Filme bune recomandate spre vizionare

[alali]

Roma (2018)
by Alfonso Cuaron



Cuaron omagiaza femeile din viata lui, a mea, a ta si a tuturor.

Roma by Netflix sau by Alfonso Cuaron? (asa doar ca sa ofticam Cannes-ul, festival ce se vrea conservator si care nu introduce filme produse de entitati precum cea amintita) O intrebare pusa in gluma, bineinteles, caci Roma e proiectul de suflet al lui Alfonso Cuaron; Are si platforma de streaming online meritele ei, imense, cum reiese din multiplele discursuri de multumire pe care regizorul le-a adresat pe la mai toate festivalurile, numind direct entitatea respectiva, fara ocolisuri sau retineri.
Roma e un biopic destul de ciudat pentru ca cel ce isi ecranizeaza viata, Cuaron insusi, nu vrea sa creeze din acest proiect cava nostalgic, ceva din trecut, ci vrea sa aduca in actualitate un crampei din copilaria sa. Spun ca e ciudat mai ales cand declari peste tot ca ai tinut in mod expres ca in aceasta ecranizare up-to-date sa incluzi pana si mobila pe care au detinut-o parintii tai in anii '70, depunand pentru asta o munca de sisif.
Dar chiar si cu decorul istoric ori cu luciul imaginii in alb-negru, povestea ii face pe plac autorului ei si este valabila inca pe mai toate meridianele. Asa cum marturisea maestrul de ceremonii insusi, persoane de pe tot mapamondul s-au regasit in mesajul pe care el l-a pus in proiectie. Un lucru impresionant daca e sa tinem cont de cei aproape 40 de ani ce ne separa de la data evenimentelor reale.
Filmul este unul sensibil, foarte bun doar ca lucrurile sunt mult ca "prea in viata". E real, da, ca doar astfel se poate sa se contureaze o protagonista parca sculptata si nu doar o imagine pe sticla la care doar te uiti. E cumva palpabila aceasta Cleo. Iar Yalitza Aparicio, debutanta ce ii da viata, mirobolanta. Practic, mai mult la interpretare o sa ma limitez in discutia despre cum e si cum se simte acest film, Interpretare si ecouri ale ei.
Lucrurile incep cu timp in debutul vizionarii. Timpul e si un suport al naratiunii dupa cum ne spune Cuaron. In deschidere vedem o pardoseala cu gresie peste care trece apa cu detergent. Multa apa pentru ca "a spala acea curte interioara ia timp", ne spune regizorul. Si dupa vreo 3-4 minute, imaginea incepe sa se ridice si vedem o scrugere. Apa, cerul oglindit in ea, avionul care intretaie aceasta reflexie, multa simbolistica pe care fiecare o interpreteaza cum vrea - mana libera tot de la acelasi regizor. Incheierea se face tot cu ajutorul acestor 3 elemente, apa, cer si avion, exact in aceeasi ordine, deci pe subiect se merita sa se mediteze.
Personajul principal feminin are ceva din nobletea caracterizarilor lui Zola. O viata in slujba altora. Nu e sclavie asa cum v-ati puteti gandi, e ceva modern, ce se numeste in lumea latina "interna", adica servitoare cu program nelimitat. "Dueña", expresie folosita ca recomandare atunci cand angajatoarele o insotesc pe Cleo la spital, nu inseamna altceva decat "stapana", sau forma mai putin agresiva, dar mai umilitoare, "proprietara"; de parca ai putea sa detii o persoana. Si totusi Cleo nu e un suflet zdrobit. Are timpul ei, reuseste chiar sa ramana si insarcinata. E adevarat ca si afro-americanii aflati in robie aveau serile lor de dans si cantec, doar ca acum e mai civilizat si cu mai mult respect. M-a impresionat decizia de a nu include nici macar o reactie a femeii atunci cand este umilita de Fermin. Absolut nimic, nici maca nu se decide introducerea ei in cadru. Minunata aceasta decizie ce pastreaza intacta integritatea tinerei, nealterandu-i portretul cu nimic. Arta marca Cuaron!
Timpul insa se scurge inexorabil si unealta regizorala cea mai sfredelitoare aduce cu sine remuscarea. Pragmaticii au gasit in drama o eliberare. Ma inscriu oarecum printre ei, desi sa vezi trupul acela plapand cum se indoia in timpul manevrelor medicale, simti cum mori si tu putin cate putin. Insa o mama, indiferent de contextul in care se gaseste, pierde definitiv o bucata din ea, parte ce nu mai revine la viata niciodata. Dramatic, sfasietor si nedrept ce se intampla cu acesti ingeri de-o palma, pentru ca aici e universalitatea filmului: Astfel de lucruri se intampla chiar in momentul in care scriu aceste randuri. Si cat am asteptat in acele momente interminabile minunea. Cum mi-am ascutit auzul ca sa prin un scancet ce poate i-a scapat medicului. Dar viata, ca iarasi ea e vinovata, a lovit fara mila.
Inchei aici pentru ca durerea ce razbate de pe strada Tepeji numarul 21, chiar din inima cartierului Roma, din imesului Mexico City, m-a cuprins din nou si sigur in aceasta seara nu o sa mai imi dea pace.
Concluzie: Iti zdrobeste inima, pentru ca asa e in viata. Roma e locul ce exista in viata reala si unde Cleo munceste, traieste, atat cat ii permite munca si se naste ca mama. Tot in acest cartier ea moare pentru copilul ei, dar renaste pentru ai altora. Roma e trist pentru ca tristi sunt si cei ce trudesc ca altii sa se bucure de libertate. Un destin ca multe altele, de atunci, acum si din viitor. Nota 9,09!

