Dante Alighieri

Dante Alighieri, pe numele complet Durante di Alighiero degli Alighieri, s-a născut în anul 1265, în Florența, Italia, și a decedat la 14.09.1321, în Ravenna, unde a fost înmormântat. Părinții lui au fost Alighiero di Bellincione, om de afaceri, cămătar; și Bella, probabil un membru al familiei Abati, o familie nobilă florentină. A murit când Dante nu avea încă zece ani. La scurt timp, Alighiero s-a căsătorit din nou, cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi. Nu este sigur dacă s-a...

Dante Alighieri, pe numele complet Durante di Alighiero degli Alighieri, s-a născut în anul 1265, în Florența, Italia, și a decedat la 14.09.1321, în Ravenna, unde a fost înmormântat. Părinții lui au fost Alighiero di Bellincione, om de afaceri, cămătar; și Bella, probabil un membru al familiei Abati, o familie nobilă florentină. A murit când Dante nu avea încă zece ani. La scurt timp, Alighiero s-a căsătorit din nou, cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi. Nu este sigur dacă s-a căsătorit cu adevărat cu ea, deoarece văduvii erau limitați social în astfel de chestiuni, dar ea i-a născut cu siguranță doi copii, fratele vitreg al lui Dante, Francesco, și sora vitregă Tana (Gaetana). Dante a fost poet, scriitor, filozof, om de stat. Capodopera sa, Divina Comedìe este considerată una dintre cele mai importante poezii ale Evului Mediu și cea mai mare operă literară în limba italiană. Divina Comedie a contribuit la stabilirea limbii italiene standardizate moderne. Ea descrie călătoria lui Dante prin Iad (Infern), Purgatoriu (Purgatorio) și Paradis (Paradiso); este îndrumat mai întâi de poetul roman Virgil și apoi de Beatrice. Dintre cărți, Purgatorio este probabil cea mai lirică dintre cele trei, referindu-se la mai mulți poeți și artiști contemporani; Paradiso este cel mai puternic teologic și cel în care, au susținut mulți savanți, apar cele mai frumoase și mistice pasaje ale Divinei Comedie. Prima sa secțiune, Infernul, începe astfel: „La jumătatea călătoriei vieții noastre”, sugerând că Dante avea în jur de 35 de ani, de la durata medie de viață conform Bibliei are 70 de ani; și din moment ce călătoria sa imaginară în lumea de jos a avut loc în 1300, cel mai probabil s-a născut în jurul anului 1265. Unele versuri din secțiunea Paradiso a Divinei Comedie oferă un posibil indiciu că s-a născut sub semnul Gemenilor. În 1265, soarele a fost în Gemeni între aproximativ 11 mai și 11 iunie, conform calendarului iulian. Reprezentările sale despre Iad, Purgatoriu și Rai au fost sursă de inspirație pentru arta și literatura occidentală. El a influențat scriitori englezi precum Geoffrey Chaucer, John Milton, Alfred Tennyson. El este descris ca „părintele” limbii italiene. Dante a spus că a cunoscut-o pentru prima dată pe Beatrice Portinari, când el avea nouă ani, iar ea, opt ani, și a susținut că s-a îndrăgostit de ea la prima vedere. Când avea 12 ani, însă, i s-a promis în căsătorie Gemma di Manetto Donati, fiica lui Manetto Donati, membru al puternicei familii Donati. Dante a susținut că a revăzut-o frecvent pe Beatrice după ce a împlinit 18 ani, schimbând salutări cu ea pe străzile din Florența, deși nu a cunoscut-o niciodată bine. Apoi, el a spus că a reîntâlnit-o pe Beatrice; i-a scris mai multe sonete, dar nu a menționat-o niciodată pe Gemma în niciunul dintre poemele sale. Data exactă a căsătoriei sale nu este cunoscută; singura informație sigură este că, înainte de exilul său în 1301, a avut trei copii cu Gemma (Pietro, Jacopo și Antonia). Dante a luptat cu cavaleria Guelph în Bătălia de la Campaldino (11 iunie 1289). El a intrat în Breasla Medicilor și Apoticarilor. Nu se știu multe despre educația lui Dante; se presupune că a studiat acasă sau într-o școală atașată unei biserici sau mănăstiri din Florența. Se știe că a studiat poezia toscană. A descoperit poezia provensală a trubadurilor și a scriitorilor latini antici clasici, printre care Cicero, Ovidiu, Virgil. Experiența lui Dante cu iubirea pentru Beatrice a fost tipică. Dante și-a lăsat amprenta asupra dolce stil nuovo („dulce stil nou”, termen pe care Dante însuși l-a inventat). Dragostea pentru Beatrice ar fi fost motivul lui de a scrie poezie și de a trăi, împreună cu pasiunile politice. În multe dintre poeziile sale, ea este descrisă ca semi-divină, veghindu-l constant și oferindu-i instrucțiuni spirituale, uneori cu asprime. Când Beatrice a murit în 1290, Dante a căutat refugiu în literatura latină. Apoi, s-a dedicat studiilor filozofice la școli religioase. Dante a luptat în Bătălia de la Campaldino (11 iunie 1289), alături de guelfii florentini împotriva ghibelinilor din Arezzo. Pentru a-și continua cariera politică, el a obținut admiterea în Breasla Medicilor și Apothecaries în jurul anului 1295. Probabil că s-a alăturat breaslei datorită asocierii dintre filosofie și medicină. Calitatea de membru al breslei i-a permis să ocupe funcții publice în Florența. Ca politician, a deținut diverse funcții într-un oraș plin de tulburări politice. După ce i-au învins pe ghibelini, guelfii s-au împărțit în două facțiuni: Guelfii Albi, partidul lui Dante, condus de Vieri dei Cerchi, și Guelfii Negri, conduși de Corso Donati. Papa Bonifaciu i-a demis pe ceilalți delegați și i-a cerut lui Dante să rămână singur la Roma. La 01.11.1301, Carol de Valois a intrat în Florența cu Guelfii Negri, care în următoarele șase zile au distrus o mare parte din oraș și au ucis mulți dintre dușmanii lor. În martie 1302, Dante a fost condamnat la exil timp de doi ani și a fost condamnat la plata unei amenzi mari. El a fost acuzat de corupție și abateri financiare de către Guelfii Negri pentru perioada în care el a slujit ca prior oraș (cea mai înaltă poziție a Florenței) timp de două luni în 1300. Dante nu a plătit amenda, în parte deoarece el că credea că nu este vinovat și în parte pentru că toate bunurile sale din Florența fuseseră confiscate de Guelfii Negri. A fost condamnat la exilul perpetuu; dacă s-ar fi întors la Florența fără să plătească amenda, ar fi putut fi ars pe rug. (În iunie 2008, la aproape șapte secole după moartea sa, consiliul orașului Florența a adoptat o moțiune prin care a anulat sentința lui Dante). El a luat parte la mai multe încercări ale Guelfilor Albi de a recâștiga puterea, dar acestea au eșuat din cauza trădării. Amărât de tratamentul primit de la dușmanii săi, a devenit dezgustat de luptele interioare și ineficacitatea foștilor săi aliați. Mai târziu, se presupune că a locuit în Lucca cu o femeie pe nume Gentucca. Unele surse susțin că a vizitat Parisul între 1308 și 1310, că a mers la Oxford. Stăpânirea filozofiei și interesele literare ale lui Dante s-au adâncit în exil și când nu mai era ocupat cu afacerile politicii interne florentine, iar acest lucru este dovedit în scrierile sale în proză din această perioadă. Nu există dovezi reale că ar fi părăsit Italia vreodată. A scris De Monarchia, propunând o monarhie universală sub Henric al VII-lea. Se știe că Infernul fusese