Dan Piţa - inspirat şi expirat

[saskiul]

Percepţia "oficială" a lui Dan Piţa este azi, cu foarte puţine excepţii, unilateral negativă. A devenit de bon ton acum să ridiculizezi filmele care îi poartă semnătura pentru că, nu-i aşa, Dan Piţa este un regizor din "generaţia expirată". Dar nicio pierdere ireparabilă în asta. Critica de film (care, valoric şi numeric, reprezintă - din fericire - mai mult decât actualii critici de film din România) se va dezmetici cândva şi va şti să arate că filmografia lui Piţa cuprinde şi titluri de referinţă ce merită toată atenţia.

Personal împart în două activitatea sa regizorală, anul 1985 (când a ieşit pe ecrane Pas în doi) fiind linia despărţitoare. Începuturile (în care se numără scurt-metrajul studenţesc Viaţă în roz şi documentarul despre inundaţiile din Ardeal ale anului 1970, Apa ca un bivol negru, pe care l-a realizat împreună cu o echipă din care făceau parte: Mircea Veroiu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea etc.) erau promiţătoare, iar confirmarea (internă şi internaţională) nu a întârziat să apară. În 1972 Dan Piţa debutează în lung-metraj cu segmentul "La o nuntă" (primul rol pentru Mircea Diaconu: Toboşarul) din austera Nuntă de piatră, urmat - doi ani mai târziu - de "Lada" din Duhul aurului. Ambele filme inspirate din proza lui Ion Agârbiceanu şi realizate în co-regie, alături de Mircea Veroiu şi de operatorul Iosif Demian, sunt "două filme despre identitatea culturală românească pe care o cauţi în muzică, în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj; două filme de o mare calitate şi fără compromisuri comerciale" (Pierre Véronneau). Ceea ce se trece prea des cu vederea sau pur şi simplu nu se cunoaşte este că aceste două filme (la fel ca alte câteva din acea perioadă: Viaţa nu iartă de Iulian Mihu şi Manole Marcus, Meandre şi 100 lei de Mircea Săucan, Reconstituirea de Lucian Pintilie) au rămas - până în ziua de azi - izolate în producţia acelor decenii. Puţini ştiu că Nunta de piatră (pe care astăzi critici şi cinefili îl situează în top ten-ul preferinţelor lor de film românesc) a fost selecţionat pentru săptămâna criticii de la Cannes, că a trebuit să fie vizionat de nenumărate ori ca să i se dea aprobarea de difuzare, că în ţară i s-a dat un calificativ mediocru, iar realizatorii au fost sancţionaţi "pentru atitudini estetizante" şi au fost puşi să plătească pelicula.

Filip cel bun, primul film "de actualitate" al lui Piţa apare în 1975 - an bun pentru cinematografia românească, atunci debutau în lung-metraj Mircea Daneliuc (Cursa) şi Alexandru Tatos (Mere roşii), iar Andrei Blaier semna Ilustrate cu flori de câmp - însă cenzura vremii, scandalizată de tonurile cenuşii, neorealiste, ale poveştii filmate de Florin Mihăilescu, îi impune o serie de modificări. Câţiva ani mai târziu (înainte, totuşi, de glisarea post 1985) regizorul avea să declare: "Dacă mă gândesc bine, regrete sigure legate de un film anume am la Filip cel bun. Filip... nu a ieşit aşa cum mi l-am dorit nu atât pentru că nu m-am priceput să-l fac, ci din pricina conjuncturii." Critica vremii îl iubeşte necondiţionat: "nu un pas înainte, ci un salt, în primul rând prin angajarea mult mai netă pe care o conţine în planul atitudinii sociale şi al realismului" (Valerian Sava), "Piţa contestă, pe baza unui scenariu de Constantin Stoiciu, tot ce are mai sfânt societatea noastră contemporană (familia, locul de muncă, relaţiile). Un film bine făcut, cu multe strâmbe." (Dumitru Fernoagă)

1976 este anul lui Tănase Scatiu, inspirat din proza lui Duiliu Zamfirescu, care ne oferă un regal de interpretare actoricească (Victor Rebengiuc, Eliza Petrăchescu, Vasile Niţulescu, Rodica Tapalagă, Carmen Galin), de virtuozitate plastică (Nicolae Mărgineanu) şi muzicală (Adrian Enescu). În 1977 Dan Piţa (co-regie cu Nicolae Mărgineanu) filmează o docu-dramă inspirată de cutremurul din 4 martie (Mai presus de orice) care nu va ieşi niciodată pe ecrane.

Scenaristul Titus Popovici îi încredinţează lui Piţa scenariul primului western românesc: Profetul, aurul şi ardelenii. "Mi-aş dori - mărturisea regizorul în perioada de filmări - să iasă un western clasic şi modern în acelaşi timp, ceva de la Ford la Peckinpah. Vreau să fac un film serios. De fapt, şi asta este o experienţă: să încerci să transformi joaca în ceva serios." Şi a izbutit "aproape o metaforă polemică, o demonstraţie de interes cultural şi critic în susţinerea unui tip mai propriu de racorduri pentru filmele noastre de gen." (Valerian Sava). Succesul de casă atrage încă două episoade: Artista, dolarii şi ardelenii (1980 - regizat de Mircea Veroiu) şi Pruncul, petrolul şi ardelenii (1981 - tot în regia lui Dan Piţa)

După câţiva ani de prospecţii, de vizionări şi schimbări, iese pe ecrane şi Bietul Ioanide (1980), inspirat din stufoasele romanele Bietul Ioanide şi Scrinul negru de George Călinescu. Distribuţia este impresionantă (peste 300 de interpreţi), decorurile poartă marca renumitului arhitect Virgil Moise, director de imagine este Florin Mihăilescu, iar muzica (Adrian Enescu) participă şi ea la conturarea unui univers viscontian.

