Yasunari Kawabata

Yasunari / Kōsei Kawabata s-a născut la 11.06.1899, în Osaka, Japonia, și a decedat la 16.04.1972. A fost romancier și povestitor ale cărui lucrări în proză concise, lirice și subtil nuanțate i-au adus Premiul Nobel pentru Literatură în 1968. Kawabata a rămas orfan la patru ani, după care a locuit cu bunicii săi. A avut o soră mai mare care a fost luată în grija unei mătuși și pe care a întâlnit-o o singură dată după aceea, în iulie 1909, când avea...

Yasunari / Kōsei Kawabata s-a născut la 11.06.1899, în Osaka, Japonia, și a decedat la 16.04.1972. A fost romancier și povestitor ale cărui lucrări în proză concise, lirice și subtil nuanțate i-au adus Premiul Nobel pentru Literatură în 1968. Kawabata a rămas orfan la patru ani, după care a locuit cu bunicii săi. A avut o soră mai mare care a fost luată în grija unei mătuși și pe care a întâlnit-o o singură dată după aceea, în iulie 1909, când avea zece ani. Ea a murit când Kawabata avea 11 ani. Bunica lui Kawabata a murit în septembrie 1906, când avea șapte ani, iar bunicul său în mai 1914, când avea 15 ani. După ce a pierdut toate rudele apropiate pe linie paternă, Kawabata s-a mutat la familia mamei sale, Kuroda. Cu toate acestea, în ianuarie 1916, s-a mutat într-un internat lângă gimnaziu, unde făcea naveta cu trenul. După absolvire în martie 1917, Kawabata s-a mutat la Tokyo chiar înainte de a împlini 18 ani. Spera să promoveze examenele de admitere la Prima Școală Superioară, o instituție pregătitoare pentru universitate care trimitea majoritatea absolvenților săi la Universitatea din Tokyo. A fost admis în septembrie 1917. După absolvirea Primei Școli Superioare, a obținut admiterea la Facultatea de Litere a Universității din Tokyo, și s-a înscris în iulie 1920, studiind literatura engleză. Tânărul Kawabata, în această perioadă, era îndrăgostit de operele unui alt laureat asiatic al Premiului Nobel, Rabindranath Tagore. El a fost logodit pentru scurt timp în 1921 cu Hatsuyo Itō (1906-1951), care a fost dragostea neîmpărtășită a vieții sale. S-au logodit în 1921, dar, o lună mai târziu, Hatsuyo a rupt logodna din motive neclare. Kawabata nu și-a revenit niciodată complet după pierderea ei. Hatsuyo ar fi putut fi inspirația pentru unele dintre operele sale, inclusiv nuvela Dansatoarea din Izu și mai multe Povești din palmă. Ea a murit în urma complicațiilor unui accident vascular cerebral în 1951, la 44 de ani, dar Kawabata nu a fost informat despre moartea ei decât în 1955. O scrisoare de dragoste netrimisă către ea a fost găsită la fosta sa reședință din Kamakura, Prefectura Kanagawa, în 2014. În timp ce era încă student, Kawabata a reînființat revista literară Noul val al gândirii a Universității din Tokyo, care fusese desființată de mai bine de patru ani. Acolo a publicat prima sa povestire scurtă, O priveliște de la Festivalul Yasukuni, în 1921. În timpul facultății, a trecut la studii de literatură japoneză și a scris o teză de absolvire intitulată O scurtă istorie a romanelor japoneze. A absolvit universitatea în martie 1924, moment în care deja atrăsese atenția unor scriitori și editori renumiți prin lucrările sale la revista literară Bungei Shunju. În octombrie 1924, Kawabata și alți tineri scriitori au lansat o nouă revistă literară, Epoca artistică. Kawabata a început să fie recunoscut pentru o serie de povestiri scurte la scurt timp după absolvire, fiind aclamat pentru Dansatoarea din Izu (1926). În anii 1920, Kawabata a locuit în cartierul Asakusa, Tokyo. În această perioadă, Kawabata