"The Kite Runner"

[Pitbull]

"The Kite Runner" - Profunzimi ºi schematisme
O dramã încã departe de a fi rezolvatã

* Atenþie! Conþine spoilere! *

Mi-a amintit în mod inevitabil de «Trahir!» al lui Radu Mihãileanu - sau, dac-ar fi sã ne întoarcem mai departe în timp, ºi mai sus pe scara valoricã, de "Dr. Jivago" sau de "Gone With the Wind": una dintre acele poveºti desfãºurate pe acolada câtorva decenii, în decursul cãrora personajele trãiesc drame personale suprapuse peste tribulaþiile propriei þãri (ceea ce, constat acum, relevã încã o lipsã a recentului "Atonement" unde, deºi acþiunea acoperã nu mai puþin de ºaptezeci de ani, fundalul istoric, oricât de crâncen, rãmâne totuºi liniar ºi exterior). Sub acest aspect, romanul originar al lui Khaled Hosseini poate aspira la marea literaturã - ºi, dupã saltul înainte pe care i l-a prilejuit actuala ecranizare, are toate ºansele de a-ºi vedea visul cu ochii. Ceea ce, mãcar în principiu, ar putea sã-l tragã în jos, este tezismul, ca ºi proiectarea prea accentuatã a reperelor dramatice de pornire la nivel individual (ºi, în sfârºit, o serie de elemente formulaice aplicate cu o corectitudine excesiv de demonstrativã - vezi, de exemplu, "puºtile cehoviene" asupra cãrora voi reveni imediat).
Nu întâmplãtor, cel mai interesant fragment al filmului sub aspect istoric, politic ºi social mi s-a pãrut primul, desfãºurat la Kabul în 1978 - o imagine elocventã ºi obiectivã a unei societãþi afgane despre care noi, europenii, ºtiam prea puþine în acele vremuri dinaintea seismelor care aveau s-o aducã în atenþia noastrã: invazia sovieticã, teocraþia talibanã ºi ocupaþia americanã. În treimea dintâi a "Vânãtorului de zmee" vedem o lume centro-asiaticã frãmântatã de încercãrile acomodãrii la epoca modernã, scindatã pe multiple planuri: între paºtuni ºi minoritãþile etnice (aici, în primul rând, hazara), între mullahi ºi comuniºti, între aristocraþia educatã ºi pãtura sãracilor ºi a servitorilor, între vechi ºi nou. Secvenþele contureazã contextul cu acea detaºare duios-nostalgicã proprie aproape oricãrui amarcord (romanul lui Hosseini fiind în mare parte autobiografic), fãcându-ne sã înþelegem, în datele sale fundamentale, atmosfera conflictului civil care avea sã fie câºtigat iniþial de comuniºti, o datã cu ofensiva sovieticã, ulterior de clerici (graþie nu în ultimul rând lui Charlie Wilson, dupã cum avem ocazia sã vedem pe ecrane chiar în aceste zile) ºi finalmente... nu se ºtie de cine, într-un Afganistan polarizat în continuare, între trupele americane de ocupaþie ºi diversele grupãri musulmane.
S-ar putea ca tocmai de aici sã porneascã descifrarea metaforei din titlu: indiscutabil, zmeele mânuite de copii, ca un leit-motiv, simbolizeazã libertatea - libertatea de a zbura numai când eºti legat de un stãpân care te manevreazã! De îndatã ce se rupe sfoara (prin atacul altui zmeu, conform tacticii folosite în întrecerile "vânãtorilor"), absolutizarea libertãþii se soldeazã implacabil cu prãbuºirea. Într-adevãr, la popoarele regiunilor islamice ºi asiatice ale lumii, vasalitatea pe orice plan (individual, social, etnic, politic, etc.) e mult mai explicitã decât sub camuflajele abile ale aºa-ziselor democraþii occidentale - iar în acest sens sunt semnificative secvenþele-copertã, cu vânãtorile de zmee din San Francisco Bay: aceeaºi libertate iluzorie, aceeaºi primordialã luptã "care pe care", aceeaºi inegalitate de ºanse (sau, mai bine zis, egalitate doar în portul juvãþului de gât).
