"Agora"

[Pitbull]

Chiar înainte de 1800, a avut loc o chestie numitä "Revolutia Francezä" - îi decapitau pe äia, pe capete (la propriu!) Mai încoace, s-a inventat si un "Gulag"... iar undeva, la räsärit, unii mici si galbeni se cäsäpesc într-o veselie continuä... Iar astea-s doar fenomenele de masä - în rest, mai sunt si altele, multe si märunte.

Da' mergem la topicul-on-topic, please?

[Chambord]

Filmul a fost lansat la Cannes anul trecut si mi-am adus aminte ca parea sa aiba o problema cu istoria.

http://www.cinemagia.ro/forum/showpo...4&postcount=88

[Pitbull]

Bade Chamboarde... ää, sau... boarde Chambade... Uf, puii mei - BAI CHAMBORDULE!
Da' bine le mai zici matale, dom'le!

[miercuri]

Are o prietena invitatie si ma duc si eu impromptu sa-l vad, amu la 6.

[corinka]

Imi pare rau sa vad filmul atat de infierat aici. Mie mi s-a parut exceptional. Nu il concide deloc un film anticrestin, ci mai degraba un film despre ignoranta, nimicnicia umana, setea de razbunare si puterea care ia mintile. De ce? Inainte crestinismul era in afara legii, apoi a intrat in legalitate, dupa care a devenit singura religie admisa in Imperiu. Atunci multi crestini au uitat sa fie crestini si au profitat de intoarcerea rotii.
L-as lua ca pe un studiu de caz. Intamplator i-a avut in prim-plan pe crestini, putea fi orice alta religie.

[profudereligie]

Iată ce a scris Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, cap. XXX, paragraful 239:

...Oricum ar sta lucrurile, convertirea lui Constantin a asigurat creştinarea oficială a Imperiului. Primele simboluri creştine au început să apară pe monede din anul 315, iar ultimele imagini păgâne dispar în 323. Biserica primeşte un statut juridic privilegiat, adică statul recunoaşte validitatea sentinţelor tribunalului episcopal, chiar în materie civilă. Creştinii acced la cele mai înalte demnităţi şi măsurile de restricţie împotriva păgânilor se înmulţesc. Sub Theodosie cel Mare (379-395), creştinismul devine religie de stat şi păgânismul este interzis definitiv; prigoniţii devin prigonitori...

...Pe de altă parte, solidaritatea creştinilor era fără egal; comunitatea îşi lua asupra ei sarcina întreţinerii văduvelor, orfanilor, bătrânilor şi îi răscumpăra pe cei căzuţi în mâinile piraţilor. În timpul epidemiilor şi asediilor oraşelor, creştinii erau singurii care se îngrijeau de cei răniţi şi îi îngropau pe cei morţi. Pentru toţi dezrădăcinaţii Imperiului, pentru victimele alienării culturale şi sociale, Biserica era singura speranţă de a dobândi o identitate, de a găsi sau de a regăsi o semnificaţie existenţei...

...Înnoirea cea mai neaşteptată şi care a avut consecinţe considerabile în istoria religioasă, culturală şi socială a Europei a fost monahismul, caracterizat prin separarea de lume şi printr-un ascetism foarte sever...
...După cum remarcă Peter Brown, călugării îşi aleseseră de bunăvoie "anticultura", pustiul şi peşterile...

...Către finele sec. al IV-lea, se asistă, din Mesopotamia până în Africa de Nord, la un val de violenţe săvârşite de călugări: în 388 ei incendiază o sinagogă din Callinicum, lângă Eufrat, şi terorizează satele siriene în care se găseau temple păgâne; în 391, patriarhul din Alexandria, Theofil, îi cheamă pe călugări să "cureţe" Serapeumul, citadela marelui templu al lui Serapis. În aceea epocă ei pătrund cu forţa în casele păgânilor ca să caute idoli. În 415, un grup de călugări fanatici comit una din cele mai odioase crime din istorie: ei o lişează pe Hypathia, nobila femeie-filosof din Alexandria, pe care discipolul ei, episcopul Synesios, o evoca astfel: "mamă, soră, profesoară şi binefăcătoare".
În Orient, episcopii îi ocrotesc pe călugări ca să-şi întărească propria situaţie: împreună, episcopi şi călugări, se pun în fruntea poporului şi îi dictează acestuia opiniile...