În 1982 Piţa reuşeşte să-şi împlinească un proiect cinematografic gândit încă din studenţie - "Pădurea" - care a devenit pe parcurs un road movie: Concurs. Concepută ca un apolog, povestea se pliază perfect pe ideologia vremii: Puştiul (în care debuta Claudiu Bleonţ) reprezintă "omul nou" în opoziţie cu grupul de funcţionari ce participă la un concurs de orientare turistică într-o pădure. "Orientare - cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece - arată Nicolae Steinhardt într-o admirabilă analiză a filmului apărută în volumul său Critică la persoana întâi - aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci, cum se petrec lucrurile cu echipa concurentă de-a lungul mersului ei prin misterioasa pădure, simbol al vremelnicei noastre curse prin timp." Concurs continuă demersul început cu Filip... sub semnul căutării purităţii.

Faleze de nisip (1983) a fost retras din cinematografe la numai câteva zile de la premieră şi - în acelaşi an - aspru criticat de Nicolae Ceauşescu în celebra plenară de la Mangalia pentru "denaturarea realităţii socialiste". Povestea din Faleze... - film atipic pentru perioada cenuşie pe care o traversa România în plin cult al personalităţii ceauşiste - este relativ simplă. Pe o plajă se petrece un furt (diverse obiecte: casetofon, o cruciuliţă de aur, nişte bani). Victima (Theodor Hristea, medic chirurg, un om la apogeu, realizat profesional şi cu multe relaţii, aflat în vacanţă pe malul mării împreună cu iubita sa, Cristina, şi prietenul lor comun, Ştefan) are veleităţi de detectiv şi acuză - doar pe baza asemănării fizice cu făptaşul real - un tânăr tâmplar ("Puştiul") ce fortuit se afla, în ziua următoare furtului, pe aceeaşi plajă. Doctorul intervine activ în anchetarea cazului prin cerbicia cu care îl constrânge pe "Puşti" să recunoască fapta pe care n-a comis-o. Cel acuzat - doar în aparenţă un nimeni, un "neisprăvit" - se dovedeşte, în ciuda repercursiunilor pe care le suferă (concediere de la serviciu datorită absentării nemotivate în timpul anchetei prelungite din lipsa probelor, câteva luni de puşcărie), mult mai puternic, mai rezistent psihic.


Titlul filmului următor: Dreptate în lanţuri (1984) trimte la interzicerea arbitrară a Falezelor... şi la condiţia evergreen a justiţiei: pânză de păianjen prin care trece vulturul şi se prinde musca. Aici Piţa nu mai polemizează cu "dreptatea în lanţuri" din vremea sa, ci cu lipsa de justiţie dintr-un trecut aproape mitic şi - ca stil - cu maniera simplistă şi populistă în care s-au făcut până atunci filmele cu haiduci.

În Pas în doi (1985), ca niciunde altundeva în filmul românesc ante-1989, uzina reuşea să fie un personaj credibil, viu, cu drepturi egale în construcţia filmului. Se poate vorbi despre un consens creator al întregii echipe de cineaşti: imaginea (Marian Stanciu) este variată şi expresivă - filtre de atmosferă, obiective deformante, unghiuri incitante ce exploatează la maxim decorurile şi costumele; muzica (Adrian Enescu) şi citatele din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn, mixate cu zgomotele naturii sau ale uzinei, se constituie într-un adevărat poem simfonico-electronic ce devine - scria Eugenia Vodă - "un fel de odă adusă dorinţei de a exista"; montajul (Cristina Ionescu) este alert şi ritmat; actorii, aleşi "pe sprânceană", îşi înnobilează partiturile - de mai mare sau mai mică întindere - cu firesc şi talent (Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Petre Nicolae, Anda Onesa, Valentin Popescu).

Cariera regizorală a lui Dan Piţa de după Pas în doi (Noiembrie, ultimul bal, Rochia albă de dantelă şi mai ales următor momentului Hotel de lux) este surprinsă - neresentimentar, obiectiv - de Elena Dulgheru astfel: "Ce trist e rezultatul creaţiei atunci când artistul nu mai are curajul să fie el însuşi! Există cineaşti care cred că racordarea continuă la toate prizele realităţii este cea mai bună soluţie de supravieţuire profesională. Este acelaşi mit care circulă, din păcate, cu aproape aceeaşi viteză în lumea tehnologiilor de vârf, ca şi în cea artistică. Numai că artistul se presupunea că-şi extrage din altă parte (sau măcar prelucrează în altă parte) materialul de lucru; să fi uitat el aceasta? Să cedeze el tocmai la propria interioritate, sub presiunea sloganurilor publicitare, a aşa-zisului gust al publicului? Există o tiranie a succesului. O operă reuşită obligă, cu atât mai mult un bogat palmares. Există artişti care, după ce au cunoscut consacrarea, se simt obligaţi să continue să creeze, indiferent dacă mai au sau nu ceva de spus, pentru că le e ruşine să nu mai creeze. Cu toate că marile emoţii şi sinteze, prizele spontane la realitate, intrate în rezonanţă cu vibraţiile propriului eu se vor fi estompat. Vârstele animei îşi urmează cursul, niciodată identic, niciodată egal, iar extroversia artistică este succedată, firesc, de o introversie recuperatoare, conform unui drum sinuos, ale cărui legităţi le sesizăm prea puţin. A crea în permanenţă poate fi la fel de monstruos ca a te afla în permanenţă într-o vârstă a rutului. Eu-l fizic şi psihologic nu fac faţă, oboseala lăuntrică e tot mai greu de ascuns şi atunci totul capătă o notă de fals: false entuziasme, false revolte, camuflate în forme uzate ale operelor precedente."