[alali]

Zama (2017)

by Lucrecia Martel

E de ajuns sa privesti primele secvente din Zama, cele introductive de pana la derularea credits-ului de inceput, pentru a-ti da seama ca vei asista la ceva diferit, la acel cinema alternativ care garanteaza in mare lui parte, calitatea.
Totul incepe cu o poveste minora a unui neinsemnat birocrat in serviciul Coroanei Spaniole, dar in memoria unui popor, cel argentinian in cazul de fata, speta capata anvergura spiritului unei intregi natiuni. Resemnarea, asteptarea in van, speranta iluzorie a unui viitor asa cum ti-l doresti, nu sunt lucruri specifice doar argenitinienilor. Noi, romanii, le traim de atatia amar de ani. Insa nicaieri aceste vise desarte nu definesc mai bine un popor asa cum se intampla in a doua tara ca marime a continentului sud-american. Iar filmul reuseste imposiblilul, sa ecranizeze "inecranizablilul" si sa articuleze acest fond si aceasta forma a esentei romanului lui Antonio Di Benedetto, unul specific literaturii gaucesca.
Atmosfera incomoda, asta spusa asa ca sa pastram limbajul academic, nu iti creaza confortul unei vizionari relaxate. Plus ca intregul material se caracterizeaza prin acel ton difuz atat de drag regizoarei Lucrecia Martel, cititoare si ea la un moment dat a cartii omonime si care a simtit la terminarea lecturii EUFORIA descoperirii unui adevar fundamental al existentei umane. Incapabila sa defineasca anume acesta descoperire, a filmat acest film. Acum, cand materialul este gata si numirea respectivului adevar a devenit ceva mai clara, in masura in care un substantiv abstract poate fi limpede numit si precizat. "Simtirea timpului atunci cand nu mai exista timp" devine, intr-o anumita faza a vietii fiecaruia, chinul si zbuciumul sufletesc imposibil de evitat. Iar Zama nu mai dispune de timp. "Copiii si logodnica ta s-au saturat sa tot astepte" i se transmite prin mesageri in permanenta. Lui i s-a acrit, de-asemenea, de cat a rabdat si mai ales de cat se intrevede ca va mai intarzia raspunsul mult asteptat. Doar ca e ceva specific acestor oameni, a "gaugilor" sa traiasca cu o nadejde permanenta, nimeni altcineva neputand intelege pe de-a-ntregul sentimentul neimplinirii amestecat cu amagirea perpetua. Actiunea este asezata pe malul marii, privelistea ideala in care sa te pierzi cu gandul. Ca tot vorbeam de cadrul natural, unul deschis asa cum e specific acestui tip de constructie literara, trebuie sa amintesc de nimblanzirea natural-umana atat de fidel surprinsa pe camera in acest film. Impresia ca ai fost abandonat in secolul XIIX e totala. Iar asta in pofida unei imagini impecabile, fara retusuri si artificii care sa altereze fidelitatea de care e capabila tehnologia digitala actuala. Nu e nevoie sa apelezi la astfel de siretlicuri intrucat atmosfera, veridicitatea a ceea ce vezi si simti sunt extrem de palpabile.
Am descris intr-un alt material, acest proiect ca fiind O Cinematografiere Auditiva a Imaginii si O Inregistrare Vizuala a Sunetului pentru ca in timpul vizionarii, prin tehnica folosita de a manipula atat auzul cat si privirea, imaginea iti palpita aidoma tamplelor unui bolnav cuprins de cele mai severe stari febrile iar sunetul transforma un piesaj natural altfel idilic, intr-o imagine horror, terifianta, situata la limita suportabilitatii. (de reurmarit fragmentul dialogului imaginar cu fiul marinarului, -proiectie din trecut lui Zama-, oaspete proaspat sosit pe insula; asta bineinteles, daca mai puteti sa retraiti tensiunea macabra a unei coloraturi sonore infricosatoare). Cu alte ocazii sunete ce nu au nimic in comun cu umanul se alipesc diferitelor personaje, copiii mici fiind tinta predilecta. Unul miauna exact ca o pisica doar ca turnura unui asemenea cadru emana ceva demonic, altul plange sub forma unui marait sinistru. Un joc ilogic de vibratii sonore intr-o lume ce nu ne e cu putinta sa o descifram. Zama, el insusi un om al locului, devine strain de toate aceste halucinatii bolborosite intr-un grai indescifrabil, simtind ca devine din ce in ce mai european ori mai spaniol, dar si din ce in ce mai instrainat si mai fara idenditate la gandul ca nu va mai ajunge niciodata acasa, la noua lui casa.
Salbaticia constituie puncul forte al peliculei. Cadre neimblanzite, inca virgine parca, oameni nedomesticiti, comportamente salbatice, dar si conditii de trai barbare, primitive chiar se transforma in adevarate delicii cinematografice aici. O arta a uratului si o stiinta de a reda inesteticului valoare artistica sunt performante regizorale demne de orice mare artist, indiferent de domeniul in care acesta creeaza.
Concluzie: Un delir cinematografic peste care nu va trece mult timp pana cand sa fie asezat intre cele mai semnificative realizari ale celei de a saptea arte. E diferit de tot ce s-a realizat pana acum si probabil ca va ramane unic in peisaj si pe viitor. Cinema de substanta si mai ales creator de sentimente si stari. Stanjenitor la vedere, te vei simti un stingher spectator ce retraieste pe pielea lui toata amaraciunea protagonistului unui material pe care tocmai il parcurgi. Din acest punct de vedere, substituirea privitorului cu personajul principal, proces ce nu tine de modul in care tu reusesti sa realizezi imersia in imagine ci ti se impune fortat, vrei nu vrei, este si el o opera de arta in sine. Fara discutie, Martel reuseste sa creeze tot ceea ce e imposibil de implinit in cinematografie, intr-un singur film: Zama. Nota 9,05!