Fără cuvinte...
PS: sublinierile sunt ale mele

[Pitbull]

Bunä contributie, Profule (eventual), si bune sublinieri.
Dar nu e "färä cuvinte" - dimpotrivä!
Acest adevär istoric este de discutat! (Nu la nivelul faptelor, ci al semnificatiilor.)
Crimele fanaticilor crestini din acea epocä (si nu numai) au adus mari deservicii crestinismului - pe toate planurile (inclusiv cele mai înalte).
Conversely, tratarea lor cu semnul generalizärii are un efect similar, dar de sens contrar. (Vezi fragmentul din analiza mea unde fäceam comparatia cu propaganda anticomunistä de dupa 1989, la fel de fanaticä precum cea de semn contrar, imediat anterioarä. Alte mästi, aceeasi piesä...)

[Chambord]

Recomand cronica asta. A se citi cu atentie

Andrei GORZO | dilematograf
Antiteism

● Agora (Spania, 2009), de Alejandro Amenábar.

Unul dintre scopurile filmului Agora e acela de a populariza figura unei eroine a intelectului: Hypatia, care a trăit în provincia romană Alexandria în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea d. Hr., îndeletnicindu-se cu filozofia, astronomia şi matematica, şi a murit ucisă de nişte fanatici creştini. În această privinţă, regizorul Alejandro Amenábar şi co-scenaristul său, Mateo Gil, au făcut o treabă respectabilă: jos pălăria în faţa refuzului lor de a-i inventa eroinei o poveste de dragoste, ca s-o facă mai „accesibilă“ marelui public. Căci aşa procedează, de obicei, cineaştii care vor să facă cinema popular din vieţile intelectualilor: pornind de la premisa că „marele public“ n-ar putea niciodată să empatizeze cu un personaj (mai ales feminin!) care se defineşte în primul rînd printr-o pasiune de ordin intelectual, ei aleg să-l definească printr-o pasiune de ordin sentimental, la nevoie inventînd una. De exemplu, în recentul film Becoming Jane, performanţa literară a lui Jane Austen e prezentată, insultător, drept produsul unui eşec amoros, ca şi cînd o performanţă în zona aceea nu se poate explica decît printr-o neîmplinire în zona cealaltă, ca şi cînd o femeie, oricît de importantă, nu se poate defini decît în relaţie cu un bărbat. Este deci spre cinstea lui Amenábar că, în filmul lui, Hypatia (Rachel Weisz) nu se defineşte prin vreo pasiune amoroasă, ci, dimpotrivă, prin faptul că pune alte lucruri – cercetările ei astronomice, munca ei de pedagog (la care ar trebui să renunţe dacă s-ar mărita) – mai presus de asta. Nu se defineşte în relaţie cu vreun bărbat. Bărbaţii din jurul ei – în primul rînd Orestes, un discipol de-al ei, şi Davos, un sclav cu mintea curioasă, pe care Hypatia îl lasă să participe la cursurile ei – sînt cei care se definesc prin raportare la ea. Ea nu se schimbă pe parcursul filmului, ei da. Ea constituie reperul de raţionalitate şi deschidere intelectuală de care ei se îndepărtează mergînd cu valul triumfător al creştinismului – fostul sclav devenind un apărător feroce al noii ordini creştine, fostul discipol creştinîndu-se şi el în interesul carierei lui politice. Agora nu e un film cu un erou şi o eroină: toate calităţile eroice sînt numai la ea. În schimb, drama e la ei, în conflictul dintre loialitatea lor faţă de valorile reprezentate de Hypatia şi presiunea religioasă de pe capul lor – presiunea care se exercită asupra lui Orestes pentru ca acesta s-o condamne ca vrăjitoare, presiunea care se exercită asupra minţii lui Davos pentru ca aceasta să se închidă de tot.

