Principii de viata

[SMC]

Impertinent


Lipsit de eticheta socio-morală pe care scenaristii Răzvan Rădulescu si Alexandru Baciu au subliniat-o cu atâta fineţe (şi curaj) în filmul lui Radu Muntean, Marţi, dupa Craciun, de puterea răsturnării de ordin narativ şi de minuţiozitatea studiului caracterologic, Principii de viaţa nu găseşte nici măcar inspiraţia de a culmina, într-o ultimă scena, printr-o consecinţa a unei răbufniri violente, necontrolate – altminteri reacţie deloc imprevizibilă, chintesenţa „cathartică” a acestei felii de viaţa.
Emilian Velicanu (interpretat deranjant de frenetic de Vlad Ivanov) este un maniac al controlului cu un extraordinar succes. El se află într-o cursă contracronometru, înainte de a pleca în concediu cu familia şi cu fiul din prima casnicie. Vrea ca toata lumea să se simtă bine in preajma lui, iar treburile pe care le lasa în urma la serviciu să nu-l mai deranjeze. Întârzierile acumulate şi decalajele de-a lungul zilei dinaintea concediului, îl enerveaza cumplit, însa, treptat, eroul nostru va găsi câte o soluţie pentru fiecare problemă, rezolvată de scenariu la un nivel artificial şi expeditiv doar pentru a ne livra, printr-o maximă economie de subtilitate, egoismul şi puterea manipulatoare a unui personaj – e drept, uşor ironizat –, dar scandalos de simpatizat. De pildă, într-un mod uluitor de rapid, şi de necredibil, Velicanu reuşeşte să convingă o clientă vadit nemultumită de produsul pe care îl comandase, neoferindu-i nicio garanţie, că din acel moment produsul va lua forma cerută de ea, deşi asta i se insinuează. Chiar şi in dialogurile pe care le are cu muncitorii ce lucrează la noua sa casă, cu fosta şi cu actuala soţie, cu fiul sfidător, arogant şi rebel ( jucat impecabil de tânarul Gabriel Huian), Velicanu este un personaj atât de nefinisat, ridicol de îngrosat, incât chiar şi când se înseala pare a avea dreptate. Pâna şi bănuiala sa, cum că celalalt fiu mai mic nu este atât de bolnav precum pare, îi va fi confirmată de medic.
Regia aplicată de Constantin Popescu, în slujba şi administrarea „peliculei econome”, este la fel de partinitoare ca scenariul – pe care îl întelege perfect: cadrele sunt suficient de largi pentru a evidenţia exacerbat limbajul corporal al lui Velicanu şi suficient de lungi, pentru ca ultima replică, rostită de multe ori într-un plan apropiat, să-i apartină aproape întodeauna.
Pentru regizorul filmului Portretul luptatorului la tinereţe (amplă – i-am zis – cvasi-ficţiune, datorită unei mari deschideri spre imagine, generatoare de suspans vizual, şi unui important twist epic), cât şi pentru tandemul Rădulescu-Baciu (scenarişti extrem de meticuloşi în studierea diferitelor stări prin care trec personajele lor), Principii de viaţa se relevă, în mod special prin prisma ultimei scene (care ar fi trebuit lesne tăiata la montaj, în masura în care conţine un personaj în plus), ca un proiect şi un film impertinent, dacă nu scandalos, unde bărbatul care a folosit cureaua pare sa aibă dreptate chiar şi după ce necugetatul act se va fi sfârsit.

[Cristina_]

SMC te felicit pentru topicurile pe care le deschizi.Se vede ca ai acea maturitate in ceea ce priveste lumea cinematografica.Probabil ca esti vreun critic de film? Tine-o tot asa! Felicitari.

[rvn]

Probabil ca esti vreun critic de film? Tine-o tot asa! Felicitari.

buna intrebare! sunt curioasa ce iti va raspunde el...
pana una alta,il rog pe SMC sa explice ce a vrut sa spuna cu fraza asta:

"Principii de viaţa nu găseşte nici măcar inspiraţia de a culmina, într-o ultimă scena, printr-o consecinţa a unei răbufniri violente, necontrolate – altminteri reacţie deloc imprevizibilă, chintesenţa „cathartică” a acestei felii de viaţa."

merci.
p.s.poate Cristina crede ca tu esti in poza de la avatar....

