Turneul Forumistilor: Liviu ne propune Songs from the Second Floor

[Liviu-]

si, uneori, pastreaza o coerenta a povestirii

Coerenta mi se pare constanta la Marquez, chiar si atunci cand stilul e mai dificil ("Toamna Patriarhului", poate "Generalul in labirintul sau"). Sau poate n-am inteles exact ce vreo sa spui...

dar exploateaza foarte mult dimensiunea onirica si subconstientul

Nu sunt sigur ca inteleg unde bati, ai putea detalia putin ideea?

Oricum, eu sunt de acord cu varu si n-as putea nici macar sa-l pun la limita (sa zicem inferioara) a suprarealismului. Totul e infipt atat de bine in real incat doar unele chestii minore dau acea doza de magic.

[varu]

L-am vazut duminica trecuta si am tot amanat sa scriu ceva despre el pentru ca vroiam sa-l mai vad o data, atat de mult m-a impresionat.
Cum nu mai e timp, o sa votez si poate discutam mai mult pe parcurs.
Pentru mine e genul de film care apare foarte rar, un film dintre alea care te uluiesc: nu stiai nimic despre el, il vezi, te da pe spate, ai de-a face cu o capodopera, impulsul e ca incepi sa citesti despre el, sa cauti tot despre el, il revezi si il revezi pentru ca sigur ti-a scapat ceva sau o scena e altceva decat ce ai crezut tu ca inseamna prima data.
E un film cu o forta a imaginii uluitoare. Imaginea subjuga ideea pana cand ideea abia mai rasufla discret. Nu cred ca e un film facut cu scopul ca ideea sa sara in ochi ci ca imaginile sa lucreze cu mintea ta pana cand poate ideea iese la suprafata si daca nu iese, nu-i bai. Sa iau un exemplu: scena din taxi, militarul cu taximetristul. Exista o febrilitate in fiecare cuvant pe care-l scoate militarul, gafaie, se grabeste, trebuie sa ajunga la general la aniversare, a scris si un discurs, de fapt stai, chiar se apuca sa tina un discurs taximetristului "About being human year after year... This is how I see it: life is time and time is a strech of road. That makes life a journey, a trip. Yet in order to tavel you need a map and a compass. Otherwise you wouldn't know where you were. And our map and compass are our traditions, our history, our heritage."
Si tot discursul asta e rostit intr-un cadru aseptic, urban, depersonalizat, compus foarte adanc, in sensul conceptului de "adancimea cadrului" daca ati citit cartea lui Gorzo, concept despre care a scris si Bazin, se intampla lucruri si in fata, si in dreptul, si in spatele colonelului. Peste vorbele lui: "life is time and time is a strech of road" se misca sacadat, organizat, un grup de corporatisti in formatie. Fiecare are un bici-franghie groasa in mana, toti au pe cineva in fata si in spate, ca-n viata, toti fac un pas in fata, ca-n viata, toti primesc un bici pe spinare de la cineva din apropierea lor, ca-n viata, in timp ce dau si ei un bici cuiva care se afla in fata lor ca-n viata, din cand in cand se mai opresc sa-si traga rasuflarea si din cand in cand isi mai dau un bici singuri, ca-n viata. "That makes life a journey, a trip." Si-n timpul asta ei se misca incet, si masina se misca incet, si toate masinile din jur se misca incet si desi tu te-ai inflacarat si te-ai entuziasmat peste masura, ai facut de fapt doar cativa iarzi. Care-i ideea? Exista o idee, tot ce am spus eu pana acum sunt idei construite cu imagini, dar nu cred ca filmul e facut ca ideea asta sa sara in ochi ci imaginile sa sugrume ideile.

Fata de s-a discutat pana acum:
O spun amical, sper sa nu fie suparare, dar cred ca la filmul asta Twinsen missed the point prin felul in care mintea lui s-a raportat la mintea regizorului, nu trebuie sa judeci toata treaba cu "daca ti-am dat bani, ce (mortii ma-tii, limbaj de anumiti patroni RO ) mai vrei, de ce te tarasti ca un melc?" ci la un nivel un pic mai sus, ca societatea e cladita pe "ti-am dat banii si odata cu faptul ca ti-am dat bani ti-am inoculat si ideea ca tu de fapt traiesti, cand de fapt tu nu traiesti deloc, pentru ca nu faci nimic efectiv pentru tine, traiesti ca sa functionezi in sistemul asta iti dau bani-functionezi pentru mine ca sa-ti dau bani ca sa functionezi pentru mine ca sa-ti dau bani si ca Everything has its day sa facem altceva e o mare minciuna" Mi se pare ca Malombra s-a apropiat mai mult de filmul asta prin ce a scris ("cîştigi, deci exişti, şi cu cît cîştigi mai mult, cu atît exişti mai autentic. nu pentru că îţi permiţi mai multe, ci pentru că, la fel ca în ideologia calvină, cîştigul e semnul graţiei.").