După cum probabil că s-a înţeles deja, filmul e făcut şi cu un al doilea scop: acela de a fi un fel de pandant cinematografic al recentului val de cărţi de popularizare a ateismului, semnate de autori ca Richard Dawkins, Christopher Hitchens şi Sam Harris. Şi pe frontul ăsta, abordarea lui Amenábar e una respectabilă. Evident că într-un asemenea demers e greu de evitat un anume schematism dramaturgic (sesizabil, aici, în evoluţia personajelor masculine), dar schema e una elegantă ca desen, fără forţări sau îngroşări. Fără ca scenariştii să le forţeze în vreun punct, cele două personaje masculine ajung în situaţia în care nu-şi mai pot împăca loialitatea faţă de Hypatia cu loialitatea cerută de religie: Orestes nu mai poate tolera pe lîngă el o femeie ca ea – o învăţătoare obişnuită să ia cuvîntul în adunări de bărbaţi – decît ieşind din cuvîntul Sfinţilor Părinţi; Davos nu-şi poate închide mintea suficient de bine încît să se transforme în braţul înarmat al Domnului, căsăpitor de mozaici şi de politeişti, continuînd totodată să se agaţe de amintirea ei. Să fie oare suficient pentru a demonstra că a avea o minte religioasă a fost, este şi va fi întotdeauna incompatibil cu a avea o minte deschisă, raţională, curioasă etc.? Fireşte că nu, dar liber-cugetătorismul are şi el dreptul să aibă martiri şi sfinţi, la fel ca religiile, şi a-l acuza pe Amenábar de parti-pris antiteist e la fel de lipsit de sens cum ar fi să acuzi un cineast religios de parti-pris antiateu. Asta este Agora – un discurs dramatic avînd ca scop popularizarea ateismului – şi a-l acuza că este ceea ce este nu duce nicăieri. Eventual, poate fi acuzat că e un discurs necivilizat, care deformează grosolan adevărul istoric, numai că nu e cazul: în termenii lui – care, repet, sînt termenii unui discurs de popularizare –, e inteligent şi elegant. E adevărat, în momentele de maxim dramatism aş fi preferat să aud altă muzică decît inevitabila jelanie care pentru mulţi regizori pare să fi devenit sinonimă cu ideea de antichitate. Şi, atunci cînd o secvenţă se deschide cu imaginea unor furnici mişunînd pe o piatră, pentru a se închide cu imaginea multor creştini, filmaţi de sus, mişunînd printr-o piaţă, întocmai ca furnicile din primul cadru, nu se poate spune că figura de stil e una subtilă. Dar asemenea stridenţe retorice sînt rare.

[vave]

Spoilere!

Primul lucru pe care veau să îl menţionez este replica de la începutul filmului ce mi-a plăcut enorm. În ultima vreme acord o mare importanţă primei replici, iar aceasta este exact pe gustul meu. Îmi aminteşte de Stardust.

How many fools, do you think, have asked themselves why don’t the stars fall from the sky? But you, who have the teaching of the wise, you know that the stars move neither up, nor down, they merely revolved from East to West following the most perfect course ever conceived: The Circle.


Mi s-a spus înainte să ajung la film că este plictisitor. Nu cred acum nici măcar o clipă lucrul acesta. Totuşi pe cât de grav şi-a păstrat caracterul, pe atât de mult am râs, deşi motivele mele de amuzament sunt copilăreşti.

Davus, posibilul erou pierdut pe drum, în interpretarea lui Max Minghella, nu face mare lucru - decât că se tot uită adânc încoace şi-ncolo, semn că-l macină.

Bine punctat.

