dar copilul ala din rolul principal mie mi s-a parut tare nesuferit. Cu toata inocenta lui si lacrimile si istericalele si bolile. Bineinteles ca De Sica pune intr-o antiteza puternica actiunile adultilor care sunt, pe alocuri, de-a dreptul ridicole cu necazurile copilului care saracu de el e martor mut la toate balacarelile alea. Ca maica-sa il iubeste da il lasa de vreo 2-3 ori de capul lui ca sa se intalneasca cu amantul, ca buna-sa are grija de el dar nu prea-l are la inima si se imbolnaveste copilul sub tutelajul ei (de necaz cred ca se imbolnaveste...asa cum se intampla in melodrame). Dupa aia parintii se impaca, toata lumea e fericita, maica-sii parca i-a venit mintea la cap. Si poc! Iar fuge cu amantul. Eu in punctul ala deja ma gandeam...hai ca De Sica ne pacaleste, s-a dus doar pana la piata sa-i cumpere bomboane copilului. Dar am uitat ca vorbesc despre De Sica, de fapt. Bineinteles ca l-a parasit si-a mai fugit o data cu amantul. Si copilul plange...si muzica se jeleste... Si taica-so are demnitatea aia de fier pe care-o vezi numai in filme. Si il duce pe copil la seminar i acolo e o scena si mai penibila cand copilul plnge sa nu-l paraseasca si lu taica-so ii curge o lacrima dar coboara totusi scarile. Si copilul urla, da ce sa-i faci? Si no...ultimul gest fara sens...se sinucide. Ca l-o parait nevasta. De doua ori. De doua ori l-a parasit...nu s-a sinucis de doua ori, sa ne intelegem. Ultima scena nici n-amai comentez ca deja ma saturasem de dulcegarii si ifose moraliste.

Nu pot sa ma impac cu Victorita asta si gata. Noroc ca filmul dureaza numai o ora si 20 de minute!

Votul mu merge la Claire Denis

[oneflyride]

Dramele lui cu invataturi moraliste ma cam plictisesc.

Interesant, dar eu n-am observat ''invataturi moraliste'' in Bycicle Thieves sau Umberto D, De Sica pur si simplu arata situatia in Italia Post-WW2 , nu vad nici o morala..bagata pe gat.. sau sentimentalism ieftin .

[Liviu-]

Eh, in filmul asta s-ar putea sa vezi Si n-are nimic de-a face cu situatia Italiei post-WW2. Poate fi privit si ca moralist filmul asta, poate fi privit si ca ceva adevarat (ceea ce nu exclude oricum faptul ca ar fi moralist), depinde de locul din care privesti.

[oneflyride]

Pt mine un exemplu de film ''moralist'', sau cu morala, e to kill a mockingbird, sau the god-awful American Beauty.. bycicle thieves sau umberto d, chiar daca au portiile lor de melodrama, nu fac parte din categoria filmelor moraliste. De sica nu judeca, nu ne zice ce sa gandim, asa cred. Finalul, si anumite portiuni din TKAM o face, spre deosebire.

Chiar ma intereseaza filmul lui De Sica.

[Liviu-]

Asta mi se pare ca-i ceva mai clar moralist fata de Hotii si Umberto D, pe care nici eu nu le-as descrie astfel. As zice ca filmul lui De Sica e cam printre cele mai putin interesante din turneu, iar concurentul lui direct mi se pare cel mai bun film de pana acum. Am sa revin mai tarziu cu pareri poate ceva mai elaborate.

[faraimaginatie]

Interesant, dar eu n-am observat ''invataturi moraliste'' in Bycicle Thieves sau Umberto D, De Sica pur si simplu arata situatia in Italia Post-WW2 , nu vad nici o morala..bagata pe gat.. sau sentimentalism ieftin .

Ma bucur ca aformatia mea usor controversata a dat nastere unei conversatii ca aveam impresia ca topic-ul asta e mort. Si ca nu prea are chef lumea sa vada filmul lui De Sica. Ceea ce nu e de condamnat, evident. Cand ziceam de drame moraliste ma refeream cu precadere la Shoeshine si putin la Bicycle Thieves, recunosc. Mie mi se pare un artificiu folosirea asta a personajelor copii in permanenta antiteza cu adultii. Din punctul asta de vedere De Sica mi se pare moralist. Iar filmul asta n-are nicio treaba cu Italia post-WW2, dupa cum zicea si Liviu. E pur si simplu o melodrama cam ieftina, dupa parerea mea. Si daca asta e piatra de inceput a neo-realismului italian, trebuie sa spun ca s-a ridicat pe o fundatie cam gaunoasa pentru ca unele reactii si situatii mi se par destul de improbabile.