Filmele post-1989 realizate de Dan Piţa (care - scria Iulia Blaga - "şi-au pierdut vâna şi n-au putut rezista schimbării de paradigmă") - Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Eu sunt Adam, Omul zilei, Second hand, Femeia visurilor - ilustrează, din nefericire, paradoxul enunţat de André Gide: "Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare de libertate".

sursa articolului:
http://saskiul.blogspot.com/2008/10/...i-expirat.html

[Judex]

Hai, Mircea, da-o-n primejdii...

[saskiul]

Pita s-a epuizat!
Ma scoate din sarite cand il vad cum afiseaza cu infatuare un intelectualism steril, gaunos.
Si vrea sa mai fie si admirat pentru asta!

Pai omu' are, totusi, o opera. Sa recunoastem! Macar franturi din NUNTA DE PIATRA, DUHUL AURULUI, FILIP CEL BUN, TANASE SCATIU, CONCURS, FALEZE DE NISIP, DREPTATE IN LANTURI, PAS IN DOI (si poate si din altele), daca nu filmele in intregime stau pe picioare - vrem, nu vrem. Asta nu-i da dreptul sa filmeze ceea ce stim ca a filmat (dupa 1990 mai ales), nici sa afiseze "cu infatuare un intelectualism steril, gaunos"...Gandeste-te cati oameni din jurul nostru afiseaza cu aroganta o superioritate gaunoasa fara sa aibe asa-zisele atu-uri (justificari) ale lui Dan P.
...Poate ca acest tip de comportament a la Pita ar trebui sa ne trezeasca daca nu mila, macar o stare de veghe ca nu cumva sa ajungem si noi la fel. Poate ca e un "semn" si un "avertisment" pentru toti, ca macar noi sa invatam cum sa ne pazim, daca el n-a reusit, cine stie........

[Pitbull]

Bine zis...
Da, în primul deceniu si ceva de carierä, Pita a fost excelent... Implozia lui post-"Pas-în-doi" a însemnat o realä pierdere pentru filmul românesc.
Iar apropo de megalomania afisatä, care are la bazä un fond de imaturitate iremediabilä, si remarca ta:

Poate ca acest tip de comportament a la Pita ar trebui sa ne trezeasca daca nu mila, macar o stare de veghe ca nu cumva sa ajungem si noi la fel. Poate ca e un "semn" si un "avertisment" pentru toti, ca macar noi sa invatam cum sa ne pazim, daca el n-a reusit, cine stie...

...îmi vine în minte unul dintre aforismele mele favorite:

"Omul inteligent învatä din propriile lui greseli.
Inteleptul învatä din greselile altora.
...Iar prostul le stie deja pe toate."

[saskiul]

Bine zis...
Da, în primul deceniu si ceva de carierä, Pita a fost excelent... Implozia lui post-"Pas-în-doi" a însemnat o realä pierdere pentru filmul românesc (si filmul in general).
Iar apropo de megalomania afisatä, care are la bazä un fond de imaturitate iremediabilä, si remarca ta:

...îmi vine în minte unul dintre aforismele mele favorite:

"Omul inteligent învatä din propriile lui greseli.
Inteleptul învatä din greselile altora.
...Iar prostul le stie deja pe toate."

Nu se poate mai adevarat. Din pacate, ca in politica si-n football, sunt prea multi care cred ca le stiu deja pe toate si in ceea ce priveste filmul romanesc. Nici nu-i de mirare, de fapt, pentru ca "invatatorii" (de aici sau de aiurea) sunt cel mai adesea spirite ce nu cunosc (si nu transmit) blandetea gandului si smerenia lui, ci - arogant si cinic - induc in specator o stare luciferica de revolta, de razvratire, de rebeliune. Sa nu uitam ca nu un regizor ca Mircea Saucan (cu ale sale capodopere "apolinice" - extrem de putin cunoscute chiar si in randul specialistilor - MEANDRE http://agenda.liternet.ro/articol/54...e-Meandre.html sau SUTA DE LEI http://agenda.liternet.ro/articol/58...00-de-lei.html si nu numai) si nici un Dan Pita (prin NUNTA DE PIATRA http://agenda.liternet.ro/articol/89...de-piatra.html, CONCURS, FALEZE DE NISIP http://agenda.liternet.ro/articol/54...-de-nisip.html) ori un Veroiu (prin SFARSITUL NOPTII - vezi: http://agenda.liternet.ro/articol/88...ul-noptii.html) este "pastorul" de cuget si simtire al spectatorului roman, ci un furios ca Pintilie (prin ale sale opusuri de la RECONSTITUIREA incoace) daca nu cumva chiar autorii triumfalistelor filme din "epopeea nationala". Si atunci cum sa nu credem ca le stim pe toate?

