"Le Scaphandre et le papillon"

[Pitbull]

«Le Scaphandre et le papillon» - În dialog direct cu Dumnezeu
Indiferent dacã o recunoaºtem sau nu

Pentru a înþelege corect ultimul film al lui Julian Schnabel, trebuie sã fim conºtienþi de particularitatea sa cu totul aparte, în perspectiva câtorva parametri definitorii.
În primul rând, porneºte de la un caz de naturã clinicã - zonã de pornire dificilã prin excelenþã. În mare parte, problemele de sãnãtate nu prilejuiesc subiecte comode pentru artã, tocmai fiindcã se revendicã de la cauze organice, paralele cu conºtiinþa, liberul arbitru, ºansa de a alege ºi, implicit, majoritatea considerentelor de naturã moralã - fiind mai apropiate de axa fatalismului. Deºi se supune unor reguli biologice de ordin general, boala este un fenomen de o intimitate profund individualã, ºi puþine sunt acele scenarii care, în acest context, izbutesc sã atingã echilibrul ideal dintre generalitate ºi individualitate care defineºte particularul - categoria esteticã prin excelenþã.
Ca ºi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, aici lucrurile sunt duse la extrem; nu numai cã sindromul respectiv e rarissim, dar atinge ºi o formã de-a dreptul halucinantã: pacientul, în urma unui atac cerebral masiv, paralizeazã virtualmente complet, devenind un prizonier (perfect conºtient ºi lucid) al propriului sãu trup. "Norocul" face ca un singur organ sã rãmânã funcþional: pleoapa stângã. Aceea va deveni fereastra lui de comunicare cu lumea.
Iar peste acest nou palier de dificultate se suprapune încã unul, ºi mai problematic: filmul redã un fapt real. Jean-Dominique Bauby a existat cu adevãrat, a suferit accidentul cerebral care l-a transformat în acea "legumã", s-a adaptat la noua lui stare, a reuºit sã scrie o carte autobiograficã despre situaþia în care se afla, "dictând-o cu pleoapa", ºi a murit la câteva zile dupã apariþia acesteia. Scenariul lui Ronald Harwood preia substanþa literarã (ºi, implicit, documentarã) fãrã s-o romanþeze, neintervenind altcumva decât la nivel narativ, prin rearanjarea elementelor epice în conformitate cu rigorile minime ale exprimãrii cinematografice.
De aceste considerente determinante, pe cele trei niveluri ale lor stabilite clar, trebuie sã þinem seama în abordarea filmului; ar fi o eroare sã-l lãudãm sau sã-l criticãm ca pe o operã de ficþiune ortodoxã, constituitã pe baza unor criterii general valabile. De la particularitatea sa cu totul aparte se revendicã, în fond, toate valenþele demersului lui Julian Schnabel - ºi, cu siguranþã, surprizele de tip festivalier. Într-adevãr, e pãcat sã aduci acuzaþii puerile juriului de la Cannes, când tu însuþi ai optat pentru o viziune care sfideazã orice canoane prin însãºi natura ei - ca sã nu mai vorbim de Oscar, unde conformismul excentric (adicã nu "lumea aºa cum o vãd toþi", ci "...cum o vedem Noi!") e nu la ordinea, ci la ordinul zilei.
Este de înþeles, prin urmare, de ce scenariul urmãreºte o structurã specialã, axatã mai degrabã pe o epicã afectivã decât una a acþiunii, în care o serie de elemente dramaturgice esenþiale sunt redescoperite ºi repotenþate - cel mai grãitor exemplu fiind, cred, însuºi momentul atacului cerebral, plasat într-un flash-back undeva spre sfârºit, în zona unde graficele scenaristicii impun niveluri ridicate ale tensiunii. Nu întâmplãtor, energiile interioare ale filmului pornesc de la o intensitate foarte ridicatã (începutul coincide cu trezirea la realitate a protagonistului, pentru a descoperi situaþia imposibilã în care a ajuns), coborând apoi treptat, pe mãsurã ce Jean-Do se acomodeazã - ºi, lucru cu atât mai important, se redescoperã. Cãci, în fond, cam pe-aici s-ar plasa semnificaþiile majore ale filmului: anulat complet ca persoanã fizicã ºi redus la statutul de personalitate interioarã, Bauby e nevoit sã pãrãseascã definitiv frivolitãþile, hedonismele, orgoliile ºi deºertãciunile existenþei sale de pânã atunci (ºi ne putem închipui câte erau, din moment ce fusese redactorul ºef al unei reviste ca «Elle»! De altfel, existã o secvenþã rememorativã care schiþeazã sumar acea perioadã), concentrându-se asupra esenþelor propriei sale identitãþi: fluturele delicat, sensibil, fragil, dar în fond atât de puternic, din costumul compact ºi rigid al scafandrului.
Faþã de aceastã construcþie oricum iconoclastã ºi dificilã, prin forþa împrejurãrilor, Schanbel compune o concepþie regisoralã de asemenea problematicã ºi deloc uºor de disecat, cu plusurile ºi minusurile ei. Foarte inspiratã, dar ºi previzibilã totodatã, e opþiunea ca primul sfert al filmului sã urmãreascã eminamente unghiul subiectiv al lui Jean-Do. Resursele de suspense ºi, mai ales, de inedit ale acelor episoade reuºesc sã susþinã aceastã perspectivã limitatã ºi restrictivã, relativ demonetizatã ºi în orice caz neprietenoasã cu spectatorul, cãruia îi impune identificarea forþatã cu un personaj. Se remarcã folosirea cu curaj ºi îndemânare a multor artificii tehnice ºi stilistice, ca distorsionarea perifericã a imaginii, pierderile de sharff, ºocurile de luminã sau întuneric, sau momentul cumplit de claustrofobic al coaserii ochiului drept, pe care paralizia l-ar fi expus unor vãtãmãri cumulative, prin deficit de irigare - cadru pentru care Schnabel a recurs la coaserea efectivã a unor pleoape de latex aplicate peste obiectiv (personal, era inevitabil ca momentul sã-mi aminteascã de peretele intestinal ovin pe care-l cosea Ion Dichiseanu, pe post de medic ginecolog, într-un anumit film românesc...). Un alt procedeu folosit cu bune rezultate în acest fragment al filmului îl constituie filmarea diverselor "fragmente de personaje" ajunse întâmplãtor în câmpul vizual aproape necontrolabil al protagonistului. Schanbel povestea cã în acest sens l-au inspirat dintotdeauna "cozile de peliculã" filmate întâmplãtor pe platou, cu camera îndreptatã de obicei în jos - iar cine a frecventat la viaþa sa bucãtãria echipelor de filmare ºtie cât de incitante pot fi acele cadre arbitrare; întâmplãtor, încã de la ºaisprezece ani, nimerindu-mã prin cabinele de montaj ale unui cineclub, am început sã mã întreb cum ar arãta un film montat eminamente din resturi. Soluþia oferitã de Schnabel, poate tocmai prin faptul cã se asociazã cu o viaþã pe care un capriciu al sorþii a redus-o la statutul unor rãmãºiþe vitale, se distinge atât prin valenþe conotative, cât ºi printr-o indiscutabilã expresivitate vizualã.
Recunosc cã, iniþial, m-am temut de opþiunea unei menþineri permanente a unghiului subiectiv pânã la sfârºit (cã tot suntem sub efectul lui "Cloverfield", ca sã nu mai vorbim de ilustrul sãu predecesor, "The Blair Witch Project"). Din fericire, Schnabel are inteligenþa de a evita aceastã capcanã - dar ceea ce dezamãgeºte este transferul cam arbitrar la optica obiectivã, cu Jean-Do prezent în cadru alãturi de celelalte personaje. În prima parte, regia începuse sã amorseze o trecere gradualã foarte interesantã, atât prin cele douã imagini din baie, cu personajul vãzându-ºi propriul trup gol - un semi-naturalism perfect controlat, în deplin acord cu starea filmului în acele momente - ºi, mai ales, impactul extrem de dezagreabil al oglinzii în care-ºi vede gura (cu acea repulsivã