publicat până în 1317. Paradiso a fost probabil terminat înainte de a muri, dar este posibil să fi fost publicat postum. Henric al VII-lea a murit (de febră) în 1313 și odată cu el orice speranță ca Dante să revadă Florența. S-a întors la Verona, unde i s-a permis să trăiască într-o anumită siguranță. În 1315, Florența a fost forțată de ofițerul militar care controla orașul să acorde o amnistie celor aflați în exil, inclusiv lui Dante. Dar pentru aceasta, Florența a cerut penitență publică pe lângă plata unei amenzi mari. Dante a refuzat, preferând să rămână în exil. Condamnarea la moarte a lui Dante a fost comutată în arest la domiciliu, cu condiția să meargă la Florența să jure că nu va mai intra niciodată în oraș. A refuzat să meargă, iar pedeapsa sa cu moartea a fost confirmată și extinsă asupra fiilor săi. În ciuda acestui fapt, încă mai spera târziu în viață că ar putea fi invitat înapoi la Florența în condiții onorabile, în special pentru a lauda poeziile sale. În plan personal, a fost căsătorit cu Gemma Donati. Au avut patru copii. Ultimele zile ale lui Dante au fost petrecute la Ravenna, unde a fost invitat să rămână în 1318. Dante a murit la Ravenna la 14 septembrie 1321, la aproximativ 56 de ani, de malarie contractată în timp ce se întorcea dintr-o misiune diplomatică în Republica Veneția. El a fost însoțit de cei trei copii ai săi, și eventual de Gemma Donati, de prietenii și admiratorii pe care i-a avut în oraș. A fost înmormântat la Ravenna la Biserica San Pier Maggiore. Florența a ajuns să regrete că l-a exilat pe Dante. Orașul a făcut cereri repetate de returnare a rămășițelor sale. Păzitorii trupului din Ravenna au refuzat, ajungând la un moment dat să ascundă osemintele într-un zid fals al mănăstirii. Florența a construit un mormânt pentru Dante în 1829, în Basilica Santa Croce. Acel mormânt a fost gol de atunci, trupul lui Dante rămânând în Ravenna. În 1945, guvernul fascist a discutat despre aducerea rămășițelor lui Dante în Reduta Valtellina, valea alpină în care regimul intenționa să ia ultima sa poziție împotriva Aliaților. S-a afirmat că „cel mai mare simbol al italianității” ar trebui să fie prezent la finalul „eroic” al fascismului, dar, în cele din urmă, nu a fost luată nicio măsură. Prima biografie formală a lui Dante a fost Vita di Dante (cunoscută și sub numele de Trattatello in laude di Dante), scrisă după 1348 de Giovanni Boccaccio. Primul cuirasat din Italia a fost finalizat în 1913 și a fost numit Dante Alighieri în onoarea lui. La 30 aprilie 1921, în cinstea aniversării a 600 de ani de la moartea lui Dante, Papa Benedict al XV-lea a promulgat o enciclică numindu-l „unul dintre multele celebre genii cu care se poate lăuda credința catolică” și „mândria și gloria umanității”. La 7 decembrie 1965, Papa Paul al VI-lea a promulgat Altissimi cantus, dedicat figurii și poeziei lui Dante. În acel an, papa a donat și o cruce greacă de fier de aur mormântului lui Dante din Ravenna, cu ocazia împlinirii a 700 de ani de la nașterea sa. Aceeași cruce a fost binecuvântată de Papa Francisc în octombrie 2020. În 2008, Florența și-a cerut scuze oficial pentru expulzarea lui Dante cu 700 de ani în urmă. În mai 2021, un nou proces simbolic a avut loc virtual în Florența pentru a-i șterge numele postum. De-a lungul secolului al XIX-lea, reputația lui Dante a crescut și s-a consolidat; iar până în 1865, aniversarea a 600 de ani de la nașterea sa, el a devenit una dintre cele mai mari icoane literare ale lumii occidentale.