a experimentat diferite stiluri de scriere în: Banda stacojie din Asakusa, serializată între 1929 și 1930; Fantezie de cristal. A fost chiar implicat în scrierea scenariului pentru filmul experimental O pagină de nebunie. Kawabata a cunoscut-o pe soția sa, Hideko în 1925, iar căsătoria lor a fost înregistrată pe 2 decembrie 1931. În 1933, Kawabata a protestat public împotriva arestării, torturii și morții tânărului scriitor de stânga Takiji Kobayashi la Tokyo de către poliția politică specială Tokko. Kawabata s-a mutat din Asakusa la Kamakura, în 1934 și, deși inițial s-a bucurat de o viață socială foarte activă printre numeroșii alți scriitori care locuiau în acel oraș în timpul anilor de război și imediat după, în ultimii ani a devenit foarte retras. Unul dintre cele mai faimoase romane ale sale a fost Țara Zăpezilor, început în 1934 și publicat pentru prima dată în tranșe, între 1935 și 1937. După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, succesul lui Kawabata a continuat cu romane, precum: O mie de cocori, Sunetul muntelui, Casa frumuseților adormite, Frumusețe și tristețe, Vechea capitală. Cartea pe care Kawabata însuși o considera cea mai bună lucrare a sa, Maestrul de Go (1951), contrastează puternic cu celelalte lucrări ale sale. Kawabata a lăsat multe dintre povestirile sale aparent neterminate, uneori spre supărarea cititorilor și a criticilor, dar acest lucru merge mână în mână cu estetica sa, a artei de dragul artei, lăsând în afara oricărui sentimentalism sau moralitate pe care un final ar conferi-o oricărei cărți. Pe lângă scrierile ficțiune, Kawabata a lucrat și ca reporter. Odată cu moartea tuturor membrilor familiei sale în tinerețe, Kawabata a sugerat că războiul a fost una dintre cele mai mari influențe asupra operei sale, afirmând că va putea scrie doar elegii în Japonia postbelică. În calitate de președinte al PEN Japonez timp de mulți ani după război (1948–1965), Kawabata a fost o forță motrice în spatele traducerii literaturii japoneze în engleză și în alte limbi occidentale. A fost decorat cu Placa Goethe a orașului Frankfurt în 1959, numit Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor din Franța în 1960 și a fost decorat cu Ordinul Culturii din Japonia în anul următor. În 1969, Kawabata a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Hawaii. Kawabata a primit Premiul Nobel pentru Literatură pe 16 octombrie 1968, fiind prima persoană japoneză care a primit o astfel de distincție. La acordarea premiului „pentru măiestria sa narativă, care exprimă cu mare sensibilitate esența minții japoneze”, Comitetul Nobel a citat trei dintre romanele sale, Țara Zăpezilor, O mie de cocori și Vechea Capitală. Conferința lui Kawabata, laureat al Premiului Nobel, a fost intitulată Japonia, Frumosul și Eu Însumi. Se pare că Kawabata s-a sinucis în 1972, gazându-se, dar mai mulți asociați apropiați și prieteni, inclusiv văduva sa, consideră că moartea lui a fost accidentală. O teză, avansată de Donald Richie, a fost că a deconectat din greșeală robinetul de gaz în timp ce pregătea o baie. Au fost avansate multe teorii cu privire la potențialele sale motive pentru care s-a sinucis, printre care sănătatea precară (descoperirea că avea boala Parkinson), o posibilă relație amoroasă ilicită sau șocul cauzat de sinuciderea prietenului său, Yukio Mishima, în 1970. Biograful său japonez, Takeo Okuno, a relatat cum a avut coșmaruri despre Mishima timp de două sau trei sute de nopți la rând și a fost bântuit neîncetat de spectrul lui Mishima.