rãsfrângere asimetricã a buzei inferioare, proprie paraliziei, care va deveni emblematicã pe tot parcursul filmului). Ca atare, ieºirea gradualã din "ochiul" pacientului ar fi putut prilejui continuarea acestei tranziþii, într-o cheie de conþinut ºi stil extrem de generoasã, pe care Schnabel însã o pierde numai ce-o schiþase. O altã soluþie, mai simplã dar ºi mai corectã, ar fi constat în marcarea netã a încheierii unei etape pentru a trece la urmãtoarea; în lipsa ºi a acestui procedeu, filmul rãmâne, în zona respectivã, cu o impresie accentuatã de lipiturã ºi dezechilibru (cu atât mai mult cu cât prima apariþie a lui Jean-Do în întregime, aºezat în fotoliul rulant ºi profilat pe cer, deºi foarte elocventã plastic, nu se suprapune pe nici o articulaþie dramaturgicã specialã, care ar fi putut satisface spectatorul cel puþin la nivel subliminal).
Tot în patrimoniul regiei, un alt aspect extrem de discutabil se referã la opþiunile privind stratul non-real (imaginar, oniric, mnemonic, metaforic). Într-o consultare cu doi colegi, imediat dupã proiecþie, îmi exprimam preferinþa pentru o viziune eminamente realistã - în contradicþie cu opinia unuia dintre interlocutori, medic de altfel, care susþinea concepþia metaforicã adoptatã de Schnabel. Problema rezidã, din nou, în gradul enorm de dificultate pe care-l impune caracterul atât de extrem ºi de particular al filmului. Situaþia lui Jean-Do Bauby este atât de ruptã de realitate, atât de revoltãtoare în aberaþia ºi nedreptatea ei arbitrarã, atât de halucinantã prin modelul de viaþã pe care-l impune ulterior pacientului, încât simpla ei prezentare în gama majorã frustã a realitãþii ar fi fost nu numai ºocantã vizual, ci ºi foarte generoasã pentru construirea de metafore. Or, în momentul în care figurile de stil devin explicite, riscul de a cãdea în supralicitare ºi redundanþã creºte enorm. Ar trebui sã fii un Orson Welles, un Fellini, un Tarkovski sau un David Lynch, pentru a produce metaforele geniale la care obligã un asemenea subiect - ºi, cum Schnabel, cât e el de inteligent ºi talentat, nu pare totuºi sã deþinã stofa marilor maeºtri, momente ca acelea cu Împãrãteasa Eugénie ori cu Nijinski, sau ridicarea lui Jean-Do din fotoliu pentru un sãrut, par mai degrabã naiv-demonstrative. Sub acest aspect (inclusiv pentru cã abordeazã tematici medicale), «Le Scaphandre et le papillon» nu reuºeºte sã evite unele similitudini cu "Awake" ºi, mai ales, "Summer Rain", alte douã filme care-ºi recunoºteau parþial (ºi subconºtient, desigur), deruta în raport cu niºte realitãþi dramatice foarte dificil de echivalat imagistic. Contraexemplul îl oferã (ºi o spun fãrã nici un fel de parti-pris-uri) tocmai admirabilele noastre "Moartea domnului Lãzãrescu" ºi "Patru luni, trei sãptãmâni ºi douã zile". Îndrãznesc sã presupun cã, dacã opta pentru o asemenea soluþie (mult mai onestã în fond), era foarte posibil ca Schnabel sã-i sufle lui Mungiu Palme d'or-ul (uite, aºa se gândeºte pozitiv ºi creator, nu cu mofturi gen "ãia-s niºte ºulfe ºi m-au sãpat!"). Discutabil e ºi modul de a insera în context imaginile scafandrului, menite sã expliciteze starea dominantã a personajului, ºi metafora din titlu; deºi adecvate, ele rãmân oarecum "în sine", prin lipsa unui acroº care sã le lanseze mãcar parþial - spre deosebire de apariþiile fluturelui, cu adevãrat discret ºi fluent inserate în imageria de ansamblu a filmului.