Max Minghella în rolul lui Davus, sclavul Hypatiei, mi-a părut teatral. Cel mai bun exemplu este când s-a înfuriat prima dată [atunci când Hypatiei îi este cântată o melodie de către Orestes, unul dintre discipolii săi]. Trebuie să recunosc că dilemele sau conflitul interior al lui Davus m-au cam depăşit. Este prins între non/credinţă şi iubirea pentru stăpâna sa [uşor clişeică, de altfel] şi dorinţa pentru libertate. Prea multe, prea alambicate. Totuşi maturizarea personajul frumos evidenţiată.

Mi-au plăcut enorm panoramările cu oraşul, bine detaliate. Dar pe aceeaşi idee, deşi în film era vorba chiar şi despre forma Pământului, imaginile cu planeta văzută din spaţiu mi s-au părut cam rupte din context. Prin simplul fapt că mă scoteau din starea filmului şi a acţiunii [din secolul patru!].

Cum şi Pitbull a amintit, un alt lucru ce nu mi-a plăcut a fost momentul când s-au ars “cărţile” din bibliotecă. Imaginea de sus în care se observă zeci de furnicuţe rapide [adică acei creştini], iar parcă din alt film. Cum de altfel m-au deranjat şi câţiva stropi de sânge ce s-au lipit de ecran. Şi dacă tot am adus vorba de sânge, trebuie să recunosc că momentul decapitării chiar m-a surprins într-un mod plăcut. Dar fie mai inserau imagini la fel de şocante, fie îl scotea şi pe acesta. Aşa lăsat singur se cam pierde prin sumedenia de pietre aruncate şi capete sparte.

Ba mai mult, ca să-i iasă pasienţa corectitudinii politice, Alejandro trişează cu adevărul documentar la modul cel mai neruşinat, făcând-o pe Hypatia atee, când izoarele o atestă ca politeistă (sau "păgână", în limbajul uzitat).

Deşi nu are legătura cu acea corectitudine a politicii, ar trebui menţionată şi vârsta ei, nu? În film fiind mai tânără.

------------------------
Scriu mai departe despre momentele ce mi s-au părut amuzante, cel mai haios dintre toate fiind când se citea din scriptură:
"I do not permit a woman to teach or to have authority over a man, but to be… in silence."
Fix după m-a bufnit un râs ce cu greu mi l-am putut stăpâni. Oricum eram amuzată dinainte pentru că la fiecare zece minute din film cineva îi cerea altcuiva să îngenuncheze sau îngenuncheau fără să li se mai spună. Prin urmare nu a trebuit să mă gândesc mult în a considera Agora, drept un film al fetişurilor. Unde mai pui că Hypatia a fost numită whore deşi, se pare, era abstinentă. Aceasta cred că e până la urmă marea descoperire a ei [ce elipse!?], considerată în prezent o enigmă, şi anume cum să aibă bărbaţi la picioare [sau în genunchi] fără a le oferi niciun avantaj.

[keepwalking]

O impostură istorică de proporţii - „AGORA“ de Alejandro Amenábar

Elena DULGHERU

De la începuturile cinematografului, numărul filmelor explicit antireligioase l-a prevalat cu mult pe cel al specialiştilor dispuşi să le amendeze. Situaţia nu s-a schimbat nici azi, cu toate că steagurile politice sub care defilează marile industrii de film nu mai arborează svastica ori secera şi ciocanul. Pe de altă parte, frica de a fi acuzată de „spirit inchizitorial“ şi bigotism (?!) determină critica la o extremă reticenţă în demascarea instigărilor la ură şi discriminare religioasă, ori a gogonatelor imposturi istorice (precum cea a lui James Cameron din „Mormântul pierdut al lui Iisus“ sau în ecranizările după Daniel Brown).