[sergiuseling]

Mi s-a părut un film despre o zi în care tipul, un șef, cu prestanță își dă arama pe față și înjură ca la ușa cortului și răbufnește ca Moromete, provocând râsete în audiență.

Sigur asta e pe ecran și spre surprinderea mea mai toată sala a râs(eu l-am văzut la TIFF), dar parcă nu am reușit să pricep motivele lui de a reacționa așa.

Inițial îmi ziceam că nu-mi place filmul pentru că sunt prea multe înjurături și personajul e foarte antipatic, dar poate chiar ăsta era scopul și cel puțin acum filmul mi se pare mai bun decât mi s-a părut chiar după ce l-am văzut. Mă tot gândesc că se poate ajunge în acea situație în care e personajul principal, alienat față de fiul lui, desconsiderând mai pe toată lumea, luând decizii de afaceri într-o manieră cinică și egoistă și parcă e trist să mă gândesc la așa ceva.

În orice caz mi se pare interesant, dar parcă mi-aș fi dorit să înțeleg mai bine motivele lui pentru care a ajuns unde a ajuns, ori măcar ceva indicii.

[SMC]

@rvn

Nu pot spune ce-i cu fraza aia fara sa bag un urias spoiler. Vezi filmul si iti vei da seama.

Mi-ar fi placut mie sa fiu ala din avatar.

[sergiuseling]

Hai că deja ai spus că are o răbufnire violentă, necontrolată, necugetată, mai folosește și cureaua. De aici nu mai e așa uriaș spoilerul.

Dar probabil că trebuie să vezi filmul să înțelegi ironia din acea frază. (chintesenţa „cathartică” e o ironie, sper că nu mă înșel și ai vrut să spui altceva)

[SMC]

Exact!

[rvn]

@rvn

Nu pot spune ce-i cu fraza aia fara sa bag un urias spoiler.

haide, mai, asa subtire e scenarasul?

[Malombra]

Filmul mi s-a părut oribil.
în primul rând, e dubios de pedant. apoi, filmul românesc în forma sa de nou val abia a apărut și deja își incantează și își formează lexicul propriilor clișee, dicționarul de idei de-a gata. filmul e despre roluri sociale, despre o clasă de mijloc într-o formare agresivă, despiritualizată, dornică să treacă razant peste toate etapele omise în cursul involuției comuniste și să parvină. lecțiile de eficiență în această lume se dau cu bâta, ca în anii 50 ai tree of life-ului.
nu e un film despre individualitate, concept retrograd, duhnind a predică partinică (nu?), ci despre zigzagul neobosit printre oameni, împlinind idealul românesc de om ce se descurcă în toate situațiile, stă ferm înfipt la suprafața lucrurilot, în plin control, deține certitudini despre orice în viață, certitudini debitate tare, cu emfază, ca un tonomat de ”înțelepciune”. e imaginea dezolantă, crispantă a unui om care vrea să fie toate, pentru că nu găsește destule motive să fie el însuși. e de toate ca să nu-l creadă lumea ”fraier”, probabil cea mai mare achiziție ideatică și volițională a lui emilian e aceea că succesul se măsoară în frica și lehamitea pe care o inspiră celorlalți, obedienți și mult sub el ca și calitate umană.
incertitudinile sunt pentru luzări, ”rock”-ul e muzica prin excelență, obezitatea e sexy, iar sucul de gref obligatoriu. manifeste minuscule, jalnice ale unei declarații de forță: vedeți, bă? ne civilizăm și noi!
noțiunea de responsabilitate părintească față de copii se înfiltrează timid în fortăreața de masculinitate stridentă pe care emilian încearcă să o impună în reprezentările altora despre el. următorul lucru pe care ar fi musai să-l învețe acest brav mărșăluitor spre progres ar fi să mănânce fără să plescăie, dar pentru asta e necesar un alt film, ”tovarăși”..
(un film care să se numească, eventual, ”cum a învățat emilian să se îndoape, fără a arăta și altora că el are ce pune pe masă” - sequel). îmi pare rău că sunt nepoliticoasă, dar la așa film, așa comentarii. nu are rost să numesc mârlănia existențialism camusian.
tradus , în mare, după primele mele impresii despre film, după ce l-am văzut pe mubi, în vară.