Prin contrast, aceastã realitate este confirmatã de câteva secvenþe realiste extrem de sugestive ºi precis stãpânite, care exemplificã dramatic noua paradigmã relaþionalã dintre Jean-Do ºi lumea înconjurãtoare - de pildã, apariþia celor doi instalatori de telefoane, finalizatã printr-un banc de-a dreptul tâmpit ºi grosolan dar care, culmea, pe pacient îl amuzã copios; sau momentul când urmãreºte captivat un meci la televizor, iar asistentul, ieºind din rezervã, închide cu un gest mecanic aparatul; sau paradoxalul incident, combinaþie de penibil ºi duios, când îi dã telefon una dintre amante. Impactul lor emoþional demonstreazã cã, urmãrind cu predilecþie astfel de momente, specifice situaþiei, de o inventivitate inepuizabilã ºi, mai ales, cu un potenþial dramatic atât de intens, Schnabel avea ºansa de a realiza un film cu adevãrat antologic - ca dovadã, gradul de intensitate afectivã al dialogului telefonic cu tatãl, finalizat prin lacrima prelinsã din ochiul devenit sinonim cu însãºi personalitatea eroului. Efectiv, aceastã secvenþã e cam punctul culminant al întregului film, funcþionând în tandem cu perechea ei, antologica amintire a bãrbieritului (cum comenta cineva, una dintre cele mai emoþionante imagini ale relaþiei afective patern-filiale aduse vreodatã pe ecran).
Evident, în acest sens nu se poate neglija contribuþia lui Max von Sydow, care cu economicitatea lui de mijloace poate vibra întotdeauna pe cele mai nebãnuite registre - semnificativ fiind aici faptul cum, ca o adevãratã cutie de rezonanþã, contribuie la completarea interpretativã a lui Jean-Do, Mathieu Amalric fiind constrâns la imobilitate în toate secvenþele din prezent. Culmea, însã, virtuozitatea lui actoriceascã pare incomparabil mai accentuat relevatã în aceste compoziþii statice, animate exclusiv de miºcãrile ochiului (în contrast cu încremenirea acelei strâmbãturi a gurii, atât de tragice în grotescul ei, pe care am mai amintit-o), decât în cele câteva flash-back-uri unde-l vedem "normal" (prea normal, în fond, cãci pe-atunci nu era decât un ºef cam superficial, un bãrbat cam fustangiu, un tatã ce-ºi neglija vizibil copiii - toate, probleme rãmase nerezolvate în momentul fatal, cãrora "fluturele" din "scafandru" va fi nevoit sã le gãseascã soluþia).
De bunã seamã, Schnabel nu-ºi propune sã soluþioneze, ci sã postuleze - ºi tocmai aici stã, aº zice, marea reuºitã a filmului sãu: într-adevãr, te pune pe gânduri la un nivel major ºi profund. Dincolo de toate considerentele enumerate mai sus, «Le Scaphandre et le papillon» formuleazã, în primul rând, problema sorþii. Ar fi rudimentar ºi habotnic sã afirmãm cã "Dumnezeu l-a pedepsit" astfel pe Jean-Do fiindcã era ateu, fiindcã trãia în pãcat cu mama copiilor lui, ºi nu le era acestora un tatã atât de bun pe cât s-ar fi cuvenit (apropo - remarcabilã, în acest sens, trimiterea la «Les Quatre Cents Coups», deºi aº fi preferat-o fãrã recurs la partitura muzicalã; adicã, hai totuºi sã n-o dãm chiar murã-n gurã, ºi nici sã nu mizãm pe accentele emoþionante ale lui Jean Constantin). Relaþiile cauzale dintre intenþii ºi efecte, pe calea faptelor, sunt incomparabil mai complexe ºi subtile, iar destinul lui Bauby le relevã, în primul rând, nu prin latura fals "punitivã" a calvarului sãu, ci prin ºansa epifaniei care i se oferã. Spre lauda lui, Schnabel schiþeazã cu mult tact coordonatele acestei revelaþii - inclusiv în singurele secvenþe mai sugestive, ale rugãciunilor din întreaga lume, creºtine, musulmane, buddhiste, ºamanice, etc., pentru vindecarea lui Bauby, agregate laolaltã cu o splendidã ironie. Prin umorul uºor macabru, ºi extrem de inteligent, al acestei atitudini, Jean-Do ajunge în sfârºit sã comunice cu Dumnezeu; în fond, nu asta cãutãm cu toþii? (Indiferent dacã recunoaºtem sau nu.)