[alali]

Green Book (2018)



"Ai nevoie de curaj pentru a schimba inimi" si mentalitati as adauga eu. O zicala foarte adevarata cu un inteles pe care nu l-am luat niciodata in serios pana azi, ba mai mult, avand permanenta impresie pana acum, cum ca o lipsa de reactie din partea celui ce ar fi avut toata dreptatea din lume sa se revolte, denota slabiciune, nicidecum forta morala. E adevarat ca cele mai puternice caractere se calesc in medii ostile, dar povestea adevarata a doctorului Don Shirley, (Mahershala Ali), depaseste conventionalul vicisitudinilor cunoscute. El alege constient, pe o suma castigata ce e de trei ori mai mica fata de ceea ce ar fi incasat daca ar fi ales sa stea in zona lui de confort, sa mearga si sa ia contact cu realitatea dura a oamenilor de aceeasi culoare a pielii ca si el. Imagini pitoresti ce sangereaza atunci cand in cadru se introduc muncitorii oropsiti, sleiti de puteri, muncind pe ogoarele cat e ziua de lunga.
Nu cred ca filmul are tema principala rasismul. Adica nu mai mult decat analizeaza ignoranta sau singuratatea izvorata din sentimentul lipsei de apartenenta. "Alb nu sunt" desi ma frec permanent de ei prin cluburile lor elitiste unde concertez, ar zice doctorul in muzica. "Negru nici atat" pentru ca nu sunt acceptat in lumea lor din cauza situatiei financiare si pozitiei sociale in care am ajuns prin munca - ar gandi acelasi personaj. Si intrebarea ce uneste cele doua realitati: "Atunci ce sunt eu?".
Pe de alta parte, Tony Buza, (Viggo Mortensen), si el apartinand unei minoritati poreclite in fel si chip, nu pare sa fie afectat de acest aspect. Situatia lui lasa sa se inteleaga ca e, macar la o prima vedere, nu tot atat de vitrega ca a angajatorului sau. Pentru el lucrurile devin mai usoare pentru ca el vine din chiar inima situatiilor si conflictelor respective. Dar chiar si asa, Tony se dovedeste la fel de ignorant ca majoritatea covarsitoarea a societatii. Nu e vorba de rasismul radical, de ura. E pur si simplu o lipsa de cultura, de contact si de indiferenta. Ezita mult pana sa arunce cele doua pahare. Un intolerant obtuz ar fi actionat din impuls, pe cand Tony trebuie sa isi justifice actiunile pentru linistea propriei constiinte, sa gandeasca situatia in prealabil. "Eu - Tony - sunt mai negru ca tine." ii spune el doctorului; de ce? Pentru ca ascult, apreciez si ma bucur de muzica acestei rase, ii stiu pe cei ce canta aceste populare cantece ale vremii, mananc din preparatele pe care ei le gatesc, frecventez localurile unde au si ei acces iar cartierul meu e mai pestrit ca Turnul Babel. O viziune asupra problemei, pertinenta si mai ales un adevar ce arde pentru Shirley mai fierbinte decat intreaga umilinta la care l-au supus, pe toata durata turneului, gazdele pentru care concerteaza in calitate de invitat de onoare. In adancul constiintei acestui privilegiat negru lucrurile nu sunt chiar atat de clare precum ar fi vrut el sa ramana. Mult mai usor iti e sa stii exact pe cine sa blamezi, mai ales daca el e un factor extern si tu nu ai nicio vina. Cand insa ajungi sa identifici si partea ta de culpa in problemele ce pana atunci aveau cu totul alti vinovati, lucrurile incep sa doara; adevarul insusi doare.
Discutia despre umorul prezent in acest film consider ca trebuie sa fie la fel de atenta precum a fost si cea despre rasism. Nu e comedia specifica hahaielilor desi am ras la unele scene copios. E mai degraba o transformare a unui sentiment oribil de pesimist in ceva datator de speranta. Peter Farrelly, un maestru al comediei si creatorul unor personaje legendare prin prostia lor, modifica culoarea unor stari de fapt si negrul ori griul ori obscurul sau orice culoare deprimanta vreti voi sa vedeti in secventele blamabile in care intoleranta meschina va calca pe suflet, primeste tonuri calde si vesele. Acest efect de estetizare adauga plusul de valoare ce ii trebuie unui film altminteri comun. Green Book e departe de a fi o pelicula grea sau un clasic in devenire. Poate fi insa un mod placut de a-ti incepe weekend-ul sau vacanta ori Craciunul, (de ce nu?). Un film specific Hollywood-ului si care place atat de mult studiourilor din simplul motiv ca nu provoaca si nu ataca. Discutia putea sa fie mult mai pertinenta fie ea chiar si asa cum e, spusa pe un ton jucaus si utilizandu-se ciocnirea unor mentalitati, culturi si tipologii diametral opuse dar care au neaparata nevoie una de cealalta pentru a evolua. Nu a fost sa fie si de aici lipsa luciului de nestemata.
Concluzie: Noul "Conducandu-l pe dnul Daisy" sau mai corect ar trebui spus "Dnul Daisy, conducandu-l pe sofer" ramane dator la lipsa de reactie fata de un subiect inca sensibil peste tot in lume. Doar ca acum in societatea actuala nu mai e doar o confruntrare negru vs alb ci e european contra asiatic, german contra estic, englez contra restului lumii, american contra musulman si nationalist contra orice e venit din afara. Practic, filmul lui Farrelly nu propune nimic semnificativ si care sa ramana in memoria colectiva atunci cand se discuta despre aceste probleme. Nu gasesti prea multe citate in interiorul acestei realizari cinematografice si care sa poata fi folosite in momentul in care se initiaza o discutie de genul pomenit mai sus. Filmul relateaza o poveste cu un foarte mare grad de realitatea, o intalnire care a schimbat doua vieti dar o face la nivelul inocent al unui simplu film cu happy end. Nota 7,66!

[alali]

Le notti di Cabiria (1957)
aka
Nights of Cabiria (1957)