Scena cu sacrificarea copilei, iarasi am intuit niste chestii, dar pe urma am mai citit si nu mi-a sarit in ochi ultima fraza de aici: "This scene and the whole of this movie is about how every parts of the society has become subservient to the economy and growth. No values is left, our God is the economy. Thats the reason for the child sacrifice, to improve the economy, just like our ancestors sacrificed humans to appease the gods. In this scene you have to the left the church, to the right people from the university, and the red stuff in the background is the Trade Unions and Labor Party." Si nu stiam cine a a fost Masha Bruskina.
De asta spun ca nu e un film pe care sa-l expediezi rapid si nu ajunge o singura vizionare. Ajunge insa sa te impresioneze la prima vizionare ca sa revii la el din diverse unghiuri si felurite stari de spirit (ale tale, personale sau ale lor, personajele).

Evident ca THUMBS UP pentru cel mai bun film propus pana acum.

societatea e cladita pe "ti-am dat banii si odata cu faptul ca ti-am dat bani ti-am inoculat si ideea ca tu de fapt traiesti, cand de fapt tu nu traiesti deloc, pentru ca nu faci nimic efectiv pentru tine, traiesti ca sa functionezi in sistemul asta iti dau bani-functionezi pentru mine ca sa-ti dau bani ca sa functionezi pentru mine ca sa-ti dau bani si ca Everything has its day sa facem altceva e o mare minciuna" Mi se pare ca Malombra s-a apropiat mai mult de filmul asta prin ce a scris ("cîştigi, deci exişti, şi cu cît cîştigi mai mult, cu atît exişti mai autentic. nu pentru că îţi permiţi mai multe, ci pentru că, la fel ca în ideologia calvină, cîştigul e semnul graţiei.").

Lol.

De ce sa munceasca taranii sa cultive legume si sa stearga balegarul dupa animale? Nu e mai simplu sa stea jos si sa fie sa fie iubiti / binecuvantati / minunati? Se pot scrie niste poezii minunate despre foamete.

De ce sa-si sacrifice doctorii 20 ani de viata ca sa studieze si nu mori de apendicita? Nu e mai simplu sa stea jos si sa fie iubiti / binecuvantati / minunati in timp ce tu te zvarcolesti pe jos cu infectia mancand din intestine?

Vai ce sistem groaznic, in care avem timp sa stam confortabil pe net cu alunele si Cola alaturi si sa dezbatem diferentele subtile intre absurd si suprarealism. Ce opresiune, fratilor!

[varu]

De ce sa munceasca taranii sa cultive legume si sa stearga balegarul dupa animale? Nu e mai simplu sa stea jos si sa fie sa fie iubiti / binecuvantati / minunati? Se pot scrie niste poezii minunate despre foamete.

De ce sa-si sacrifice doctorii 20 ani de viata ca sa studieze si nu mori de apendicita? Nu e mai simplu sa stea jos si sa fie iubiti / binecuvantati / minunati in timp ce tu te zvarcolesti pe jos cu infectia mancand din intestine?

Vai ce sistem groaznic, in care avem timp sa stam confortabil pe net cu alunele si Cola alaturi si sa dezbatem diferentele subtile intre absurd si suprarealism. Ce opresiune, fratilor!

Pot sa-ti contra-argumentez si asta, cu piramida lui Maslow, desi cred ca ne cam indepartam de discutia despre filmul propriu-zis.



Normal ca nu poti sa traiesti fara sa mananci si sa te vada cineva daca esti bolnav, dar Maslow considera aceste nevoi pe primele trepte in ierarhia de nevoi umane.
Uitatul la filme (si comentatul lor) pe ce nivel al ierarhiei nevoilor o fi?

Citez pentru ca mi-e lene:

Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile asa-zise "deficiente": o persoana nu simte nimic special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de "creștere". Acestea nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare.