...Poate ca, pentru a rezista ispitei numita prostie, e nevoie de o calauza. Si ajungem tot la Dan Pita, cel de dinainte de "implozie" (prabusirea sa in derizoriu, de dupa 1985), mai exact la unul din momentele lui de referinta: CONCURSUL (vezi: http://saskiul.blogspot.com/2009/05/...ncursului.html si http://agenda.liternet.ro/articol/53...g-Concurs.html). Lectia de smerenie a Pustiului, care prin analogie trimite, printr-un link subtil, si la STALKER / CALAUZA lui Tarkovski (vezi: http://agenda.liternet.ro/articol/53...turisirii.html si http://agenda.liternet.ro/articol/53...r-Calauza.html) e mereu vie. Si, cine stie, poate ca avem inca multe de invatat de la ea si noi, cei care credem ca stim cum sta treaba...

[halebardul]

analogia intre pustiul din Concurs si Stalker mi se pare deplasata, daca nu te superi.

[saskiul]

analogia intre pustiul din Concurs si Stalker mi se pare deplasata, daca nu te superi.

Sunt cu totul de acord: nici CONCURS nu e STALKER, nici Dan Pita nu e Andrei Tarkovski. Analogia intre aceste doua filme (nu si intre filmografiile, foarte diferite valoric, ale celor doi regizori) nu as spune ca este deplasata. Se pot stabili conexiuni, si nu putine. Si nu o spun eu, ci un ganditor ca Nicolae Steinhardt. Iti recomand sa citesti comentariul sau, "Fiul echipei", din volumul Critica la persoana intai: http://saskiul.blogspot.com/2007/11/fiul-echipei.html. Desigur, nu toti ii impartasesc punctul de vedere. Receptarea CONCURSULUI depinde, poate, si de o anume sensibilitate fata de un anumit tip de cinema, fata de anumite accente si nuante, fata de un anumit tip de muzica (tot electronica, gandita, ca si in STALKER, ca un personaj important in constructia filmului). Sigur, exista si deosebiri. Tonalitatea nu e de mistocareala amestecata cu tragedia, la Tarkovski. STALKER are doar trei personaje principale (la care se mai pot adauga sotia Calauzei si fiica lui), se vorbeste mai putin, in fine, are, daca vrei, o alta greutate fata de filmul lui Pita. CONCURS e, intr-adevar, altceva, fara sa fie complet altceva. Iar punctele lor comune indica adesea spre aceeasi...Zona.

[halebardul]

e de ajuns sa-ti spun , cred, ca personajele (persoanele) carora le era ghid Calauza erau - poate intr-un mod prea evident - Omul de Stiinta si Artistul.
In Concurs erau... (nu vreau sa detaliez, desi ar fi poate amuzant)

[saskiul]

e de ajuns sa-ti spun , cred, ca personajele (persoanele) carora le era ghid Calauza erau - poate intr-un mod prea evident - Omul de Stiinta si Artistul.
In Concurs erau... (nu vreau sa detaliez, desi ar fi poate amuzant)

Apropo de amuzament: dupa ce-am revenit la comp am vazut ca m-ai "bombardat" intre timp cu trei noi mesaje si pe moment nu mai stiam la care sa raspund.
Sa le luam pe rand.
De acord, asta spuneam si eu, STALKER e altceva, dar nu complet altceva. Nimeni nu contesta diferenta de ton ("stil") intre cele doua filme. Dar, crede-ma, faptul ca nu sunt scriitori si profesori de fizica in CONCURS nu inseamna ca filmele sunt strict si total diferite. Aici macar cred ca-mi dai dreptate. Apropierile, cate sunt, in alta parte ar trebui cautate...E vorba de problematica filmelor, de miza lor, de starea/zona spre care ele te trimit...Dar trebuie sa recunosc. Doua filme aparent diferite nu pot convinge pe toata lumea si pe fiecare spectator in parte ca au lucruri comune care nu sunt nici putine si nici de suprafata...Oricum, nu pot convinge de asta in acelasi timp si dintr-o data.

[jactati]

Sunt de acord cu recuperarea lui Pita din perioada buna. Numai ca pentru mine aceasta perioada se intinde pana la Faleze de nisip, cel mult pana la Dreptate in lanturi. Pas in doi mi se pare un film tezist si plin de falsitati (in scenariu, jocul actorilor, regie). Cred ca Pita se imburghezise groaznic daca-si imagina ca muncitorii din uzina citesc la greu, fac scrima la club si canta cu fanfara in decoruri pitoresti. Cei pe care i-am cunoscut eu in acelasi an 1985 (faceam practica la IMUAB) scuipau seminte, fluierau gagicile si nu prea stiau sa citeasca decat Sportul si Informatia. Asta se aplica la maistrii, ca muncitorii abia silabiseau la seral ma-ma sau ana are mere. Iar muzica lui Adrian Enescu (stiu ca Saskiul e fan Adrian Enescu si muzica electronica) imbraca toata propaganda asta (ce frumos e la noi in uzina, ia asculta muzica laminorului) in pretentii de Stalker. E adevarat ca la vremea respectiva inghiteam o gramada de propaganda in filme (replici de genul: "Cand vorbesti despre El, sa-ti scoti sapca din cap" mi se par si acum savuroase) dar dupa douazeci si cinci de ani dati-mi voie sa ma uit cu alti ochi la filmul asta si sa zic "Am fost mintiti" (nu cu televizorul ci cu un amestec inept de Tarkovski si Fellini). In rest, despre perioada de inceput a lui Pita, numai de bine.