[Liviu-]

Sa revin si eu asupra lui The children are watching us ca sa stiu ca fac o treaba (aproape) ca lumea. Filmul in sine nu mi se pare prost, mai degraba mediocru sau poate chiar bunicel. Face parte dintr-un cinema pe care l-am ignorat in ultimul an pentru ca nu prea se suprapune peste gusturile mele. E un alt exemplu de film facut parca dupa un anumit cliseu, care vrea intentionat sa impresioneze, dar o face intr-un mod care, desi poate parea curatel, bate putin spre melodrama si-mi pare partial nesincer.

Filmul imi pare centrat pe ideea ca adultii sunt vazuti (doh, titlul...), dar mai ales intelesi (pana la un punct) si judecati de copii, care, desi nu au un aparat exact, filtreaza oarecum corect informatiile inconjuratoare. Sigur, aici e vorba de relatii umane. Copilul, desi e inca plin de naivitate, pare sa inteleaga ce se intampla in jurul sau, incepand cu primele reactii din parc, continuand cu ascunderea adevarului fata de tatal sau in urma vacantei si finalizand prin ultima scena, cand isi pedepseste mama pentru comportamentul ei atat fata de el, cat mai ales fata de tatal sau.

Despre relatia sot-sotie nu prea am ce zice, totul este prezentat destul de direct in film. Sotia a gresit o data pentru ca si-a parasit sotul, dar mai ales pentru ca si-a parasit copilul, care vede (titlul again) si reactioneaza in concordanta.

Despre 35 shots of rum am sa scriu mai tarziu. Vreau neaparat sa-l revad pentru ca mi-a placut (de departe) cel mai mult de pana acum si mi se pare ca runda asta ar fi puternic dezechilibrata... but you never know.

[Liviu-]

35 shots of rum e ultimul film care a reusit performanta de a-mi reaminti cat de mult si de ce iubesc eu cinemaul. Precedentul care a reusit lucrul asta deloc facil a fost, in mod surprinzator, in urma cu vreo 3-4 luni, un alt film al lui Claire Denis, Beau travail. Mi-a placut enorm pentru ca a reusit un lucru rar, sa transmita emotie pura fara sa exagereze in vreun fel, sa fie simplu si direct in prezentare, dar complex in a surprinde viata.

M-a prins inca din inceputul usor contemplativ si hipnotic in care, pe langa traseele diferitelor trenuri, apar niste portrete scurte, din care cel mai memorabil e al lui Lionel fumand o tigara la marginea sinelor de cale ferata, urmarind mersul trenurilor cu o fata ganditoare si apasata.

Desi filmul e simplu in ceea ce priveste actiunea, Claire Denis a ales o abordare prin care nu serveste toate raspunsurile pe tava, luand o atitudine mai degraba observationala si mai putin una explicativa. Personajele si raporturile dintre ele sunt introduse gratios, fara a incerca sa fie prea evidente, fara a fi inutil de directe. Aflam diverse lucruri despre ele inainte de a sti legaturile emotionale deja existente. Si de asta imi place atat de mult filmul, pentru ca e pur despre relatiile dintre oameni si fortele care-i unesc, avand drept reper principal iubirea in diferitele ei forme.

Nimic nu pare fortat, totul e real, gesturile si expresiile personajelor spun mai multe despre ele decat o face dialogul sau decat ar fi putut-o face chiar si un narator, pentru ca oricat de vast ar fi un vocabular tot nu poate cuprinde esenta unei emotii.

Scena favorita, cea mai incarcata din punct de vedere emotional si pe care am vazuta deja de vreo cateva zeci de ori, e de departe cea din bar, care-i de fapt catalizatorul relatiilor celor patru. Pana atunci totul parea oarecum asezat, totul mergea liniar. Imi place enorm cum se schimba partenerii, cum merge camera impreuna cu un personaj inainte si inapoi, cum imaginile cu cei care danseaza sunt fracturare de figuri pline de emotii ale celor de pe margine, asa cum se intampla cu Josephine in timp ce danseaza Lionel si Gabrielle, apoi cu Lionel cand danseaza Noe cu Josephine, iar mai tarziu cu Gabrielle in timpul dansului dintre Lionel si patroana localului.