"Sunt un mincinos, dar unul onest." spunea autorul acestui film despre el insusi, atunci cand se descria pe sine ca persoana ce genereaza destine pentru delectarea publicului privitor. Cabiria, pe acelasi calapod cu parintele ei, nu doar ca asculta aceste minciuni spuse de cel ce ii detine in propriile maini destinul, dar "aude si adevaruri in aceste minciuni".
Termenul de autor al unei opere tografice a fost folosit pentru prima oara de catre A. Bazin pentru a descrie exact acest film si modul in care se povesteste el. Lucru de care Fellinni s-a simtit tare magulit, ca tocmai lui sa i se acorde o atentie atat de mare, asta in ciuda neincrederii producatorilor in materialele sale dedicate categoriilor paupere ori oamenilor cu porniri si practici sensibile la acea vreme.
Desi inclus in noul realism italian, Felinni s-a distins intotdeauna din grupul regizorilor ce au aderat la noua miscare, datorita modului tragic-comic prin care isi construieste o lume proprie in care doar accentele grave apartin realitatii, restul datorandu-se esentei spiritului uman. Personajele sale au dreptul sa viseze, asigurandu-li-se astfel o scurta evadare din cotidian. Prostituate, vagabonzi, saraci, amarati, oricine are dreptul la a spera in universul nou creat. Cineastul intinde atat cat e posibil, patura noului val asupra a ceea ce realizeaza. Un altfel de De Sica ce-si conducea trenul bunastarii prin mijlocul patriei oropsitilor in Miracolo a Milano (1951), doar ca sa le arate ca exista si asa ceva in aceasta lume cruda. Fellini, profitand si de o perioada destul de tarzie a lor post al 2-lea razboi mondial, permite eroilor sa fie peregrini in lumea buna si avuta. Sa intre pe picioarele lor in acele zone inaccesibile unora de nivelul lor. Cabiria ajunge chiar sa fie invitata la o plimbare cu masina si apoi la masa in luxoasa casa a unui star de . Noaptea si-o petrece tot cu cainii acestui excentric bogatas, dar ramane cu momentul scurt in care a fost aproape de stele.
Structura naratiunii e una destul de fragmentata, cu momente ce descriu lumea acelor cartiere insa care nu contribuie la firul central al povestii. Samariteanul milostiv, spovedania remuscarilor, noaptea petrecuta la vila luxoasa, episoade pe care Cabiria le inmagazineaza in constiinta ei de martira in devenire, dar de care filmul se poate lipsi la fel de bine, asa cum spunea chiar autorul atunci cand amintea de lipsa secventei necunoscutului ce facea acte de caritate, neinteresat si fara sa fie mandatat sau sub patronajul bisericii, lucru ce a deranjat si a dus la cenzura. Insa chiar si asa, ce leaga toate aceste istorii ale unor zile si nopti este Cabiria. Un mim, "reminescenta a marelui Chaplin" - porecla data chiar de Fellini -, ce isi coboara expectativele atat de jos incat nicio lovitura pe care viata i-o ofera cu atata darnicie, nu il poate dobora. Lacrimile secventei finale vorbesc despre un nou inceput tot atat de sfant precum e si mana micuta a lui Bruno, cuprinsa in mana lui Antonio, tatal sau. (Ladri di Biciclette 1948) Sau imbratisarea lui Umberto D, oferita micutului patruped, singurul prieten pe vecie pe care batranul pare sa il mai aiba. (Umberto D. 1952)
Tema principala, singuratatea si dorinta de a exista cineva caruia sa ii pese cu adevarat si de persoana ta, se acopera repede de multe altele adiacente. Naivitatea, trasatura care defineste fiinta visatoare, pe punctul de a aduce in mai multe situatii sfarsitul Cabiriei, nu e prezentata totusi ca o slabiciune, pentru ca, persoanele singure provin din acele doua categorii: "cele destepte ce tind sa se izoleze singure si cele proaste (de bunatate), pe care lumea le respinge"-Fellini.
In concluzie o sa reamintesc citatul ce guverneaza intregul film:
"Sa nu iti pierzi niciodata entuziasmul infantil pe toata durata acestei calatorii ce inseamna viata... Fericirea este simpla si atemporala, o chestiune pasagera si temporara care doar antedateaza nefericirea. Din nefericire, functioneaza si invers. Dar la final, totul face parte din acest carnaval" (al existentei). In tot acest circ, Cabiria are rolul paiatei perfecte, modelata doar din optimism ce are puterea sa zambeasca chiar si atunci cand durerea pierderii iti spala involuntar obrajii cu lacrimi ce izvorasc din rana redeschisa a unei inimi ce nu va reusi sa se cicatrizeze niciodata. Pentru ca, nu-i asa, oamenii buni sunt predestinati sa sufere vesnic. Nota 8,08!

[alali]

La regla del juego (1939)
aka
Rules of the Game (1939)