Unul dintre cineaştii nefast consacraţi în această opţiune este spaniolul Alejandro Amenábar, autorul răsunătorului „Mar adentro“/ „Marea dinlăuntru“ (2004), o tulburătoare şi subtilă pledoarie pentru eutanasie, îmbrăcată în ambalajul unei drame psihologice complexe şi seducătoare, laureată cu cele mai prestigioase premii.

Dar iată că multioscarizatul cineast nu se mulţumeşte cu postura (avantajoasă) de liber-cugetător, militant pentru drepturile omului, ci o îmbrăţişează făţiş pe aceea de luptător angajat împotriva credinţei în general, a creştinismului în special, dar mai ales a adevărului istoric şi a… bunului simţ scenaristic. Oscarurile obţinute i-au permis să se angajeze, împreună cu coscenaristul Mateo Gil şi cu producătorii Fernando Bovaira şi Álvaro Augustin, în aventura unei superproducţii istorice costisitoare (50 mil. euro), „Agora“, o descindere în labirintul de conflicte politice şi religioase ale Alexandriei elenistice (sec. IV d.H.); perspectiva virulent anticreştină abordată este probabil cea care le-a dat realizatorilor speranţa că… „investiţia va fi recuperată“! Numai că ambiţia a surclasat cu mult competenţele în domeniu şi cheful de documentare ale echipei artistice, convinsă, probabil (de un Cameron, de un Daniel Brown şi de alţii), că orice impostură istorică, dacă e politic corectă, e salutată de spectatori şi de industria filmului. Dar nu e tocmai aşa, mai ales când tendenţiozitatea imposturii se bate cap în cap cu pretenţiile elucubrante, ridicole şi contradictorii ale realizatorilor. Încercaţi să vizualizaţi, în termeni hollywoodieni, subiectul filmului din prezentarea făcută chiar de Amenábar: „Agora este povestea unei femei, a unui oraş, a unei civilizaţii şi a unei planete. Agora este o planetă pe care trebuie să locuim împreună. Am căutat să punem în evidenţă realitatea umană în contextul tuturor speciilor de pe Pământ, iar Pământul în context cu Universul; oamenii, care sunt ca nişte furnici pe Pământ, iar Pământul ca o minge între multe alte stele“. Da, filmul este o cacealma, pentru că piesele-cheie care-i lipsesc sunt focala (sau perspectiva) şi subiectul.

Stabilirea subiectului poate fi ea însăşi subiectul unei hermeneutici: filmul este despre o fecioară savantă, filozoafă neoplatoniciană, Hypatia din Şcoala alexandrină a Egiptului (personaj real) şi despre concurenţa a doi elevi ai acesteia la mâna ei, despre cum Hypatia renunţă atât la iubirea ambiţiosului aristocrat Orestes (alt personaj real), pentru a se dedica studiului mişcării planetelor, cât şi la oferta celuilalt pretendent de a se converti de conivenţă la creştinism, despre Biblioteca alexandrină în sine şi despre una din incendieriile acesteia (la sf. sec.IV), atribuită unor fanatici creştini, despre luptele dintre „hoardele“ de creştini, iudei şi romani (aşa cum numai un împătimit al MTV-ului, care nu a citit niciodată o carte de istorie antică, şi le-ar imagina), despre lapidarea Hypatiei de către o altă „hoardă“ de creştini (fapt consemnat, se pare, de doi istorici ai epocii, Socrate Scolasticul şi Eunapius de Sardis), dar şi despre veşnicul conflict dintre ştiinţele liberale, care înnobilează şi mântuie, şi religiile înrobitoare şi obscurantiste. Că filmul este un mare fiasco e puţin spus.

Să fim bine înţeleşi: o oarecare distanţare de veridicitatea istorică nu e neapărat un păcat, inadvertenţe istorice se găsesc în multe opere repere ale literaturii universale şi ale filmului. Mari creatori (de la Shakespeare la Eminescu şi Tarkovski) îşi permit să „modeleze“ detalii ale istoriei în favoarea ideii dramatice, fără a compromite evenimentul evocat. În termeni juridici, o fac cu „bună-credinţă“. Reaua-credinţă apare când, mizând pe ignoranţa sau neatenţia auditoriului, detaliile sunt modificate pentru a impune intenţionat un sens străin, chiar opus celui al evenimentului evocat. În semiotică, se numeşte „deturnare semantică“, iar în termeni juridici, rapt, calomnie, impostură.