Imi place cum Jo si Noe incep dansul ca prieteni, cum Noe adauga putina tandrete in moment, cum ii desface parul, iar ea se jeneaza, cum Noe se uita direct la ea, iar Jo ii evita privirea, cum ambii par sa inteleaga ce urmeaza, cum initial se lasa dusi de val, ca mai apoi Jo sa se opreasca. Imi place cum ambii stau jos cu mana la gura, jenati, contempland ceea ce tocmai s-a intamplat, realizand ca lucrurile nu vor mai putea fi la fel. Imi place reactia celor doi cand li se aduc farfuriile, cand Noe afiseaza o expresie care-i tradeaza o jena combinata cu regret, din pacate o caracterizare mult prea simplificata, cuvinte care practic nu pot spune nimic despre ceea ce simte de fapt persoanjul in acel moment.

Nu-i cu nimic mai prejos nici momentul in care patroana, cu o figura plina de dorinta, aduce farfuria lui Lionel, vrea sa plece, iar camera ii urmareste mana, trasa inapoi de cea a lui Lionel. Practic tot filmul contine astfel de momente de sinceritate intre personaje, de expresii care arata sentimentele lor, asa cum se intampla cand Josephine vorbeste cu tatal ei la marginea patului, cand Noe ii spune lui Jo, cu o fata plina de subinteles, ca probabil exista un anume lucru care-l tine inca in acel apartament.

Am simtit filmul asta de la un capat la altul, am aflat o gramada despre niste personaje in doar o ora si jumatate, lucruri de o profunzime care nu poate fi pusa in cuvinte, o profunzime care nu are nevoie de cuvinte, niste imagini au reusit sa-mi transmita viata.

Era deja destul de evident ca votul meu merge la Claire Denis. Dupa experientele extrem de placute pe care le-am avut cu filmul asta si Beau travail si dupa cea destul de placuta cu White material, cred ca am sa-i iau toata filmografia la puricat, fara sa mai astept rundele viitoare.

[Mercutio]

35 rhums


Un film despre o relatie oedipiana, cum ar spune unii, dintre un tata si fiica lui. O relatie ramasa in intarziere parca, transformata intr-una conjugala. Cat ar mai putea dura? Si tatal si fiica sunt constienti ca e timpul sa se desparta. La fel ca liniile de cale ferata, asa cum se vad din locomotiva lui Lionel (tatal), liniile vietilor lor nu pot merge mereu alaturi. Inevitabil, la un moment dat, se vor separa.
Denis descrie legatura dintre cei doi si lumea ce-i iconjoara aproape in intregime cinematic, dialogul fiind redus la minin. Personajele nu poarta discutii despre problemele lor, despre trairile lor, comunicarea e gestuala, se face din priviri, ca intr-un film mut, ca intr-un film de Ozu. "Tu dois penser �* toi" incearca tatal sa-i de-a de gandit. Ea stie, dar are un soi de teama, de retinere. De ce? Ne facem o idee mai tarziu in film, pentru ca Denis, ca de obicei, dezvaluie treptat si incomplet povestea celor doi, lasand mereu loc imaginatiei spectatorului. Aflam ca Lionel a crescut-o singur pe Josephine (fiica) , pentru ca mama ei a murit, probabil cand ea era mica, ca din cand in cand era nevoita sa doarma la vecina de bloc, atunci cand tatal ei era la serviciu. Acum ea are grija de el. Ii gateste, ii calca hainele si o face cu placere. E atat de delicata aceasta legatura intre ei, niciunul nu vrea sa o strice, niciunul nu poate scoate o vorba despre asta. O oala de gatit automata spune mai multe decat vorbele celor doi puse impreuna. Poate nu e cel mai bun film al lui Claire Denis, dar cel mai emotionant cu siguranta.