În 1970 Maslow a publicat o revizie a piramidei din 1954, situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaște, de a înțelege și de a explora) și pe cele estetice (pentru frumusețe, ordine, simetrie)

Maslow crede că singurul motiv pentru care oamenii nu se miṣca în direcția auto-actualizării este din cauza obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales printr-o educație deficitară ce nu poate schimba o persoană cu o slabă pregătire pentru viață într-o persoană cu o abordare pozitivă. Maslow e de părere că educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potențialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-actualizare în felul său.

Daca un sistem e cladit sa suprime ultimul nivel, ce se-ntampla? Pai poate sa iasa un film de genul asta, pe tema asta.

Daca un sistem e cladit sa suprime ultimul nivel, ce se-ntampla? Pai poate sa iasa un film de genul asta, pe tema asta.

Adica iese un film jignitor la adresa religiei, un film care isi bate joc de traditiile militare? Nu cumva filmul asta incalca un nivel mai important a piramidei si anume "Esteem"?

Si daca societatea suprima ultimul nivel atunci de ce domnul Roy a putut sa faca acest film, sa-l prezinte in public sa-l vanda si sa primeasca distinctii si bani pentru el?

[Liviu-]

T, eu nu inteleg cum se face ca de fiecare data esti singurul care vede probleme ale filmului unde ceilalti vad orice altceva. Si in turneul celalalt s-a intamplat aceeasi chestie. Nu mi-o lua in nume de rau, dar cred ca asta vine dintr-o idee conform careia spectatorului trebuie sa i se serveasca pe tava totul intr-o modalitate care sa-i placa fara sa depuna efort, ori asta e imposibil. Daca ne-am ghida dupa asta am ramane cu aceleasi gusturi din copilarie si n-am evolua aproape deloc. Parerea mea e ca spectatorul e dator regizorului sa depuna efortul de a-i intelege filmul cel putin in aceeasi masura in care regizorul e dator spectatorului sa faca un film care sa-i placa.

A incerca sa intelegi filmul cuiva presupune si sa-l vezi de la un capat la altul fara intrerupere. Din experienta proprie vorbesc ca un film intrerupt des sau pentru mai mult de cateva minute e o experienta ratata. Odata ce ai ajuns sa intrerupi filmul ala fara a fi constrans de vreo problema iminenta inseamna ca tu deja ai renuntat la a incerca sa-l intelegi si la a-l privi cu buna-vointa. Unde are loc prima intrerupere nefortata acolo s-a pierdut si firul.

Daca n-as fi ajuns sa gandesc astfel nu mi-ar fi placut niciodata regizori care acum imi plac foarte mult ca Tsai Ming-Liang, Nuri Bilge Ceylan, ba chiar Wong Kar Wai ffs! Prima data nici macar nu as fi putut numara de cate ori am interupt In the mood for love. N-am ramas cu nimic dupa prima vizionare. Acum e filmul meu favorit all-time de vreo 4-5 ani! Asa am facut si cu filmele lui Weerasethakul si acum sunt aproape sigur ca daca as revedea Syndromes and a Century ar urca enorm in lista mea.

Sunt sigur ca voi (ca nu numai lui T. ma adresez, ci mai tutor celor care au probleme cu filmele lente, cu cadre lungi... alea artsy) nu priviti lucrurile asa cum zic eu, probabil credeti ca filme de genul asta sunt chiar proaste si nu merita efortul de a le vedea de la un cap la altul si de a scoate ce-i mai bun din ele. Eu va rog totusi sa retineti ideea asta si sa nu mai interupeti filmele din 5 in 5 minute. Daca tot o faceti macar opriti-va dupa prima intererupere, de acolo oricum nu mai are sens sa va uitati. Incercati totusi sa priviti filmul cu maxima atentie, interes si buna-vointa... la drumul lung ajuta. Si daca inainte sa incepeti filmul nu va simtiti in stare sa faceti asta nu va uitati deloc la film, faceti-o cand aveti starea potrivita.

PS: Daca vreti continuati-va discutia, nu trebuie sa ma bagati in seama. Tineti minte ideea asta intr-un colt al mintii si cand o veni timpul incercati sa o puneti in practica macar de cateva ori. Merge, e bine, nu merge... asta e.