[Pitbull]

Intru totul de acord. As zice cä "procesul de pierdere a lui Pita" s-a desfäsurat pe parcursul a trei filme: "Concurs", "Faleze de nisip" si "Pas în doi". Ce-i drept, primele douä erau totusi foarte bune - micile semne ale degradärii din ele relevându-se doar retrospectiv. In schimb, "Pas în doi" stä pe muchie, vizibil fragmentat între Pita naratoriu lucid dinainte si Pita estetistul snob de dupä. Toate observatiile de mai sus ale lui Jactati sunt argumente valabile în acest sens.

[saskiul]

Sunt de acord cu recuperarea lui Pita din perioada buna. Numai ca pentru mine aceasta perioada se intinde pana la Faleze de nisip, cel mult pana la Dreptate in lanturi.

Ma bucur sa citesc acest punct de vedere. Mi se pare un semn de sanatate sa vrei, in calitate de comentator de filme, sa intelegi contextul unei opere (unui film) si abia apoi sa judeci.

Pas in doi mi se pare un film tezist si plin de falsitati (in scenariu, jocul actorilor, regie). Cred ca Pita se imburghezise groaznic daca-si imagina ca muncitorii din uzina citesc la greu, fac scrima la club si canta cu fanfara in decoruri pitoresti.

Este posibil sa ai dreptate, insa cred ca lucrurile ar trebui, iar, nuantate. PAS IN DOI o fi asa cum spui in raport cu acele capodopere ale cinematografului din toate timpurile, dar raportat la productia romaneasca (in general si a anilor 80 in special) este o exceptie fericita, un moment de referinta.
Cat despre muncitorii din uzina care fac scrima si canta cu fanfara in decoruri pitoresti...Unu la mana: de ce nu ar face scrima si chiar facultatea la seral muncitorul dintr-un film? (Ce spui despre muncitorii lui Menzel din CIOCARLII PE SARMA? dar despre ofiterii rusi/sovietici din COPILARIA LUI IVAN de Tarkovski? despre muncitorul pe compresor din COMPRESORUL SI VIOARA al aceluiasi?) Aceste premize nu duc neaparat la ideologizare. Daca Pita l-a vrut asa? Doi la mana: ei nu canta cu fanfara deloc. Canta doar Bleont la flaut si un altul ("Trompeta") la trompeta (evident) in scena sarbatoririi mirilor din cantina. Fanfara din acea secventa (suprarealista, ciuntita de cenzura) era doat in visul cumplit al lui Ghita (Petre Nicolae).
Este de fapt vorba despre o anumita conceptie estetica potrivit careia a fost gandit filmul: imagine, scenografie, muzica.

Cei pe care i-am cunoscut eu in acelasi an 1985 (faceam practica la IMUAB) scuipau seminte, fluierau gagicile si nu prea stiau sa citeasca decat Sportul si Informatia. Asta se aplica la maistrii, ca muncitorii abia silabiseau la seral ma-ma sau ana are mere.

Totusi, poate ca ar trebui sa ne referim concret la ce se vede pe ecran. Este, cum zic, un tip de realism (unul intre multe altele), fara detaliile minimalist-neorealiste din filmele post 1990, respectiv post 2000, diferit totodata de conceptul de mizancena practicat de un Daneliuc sau Tatos (alte doua varfuri ale acelor ani) in filmele lor de actualitate (comunista).

Iar muzica lui Adrian Enescu (stiu ca Saskiul e fan Adrian Enescu si muzica electronica) imbraca toata propaganda asta (ce frumos e la noi in uzina, ia asculta muzica laminorului) in pretentii de Stalker.

Muzica filmului PAS IN DOI sta pe picioare si divulga participarea compozitorului la ce se intampla pe ecran. Nu este ilustratie muzicala. Faptul ca (in ciuda scenariului initial, in care se facea referire la melodiile Mariei Tanase in scena "petitului", de ex.) pana la urma s-a optat pentru o tema grava si pentru citate muzicale dintr-un oratoriu de anvergura precum "Creatiunea" de Haydn, totul realizat la synthesizer (e chiar asa putin lucru? sau condamnabil pentru ca filmul e cu...muncitori ce "in realitate" il prefera pe eternul Vanghelie lui Vangelis?) tine iarasi de conceptia estetica a regizorului. Justificata dramaturgic, daca ne gandim la tipul de personaj propus de Pita prin Bleont. Soundul muzicii din PAS IN DOI este in consonanta perfecta cu sensibilitatea acestui personaj.

dati-mi voie sa ma uit cu alti ochi la filmul asta si sa zic "Am fost mintiti" (nu cu televizorul ci cu un amestec inept de Tarkovski si Fellini). In rest, despre perioada de inceput a lui Pita, numai de bine.

De buna seama ca fiecare dintre noi are acest drept. Ziceam insa ca filmul lui Pita merita mai multa atentie. Cred ca e mai mult decat se vede (de la distanta). In plus (asta apropo de thread-ul cu filme ro curajoase de pe CineMagia), PAS IN DOI face o serie de aluzii la realitatea cenusie si innebunitoare din acei ani. Gandeste-te la personajul magazionerului (excelent jucat de Vali Popescu), un fel de lup moralist, la cele doua secvente cu sedintele de partid (excelent filmate de Marian Stanciu), la secventele care au cazut la cenzura (vreo 6 la numar), intre care si aceea, onirica, a fanfarei.
In PAS IN DOI Pita nu a urmarit sa aduca pe ecran "pleava" societatii in tonuri grosiere, grotesti, sordide, sardonice. Asta nu inseamna ca trimiteri la aceste tonuri, la cinismul draconic al celor de la putere nu exista. Filmul lui Pita este o poveste despre oameni - ordinary people - care intamplator (si temporar, poate) sunt muncitori.
Dar, ca sa iti dau dreptate, PAS IN DOI se numara printre acele filme incomode care te solicita. Nu putin. Dar care iti dau si bucurii de fiecare data cand le descoperi si redescoperi.