Filmul a fost amendat pentru anticreştinism până şi de cronicarii cei mai puţin interesaţi de credinţă; recursul la creştinofobie e cu atât mai evident, cu cât filmul e mai lipsit de structură şi logică scenaristică. Povestea se răsfiră între planuri narative şi teme multiple, pe care nici regizorul, nici coscenaristul nu le mai ţin sub control: tema fecioarei dedicate virtuţilor, înţelepciunii şi ştiinţei - motiv antic grecesc, exaltat mai târziu de renascentişti şi romantici; tema bibliotecii, fără apanajul mistic borgesian, ci ca simplu (şi ipocrit) stindard al ataşamentului pentru erudiţie (dacă ar fi fost real, filmul n- ar fi arătat astfel!), şi tema „eternului“ conflict dintre progresism şi obscurantism (primul, ataşat prin definiţie partizanilor lui Euclid, cel de-al doilea, discipolilor lui Hristos şi ai oricărei teofanii).

Este uimitor cum regizorul atribuie Veacului de Aur al creştinismului, care a dat marea Şcoală Patristică Alexandrină şi despre care a curs atâta cerneală, clişeele Inchiziţiei, războaielor religioase medievale ori Conquistei spaniole, ba chiar obsedantelor decenii totalitare!! În viziunea sa egalizatoare, creştinismul, după trei veacuri de mucenicie şi catacombe, s-ar fi adoptat în masă, asemeni carnetului de partid, din oportunism („trebuie să fii de partea puterii“, sugerează fostul sclav al Hypatiei, Davus, convertit de curiozitate la creştinism şi ajuns peste noapte episcop), martiriul nu ar fi decât joc fachiric (ne arată predicatorul Ammonius, ce ţopăie ca un derviş prin jăratec, instigă la ură, acoperindu-se viclean cu citate evanghelice, şi se laudă că Dumnezeu îi vorbeşte tot timpul), iar omiliile, o sforăitoare poliloghie de partid. Gesturile şi faciesurile grupurilor de creştini amintesc de cele ale papuaşilor dintr-un ritual orgiastic ori, în cel mai bun caz, de ale suporterilor la un meci de fotbal. Culmea „subtilităţii“ regizorale e atinsă când momentul prohodirii unui episcop - personaj episodic, neutru în film - este acompaniat sonor de un apăsător bâzâit de muşte (procedeu defel original, de altfel)… Alături de atâta ură, obtuzitate şi ignoranţă, orice elogiu al Palas-Athenei îşi deconspiră singur duplicitatea, lovit chiar de paloşul, intolerant la ipocrizie, al olimpienei fecioare!
-----------------------------

Ziarul Lumina, 13 februarie 2010

[Alex Leo Serban]

... dc nu ma surprinde opinia elenei dulgheru?

ps ziarul 'lumina'... exista asa ceva?!
in ce judet?

[Windom]

Nu inteleg de unde atita bigotism in sec. XXI... Ridicol & trist.

[corinka]

Articolul redat mai sus mi se pare execrabil. Este extrem de subiectiv si autoarea nu pare sa fi gandit prea mult inainte de a se apuca de scris. Exaltarea razbate printre randuri.

Pe mine ma ofenseaza atacurile nejustificate si netemeinice sau malitioase la adresa religiei mele, dar acest film nu mi s-a parut ofensator la adresa crestinismului. Este un film antibigotism, nu anticrestinism. Ca dovada, bigotii au si sarit in sus.
Codul lui Da Vinci mi s-a parut si mie un film de toata jena si nu pentru ca as fi simtit ca ar fi atacat crestinismul. Nu sunt habotnica, prefer sa gandesc. Religia nu mi-a atrofiat creierul.
Spre deosebire de Codul lui Da Vinci, Agora, insa, merita aplauze.