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 februarie, 2008
Bucureºti, România

[morphego]

Din nou o cronica excelenta!

Filmul e special, intim, plin de "inima", as putea spune ... o poveste despre supravietuire in conditii lipsite de speranta si despre dorinta noastra de a lasa ceva in urma, oricat de greu ne-ar fi sa realizam asta...iar pentru Jean-Do a fost mult mai greu decat pentru majoritatea noastra, a celorlalti ... mi-a placut foarte mult filmul, si ca realizare cinematografica, dincolo de poveste ... intr-adevar impecabil ...

[morphego]

Asta e foarte bine ... dar sper sa apreciezi si restul elementelor, montajul, imaginea, unghiurile cadrelor ... e foarte bine facut

[morphego]

Ce paralela amuzanta ... ehh, e bine sa stii exact ce vrei si sa faci totul pentru a obtine exact asta ... doar ca parerea mea e ca uneori intervine un fel de saturatie, si mai vrei si altceva, invariabil de ceea ce reprezinta acel ceva ... pe mine unul o pooveste, de una singura, ma satisface doar intr-o carte, unde celelalte elemente depind de imaginatia personala ... intr-un film, toate elementele astea de realizare artistica trebuie sa se imbine cu povestea pentru a iesi o pelicula pe care eu sa o apreciez 8)

[Neuptolem]

cineva s-a culcat cu regizorul pentru rolul femeii fatale

Cu regizorul? Nu cu scenaristul??? :huh:

altcineva a adus apa mineralã,

Eu da.

altcineva a dat cu mãtura

Eu nu.

intr-un film, toate elementele astea de realizare artistica trebuie sa se imbine cu povestea pentru a iesi o pelicula pe care eu sa o apreciez

De acord!

orizontul e mult mai limitat decât cel al unei cãrþi, de-aia o ºi prefer pe cea din urmã

Vechea poveste, filmul iti da doar ce vezi, ce ti se pune pe tava aia e, cartea e mai interpretabila, te face sa visezi, sa-ti imaginezi, samd. Nu neg cartile, pot fi mai bune ca filmele, sunt! de cele mai multe ori. O carte s-ar preta insa unui serial, asta daca nu esti cumva campion la citit si esti in stare sa sorbi 250 pag in 2 ore. Nu stiu de ce totdeauna pe mine comparatia asta mi-a adus aminte de antonimia: orb-vazator, carte-film.

[redmen]

Nu poti avea povestea fara sa iei in considerare oamenii din spatele filmului care se chinuie sa ofere ce au mai bun pentru a realiza ceva exceptional.Fara ajutorul unor minti stralucite degeaba ai povestea intr`un film.Atata timp cat vei continua sa compari filmele cu cartile .. nu vei reusi sa gasesti placere in a le urmari.Filmele le vezi .. cartile ti le imaginezi.

[Alex Leo Serban]

cum am propus si p alt topic, vreau sa vad un embargo p postarile lu madam dragomrra: un boicot tacit - nimeni sa nu-i mai raspunda!
ia sa vdm, o sa plesneask (hopefully!) oare?

[klein]

mie nu mi-a placut deloc filmul asta. pana si punctele pozitive pe care i le-a gasit pitbull mi s-au parut minore fata de felul in care se chinuie sa ne dea gata pe toate planurile. cred ca nimic nu ma enerveaza mai mult decat santajul sentimental si metaforele fortate dar si ratate pe deasupra. si cum n-ar fi fost suficient, schnabel foloseste cei mai nesuferiti actori posibili: amalric si seigner. bine ca s-a gandit cineva sa ii ofere un rol pe masura lui amalric asta: negativul in ultimul james bond.

[redmen]

Pentru cei care au vazut filmul si le`a placut sa fie pe faza ca o sa scoata Humanitas cartea dupa care a fost facut.Soon!

[klein]

e genul de film care da impresia publicul ca a asistat la "marea arta" si vad ca smecheria a si inceput sa functioneze.