[Namaste]

In 35 Shots of Rum, Claire Denis prezinta relatia stransa dintre un tata, ramas vaduv de tanar, si fiica sa.
Primele cadre expun mediul de lucru al tatalui: gara, trenurile, sinele, simbolistica fiind mai mult decat ofertanta: gara este spatiul plecarilor, intalnirilor, regasirilor, despartirilor, un spatiu cu o enorma incarcatura emotionala si, pana la urma, simbolul intregii relatii dintre cei doi.
Denis incepe prin a ne prezenta in mod simplu viata celor doi, bazata pe rutina de zi cu zi: Lionel vine de la munca, face un dus, pune haine la spalat, in timp ce Jo pregateste cina. Intamplari aparent banale, insa previzibilitatea rutinei le ofera un confort la care niciunul din ei nu este gata sa renunte (L: „We have everything here. Why look elsewhere?”; J: „I like being here with you, we could live like this forever.”).
Intre tata si fiica exista o intimitate si o complicitate care depasesc granitele comunicarii verbale (de fapt, comunicarea intre cei doi are loc preponderent prin gesturi si priviri).
E adevarat ca, pe alocuri, intimitatea dintre cei doi aduce cu intimitatea unei relatii intre doi indragostiti (desele atingeri, imbratisari, priviri sugestive, anumite schimburi de replici – L: „I want you to think of yourself”, J: „You want to get rid of me. You don’t love me anymore.”), nu mi s-a parut insa fortata, reprezinta, totusi, un cadru natural, avand in vedere circumstantele.
Ermetismul si autosuficienta relatiei dintre Jo si Lionel sunt sugerate si de cadrele de filmare: predomina prim-planurile, spatiile inguste (bucatarie, taxi, camera de zi, cabina de conductor a lui Lionel, cafeneaua in care cei patru se adapostesc, etc.).
Orice nou-venit, care incearca sa le perturbe linistea si sa patrunda in acest universul dual, este tratat ca un intrus: Noe, vecinul de palier, indragostit de Jo (un singuratic autoproclamat) si Gabrielle, soferita de taxi, care si-a oferit in van sprijinul, inca de cand Jo era mica. In acest sens, mi s-a parut semnificativa scena din cafenea, dansul senzual al lui Noe si Jo, urmarit de privirea scrutatoare a tatalui.
Rezistenta la schimbare este, de asemenea, exprimata si in plan secund, prin episodul care il are ca protagonist pe Rene (un coleg de munca al tatalui), nevoit sa se pensioneze, desi se considera un om puternic, sanatos, gata sa faca fata unor ani buni de munca (o situatie dezolanta, a oamenilor de care societatea se descotoroseste doar pentru ca normele sociale hotarasc varsta biologica la care un om este considerat inapt). Este emotionanta scena petrecerii de ramas-bun, melanjul atipic dintre vechi si nou, desuet si modern (reprezentat prin cadourile primite: obiectele cu specific african versus ipod). M-am temut ca neputinta lui de a face fata schimbarilor si calea aleasa de el reprezinta anticiparea unul final asemanator al relatiei celor doua personaje principale, dar m-am bucurat ca n-a fost cazul.
Pe moment, ma debusolase putin trecerea brusca de la exprimarea verbala a dorintei ca lucrurile sa ramana la stadiul actual, la mariajul lui Jo si, implicit, despartirea de tatal ei (ei doi in sacii de dormit, apropiati, apoi apar brusc in cadru buchetele de nunta), dar mi-am dat seama ca a fost un procedeu artistic absolut nemaipomenit de a prezenta ce se intampla de fapt in sufletul celor doi, ca orice schimbare de acest fel nu putea fi decat subita si stridenta.
Ultima scena m-a impresionat enorm, a fost perfecta.
35 Shots of Rum e un film despre teama de schimbare, confortul rutinei, singuratate, iubire, un film sugestiv si sensibil, care mi-a amintit si mie de ce m-am indragostit de cinema.

[MinRep]

I bambini ci guardano

In ceea ce il priveste pe De Sica, primele filme pe care i le-am vazut au fost "Umberto D." si "Ladri din biciclete", pe care inca le consider printre cele mai bune facute vreodata. Poate si fiindca acestea au ridicat stacheta atat de sus, celelalte filme ale sale pe care le-am vazut nu au reusit sa ma impresioneze si, in consecinta, De Sica e o filmografie pe care am cam ignorat-o. Partial, efectul acestor asteptari nerealiste s-a rasfrant si asupra lui "I bambini ci guardano", dar am impresia ca mi-a placut mai mult decat voua.