Conduci linistit pe partea stanga a carosabilului si te apropii de un sens giratoriu la care ai vrea sa faci tot stanga. Tai scurt intersectia si iti continui drumul fara sa trebuiasca sa dai ocol intregului oval de asfalt. Pare nebunie curata pentru orice conducator auto din lumea asta, si totusi acesta e un caz real ce se petrece pe orice drum din Regatul Unit, unde apare aceasta situatie de trafic. Reguli ce par aberante cam peste tot in lume, se utilizeaza fara prea mari probleme prin locuri izolate, chiar si de soferii de pe continent ce stirct tranziteaza aceasta tara. Aceleasi auspicii derutante in intelegerea majoritatii par sa guverneaze si viata boema a burgheziei, fie ea franceza in cazul de fata, dar un numai.
Renoir, atunci cand a realizat ceea ce ulterior avea sa fe omni- recunoscut de lumea filmului ca fiind “opera perfecta”, a dorit sa imortalizeze pe pelicula, cutumele greu de inteles ale acestei clase sociale suspuse. Viata insasi se desfasoara altfel acoolo si pare total impenetrabila din exterior. Cel putin la nivelul unei logici elementare, fireasca pentru majoritatea dintre noi. Absurdul, asa cum este el unanim perceput de “cei obisnuiti”, adica marea masa a poporului, merge pana intr-acolo incat la scena ce se petrece in culisele spectacolului improvizat de gazdele domeniului folosit ca locatie a vanatorii, Christine, (Nora Gregor), desi pleaca la brat cu pretendentul la pozitia de amant, nu este ea cea oprita si constransa sa inceteze intreaga sarada; ci barbatul acesteia, victima ce ajunge sa fie imobilizata si astfel oprita din incercarea de a-si apara matrimoniul. Iar el, asa cum cere si regula, se supune.
O respectare a standardelor normal-comune ale cavalerismului si ale moralitatii, nu este trecuta cu vederea de catre masinistul intregului spectacol ci este pedepsit la modul cel mai drastic, vezi destinul pilotului-erou al acestei istorisiri.
Importanta proiectului pus la cale pe cheltuiala proprie de catre autorul descendent direct din ramura genealogica a marelui pictor, (introducatorul in pictura atat a privirii celui obisnuit sa inteleaga familia ca un complex angrenaj functionabil cat si a ochiului format in a intelege stilul ori aparitiile publico-vestimentare ale modelelor contemporane folosite), este data de momentul in care respectivele tabieturi se imortalizeaza. In plin proces de emancipare si modernizare, (exista o scena sublima in film unde pianul canta singur iar pianista se simte inutila), respectiva clasa sociala se lasa coplesita de frivolitate si indecenta. Un renegat devenit criminal cu sange rece va fi repus in functie lasand impresia primirii unei recompense pentru fapta sa.
Controversele starnite de aceasta ecranizare un se opresc doar asupra unor fapte abominabile sau, ingaduitor zis, reprobabile. Adulterul ori minciuna incep sa para banalitati daca e sa le punem in contrapartida cu crima, nici ea o chestiune de o gravitate peste care sa nu se poata trece. Inutilitatea unui individ parazitar, un intrus asa cum Renoir s-a considerat in permanenta, ne este prezentata prin aparitia pe ecran chiar a regizorului insusi. Un infiltrat in propria-i poveste si un actor sub acoperire, iar prin acoperirei nu fac referire stirct la imbracarea pielii de urs, ci mai degraba la rolul in care intra, cel al lui Octav, un personaj ce oscileaza intre clase, confidentul tuturor si cu siguranta, necesarul amic al actorilor ce isi interpreteaza propriile vieti, mintind, inseland toate asteptarile si conventiile ori pozand pentru imagine.
In ciuda stilului de narare “frank”, definitie venita direct de la sursa, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu e si ceea ce pare in realitate. Pornind de la conflictul initial, o proasta interpretare a preocuparii si grijii Christinei fata de Andre, (Roland Toutain), un prieten ce pleaca intr-o calatorie primejdioasa din cauza acestei neintelegeri, se ajunge la recompensarea unui ucigas cu sange rece. Tot “frank”-a e si imaginea camerei ce ofera cea mai buna perspectiva privitorului. Nu ne simtim deloc ca niste invadatori ai unor vieti private, asta tinand cont ca toata actiunea se desfasoara intr-o resedinta privata, intimitatea fiind deci un drept al personajelor. Aici totul ni se ofera din plin, fara jumatati de masura, detalii lipsa din linia narativa ori mistere provenite din eludarile unor elemente ce s-ar fi putut dovedi edificatoare. Unde mai pui ca 90-95% din cadre, (estimare la ochi ca nu am stat sa masor cu sublerul), sunt cadre perfecte – referire stricta la secventele ce contin actiune. Pe toate cele trei zone componente ale imaginii, apar repartizate personaje, avandu-se grija ca atunci cand necesitatea o cere, nici unul sa nu ramana neanimat. Avem personajul din prim-plan, apoi pe cel din planul-de-mijloc si bineinteles un altul in fundal. E o adevarata placere sa urmaresti rocadele realizate de acestea atunci cand altul preia naratiunea, iar cel ce fusese protagonistul de pana atunci, trece in locul ramas vacant. Secventele sunt lungi, asa cum ii si sta bine unui indragostit de camera mobila cum e Renoir, iar detaliile sunt din abundenta. Intra si acest capitol tot la categoria franchetei din exprimare. Si cum nu se abuzeaza de taieturi, putem spune ca raportat la anul de fabricatie, 1939, cursivitatea si montajul fluent ofera filmului un caracter futurist ce si in contemporaneitate respecta regulile moderne si place ochiului.
Concluzie: La Regle du Jeu, filmul marilor neintelegeri, cel ce va trasa “regulile” cinemaului modern, exceleaza prin gradul de ipocrizie pe care il aduce pe ecran. Satira isi proclama cu glas puternic dragostea fata de situatie incat Renoir sau Octav, exact acelasi lucru, intreaba retoric si isi si raspunde fara ezitare: “Si eu nu o iubesc? Ba o iubesc intr-atat incat ma gandesc sa fug cu voi!”. A inova, a progresa se dovedesc a fi cerinte ale timpurilor actuale, tot mai actuale, tot mai necesare si o impunere ramasa poate chiar incepand cu acest film. Nota 8,10!

[1MicuCelUmilSiViril]

Cassenti-1976-L'affiche rouge
Printre altele, Cassenti a fost, probabil, si un fan Pirandello.
S-a dorit, poate, si s-a realizat ca film prea cultural sau prea pretentios, poate prea indraznet, uneori, si, poate, de aceea mai putin cunoscut.
Filmul este un amestec eterogen in care se gasesc cateva lucruri de certa valoare.
In acest film perspectiva romanilor este mai firesc conturata si alta decat cea folosita de obicei in altele.

Juan Mora Catlett-2006-Eréndira Ikikunari
Trebuie rabdare si citit printre randuri, asa e cu filmele latino-americane, asta e arta lor!

Goya en Burdeos (1999)
Dupa un pahar cu vin, Goya este girondin? Nu, nici pe departe, fugit din Spania din calea napastelor, continua...

Marianne & Juliane (1981)
Un film cum numai nemtii pot sa faca!

Si tous les gars du monde (1956)
Este si o carte dupa care s-a facut filmul, tradusa in romana, pentru cei interesati.