[ulrich]

cel mai bun film pe 2007.
si cea mai buna cronica a lui pitbull,ptr. care-i si multumesc(demult traiam teama ca o sa vina als sa-l expedieze in cateva randuri scrise in leetspeak,ca o sa-l despice ambra cu sarcasmul lui,sau ca gionloc o sa-l analizeze pana la os.neintelegand nimic din el,de fapt)

[Alex Leo Serban]

ar putea cinva sa-i impuna individei d mai sus sa renunte la culoarea asta imbecila?? este o adevarata insulta estetik! (desi, in ac. contxt, 'agramaticalitatile' sale palesc prin comparatie... :lol: )

n-am vazut 'scafandrul...', dar merg p mina lui klein - stiu k are gust bun

[klein]

ar putea cinva sa-i impuna individei d mai sus sa renunte la culoarea asta imbecila?? este o adevarata insulta estetik! (desi, in ac. contxt, 'agramaticalitatile' sale palesc prin comparatie... :lol: )

n-am vazut 'scafandrul...', dar merg p mina lui klein - stiu k are gust bun

8) pai am. da tot ar trebui sa il vezi ca am mai avut opinii contrare si cine stie poate ca Scafandrul va fi marea revelatie si pentru tine.

[marx]

[b]
Într-o consultare cu doi colegi, imediat dupã proiecþie, îmi exprimam preferinþa pentru o viziune eminamente realistã - în contradicþie cu opinia unuia dintre interlocutori, medic de altfel, care susþinea concepþia metaforicã adoptatã de Schnabel.

daca tot ai amintit de discutia noastra post-vizionare, vreau sa si clarific sustinerea mea pt latura metaforica a filmului:
orice boala, indiferent de natura ei, are 2 perspective, precum o moneda cu avers si revers: 1. bolnavul descrie niste simptome, mai mult sau mai putin reale, si 2. medicul coreleaza semnele bolii pt a oferi un diagnostic, dar nu intotdeauna perceptiile coincid (aminteste-ti de faza cusaturii okiului drept: Jean-Do mai putea vedea cu acel oki, dar medicii conform unor criterii de evaluare au declarat bulbul ocular ca fiind inapt functional). De aceea, boala in mintea unui bolnav are alte coordonate de exprimare decat in mintea unui medic (sau ma rog, a unui spectator neutru). Iar abordarea din unghiul exterior de vedere, gen MDL, nu face decat sa prezinte onest si curat o cazuistica medicala.
Iar o boala skimba complet un om, ii scade pragul senzorial si toate evenimentele din jurul sau iau amploare. De aceea, prefer cazuri particulare de exprimare launtrica, decat cazuri generale, prezentate sincron cu o "realitate" neimplicata in profunzime, care de multe ori sunt si sunt repetitive.
Kiar Jean-Do afirma la un moment dat ca-n afara pleoapei stangi, mai are control doar asupra memoriei si imaginatiei sale. Deci, ne-a stabilit clar coordonatele filmului. Si nu inteleg de ce te asteptai ca un redactor-sef de la Elle sa se manifeste oniric ca un Fellini sau Lynch.

momente ca acelea cu Împãrãteasa Eugénie ori cu Nijinski, sau ridicarea lui Jean-Do din fotoliu pentru un sãrut, par mai degrabã naiv-demonstrative.

prezenta lui Nijinski si a imparatesei nu sunt deloc intamplatoare. sanatoriul din Berck, locul unde se desfasoara filmul, a fost in alte vremuri un sanatoriu pt bolnavii de tuberculoza (kiar s-a specificat in film asta), iar balerinul si imparateasa au fost clientii stabilimentului, kiar Max Blecher, bolnav de tuberculoza osoasa (sau in termeni tehnici, Morbul lui Pott) si-a descris in romanul "Inimi cicatrizate" experienta (tot dpv metaforic) internarii in acelasi sanatoriu.

[Alex Leo Serban]

ma bucur sa constat k marx foloseste 'oki', 'kiar', 'pdv' etc

dar tot n-am inteles dk i-a placut filmu - k sa stiu cum ma pozitionez... :lol:

[marx]

ma bucur sa constat k marx foloseste 'oki', 'kiar', 'pdv' etc

spre deosebire de tine, nu mi-am suprimat vocalele. oricum, am sanse putine sa ajung un killer ca tine

dar tot n-am inteles dk i-a placut filmu - k sa stiu cum ma pozitionez... :lol:

mda, postarea mea a fost mai mult pro domo, urmarea unei discutii avute in particular cu pitbull.

