Joe DiMaggio

Joe DiMaggio, pe numele complet Joseph Paul DiMaggio / Giuseppe Paolo DiMaggio, s-a născut la 25.11.1914, în Martinez, California, SUA, și a decedat la 08.03.1999. A fost al optulea dintre cei nouă copii ai imigranților italieni Giuseppe și Rosalia DiMaggio, din Sicilia, Italia. Tatăl era pescar. Crezând că ar putea câștiga un trai mai bun în California, Giuseppe a plecat în Statele Unite. După ce a trecut de Insula Ellis, el s-a stabilit lângă tatăl Rosaliei în Pittsburg,...

Joe DiMaggio, pe numele complet Joseph Paul DiMaggio / Giuseppe Paolo DiMaggio, s-a născut la 25.11.1914, în Martinez, California, SUA, și a decedat la 08.03.1999. A fost al optulea dintre cei nouă copii ai imigranților italieni Giuseppe și Rosalia DiMaggio, din Sicilia, Italia. Tatăl era pescar. Crezând că ar putea câștiga un trai mai bun în California, Giuseppe a plecat în Statele Unite. După ce a trecut de Insula Ellis, el s-a stabilit lângă tatăl Rosaliei în Pittsburg, California. După patru ani, câștigase suficienți bani pentru a trimite după Rosalia și fiica lor. Când Joe era mic, Giuseppe și-a mutat familia în cartierul North Beach din San Francisco. El spera ca, cei cinci fii ai săi, să devină pescari. Dar Joe, dezgustat de această meserie, a început să joace baseball, la 10 ani, pe terenul de joacă North Beach, lângă casa lui. După ce a urmat cursurile școlii elementare Hancock și ale școlii gimnaziale Francisco, DiMaggio a renunțat la Liceul Galileo și a lucrat în diverse locuri de muncă. Giuseppe și Rosalia DiMaggio s-au numărat printre miile de imigranți germani, japonezi și italieni clasificați drept „străini inamici ” de către guvern după atacul de la Pearl Harbor. Fiecare dintre ei trebuia să aibă în permanență broșuri de identitate cu fotografie și nu avea voie să călătorească fără permis în afara unei raze de cinci mile de la domiciliu. Lui Giuseppe i s-a interzis accesul în Golful San Francisco, unde pescuise timp de decenii, iar barca sa a fost confiscată. Rosalia a devenit cetățean american în 1945, iar Giuseppe, în 1946. În 1931, DiMaggio juca baseball semi-profesionist. Spre sfârșitul sezonului 1932, fratele său, Vince, și el jucător, l-a convins pe managerul lui să-i dea un post lui Joe, care și-a făcut debutul profesional pe 1 octombrie 1932. În mai puțin de doi ani, DiMaggio s-a făcut remarcat. În 1934, el a suferit o accidentare la genunchi, a trecut de un control medical, a jucat pentru Seals în 1935 și a fost numit Cel Mai Valoros Jucător al ligii. DiMaggio și-a făcut debutul în Major League pe 3 mai 1936. De-a lungul carierei sale de 13 ani în Major League, el a condus Yankees la nouă campionate World Series. Recordul său a rezistat timp de peste 80 de ani. În 1939, DiMaggio a fost poreclit „Yankee Clipper” de către crainicul echipei Yankees, a câștigat primul său titlu și premiul MVP, conducând echipa Yankees către al patrulea campionat consecutiv al World Series. În 1947, Joe a câștigat al treilea premiu MVP și al șaselea World Series cu Yankees. Pe 7 februarie 1949, DiMaggio a devenit primul jucător de baseball care a depășit 100.000 de dolari în câștiguri. După un sezon slab în 1951, diverse accidentări, DiMaggio și-a anunțat retragerea la 37 de ani, pe 11 decembrie 1951. Până în mai 2009, el a fost pe locul trei all-time. Până în 2011, a fost unul dintre cei șapte jucători din liga majoră. DiMaggio a servit în armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce l-a făcut să rateze sezoanele din 1943, 1944 și 1945. Înrolat în Forțele Aeriene ale Armatei Statelor Unite pe 17 februarie 1943, a ajuns la gradul de sergent major, a fost staționat la Santa Ana, California, Hawaii și Atlantic City, New Jersey, ca instructor de educație fizică. Și-a petrecut cea mai mare parte a carierei militare jucând pentru echipe de baseball și în meciuri demonstrative împotriva colegilor din Major League și din liga minoră, iar superiorii i-au acordat privilegii speciale datorită faimei sale