P.S. Sunt fan de Muzica, nu de muzica electronica. Recunosc: acest om - acest muzician - Adrian Enescu a avut un impact teribil asupra mea cu soundtrackul de la CONCURS si apoi PAS IN DOI si multe, multe altele. De fapt prin muzicile lui (de film, electronice, jazz, de teatru, pop etc.) am ajuns la...Muzica.

[jactati]

Imi aduc bine aminte de contextul in care a aparut Pas in doi. Intr-adevar, nu erau multe lucruri mai bune de vazut, fiecare nou film al lui Pita, Veroiu, Daneliuc, Tatos era asteptat cu sufletul la gura, etc. Am vazut atunci filmul de doua ori in doua zile consecutive. Eram fan Claudiu Bleont, justificat dupa rolul din Concurs (el e pentru mine o dezamagire mai mare decat Pita), Pita mi se parea foarte interesant, imi placuse "reteta" din Concurs (muzica lui Adrian Enescu, imaginea lui Vlad Paunescu, etc.). Si totusi ... Era ceva care nu se lega in film. Imi placea personajul lui Bleont si totusi nu mi se parea veridic. Personajul lui Petre Nicolae era mult mai aproape de ce stiam eu despre mediul muncitoresc. Si totusi nici el nu avea libertate de miscare intre atatea "scheme". Am ramas cu un ghimpe in inima douazeci si cinci de ani si vreau sa-l scot de-acolo. Intre timp am vazut si Faleze de nisip (am inteles ca Pita poate face filme realiste credibile) si o parte din dezastrele lui Pita de dupa '85, si o gramada de filme realiste (nu neaparat neo-realiste) bune. Pot deci sa raman la parerea mea despre neimplinirile Pasului in doi. E fals si de aceea oarecum ratat. Parerea mea, evident.

Cat despre muzica lui Adrian Enescu, desi buna, mi se pare ca aici amplifica impresia falsa a intregului si e neadecvata. Pentru mine, chiar daca ma bucur ca muzicianul sa nu faca doar ilustratie muzicala, e important ca muzica sa slujeasca filmul si chiar cred ca in acest caz n-o face. E ca atunci cand la un concert prost sonorizat sectia ritmica acopera solistul.
Probabil ca sunt multe motivele pentru care filmul este "ratat": cenzura, a vrut sa spuna prea multe, a experimentat prea mult, etc. Dar din pacate Pita a avut sansa sa ne arate ce poate face si in absenta cenzurii, si n-a facut-o prea convingator, did he? Nu se mai poate ascunde in spatele cenzurii si nici noi nu cred ca ar trebui sa ne imbatam cu apa rece. Am trait vremuri amestecate dar asta nu trebuie sa ne afecteze gusturile si judecata critica (asa cum au facut cu Pita si nu numai cu el). Cel putin pentru mine Pita a expirat dupa Faleze de nisip. Si cred ca, intre altele, l-au nenorocit nu vicisitudinile cenzurii si prigonirea din partea lui Ceausescu, cat lauda excesiva si ne-critica de care a avut parte in anii '80. La asta n-a mai facut fata. Oricum, cam asta e parerea mea. Sa nu crezi insa ca nu ma bucura incercarea pe care o faci de a scoate din uitare anumite filme care merita atentie dintr-o perioada prea aspru si sumar judecata. Dar nici recuperarea nu se poate face de-a valma.

[saskiul]

Multumesc mult de reply-ul argumentat si de mult bun simt. Habar n-am cine esti, insa felul in care scrii e - ma repet - un necesar (pentru mine) semn de sanatate...forumistica.
In ceea ce priveste raman la parerea mea fata de PAS IN DOI: adica prabusirea lui Dan Pita ma doare post-1985, astfel ca acest film si cel precedent, DREPTATE IN LANTURI, raman (dupa n vizionari) printre preferatele mele din acei ani, din cinematografia romaneasca. In ciuda neimplinirilor, "ratarii" lor, segmentelor/secventelor contrafacute, neverosimile etc.
Inca o data: toata recunoastinta mea pentru decenta comunicarii, pentru logica argumentarii.

[jactati]

Ma bucur ca suntem amandoi pentru "sanatate" forumistica (si bloggeristica). Eu stiu evident mai multe despre tine (avantajul si, uneori, dezavantajul de a avea blog). Important este ca prin discutii (forumistice sau de alt fel) sa ne pastram judecata si capacitatea de a purta un dialog civilizat inteligent si spornic. Asa ca si eu iti multumesc pentru temele de discutie pe care le-ai iscat.. Ca sa inchei tot intr-o nota pozitiva: suntem pe aceeasi lungime de unda cel putin in ceea ce priveste "Sfarsitul noptii" al lui Veroiu (regizorul meu preferat din vremurile dictatoriale - pe care-ti multumesc ca-l "dezgropi" chiar daca are si mai multe vulnerabilitati decat Pita, dar ce decadenta rafinata!)