[Pitbull]

Marxule, tocmai de-aia explicitasem atât de clar discutia noasträ post-vizionare, pentru cä speram s-o continuäm aici, începuse interesant - päcat cä vouä v-a venit aftobuzu', de ne-a läsat frustrati, dezamägiti si dezopinati.
Asa cum ti-am spus încä de-atunci, pärerile noastre coincid în zona de bazä (intentiile filmului, modul lui Schnabel de a aborda REALITATEA, etc.), dar diverg cu privire la mijloacele de realizare. In parte, mi-am argumentat pozitia si în analizä (într-adevär, pe baza controversei noastre, care m-a pus pe gânduri), asa cä acum reiau, un pic mai punctual si concret:
Nu resping, Doamne-fereste, OPTIUNEA metaforicä - afirm doar cä, aici, era extrem de dificilä, tocmai din cauza particularitätilor la rândul lor extreme ale filmului (alea trei expuse la început: boalä; nivel extrem al bolii; non-fictiune). Adicä, LA NIVELUL unor maestri ai metaforelor ca Fellini, Lynch, Welles, Tarkovski, etc. - nicidecum IN STILUL lor, evident, cä doar fiecare e unic! Si cum e clar cä Schnabel nu e chiar atât de genial (desi, da, e un profesionist talentat, iar filmul lui nu-i räu deloc), mult mai bine i-ar fi reusit o abordare 100% realistä si obiectivä.
In acelasi sens îti räspund si la a doua observatie: sigur cä nici nu ne-am putea gândi sä-i atribuim lui Bauby niste viziuni felliniene, tarkovskiene, etc. - ci sä reprezentäm pe ecran viziunile lui interioare la acel nivel al inspiratiei de geniu... sau, dacä n-o avem, mai bine sä renuntäm. Omul le-a descris în carte sincer, corect, curat - dar în scris; transpunându-i ad litteram descrierile pe ecran, riscäm sä i le ieftinim sau vulgarizäm.
Sau, simplu spus:
GENIUL REGISORULUI TREBUIA SA FIE LA FEL DE URIAS PE CAT A FOST DE INTENSA EXPERIENTA LUI JEAN-DO (sub toate aspectele: durere, suferintä moralä, neputintä, introspectie, revelatie, înältare, etc.); nefiind, se cuvenea o abordare mai prudentä conceptual si imagistic.
Desigur, nu-i reprosez acest lucru lui Schnabel, nu-mi permit sä afirm, fudul, cä "trebuia sä stie cä nu-i un Bergman!" Fiecare film e sansa unei autodescoperiri, a unei mai profunde cunoasteri de sine, privind propriile calitäti si lipsuri; ca atare, prin acest film, de altminteri plin de calitäti, Schnabel a avut ocazia sä mai afle ceva despre el însusi; cä n-a aflat - dupä cum relevä reactia aia de pusti räzgâiat de la Cannes - e treaba lui, nu afecteazä cu nimic filmul ca atare, si valoarea lui intrinsecä.

[marx]

Marxule, tocmai de-aia explicitasem atât de clar discutia noasträ post-vizionare, pentru cä speram s-o continuäm aici, începuse interesant - päcat cä vouä v-a venit aftobuzu', de ne-a läsat frustrati, dezamägiti si dezopinati.

hai s-o luam logic: ideea ta de baza e ca daca Schnabel n-a fost in stare sa potenteze trairile descrise in carte de Jean-Do Bauby era mai bine sa abordeze regia intr-o maniera realista, nu?!
daca te-ar fi ascultat Schnabel realismul povestii s-ar fi redus la o naratiune stereotipa, gen plimbatul trupului inert al lui J-D, de la sala de masaj la pat via sala de imbaiere, mai vedeam o plosca incarcata cu produse organice, mai inflorea o perfuzie agatata de un stativ si cu un efort de imaginatie ne inkipuiam vrejul de fasole al lui Jack, fetzele medicilor ne apareau skimonosite de neputinta, iar vizitatorii-suporteri ar fi fost ca niste personaje participante la un vernisaj de picturi abstracte din care unii nu inteleg nimic, iar altii se prefac ca au gasit comunicarea cu simbolurile prezentate.
Din pacate realismul, gen uite un avorton daca tot vorbim de un avort, imi pare o metoda rudimentara de-a expune o poveste, pt ca taie si toate legaturile intime dintre film si spectator (nu mai lasa loc pt versiunea imaginara a privitorului), si apoi distruge notiunea de film artistic, de fantasia, ramanand doar la stadiul de mimesis.
(daca ai posibilitatea sa vezi filmul lui Denys Arcand, Invaziile barbare, comparativ cu MDL pt delimitarea unui stil "artistic" de unul "documentar", ingust-realist).
Iar despre metaforele la care apeleaza Schnabel pt a sustine onirismul livresc al lui J-Do Bauby mie-mi par veridice. Arata exact ca o revista glossy de culturala generala care vorbeste in termeni lejeri despre mistica, ontologie, disperare si viata.