În schimb, ceea ce aº reproºa episodului din 1978 este stabilirea unor coordonate dramatice atât de apãsate, încât cad în melo... - cu atât mai mult, cu cât sunt marcate de schematism, cel puþin la nivel de percepþie. Aºadar, avem din nou de-a face cu cliºeul prieteniei de tip "Vasile Porojan" dintre fiul stãpânului ºi bãiatul slugii. Noroc cã de pe vremea lui Alecsandri a trecut cam un secol ºi jumãtate, aºa cã Hosseini ºtie sã submineze prea dulceaga prietenie cu niºte tensiuni interioare care vor duce, într-o primã instanþã, la trãdarea din copilãrie, ºi ulterior la toatã trama filmului. Totuºi, motivaþiile complexelor care-l macinã pe Amir rãmân simpliste... ºi, din nefericire, ulterior vom afla cã pânã ºi frãþia lor de nezdruncinat se baza pe un banal "sângele apã nu se face", cãci tatãl greºise cu soþia servitorului sãu credincios (dar steril, Baba fiind un stãpân mult prea minunat ca sã-ºi facã de cap cu personalul, altfel decât cu voie de la slugãrime; în treacãt fie spus, Homayoun Ershadi îºi clãdeºte admirabil de convingãtor ºi ataºant personajul, a cãrui bunãtate excesivã pânã la zaharisire se revendicã exclusiv din text). Ca atare, însuºi motorul povestirii, cu toate elementele determinante pe care le implicã, gliseazã din start în telenovelism ºi individualizare, pierzând o bunã parte din substanþa cu titlu de generalitate care ar fi proiectat tribulaþiile personajelor la un nivel reprezentativ pentru o întreagã naþiune traumatizatã zeci de ani de-a rândul.
Ca ºi cum atâta lucru n-ar fi fost de ajuns, scenariul supraliciteazã enorm - cel puþin la nivelul modului apusean de percepþie - în punctul cheie: trãdarea. Pânã atunci, Assef fusese schiþat ca un bãtãuº "normal", ba chiar ºi cu un anume simþ al onoarei (culmea, actorul adolescent Elham Ehsas, deºi antipatic fizionomic, are în stilul interpretativ o anume subtilitate care-i face personajul respectabil ºi aproape charismatic). Faptul cã-l violeazã anal pe Hassan pentru cã a refuzat sã-i predea zmeul capturat de Amir nu convinge nici de fricã, atât psihologic, cât ºi în condiþiile tensiunilor etnice ºi sociale existente - ca sã nu mai vorbim de elementul liberului arbitru, oricum greu credibil: Hassan a "ales" molestarea fizicã, numai sã nu-ºi trãdeze prietenul. În sfârºit, secvenþa în sine e extrem de cliºeatic construitã, mai ales prin viziunea explicit-pudicã asupra agresiunii: detalii scurte de pantaloni daþi jos, fermoar descheiat, ºi reacþii oripilate ale lui Amir care pândeºte de la colþ, prea laº ca sã intervinã. Diverºi puritani de pe mapamond s-au ofuscat faþã de "atrocitatea" unor imagini atât de agresive - let's get serious: sunt convenþionale ºi nesusþinute, creând atât de frustrant impresia de "actori care se prefac", încât toatã evoluþia ulterioarã a acþiunii rãmâne sub semnul întrebãrii. Chiar ºi epilogul secvenþei, cu mersul greoi ºi stoic al sãrmanului Hassan, lãsând stropi de sânge pe zãpadã, e pe cât de trist, pe atât de neoriginal.
Ca atare, la fel de superficial rãmâne ºi drumul lui Amir spre trãdare: complexele sale de culpabilitate, care-l mânã rapid spre a înscena furtul ceasului de cãtre Hassan, numai ca sã scape de acea imagine vie a propriei sale laºitãþi, sunt exterioare ºi demonstrative - lacunã la care contribuie ºi Zekeria Ebrahimi, un actor-copil fãrã cine ºtie ce mari sclipiri în afara unei expresii uºor încruntate (spre deosebire de Ahmad Khan Mahmidzada, care compune un Hassan mult mai apropiat de complexitãþile acelei copilãrii puternic marcate).
Lucrurile se simplificã, ºi în rãu, dar ºi în bine, o datã cu urmãtoarele douã contexte istorice: nãvala sovieticã ºi, apoi, regimul fundamentalist islamic. Ambele perioade sunt schiþate sumar, prin doar câteva momente definitorii - laconismul are câºtig de cauzã, dar creativitatea pierde. În fond, atitudinea soldatului rus care-ºi cere dreptul în naturã, la controlul rutier, e proprie armatelor de ocupaþie din orice colþ al lumii ºi al istoriei (culmea, situaþia e salvatã ieftin, prin intervenþia deus ex machina a maiorului grãbit). Iar lapidarea de pe stadion nu aduce în plus faþã de imaginile document furate cu camera ascunsã decât... claritatea reconstituirii pe platou. Cei drept, episodul incursiunii în Afganistanul talibanilor e mai bogat ca atmosferã, prin acele cadre ale oraºului degradat, mort, aproape cadaveric, bântuit de jeepurile patrulelor bãrboase - amintind izbitor, în pofida diferenþei de stil dictatorial, de cenuºiul României lui Ceauºescu.