dinainte de război. DiMaggio a mâncat atât de bine având o dietă exclusiv pentru sportivi, încât s-a îngrășat 4,5 kg, iar în timp ce se afla în Hawaii, el și alți jucători se bronzau mai ales pe plajă și beau. Jenat de stilul său de viață, el a cerut să i se acorde o misiune de luptă, dar a fost refuzat. A fost eliberat din serviciu din motive medicale în septembrie 1945, din cauza ulcerelor cronice la stomac. DiMaggio a fost ales pentru Baseball Hall of Fame în 1955. După retragerea sa ca jucător activ, el s-a alăturat echipei Oakland Athletics ca vicepreședinte în 1968 și 1969 și ca antrenor doar în primul dintre aceste două sezoane, contribuind la îmbunătățirea talentelor unor jucători, care au câștigat trei World Series consecutive în 1972, 1973 și 1974. După ce a demisionat din cadrul echipei Athletics, DiMaggio a fost numit manager interimar al echipei East. El a fost considerat unul dintre cei mai mari jucători de baseball din toate timpurile. DiMaggio a fost de trei ori câștigător al premiului pentru cel mai valoros jucător din Liga Americană și a fost inclus în echipa All Star în fiecare dintre cele 13 sezoane ale sale. Cele nouă inele din World Series câștigate în carieră l-au plasat pe locul doi, după colegul său de la Yankees, Yogi Berra, care a câștigat 10. Frații săi, Vince (1912–1986), și Dom (1917–2009), au fost, de asemenea, jucători de centru în liga majoră. În plan personal, în ianuarie 1937, DiMaggio a întâlnit-o pe actrița Dorothy Arnold pe platourile de filmare pentru Manhattan Merry-Go-Round, în care el a avut un rol minor, iar ea a fost figurantă. El și-a anunțat logodna pe 25 aprilie 1939. S-au căsătorit pe 19 noiembrie 1939. Fiul cuplului, Joseph Paul DiMaggio Jr. (1941–1999), s-a născut în Staten Island. Căsătoria lor a fost dificilă, deoarece Arnold dorea ca DiMaggio să se stabilească la casa lor, dar el era mai interesat de atenția publicului. Cuplul a divorțat în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Conform autobiografiei sale, „Povestea mea”, scrisă împreună cu Ben Hecht, actrița Marilyn Monroe nu a vrut inițial să-l întâlnească pe DiMaggio, temându-se că acesta era un atlet arogant, tipic stereotip. Totuși, s-au întâlnit la Los Angeles, au fost împreună doi ani, s-au căsătorit pe 14 ianuarie 1954. Deși ea suferea de endometrioză, Monroe și DiMaggio și-au exprimat dorința de a-și întemeia o familie. Uniunea a fost tulburată de la început de gelozia lui DiMaggio, de atitudinea sa dominantă și de abuzul fizic la adresa lui Monroe, de viața ei aglomerată de actriță. O agresiune fizică între cei doi a avut loc imediat după ce Monroe a filmat scena în care își flutura fusta în The Seven Year Itch, filmată pe 14 septembrie 1954, în fața teatrului Trans-Lux din Manhattan. DiMaggio nu a fost de acord cu scena. Monroe și DiMaggio au avut apoi o „bătălie gălăgioasă” în holul teatrului. În octombrie 1954, Monroe a depus cererea de divorț de DiMaggio după doar nouă luni de căsnicie. A fost devastată că l-a părăsit pe DiMaggio și, pe tot parcursul procedurilor din instanță, a fost văzută plângând. DiMaggio a suferit și el: a urmat terapie, a renunțat la consumul de alcool, și-a extins interesele dincolo de baseball. Biograful lui Monroe a susținut că DiMaggio a fost „foarte aproape de a se căsători” cu Marian McKnight, Miss America 1957, dar McKnight a negat acest lucru. De asemenea, a avut relații cu Liz Renay, Cleo Moore, Rita Gam, Marlene Dietrich, Gloria DeHaven, Elizabeth Ray, Morgan Fairchild, dar nu a confirmat niciodată public vreo implicare cu vreo femeie. DiMaggio a reintrat în viața lui Monroe în timp ce mariajul acesteia cu dramaturgul Arthur Miller se încheia. Pe 10 februarie 1961, a obținut eliberarea ei de la Clinica de Psihiatrie din Manhattan. Ea i s-a alăturat în Florida, unde el era antrenor. Afirmația lor de „doar prieteni” nu a împiedicat zvonurile de recăsătorire. În 1962, Marilyn a explicat că îi place să fie cu el și că se înțeleg mai bine decât