[Alex Leo Serban]

aici - desi, repet, n-am vazut (ink) filmu - nu mai sint d acord cu marx, din principiu:
eu sustin, dimpotriva, k numai realismu (= mimesis-u) este un demers si onest, si sustenabil din pdv al reprezentarii, pt k anvoleurile onirice sint strict personale, individuale, la purtator. k sa t lansezi p ac pista ori t declari - programatic - suprarealist, ori propui un cinema 100% autoscopic, kre s hraneste din realitate (nu realism!), incl din realitatea interioara, pt a atinge o 'nirvana' artistik - vezi fellini, lynch e tutti quanti.

atunci cind 't pui in pielea' unui pers, povestesti la pers I trairile sale (cum inteleg k s intimpla in 'scafandru...') riscu im-posturii & al unei specii d patetism kitsch creste.

iar exemplu oferit d marx nu mi s pare f potrivit aici: 'invaziile barbare' nu e un film 'oniric', ci cit s poate d realist - numai k e un realism dja-vazut, demonstrativ, aproape televizual... este un film, in mod evident, inferior 'mortii dlui lazarescu' - desi, fireste, poate atinge suflete mai sensibile, insensibile la arta adevarata, pt k ia publicu prizonier al unei situatii identificate k omeneask, prea omeneask.
altfel spus: esti miskt d subiectu 'invaziilor...', nu d felu cum este tratat ac subiect (= la prima mina, indistinct, 'in yr face').

[marx]

aici - desi, repet, n-am vazut (ink) filmu - nu mai sint d acord cu marx, din principiu:
eu sustin, dimpotriva, k numai realismu (= mimesis-u) este un demers si onest, si sustenabil din pdv al reprezentarii, pt k anvoleurile onirice sint strict personale, individuale, la purtator. k sa t lansezi p ac pista ori t declari - programatic - suprarealist, ori propui un cinema 100% autoscopic, kre s hraneste din realitate (nu realism!), incl din realitatea interioara, pt a atinge o 'nirvana' artistik - vezi fellini, lynch e tutti quanti.

adevarat graiesti. dar, filmele astea "nirvanatice" (ar merge catalogate ca si "kathartice") gen fellini, lynch sau greenaway sunt filme de autor, monoparentale, controlate totalitar dpv conceptual de catre o singura persoana. in skimb, "scafandrul" este o carcasa caruia Schnabel a incercat sa-i inlature crusta literara pt a o face pretabila vizual. iar pt ca e un subiect intim scriitorului, iar Schnabel e doar intermediarul, am tinut cont ca vad "viata" esuata a unui redactor de revista glossy, pt care nu mai conteaza ce doza de patetism sau kitsch lasa in urma....

iar exemplu oferit d marx nu mi s pare f potrivit aici: 'invaziile barbare' nu e un film 'oniric', ci cit s poate d realist - numai k e un realism dja-vazut, demonstrativ, aproape televizual... este un film, in mod evident, inferior 'mortii dlui lazarescu' - desi, fireste, poate atinge suflete mai sensibile, insensibile la arta adevarata, pt k ia publicu prizonier al unei situatii identificate k omeneask, prea omeneask.
altfel spus: esti miskt d subiectu 'invaziilor...', nu d felu cum este tratat ac subiect (= la prima mina, indistinct, 'in yr face').

nup, nu m-ai citit cu atentie. am spus ca Invaziile... e un film "artistic" (nicidecum oniric) vs MDL care prezinta realist-ingust (adica are o singura axa de desfasurarea a povestii, in acelasi ton sumbru).