[saskiul]

Ma bucur ca suntem amandoi pentru "sanatate" forumistica (si bloggeristica). Eu stiu evident mai multe despre tine (avantajul si, uneori, dezavantajul de a avea blog).

Adevarat...

suntem pe aceeasi lungime de unda cel putin in ceea ce priveste "Sfarsitul noptii" al lui Veroiu (regizorul meu preferat din vremurile dictatoriale - pe care-ti multumesc ca-l "dezgropi" chiar daca are si mai multe vulnerabilitati decat Pita, dar ce decadenta rafinata!)

Chiar ma gandeam la credibilitatea muncitorului jucat de Visu in SFARSITUL NOPTII, a tamplarului jucat de acelasi Visu in FALEZE... (film pe care, inteleg ca-l pretuiesti)...De fapt ma intreb daca nu cumva, in cazul acestor filme (si, as adauga eu, chiar in cazul PAS IN DOI) nu e vorba atat despre personaje fara credibilitate (muncitori care lucreaza la pupitre de comanda electronice, care stau in camere de camin ultraelegante si mobilate cu bun gust, care canta la flaut, care au bun simt si folosesc un limbaj decent etc.) cat despre o anumita privire a regizorului, despre un ochi sa-i spunem...duhovnicesc. Iar ca sa pricepem ce si cum, e nevoie - obligatoriu - sa fim pe aceeasi lungime de unda...duhovniceasca. Pentru ca nu doar aceste personaje par de necrezut, "neverosimile", ci cam tot ce misca-n jur e la fel. Gandeste-te la omenia celorlalte personaje din SFARSITUL NOPTII, din PAS IN DOI etc. Este, si la Pita si la Veroiu (http://saskiul.blogspot.com/2008/12/...-paralele.html), o privire foarte personala si foarte speciala asupra realitatii in aceste filme (si in alte cateva). Suntem departe, departe si de schematismului din filmele "revolutionare" (atat de numeroase), dar si de estetica sordida, grotesca dinainte si, mai ales, de dupa 1990.

Una peste alta ma bucur ca vorbesti despre Veroiu, despre eleganta lui stilistica. Este reconfortant sa vezi ca virusarea cu microbul "minimalist" nu e, totusi, generala. Ca mai sunt comentatori de film (ro sau strain) care nu se opresc la realismul frust al lui Daneliuc si Tatos (ce a dus la estetica filmelor ro ale "noului val", post 2000) ci pot gusta si se pot bucura de tipul de cinema practicat (cu mai mult sau mai putin succes) de un Pita sau un Veroiu. ..

[jactati]

[Chiar ma gandeam la credibilitatea muncitorului jucat de Visu in SFARSITUL NOPTII, a tamplarului jucat de acelasi Visu in FALEZE... (film pe care, inteleg ca-l pretuiesti)...De fapt ma intreb daca nu cumva, in cazul acestor filme (si, as adauga eu, chiar in cazul PAS IN DOI) nu e vorba atat despre personaje fara credibilitate (muncitori care lucreaza la pupitre de comanda electronice, care stau in camere de camin ultraelegante si mobilate cu bun gust, care canta la flaut, care au bun simt si folosesc un limbaj decent etc.) cat despre o anumita privire a regizorului, despre un ochi sa-i spunem...duhovnicesc. Iar ca sa pricepem ce si cum, e nevoie - obligatoriu - sa fim pe aceeasi lungime de unda...duhovniceasca. Pentru ca nu doar aceste personaje par de necrezut, "neverosimile", ci cam tot ce misca-n jur e la fel. Gandeste-te la omenia celorlalte personaje din SFARSITUL NOPTII, din PAS IN DOI etc. Este, si la Pita si la Veroiu (http://saskiul.blogspot.com/2008/12/...-paralele.html), o privire foarte personala si foarte speciala asupra realitatii in aceste filme (si in alte cateva). Suntem departe, departe si de schematismului din filmele "revolutionare" (atat de numeroase), dar si de estetica sordida, grotesca dinainte si, mai ales, de dupa 1990.
..

Probabil ca ai dreptate. Pita si Veroiu se uitau altfel la personajele lor si la lumea care-i inconjura. Dar si estetica sordida are rolul ei, e un fel de memento mori fara de care ne-am scalda intr-o lume idealizata, hollywoodiana, si pana la urma la fel de desacralizata. E adevarat ca exista si o privire mai calda asupra realitatii, pe filiera Forman, Menzel, Tati (vezi avatarul meu) si ca eu prefer aceasta caldura. Dar nu condamn in bloc filmele realiste, postmoderne sau cum s-or mai numi. Ma multumesc sa ma consider "depasit", "expirat" si sa constat, cum facea Paler la dublul varstei mele ca nu inteleg jumatate din lucrurile din jurul meu si cu cealalta jumatate nu sunt de acord.

[saskiul]

Probabil ca ai dreptate. Pita si Veroiu se uitau altfel la personajele lor si la lumea care-i inconjura.

...at best, cum s-ar spune. Pentru ca au, cum stim, si destule stangacii. Dar in ceea ce au mai bun, au ajuns amandoi la o viziune destul de limpede, uneori stranie si chiar plina de...duhovnicie.

Dar si estetica sordida are rolul ei, e un fel de memento mori fara de care ne-am scalda intr-o lume idealizata, hollywoodiana, si pana la urma la fel de desacralizata.

Asa o fi...Discutia pe tema rolului "necesar" al sordidului (netransfigurat artistic) in filme e practic interminabila. Si-apoi cine poate defini cu exactitate ce inseamna "transfigurare artistica"?