Dar tot de acea viziune imagisticã asupra unei dictaturi odioase ºi sinistre - ºi, în genere, de majoritatea înfierãrilor cu mânie cinematograficã - aminteºte ºi supralicitarea în rãu a regimului, similarã cu atitudinile maniheiste din filmele româneºti de dupã Revoluþie, care nu fãceau decât sã interºanjeze albul ºi negrul, ca-n "Undeva, în est", "Oglinda", "Crucea de piatrã", sau "Hotel de lux". Evident, copiii de la orfelinat trebuie sã fie folosiþi ca sclavi sexuali (de nomenclatura talibanã, cã doarã de cine?) ºi, la fel de evident, trebuie ca printre ticãloºi sã-l regãsim pe Assef - cã de, încã din adolescenþã avusese apucãturi din-astea - ceea ce, normal, trebuie sã ne arate cu degetul cât de ipocritã e sharia cu execuþiile ei rituale; ºi mai trebuie ºi ca Sohrab (Ali Danish Bakthy Ari, în mod surprinzãtor la fel de expresiv, în economicitatea mijloacelor sale actoriceºti, ca Ahmad Khan Mahmidzada) sã-l doboare pe Assef (Abdul Salam Yousoufzai - un negativ aproape la fel de convingãtor ca orice arch villain din James Bond) cu vechea praºtie a lui Hassan. Cum o fi ajuns aia acolo, Allah cu mila. Ca arc dramaturgic peste timp, puºca... mã rog, praºtia cehovianã e construitã bine, dar la nivelul detaliilor de context ºi mizanscenã scârþâie din toate încheieturile - la fel ca evadarea imediat ulterioarã, care nici mãcar a James Bond nu mai aduce, ci mai degrabã a uliii ºi porumbeii.
Ca atare, cele mai rotunde ºi mai reuºite secvenþe din partea finalã a filmului, încheind armonios ciclul deschis cu imaginea Kabulului din 1978, rãmân cele din California sfârºitului de mileniu, care reuºesc sã reconstituie un portret veridic ºi, mai ales, consistent, al comunitãþii refugiaþilor afgani, cu eforturile ei de a-ºi menþine cât mai neadulteratã moºtenirea tradiþionalã, integrându-se totodatã pe coordonatele lumii contemporane. Categoric, cel mai interesant ºi contradictoriu personaj din acest univers e Generalul Taheri (Abdul Qadir Farookh), completat de mai maleabila lui soþie, Jamila (Maimoona Ghizal), cu chipul ei de femeie afganã încadrat deja într-o coafurã occidentalã, dar supraveghind totuºi cu stricteþe plimbarea logodnicilor, ca o veritabilã chaperone, la zece paºi în urma lor. O figurã cuceritoare, deºi fãrã nici o invenþie caracterologicã specialã, oferã ºi Soraya (Atossa Leoni), fata afganã cândva "rebelã", apoi cuminþitã, iar acum pe cale sã devinã mãcar o soþie în ton cu vremurile.
ªi, în sfârºit, luat în ansamblul sãu, filmul sfârºeºte totuºi prin a impresiona. Dincolo de amalgamul de calitãþi ºi semi-stângãcii enunþate mai sus, se distinge prin expresivitate plasticã ºi, mai ales, sinceritatea sobrã, în cheie gravã, lipsitã de patetism, a discursului despre una dintre cele mai acute (ºi mai puþin cunoscute) drame naþionale ale istoriei recente, încã departe de a fi rezolvatã.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 martie, 2008
Bucureºti, România

[morphego]

Povestea unei prietenii ce are in fundal razboiul sus-numit ... cartea, unul dintre cele mai mari bestseller-uri recente, merita o ecranizare pe masura, si parerea mea este ca Marc Forster a facut o treaba buna ... filmul e cursiv, indraznet, colorat, actorii sunt potriviti, in special copiii, expresivi si credibili, iar dincolo de trairile puternice ale personajelor principale, primim si o portie extrem de digerabila de istorie si cultura orientala ... de vazut, chiar si numai pentru a descoperi frumoasa competitie cu zmeie a copiilor afgani....