[alali]

Lan Feng Zheng (1993)
aka
The Blue Kite (1993)

Conceptul de prezentare a historiei prin ochi de copil parea sa isi fi epuizat puterea de impact odata cu realizarea lui Klimov, Come and See (1985). Artistic, nimic nu ar mai fi putut trece dincolo de dramatica imagine a lui Flyora, (Alexey Kravchenko); si nici nu va mai putea vreodata, cred eu, insa cinemaul e mereu surprinzator. Si iata ca Zhuangzhuang Tian reuseste sa isi impuna tanarul protagonist in constiinta comuna a iubitorilor de film, nu ca ramanand o imagine simbol ci prin realitatea povestii sale. In asta consta si forta mesajului acestui material venit tocmai din China, ce nu are nimic in comun cu propaganda, cu sarcinile de partid ori cu manipularea, un mesaj mult prea adevarat, deranjant chiar. Lucru ce nu se poate afirma despre Idi i Smotri.
Comunismul si colectivizarea au sucit minti simple, invidioase ori nestiutoare, cum e si cazul copilului din acest film, unde doctrina si propaganda dusa pana la distrugere au rolul de a-l modela inca de mic, pentru ca mai apoi partidul sa il folositor in viitorul plan al miscarii ce ia nastere sub ochii nostri. Tietou, un tanc nestiutor asa cum este prezentat la inceput, ajunge si la euforia tineretii sale unde participa la un moment de razvratire, posibilitate pentru elevi sa isi umilesc profesorii ce au fost odata mai severi. Dorinta a oricarui tanar rebel ce isi inchipuie ca isi cere “dreptatea” intr-o perioada in care lui toate i se par a fi strambe, contrare libertatilor si personalitatii sale in devenire. Dusul rece nu se lasa asteptat mult si in momentul in care braveaza in fata mamei, pe neasteptate vine si o palma din partea bietei femei, dezarmata de omul ce pare sa devina puiul ei, ea care “nu a crescut cu atatea sacrificii un huligan”. Mai-mai ca te astepti ca dupa asa o sapuneala sa vina comitetul si sa o disciplineze pe mama oripilata de comportamentul unui fiu pe care credea ca il cunoaste. Insa adevarata trezire la realitate, cea definitiva pentru eroul nostru, apare abia la final. Ceva mai matur, Tietou realizeaza ca noua ordine se construieste pe destine distruse si pe nedreptate. E momentul in care constientizeaza ca nici unul din cei “reeducati” nu avea vreo vina sau culpa care sa i se poata imputa in fata vreunui tribunal normal si corect. Noi, in calitatea noastra de spectatori ai dramelor acestor familii greu incercate, suntem inca de la inceput conectati la aceasta stare de fapt, la procesele colective prin care partidul cere sa i se aduca un numar normat de opozanti, vinovati fara vina, dar necesari pentru a consolida o ideologie ce isi are temelia construita preponderent pe dusmani ai poporului. Doar asa poate ideologia insasi exista si asta e singura metoda prin care s-ar putea impune in constiinta colectiva. Victima unui astfel de modus operandi e insasi tatal plapandei creaturi, un om decent dar care isi alege total neinspirat momentul de mers la toaleta. Odata reintors in sala de sedinta, decizia luata unanim se citeste pe chipurile tuturor consatenilor ca o vina sinonima rusinii. Toti stiu ca au distrus o viata, important insa ca nu pe a lor si toti parca isi scuza in minte imposibilitatea de a fi actionat altfel. Si era doar inceputul marilor transformari, (campania celor 100 de flori), prin care trecea cea mai popuata tara de pe glob. Si era tot un inceput de demascare cinematografica a curselor intinse de Mao Zedong, cel ce ceruse ajutorul tuturor cetatenilor ce doreau sa se implice pentru binele comun, Li se cerea deschis sa isi exprime criticile, recomandarile ori sugestiile aduse politicilor partidului, spre a fi adaptate si imbunatatite. Realitetea a dovedit insa ca toti participantii momiti astfel au sfarsit pe listele de exterminare. Scena devine instant un tablou general al unei ideologii si ea a fost remarcata de cei mai importanti critici ca fiind una dintre cele mai importante realizari cinematografice legate de analiza unei doctrine politice. Totusi eu mi-am oprit privirea la o linie de dialog, cuvinte ce m-au bulversat poate mai tare decat momentul deciziei de a aduce un vinovat spre sacrificiu partidului. “As fi spus-o (n.r. critica la adresa politicii statului) daca n-as fi iubit atat de mult tara?” Un gand rostit cu voce tare, o cugetare plina de durere si regret. Ceva venit dintr-o inima de pur patriot care stie ca dorinta sa de mai bine al patriei ii va aduce pieirea.
Pe langa valoarea testamentar-documentara a filmului, apare si o alta directa si cat se poate de reala, umana si imediata. Destinele unor implicati in acest proiect au fost damnate pentru totdeauna in tara natala. Un pret enorm inchinat celei de a 7-a arte, singura care poate genera atata panica chiar si unui regim totalitar. Nici un actor dintre cei ce l-au interpretat in cele 3 faze ale varstei in care este surprins Tietou, nu a mai primit vreo sansa de a mai performa pe micul ori marele ecran. Liping Lu, interpreta mamei a fost reabilitata dupa ani, dar chiar si in aceste conditii nu i s-a mai atribuit niciun rol in productiile importante. Regizorul Tian Zhuangzhuang a fost nevoit sa se repatrieze intr-o tara de adoptie iar producatorii, persoane non grata in tarile lor au fost nevoiti sa fure materialul pentru a-l monta dincolo de granite, lucru deloc pe placul regimului.
Plin de momente emblematice, filmul lui Zhuangzhuang satirizeaza cu un gust amar tot ce tine de impunerile unei puteri, a unui lider oarecare, in viata reala a oamenilor obisnuiti. Portretele omniprezente ale conducatorului suprem, inceputul vietii de cuplu ce se realizeaza intai cu o plecaciune adusa imaginii acestui cap incoronat de puterea populara, amuzanta marturisire plina de naduf a pustiului narator cum ca moartea unui parinte al miscarii comuniste i-a intarziat nasterea cu zece zile doar cateva din cele mai evidente metode de exprimare folosite in a critica o revolutie facuta de altii in numele tuturor. Toate aceste amanunte, pusa la comun, genereaza un tablou amplu despre o stare de fapt. Zmeul albastru incalcit in ramurile batranului arbore nu e nici el nimic altceva decat o alegorie rotunda a copilariei ajunsa acum la maturizare. “O sa iti fac un altul”, spune Tietou micutei verisoare, asa cum si lui i-a spus, cu multi ani in urma, un tata ce nu a mai putut sa isi duca la indeplinire promisiunea.
Concluzie: Optimismul cinematografic al acestui proiect se sustine pe acei oameni ce mai exista in lumea asta si care indiferent de consecinte vor spune mereu adevarul, vezi Zhuangzhuang. In contrapartida, tristetea imaginilor picura ca niste lacrimi grele in momentul in care constati ca in aceeasi lume, alaturi de curajosii eroi, inca mai exista si oameni ce in inconstienta lor isi predau dreptul de a alege pentru ei insisi in mainile unui lider pe care in principiu ei l-au instalat pe viata in fruntea tarii, paradoxal, prin puterea lor de a decide liber. Si asta la mai bine de 2500 de ani de la inventarea ideii de vot popular. Nota 7,86!