[Windom]

Eu pina acum n-am vazut sa se umfle fasolea in vreunul/vreuna cum ca un film ar fi prea religios... Se pare ca rationamentul asta functioneaza numai intr-un sens.
Asa s-au ridicat citeva voci, cavaleri fara pata, si impotriva lui The Last Temptation of Christ la aparitia acestuia...
Cit priveste articolul de mai sus, e numai bun de Turnul de Veghere...

[Pitbull]

Mä temeam cä va fi un articol de un bigotism scârbos, dintre cele care fac mai mult räu decât bine credintei, si l-am citit pregätit sä-l iau în tärbacä - dar, spre surprinderea mea, e rezonabil, obiectiv si de bun-simt (incomparabil mai ponderat decât anticrestinismul fanatic si de prost-gust al peliculei). Singurul lucru de mirare e cä într-un secol care încä mai pästreazä cicatricele ateismului habotnic si ale comunismului, filme ca "Arahnofobia" asta mai pot stârni simpatii. (Nu mä refer la nulitäti, ci la câtiva oameni respectabili si de bunä-credintä care, totusi, se lasä indusi în eroare.)

[Alex Leo Serban]

asa cum arata andrei gorzo ("Nici adepţii celorlalte religii nu sînt reprezentaţi în acest film ca fiind mai breji. Aş zice că lucrul ăsta e perfect vizibil pentru orice spectator care nu e rău-voitor sau ale cărui susceptibilităţi religioase nu-i deformează percepţia." - vezi intreg comentariul pe liternet) si cum a punctat f bine si corinka, filmul nu este 'anti-crestin', ci anti-bigotism.

dar este inutil sa continui a aduce argumente in ac sens, pt k tabara bigotilor este opaca la orice argument de bun-simt; nimic nu clatina convingerile acestora - nici macar (vezi aici mai sus) citatele dintr-o autoritate precum mircea eliade...

articolul 'rezonabil, obiectiv si de bun-simt' ( ) este comic pt k, umoral 100%, substituie demonstratiei previzibile convingeri incasabile - care, in +, sint k un sirag (matanii?) de 'wishful thinking'-uri intervenind abrupt, in final de paragrafe, in kip de 'concluzie' irefutabila ('Da, filmul este o cacealma, pentru că piesele-cheie care-i lipsesc sunt focala (sau perspectiva) şi subiectul. (...) Că filmul este un mare fiasco e puţin spus. (de fapt, nimeni n-a spus! - n.m.) (...) În semiotică, se numeşte „deturnare semantică“, iar în termeni juridici, rapt, calomnie, impostură.' etc)

dar e.d. (care mi-a fost studenta) era notorie, printre colegii ei, pt 'naivitatile' senine care stirneau, invariabil, hohote de ris...

ps pt k nu vreau sa 'risc' o bannare hodoronc-tronc, voi continua discutia dspr ac film pe alt forum

[Pitbull]

Pa, Tufi...!
(May be read also as: "Patu', fi!")
(Unde "fi", evident, nu poate fi decât litera greceascä si al ei sens...)

[Gloria]

Leo, atentie! Corect e „este inutil sa continuU

[cremaxx]

Tocmai l-am dat jos de pe net,Revin mai tarziu cu detalii.

[Alex Leo Serban]

gloria, re:atentie - mai nou, s-a revenit la 'eu continui'!

vezi aici: http://agonia.ro/index.php/article/1...alut_noul_DOOM

('Pentru verbul “a continua” s-a optat definitiv pentru forma “eu continui”, considerată greşită până acum, în locul lui “eu continuu”)

si aici: http://ro.wiktionary.org/wiki/continua
(unde sint considerate corecte amindoua formele...)