[Chambord]

Asa am facut si cu filmele lui Weerasethakul si acum sunt aproape sigur ca daca as revedea Syndromes and a Century ar urca enorm in lista mea.

Pff. Traitor !

[Liviu-]

You can join the dark side too!

T, eu nu inteleg cum se face ca de fiecare data esti singurul care vede probleme ale filmului unde ceilalti vad orice altceva.

And your point is? Ca asa afirmatia suna un pic personal. De fiecare data mi-am argumentat opiniile si am fost deschis la discutie.

Parerea mea e ca spectatorul e dator regizorului sa depuna efortul de a-i intelege filmul cel putin in aceeasi masura in care regizorul e dator spectatorului sa faca un film care sa-i placa.

Nu, Liviu. Ambele afirmatii sunt incorecte. Regizorului ii e imposibil sa faca un film care sa placa tuturor spectatorilor. El alege ce fel de film face si spera sa placa audientei careia i se adreseaza, iar daca place si altora, cu atat mai bine. Dar intodeauna o sa fie destui carora n-o sa le placa.

Spectatorul nu e dator cu nimic, doar sa plateasca biletul/DVDul in masura in care poate acest lucru.

A incerca sa intelegi filmul cuiva presupune si sa-l vezi de la un capat la altul fara intrerupere. Din experienta proprie vorbesc ca un film intrerupt des sau pentru mai mult de cateva minute e o experienta ratata.

Iar eu din experienta proprie vorbesc ca nu mi-am schimbat aproape niciodata parerea despre un film care nu mi-a placut in primele 30 de minute. Ca a fost intrerupt sau nu, a contat intodeauna putin pentru mine, ba inca mi s-a intamplat sa intrerup intentionat filme care imi placeau mult, ca sa imi ramana si pe maine, ca o delicatesa. Oamenii sunt diferiti, nu merg toti in aceeasi directie, ca in Songs from the Second Floor. Nu stiu de altii, dar pe mine nu ma intereseaza cat de lungi sunt cadrele. Caut ca filmul sa-mi transmita ceva, fie ca sunt 5 explozii pe minut sau un cadru de 10 minute. Ceea ce detest de obicei sunt filmele-tablou, care uita ca cinema-ul nu e un doar mediu vizual ci are o componenta la fel de importanta ideatica (nu ma refer la Songs...).

Incercati totusi sa priviti filmul cu maxima atentie, interes si buna-vointa... la drumul lung ajuta. Si daca inainte sa incepeti filmul nu va simtiti in stare sa faceti asta nu va uitati deloc la film, faceti-o cand aveti starea potrivita.

Hmm, ti-ai pus si problema ca poate filmul in sine mi-a creat o stare de respingere? Sincer pe mine m-a dezgustat si am expus deja motivele. Dar in loc sa raspunzi la argumente, tu vorbesti despre cadre lungi si faci presupuneri mai degraba hazardate despre persoanele carora nu le place filmul.

[Liviu-]

Ok, imi cer scuze. A fost o scapare din partea mea.

O mica corectura la ce am scris mai sus, a fost scris repede si s-a strecurat o greseala: regizorul nu are obligatia sa faca un film care sa placa spectatorului, ci un film care sa-i poata oferi ceva.

E ok, stiu nu te caracterizeaza si ca e frustrant cand cineva critica filmele care la care tii.

[rvn]

nu stiu daca mai conteaza parerea mea, iar votul, nici atat , fiindca majoritatea a decis in favoarea lui. am vazut vreo 30 de minute la inceputul saptamanii si din pacate sunt insuficiente pentru a expune o idee sau doua mai acatarii, desi, cred ca s-a spus tot.
ca o ironie a sortii, m-am confruntat cu situatii absurde in ultimul timp si nu stiu de ce, imi pare ca, suprarealismul din orice film, nu numai din acesta, este un fel de "caricatura", ceva de genul "viata bate filmul" si nu invers.
promit sa revin chiar daca, cum spuneam, votul nu mai conteaza...

Final de vot, discutiile evident pot continua.

Thumbs up: 8
Thumbs down: 3

[varu]

Adica iese un film jignitor la adresa religiei, un film care isi bate joc de traditiile militare? Nu cumva filmul asta incalca un nivel mai important a piramidei si anume "Esteem"?