[alali]

Soudain le Vide (2009)
aka
Enter the Void (2009)

by Gaspar Noe

Cinemaul extremelor, narcotic si halucinogen, asa se poate condensa cam tot ce propune in ultimul timp Gaspar Noe. Cu intentia declarata de a ne oferi o doza de extaz, cel putin vizual, cam ca in cazul in care am fi terminat de consumat o doza de substante interzise, filmul de fata impacteaza inca din generic. Iarasi o stratagema comisa dinadins de cel ce stie ca daca ai reusit sa iti provoci publicul chiar din primul cadru, apoape ca l-ai castigat pe toata durata vizionarii. Sens usor de inteles mai ales daca ii asculti marturisirea conform careia “cel mai bun inceput de film din toate timpurile” in viziunea sa este “Un chien Andalu”.
Stroboscopul din deschidere nu dureaza exagerat de mult timp ca efect asa ca imediat dupa intro, Noe, prin intermediul lui Oscar ne mai administreaza o doza dintr-un alt compus ilegal, doar ca de data asta mult mai chimic si deci mai puternic. Alunecam usor din a fi privirea personajului principal in a inlocui psihicul acestuia. Galaxii, harti astrale, episoade spirituale, intalniri la confluenta religiilor, toate inunda sinapsele cerebrale atunci cand efectul drogului atinge climaxul.
O intrebare totusi ramane permanenta, chiar si in aceasta uitare de sine: Sufletul, ce este el, ce vede si ce percepe cand paraseste corpul fie doar si pentru un scurt moment datorat unei epifanii sau a unei morti clinice; sau ce nevoi esentiale are aceasta esente energetica umana? Iar raspunsurile nu intarzie mult timp pana sa apara.
Oscar este impuscat!
Urmeaza un zbor atemporal, asa cum ar suna definitia spiritului uman ce nu se subjuga niciunei legi fizice pamantene. Trecutul e prezent, viitorul tinde spre regret si iarasi ne intoarcem in trecut. O senzatie metafizica, autentica, bine prezentata si care te supune unor intrebari stringente. Dar asta imediat dupa, pentru ca in timpul filmului te simti realmente eteric, te regasesti in Oscar si realizezi calatoria finala in locul lui. Oscar si-a sententiat singur viata si in ciuda avertismentelor cu caracter profetic, alege sa persiste pe un drum infundat de unde e limpede ca nu se va mai intoarce. Ceva din final ofera parca o speranta, si dupa o invadare a numeroase episoade intime la care intr-o forma oarecum stranie asistam mai mult decat era cazul, o reintalnim pe Linda (Paz de la Huerta), intr-o ipostaza erotica si lucrurile dau senzatia ca se reaseaza pe un fagas normal. Dar doar in aparenta pentru ca cercul vietii, rotund la prima impresie, cu sufletul ce se reintrupeaza in lumea de care nu se poate desparti este brutal sfarmat sub bocancul ciocatei unui Noe neindurator. “Nu cred in reincarnare… scena finala inseamna o amintire pentru ca in ea am filmat-o pe mama lui Oscar, nu pe sora lui si nu pe viitorul posibil copil al ei.” Si mai apoi, cu aceeasi duritate inumana naruie orice speranta de restart al unei vieti ratate spunand: “Nu exista o a doua sansa. Viata e acum si aici. Atat!” Si filmul capata noi dimensiuni date de afirmatiile celui ce l-a plamadit in aceasta maniera sadica dar artistica pana la refuz.
Impresionanta in aceasta realizare, (pe langa volatilitatea aerica a transpunerii spectatorului intr-un spirit) e cursivitatea calatoriei. Probabil cea mai greu de realizat parte a intregului proiect si singura frica declarata a regizorului, el, Noe temandu-se ca nu va putea exprima vizual intentia sa de a descrie salturi intre perioade indepartate de viata sau a nu reusi sa ne faca sa ne perindam printre locuri, timpuri si personaje. Si totusi, pe cat de mare a fost angoasa, pe atat de valoros e rezultatul. Efectiv simti ca te dedublezi si ca realizezi calatoria pe aripile nevazute ale unei entitati nemateriale. Si toate aste apeland in redare la planurile continue, lipsite de taieturi sau montaje inutile. Secvente lungi ce lasa mintea sa planeze asupra evenimentelor, sa zboare ca gandul dintr-o scena in alta. Ceva electric, neinteles la nivel logic dar care totusi ramane plauzibil in inconstientul devenit constient pe perioada proiectiei, ii confirma spusele autorului.
Coloritul, acele leziuni oculare cauzate de exploziile violente ale frecventelor extremede lumina descumpusa, hipnotism in masa ce e posibil de realizat doar de un maestru al iluziilor colective, ramane marca patentata Gaspar Noe. Ori folosinta acestui atu, iarasi si iarasi, la capacitatea sa maxima de a impresiona, nu l-a tradat inca pe director in narare.
Ciudat e ca sentimentalismul, raspunsul afectiv al faptelor e sacrificat in favoarea tuturor celorlalte senzatii-simturi. Catre inima se adreseaza cam putin mesaj din acest film. Si totusi, pe un palier inteligibil, produsul artistic functioneaza. Probabil ca mesajul se adreseaza mai mult spiritului despre care stiinta nu stie absolut nimic. Ceva rezoneaza cu acele radiatii luminoase ce dau culorile tari despre care vorbeam ceva mai intainte. Ce? Habar nu am. Tind sa cred ca e … Gaspar Noe.
Concluzie: Calatorie deloc imaginara a acelei parti din creier care e mai presus de sentimentele primare, asa cum se inteleg ele de cei inca aflati prizonieri in trup. Inovatie nu la nivel tehnic ci la cel al utilizarii mijloacelor tehnice. Un abuz de unghiuri, filtre, lumini si culoare cum rar iti este dat sa vezi pe ecran. Dar cine poate sa conteste viziunea artistica a regizorului, avand argumente indestructibile si sa nege ca nu asa se vede viata de acolo de sus, dupa ce, pulsatiile vietii fizice vor fi fost reduse la tacere si deci, nu iti vor mai perturba inutil perceptia? Nota 7,37!