Chiar daca la nivel de poveste nu este nimic neasteptat, ceea ce m-a tinut "in priza" a fost perspectiva copilului, care e irezistibila si care devine predominanta pe masura ce filmul progreseaza. Cred ca De Sica nu incearca deloc sa fie "obiectiv" sau "detasat" si - chiar daca ne ofera toate detaliile "adulte" despre casnicia parintilor lui Prico - momentele cele mai reusite sunt cele in care camera de filmat il urmareste exclusiv pe baiat sau se substituie privirii acestuia. Nu vorbesc doar de modul aproape voyeur in care acesta surprinde infidelitatile mamei (chestie despre care am putea-o arde freudian zile intregi), dar mai ales despre doua secvente car tin mai degraba de expresionism: delirul febril care incepe pe tren in prima parte a filmului (si care pare inspirat de tornada din "The Wizard of Oz") si fuga din final (culminand cu acele cateva travelling-uri pe malul marii in care o umbra amenintatoare se aproapie de Prico).

Intr-adevar, exista aici o tendinta moralizatoare, pe care nu stiu cum sa mi-o explic. Cred ca este mai mult un by-product al melodramei, singura persoana care este invinuita fiind mama. Nu inteleg exact daca De Sica vrea sa ne spuna ceva aici. Mamelor din lumea intreaga, nu va inselati barbati si nu va abadonati copiii? Ma indoiesc... Asemenea invataturi par sa fie beneath him. Totusi, inclusiv faptul ca am observat aceasta confuzie morala (si nu am putut pur si simplu sa trec peste ea) reprezinta o problema.

Pe de alta parte, nu cred ca filmul are vreo problema de ritmicitate, de joc al actorilor sau de imagine. Dimpotriva, este un film foarte bine filmat (uneori De Sica pare sa fi vrut sa imite un pic stilul marilor melodrame Hollywood-iene ale deceniului anterior), elegant si concis. Nu este neo-realism italian in viteza intai, asa cum am crezut ca s-ar putea sa fie. Si chiar daca e un fel de blueprint pentru "Ladri di biciclete", cred ca e important sa vedem si atat unde aceste filme se aseamana cat si unde difera. De Sica isi va cizela si perfectiona stilul, dar sensibilitatea acestuia va ramane aceeasi. Intotdeauna am vazut "Umberto D." si "Ladri di biciclete" ca niste filme foarte umane, nu (doar) sociale. La fel, "I bambini ci guardano" nu este doar un film moralizator. Ce rost are sa faci un astfel de film in timpul razboiului?

[aniela07]

35 shots of rum
Deși mi-a plãcut mai mult ariditatea lui Beau Travail (mi s-a pãrut cã stilul lui Claire Denis se potrivește mai bine cu medii din astea mai dure), am apreciat eforturile ei din 35 rhums, cu semi-șocul de la început când îţi dai seama cã ceea ce pãrea rutina de dupã serviciu a unui cuplu este de fapt o relaţie tatã-fiicã.
Totul este pãstrat la minim, fãrã explicaţii directe, Claire Denis alegând vizualul în detrimentul naraţiunii, ceea ce face și tot farmecul filmului. Mai ales în scena din bar când mișcãrile pe muzicã sumarizeazã și clarificã relaţiile dintre personaje. Ca în Beau Travail și aici este vorba de o comunitate clar delimitatã, închisã, cu o dinamicã proprie în opoziţie cu ceilalţi care echivaleazã cu un fel de haos. Dar atmosfera asta de bisericuţã a fost mult mai fainã în Beau Travail. Chiar și digresiunile (nu prea am înţeles, de exemplu, rolul scenei de la cursuri cu mica ceartã despre globalizare) aici sunt mai gratuite decât în Beau Travail. Bãnuiesc cã e clar pânã acum cã prefer, de departe, Beau Travail, deși comparaţia nu își are neapãrat locul aici, dar nu mã pot abţine. De fapt, mi s-a pãrut simpaticã scena de libertate flatulentã a lui Lionel în apartamentul vecinului. Au fost ok și metaforele : cu liniile paralele de rer, cu cele douã mașini de fiert orez (nu am cunoștinţe gastronomice atât de vaste încât sã știu exact cum se numesc)–al naibii și cea a tatãlui a trebuit sã fie mai drãguţã, cu Gabrielle care e taximetristã, în timp ce Lionel e mecanic de tren.
Intrebare off-topic: ãla de moare pe șine e colegul de-a ieșit la pensie, nu ? Sau am pierdut ideea la partea asta ?