altădată. Pe 5 august 1962, Monroe a fost găsită moartă în casa ei din Brentwood, Los Angeles. Fiul lui DiMaggio vorbise cu ea la telefon în noaptea morții sale și spusese că părea bine. Moartea ei a fost considerată o probabilă sinucidere și a făcut subiectul unor teorii ale conspirației. Slujba de înmormântare a fost organizată de DiMaggio, sora vitregă a lui Monroe, Berniece Baker Miracle, și managerul de afaceri al lui Monroe, Inez Melson. El a interzis elitei de la Hollywood și membrilor familiei Kennedy să participe la înmormântare, inclusiv președintelui John F. Kennedy. A ordonat ca șase trandafiri roșii să fie livrați la cripta ei de trei ori pe săptămână, timp de 20 de ani. De multe ori, a refuzat să vorbească public despre ea sau să exploateze în vreun fel relația lor, iar în rarele momente în care a vorbit cu reporterii, nu și-a putut stăpâni lacrimile. Nu s-a mai căsătorit niciodată. În anii 1970, DiMaggio a devenit purtător de cuvânt al Mr. Coffee și a fost imaginea aparatelor electrice de cafea cu picurare peste 20 de ani. Reclamele lui DiMaggio au avut succes în rândul consumatorilor. Totuși, el bea rareori cafea din cauza ulcerului. În 1972, DiMaggio a devenit purtător de cuvânt al Băncii de Economii Bowery. Cu excepția unei pauze de cinci ani în anii 1980, a realizat în mod regulat reclame pentru acestea până în 1992. În 1986, a devenit purtător de cuvânt al Cross Keys Village din Florida, o comunitate activă de pensionari. Începând cu aprilie 1952, DiMaggio a avut programe de 10 minute pe Canalul 11 din New York City, înainte și după fiecare meci de acasă al echipei Yankees. Episoadele includeau interviuri cu invitați și comentarii ale lui DiMaggio despre baseball. Echipa deținea programul, DiMaggio fiind sub contract cu Yankees. De asemenea, a realizat emisiunea „Joe DiMaggio's Dugout” pe Canalul 4 din New York City, un program săptămânal. DiMaggio a fost un fumător înrăit o mare parte a vieții sale de adult. A fost internat la Spitalul Regional Memorial din Hollywood, Florida, pe 12 octombrie 1998, pentru o operație de cancer pulmonar și a rămas acolo 99 de zile. S-a întors la domiciliul său din Hollywood, Florida, pe 19 ianuarie 1999, unde a murit pe 8 martie, la 84 de ani. Avocatul lui DiMaggio, Morris Engelberg, a relatat că ultimele sale cuvinte au fost: „În sfârșit o voi vedea pe Marilyn”, referindu-se la fosta sa soție, Marilyn Monroe. Ceremonia de înmormântare a lui DiMaggio a avut loc pe 11 martie 1999, în San Francisco, și a fost înmormântat trei luni mai târziu la Cimitirul Holy Cross din Colma, California. Fiul său a murit și el în același an, pe 6 august, la 57 de ani. Cel de-al cincilea monument al stadionului Yankee a fost dedicat lui DiMaggio pe 25 aprilie 1999, iar autostrada West Side a fost redenumită oficial autostrada Joe DiMaggio în onoarea sa. Yankees au purtat numărul 5 al lui DiMaggio pe mâneca stângă a uniformelor lor în sezonul 1999. În anul 2000, după unele negocieri, moștenitorii averii lui Joe DiMaggio, două nepoate și cei patru copii ai acestora, au salutat redenumirea locului de joacă North Beach din San Francisco, locul unde Joe DiMaggio a început să joace baseball în copilărie, în locul de joacă Joe DiMaggio North Beach. În mai 2006, fiicele adoptive ale fiului lui DiMaggio au organizat o licitație cu obiecte personale ale lui DiMaggio: mingea pe care a lovit-o doborând recordul, premiul său pentru cel mai valoros jucător din 1947, uniforma purtată în World Series din 1951, inelul său din Hall of Fame, o fotografie cu autograful lui Marilyn, „Te iubesc, Joe”, pașaportul ei și certificatul lor de căsătorie. Pe 8 august 2011, Serviciul Poștal al SUA a anunțat că o imagine cu DiMaggio va apărea pentru prima dată pe un timbru. Acesta a fost emis ca parte a „Seriei de timbre Major League Baseball All-Star”, care a apărut în iulie 2012. Câmpurile Joe DiMaggio din orașul său natal sunt numite după el. Există o stradă Joe DiMaggio în San Antonio, Texas.