Nu, nu incalca nicio treapta de (e)stimibalitate, cel putin nu in perimetrul definit de regulile artei (care-i cam larg perimetrul asta, ca si arta e cam anarhica), si-am sa-ti spun de ce cred asta, cu argumentul asta:
(fac o paranteza aici, eu am scris despre ce cred eu ca e filmul asta, tu ai raspuns cu ceva din afara filmului, ca nu cred ca filmul are de-a face cu tarani si balegar si medici si apendicite si alune si coca-cola, eu ti-am raspuns la ce tu ai scris, dupa care la replica mea tu ai virat-o din nou in interiorul filmului, dar nu e bai, acum iti raspund punctual la fraza ta)

Pe la sfarsitul secolului 19, cand si-a publicat Caragiale piesele de teatru, au aparut multe voci in randul burgheziei ridiculizate de Caragiale care au avut acelasi discurs in sensul argumentelor tale: pai frate asta isi bate joc de noi, de patura subtire, educata? Astia care reprezentam clasa de mijloc suntem betivi, curvari, astia care ne conduc sunt toti niste mangafale, niste loaze? Ce exemple ne da nenea asta? Nu putea sa scrie si el niste piese frumoase, moralizatoare, ceva cu care sa educe poporul needucat.
In apararea lui a iesit Titu Maiorescu, cel mai scolit de la Junimea, care a dat argumentul urmator: scopul artei e catharsisul, adica emotia artistica. Catharsis-ul e purificarea prin arta. Daca arta reuseste sa-ti produca o emotie estetica suprema (ca e prin ras, ca e prin plans, ca e prin disperare, ca e prin frumos, ca e prin grotesc, e treaba ei), ceva care te deconecteaza de la realitate si te purifica de problemele tale zilnice, atunci ea si-a atins scopul. Iar Caragiale atinge acest tel prin ras. Si filmul lui Anderson a atins pe unii prin disperarea lui, prin ce-o mai fi atins, dar clar e o emotie care tine de arta. Iar aceste emotii estetice sunt in varful piramidei aleia.
Ca nu te-a atins pe tine e absolut OK pentru ca emotia nu trebuie sa fie unanima, dar nu poti sa-mi dai argumentul respectabilitatii institutiilor sociale cand vorbim de arta. Ca altfel ar trebui sa interzicem unui elev de 16 ani de liceu sa-l citeasca pe Caragiale care ridiculizeaza institutiile statului (prefectul e imoral, protipendada e alcoolica, politistul e corupt si alunecos etc.) si sa-l educam cu filmele patriotice ale lui Nicolaescu unde suntem cei mai tari si i-am batut pe toti.

Ma rog, la genul asta de discutii cineva care a terminat filologia poate sa fie mai convingator ca mine, eu-s calculatorist.

Si daca societatea suprima ultimul nivel atunci de ce domnul Roy a putut sa faca acest film, sa-l prezinte in public sa-l vanda si sa primeasca distinctii si bani pentru el?

Sari de la una la alta. Bai la faza asta nu sunt foarte sigur de ceea ce spun pentru ca nu fac parte din breasla, dar cred ca lucrurile decurg in felul urmator: exista cinema de consum si exista cinema de arta, asta spunand-o asa, grosso-modo. Bineinteles ca in cinemaul de consum facut la Hollywood exista si valoare artistica certa, dupa cum si multe filme pretins de arta sunt gunoaie. Normal ca ambele au nevoie de bani, de finantare ca sa fie facute, tot grosso-modo vorbind. Cred totusi ca in spatele procesului banilor care se dau pentru filmul in speta, motivatiile sunt totusi diferite intre cele doua categorii de filme: exista o imensa motivatie catre succes (= sa faca bani) pentru un film facut la Hollywood si studioul (= bossul din umbra care sare cu banul) priveste regizorul ca pe un angajat care sa-i execute niste scheme care sa-i aduca bani. Scopul filmului e tacit profitul.
In cinemaul de arta, festivalier, arthouse, evident ca acelasi regizor are si el nevoie de bani. In dese cazuri, mai putini ca la un film de la Hollywood, ca nu comparam un film care costa 1, 2 sau 5 milioane cu un film in care salariul lui Bruce Willis costa 15 milioane. Bun, din momentul in care a facut rost de bani (= i-a convins pe fraierii cu bani sa-i dea mana libera) ca sa-l faca, cinemaul de auteur are un cu totul alt scop si anume: punerea pe pelicula a acelor obsesii ale acelui auteur de cinema. Atat. Obsesiile acelui artist. Ca obesesiile omului ala se intalnesc intr-un punct cu obsesiile mele sau ale tale sau ale altor milioane de oameni, se poate intampla sau nu. La fel, un film ca al domnului Roy poate sa fie vandut sau nu, sa primeasca distinctii sau nu.
Dar categoric cred ca exista aceste doua feluri diferite de a face cinema: cinema de consum si cinema de autor de film de arta, si scopurile sunt oarecum diferite. Banii versus exhibare obsesii.