The Children Are Watching Us
Nu cred cã filmul e chiar atât de drastic moralizator pe cât e de acuzat pe-aici. Pânã la urmã soţia era mai simpaticã, mai umanã decât bãrbat-su, corporatist careierist în fașã, fãrã imaginaţie. Si faptul cã s-a îndrãgostit și ea de unul mai apetisant e, pânã la urmã, de înţeles. Când e la plajã și se tot gudurã pe lângã ea antipaticul ãla cu chiwawa lui, ea nu îi acordã nici o atenţie, deci nu era pusã neapãrat pe curvãsãrealã, doar cã s-a îndrãgostit și ea. Stiţi cum e : sã arunce primul piatra ãla de-i fãrã de pãcat.
Când îi pãrãsește pentru prima datã, sunt interesante semnele care aratã destabilizarea lumii ãleia atât de stereotipe : patul gol, soţul nebãrbierit care întârzie la serviciu și…. liftul care ar trebui sã meargã într-o singurã direcţie.
Iar la sfârșit chiar este o ușurare când ãla mic, șantajist emoţional tot filmul, în sfârșit face și el o treabã bunã: se supãrã și nu mai vorbește cu mã-sa. Ce ușurare, în sfârșit își vede și el de treaba lui și ia o hotãrâre proprie decât sã se tot agaţe de cei din jur.

Pentru cã încã trãiesc cu nostalgia lui Beau Travail, voi vota pentru The Children Are Watching Us.

[MinRep]

35 rhums

Ca toate filmele lui Claire Denis, si aici avem o naratiune fragmentata, spusa prin episoade care se petrec la distanta mai mult sau mai putin apreciabila unele de altele, cu elipse si sincope. Personajele principale sunt un tata ceferist, Lionel, si fiica sa studenta, Josephine care locuiesc intr-o suburbie pariziana si diferitele lor cunostinte, ale caror intrari si iesiri din scena par incredibil de random: vecina taximetrista, vecinul usor emo care-si imparte apartamentul cu o pisica batrana, fostul coleg de lucru al tatalui care sufera in pensie, un student de la antropologie care se da la Josephine, proprietara unui bar care accepta sa ii gazduiasca pe ceilalti intr-o noapte ploioasa etc.

Secventa cea mai reusita a filmului (pe care Liviu- a descris-o deja in amanunt), este cea in care personajele danseaza un blues intr-un bar. Acesta este centrul de greutate al filmului, momentul in care converg aproape toate firele narative ale filmului, iar motivatiile tuturor personajelor incep sa devina clare. Este o scena superba, una dintre cele mai reusite din filmografia lui Denis (ma rog, cat am vazut din ea). Restul filmului este reglatla un nivel de emotie, de melancolie ceva mai mic, insa ceea ce impresioneaza este naturaletea personajelor si realismul situatiilor imaginate de Denis.

Vot: Claire Denis

[Namaste]

Il bambino ci guarda

Prezentat din perspectiva unui baietel de 5-6 ani, I bambini ci guardano urmareste povestea destramarii unui cuplu: sotia fuge cu amantul, apoi, cuprinsa de remuscari, se intoarce spasita la sotul milostiv, pentru ca mai tarziu sa il abandoneze din nou, de data asta consecintele fiind dezastruoase.
Daca ar fi sa aleg doua scene care mi s-au parut mai interesante, acestea ar fi cea de la inceput, in care Prico priveste teatrul de papusi alaturi de mama sa si de alti copii insotiti de parintii lor (aluzie la titlu), scena care anticipeaza intreaga actiune a filmului, iar a doua ar fi cea din tren, in care tot el se uita pe geam si imagini aparent haotice i se perinda prin fata ochilor: paharul cu apa, ghiveciul cu flori, spectacolul papusilor (de data asta violent si sinistru), ambele cu trimitere la postura de spectator neputincios in care se afla cel mic.
Din pacate, nu m-au impresionat nici povestea, nici personajele (ma asteptam sa mi se rupa sufletul la vederea sarmanului copilas abandonat), il prefer pe actorul De Sica.

Vot: Claire Denis