E adevarat ca exista si o privire mai calda asupra realitatii, pe filiera Forman, Menzel, Tati (vezi avatarul meu) si ca eu prefer aceasta caldura.

Despre asta e vorba: privirea lor (in filmele lor "de varf") e "calda"; a lui Daneliuc si Tatos e in general "rece". Cu exceptia lui Caranfil (E PERICOLOSO...) si a lui Mungiu (OCCIDENT) eu unul n-am mai regasit aceasta "privire calda" (a lui Pita si Veroiu de dinainte de 1990) in filmul ro post 1990.

Dar nu condamn in bloc filmele realiste, postmoderne sau cum s-or mai numi.

Cine vorbeste de condamnari "in bloc"? Si apoi ce inseamna "realist"? Partea cea mai frumoasa e sa descoperi acel real ce presupune si fantasticul. Monahul Nicolae Steinhardt (pe filiera dostoievskiana) afirma ca "fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic". Iar in CONCURS (ca si in CALAUZA lui Tarkovski) intâlnim acel fantastic care - scria Monahul de la Rohia - "nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e simplă schimbare de decor: fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface ştiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul."

Ma multumesc sa ma consider "depasit", "expirat" si sa constat, cum facea Paler la dublul varstei mele ca nu inteleg jumatate din lucrurile din jurul meu si cu cealalta jumatate nu sunt de acord.

Pai in acest caz, da-mi voie sa-ti spun ca esti depasit numai de cel mai de temut (singurul real) adversar al omului: sinele sau. Duci, cum s-ar spune, adevaratul razboi (singurul care onoreaza), intr-o vreme in care fiecare se cearta si se razboieste cu fiecare. Din fleacuri, din mofturi, din nimicuri si orgolii stupide. Putere si rabdare!

[jactati]

[ Putere si rabdare!

Multumesc mult pentru incurajare. Mi-ai amintit de o plimbare pe care am facut-o pe la niste manastiri din nordul Moldovei in compania unui preot ortodox (pe stil vechi). Eram foarte mirat ca la despartire, la manastirile de maici, preotul le spunea calugaritelor: "Rabdarica maicuta". Era un "la revedere" crestinesc pe care intre timp l-am patruns si mi se pare foarte potrivit ca indemn pentru astia care ne luptam cu nimicniciile.

Calauza e intr-adevar genial. Concurs alearga dupa el dar e pe locul doi la o mila distanta (nu ca ar conta clasamentele - mesajul lui e foarte util si valabil). Cat despre cinematograful romanesc actual sa-i mai dam o sansa sa ne surprinda placut. Rabdarica, deci.

[saskiul]

Multumesc mult pentru incurajare. Mi-ai amintit de o plimbare pe care am facut-o pe la niste manastiri din nordul Moldovei in compania unui preot ortodox (pe stil vechi). Eram foarte mirat ca la despartire, la manastirile de maici, preotul le spunea calugaritelor: "Rabdarica maicuta". Era un "la revedere" crestinesc pe care intre timp l-am patruns si mi se pare foarte potrivit ca indemn pentru astia care ne luptam cu nimicniciile.

Pai despre asta e vorba. Ea, rabdarea cu lucrurile esentiale, este ultimul lucru pe care avem sa-l invatam. In sensul acesta, prezenta Pustiului (ca sa nu spun lectia Pustiului, ar suna moralizator, didactic si nu e cazul) din CONCURS este pilduitoare si oarecum singulara la noi. Ar mai fi de retinut rabdarea Fefeleagai din NUNTA DE PIATRA, a batranului din DUHUL AURULUI ("Lada"), din nou din Veroiu (SEMNUL SARPELUI, SFARSITUL NOPTII, UMBRELE SOARELUI), Pustiului din FALEZE DE NISIP si cam atat. A, sa nu uit: rabdarea cea fara seaman din filmele lui Mircea Saucan, MEANDRE (http://agenda.liternet.ro/articol/54...e-Meandre.html) SI 100 de lei (http://agenda.liternet.ro/articol/58...00-de-lei.html). Toate filme admirabile si, majoritatea, necunoscute sau uitate. Pacat...

Calauza e intr-adevar genial. Concurs alearga dupa el dar e pe locul doi la o mila distanta (nu ca ar conta clasamentele - mesajul lui e foarte util si valabil). Cat despre cinematograful romanesc actual sa-i mai dam o sansa sa ne surprinda placut. Rabdarica, deci.

CONCURS "alearga" dupa CALAUZA (e un fel de "second best") pentru ca Dan Pita nu e Tarkovski. Simplu. Sa nu uitam ca Tarkovski vine, totusi, din austeritatea icoanelor lui Rubliov. Puterea transfiguratoare a filmelor sale e clar ca n-are nimic "baroc", nimic "carcotas", nimic "poznas". In CONCURS Pita imbina fiorul tragic si - lucru extrem de rar in filmul romanesc - problematica escatologica (vezi finalul) cu "firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc" (Nicolae Steinhardt).
In ceea ce ma priveste, recunosc, am nevoie de multe portii de "rabdarica". Dar nadajduiesc ca vor veni si alte vremuri pentru cinematograful romanesc. Pana una alta, ceva-ceva tot s-a schimbat - filmul romanesc "actual" nu mai inseamna, din fericire, numai Pita, Daneliuc etc co. (cei de dupa 1990, cu obsesiile lor incurabile)...