[loud.rocks]

Liviu-, ai ales un film excelent.

Cred ca l-am vazut exact acum un an, a avut un efect nemaintalnit (unic?) asupra mea si inca il consider unul dintre cele mai deosebite filme pe care le-am vazut vreodata. Songs from the Second Floor este in primul rand genul de film de moment, care te fascineaza de la prima scena si te tine in priza de la un capat la altul, nu atat prin dinamismul actiunii ci prin ineditul pe care-l ofera (scene ciudate, bizare, atat de diferite una fata de cealalta, dar care au totusi un numitor comun: imaginea sumbra a societatii luate per ansamblu si cea a individului lipsit de speranta, domniat de disperare, neputincios, pesimist.
Insa, pe langa impresia de moment, ideile pe care le ofera filmul raman, cel putin pentru o perioada, subiecte de meditatie.
Imi pare rau ca nu am timpul sa-l revad, chiar as fi facut-o cu mare placere, mai ales ca multe scene mi le amintesc vag si mare parte din impresiile facute au disparut. Am ramas mai degraba cu imagine din Du levande, pe care l-am vazut mai recent, in iarna.

Ar fi fost thumbs up (si nota aproape de 10).

eu am scris despre ce cred eu ca e filmul asta, tu ai raspuns cu ceva din afara filmului, ca nu cred ca filmul are de-a face cu tarani si balegar si medici si apendicite si alune si coca-cola

Tu ai zis ca filmul ar merge pe principul ca: "ti-am dat banii si odata cu faptul ca ti-am dat bani ti-am inoculat si ideea ca tu de fapt traiesti, cand de fapt tu nu traiesti deloc, pentru ca nu faci nimic efectiv pentru tine". Eu afirmam ca viziunea asta ca si indemnul din film de a sta jos si a fi iubit, nu prea au tangenta cu realitatea. Cand muncesti de obicei ajuti alti oameni si prin efortul asta comun, viata fiecaruia se imbunatateste. Munca e ceva ce ar trebui apreciat si respectat. Banii sunt un aspect important, dar nu esenta muncii. In film vad doar o portretizare negativa a muncii cu oameni albi la fata si suferinzi, urland prin metro, de parca munca ar fi o boala.

Si filmul lui Anderson a atins pe unii prin disperarea lui, prin ce-o mai fi atins, dar clar e o emotie care tine de arta. Iar aceste emotii estetice sunt in varful piramidei aleia.

Pentru mine nu exista arta. Exista doar viata. Pana si filmele cele mai fanteziste au radacinile in viata noastra cea de toate zilele, sunt expresii ale unor dorinte mai mult sau mai putin constiente legate de realitate. Si cand vad un film intodeauna incerc sa observ care e baza lui in realitate, ce transmite de fapt . Iar in Songs from the Second Floor am vazut echivalentul unui zugrav calificat, care dupa cateva beri, iti explica el cum sta treaba cu patronii, cu politica, cam cu orice, totul exagerat si negativ. Caragiale facea oamenii sa rada, nu soca gratuit aratand vagine paroase a unor femei in varsta. Eu ca fost crestin, agnostic de multi ani, ma simt jignit de potretizarea ieftina si stupida a crestinismului in filmul asta. Si cei care cred ca religia e un mod de controla masele, n-o sa intelega ce vreau sa spun.

scene ciudate, bizare, atat de diferite una fata de cealalta, dar care au totusi un numitor comun: imaginea sumbra a societatii luate per ansamblu si cea a individului lipsit de speranta, domniat de disperare, neputincios, pesimist.

Unde sunt oamenii astia? Eu ma uit in jur si vad oameni obisnuiti. E vara, se sta pe terasa, se rade, tinerii fac sex, batranii isi plimba nepotii. A ca exista unele persoane lipsite de speranta si dominate de disperare, de acord, dar tu ai vorbit de "societatea luata pe ansamblu".