[1MicuCelUmilSiViril]

Mie-mi pare rau ca alali nu mai gaseste timp sa treaca pe aici. Ar fi timpul, de la 23 august! Poate spune cine vrea, ce vrea, dar eu urmaresc postarile lui, ca si ale altora de aici, pe care-i pretuiesc.
Pana se imbuneaza el, zic eu de unul (film, care va sa zica, bata-l norocu'), dar pe scurt, ca nu voi a-i lua locul, si, in plus, eu nu stiu sa pun note cu virgula, n-am indemnânare!
La mine, ori esti de 9, ca zecele e al profesorului, asa ne invata pe noi la scoala, ori esti golan!
Ce sa-i faci, eu n-am nici gusa, nici capusa. In schimb, am rabdare.
Lust och fägring stor (1995), acesta e filmul, o capodopera a genului sexy filosofic, care face apel la intalepciunea dvs.
Cate as putea sa va spun despe el, dar las pe alta data.
O reverberatie poate fi Cuestión de suerte (1996), asa se cheama pelicula, ca este spaniola.
Nu va precipitati. Aflati ca am o naframa in varf de bat.

[1MicuCelUmilSiViril]

Du hast gesagt, dass du mich liebst - Ai spus că mă iubești (2006)

Deși are happy end, ca la americani, deși nu este o comedie, ci o dramă profundă, generală, pe mine m-a făcut mult să râd, ca în foarte multe alte cazuri, comentariul filmului de pe imdb, unicul de până acum.
Dacă vrei să observi, observi multe în film, dar permiteți-mi să trec de poveste și să vorbesc despre vreo două lucruri din spatele ei, trecute îndeobște cu vederea, care mi-au sărit în ochi, frapează, deși nu reprezintă obiectul principal al filmului, nu e adus chiar deloc la vedere în mod insistent.

De altfel și muzica lentă de pian care însoțeste filmul induce, printre altele, și acest lucru, o muzică ce dă impresia aparentă de liniște, dar ce înșelător e totul. Ea dă ideea de trecere a vieții fără a putea interveni, doar privind-o ca un spectator (a propriei vieți), fiind în ton cu întrebările pe care și le pune personajul și cu deliberarile lui (unele contrariază, deoarece astepți cultura, educația europeană, spre care tindem, să-și spuna cuvântul).

Într-un fel personajul e penibil, căci după o viață nu știe ce are de făcut la o vârstă la care ar trebui să știe. E omul uituc, dar astăzi, cum e și exemplul personajului, după toată experiența capatată, nici chiar așa!
Așadar, contradictoriul pleacă din om, din interiorul lui, atâta timp cât nu mai știi valorile, nu mai știi ce vrei, nu mai știi încotro s-apuci.
Pe scurt, se distinge clar (de pe ecranul meu), fără surle si trâmbițe, singuratatea înfiorătoare a omului actual și viața lui plină de nimic. Și la acestea mă refeream atunci când spuneam de uitucenie. Bine că n-a uitat esențialul și, astfel, o poate lua de la capăt.
Sunt multe întrebări în film care așteaptă răspunsul fiecaruia, un film ce (poate) stârnește comentarii aprinse.

Ca poveste, în două rânduri, o înotătoreasă ieșită la pensie de ceva vreme din viața sportivă, se îndrăgostește de un bărbat cu 20 de ani mai tânar decât ea, devenit (alături de ea) un romancier de succes, fapt urmat de consecințele ce decurg din acest lucru și de descoperirile făcute de femeie asupra sinelui și a partenerului ei.

[1MicuCelUmilSiViril]

Lupii si Zeii (2009) - Moldova Film

Dacă românilor, de atâta libertate, nu prea le ies filmele cu dacii, bravii, marii, intangibilii noștri strămoși, iată că la Chișinau se poate.
Film ca un ghid dacic, din care se înțeleg rapid mai multe lucruri (nu toate, nu vă tulburați, e, totuși, un singur film), căci spune lucrurilor și dacilor pe nume.
Acțiune și motor petrecute începând de la anul 600 î.H.

[1MicuCelUmilSiViril]

Daisan no kagemusha - The Third Shadow Warrior (1963)

Azi suntem în lumea nouă,
Cu talente nu prea plouă,
Recurgem la școala veche,
Ce ne-a ajuns la ureche.

E un film tulburător, atât din punct de vedere al sosiei cât și al lumii în care trăiește ea, un fel de "bate scaunul șoferului ca să priceapă bmw-ul".
Să n-ai viață de sosie când șefu-i în bătălie!
Își pierde un ochi, o mână, codoșii lui nu amână
A te lipsi și pe tine (de ele), pentru al lor bine.
Și din "umbră", e penibil, te faci... omul invizibil!
La conducere, păpuși. Li se suflă de după uși.
Putere, bani, patimi, omagii, obținute prin carnagii.
Alternanța este pace, dar ce, credeți c-o va face?
Cât ai fi de strâmb în faptă, adevărul, tot, îndreaptă.
Pildă pentr-un mapamond, după secole, în fond.

[1MicuCelUmilSiViril]

The Reader (2008)
Poveste interesantă, dar și subsolurile ei sunt la fel. De câte ori nu s-au aruncat cuvinte anapoda, stricând relații dintre oameni, vieți întregi câteodată!
Altă idee ce decurge din film e că trebuie citite cărți (aș adăuga eu, de încredere, iar asta e ușor de văzut, se vede practic), ca să nu se mai creadă toate minciunile, vechi și noi, indiferent cine le spune facil prin presă, izvoare - surse, pe la colțuri, etc-uri binecunoscute.

[1MicuCelUmilSiViril]

Kto poedet v Truskavets (1977)

Un film rusesc, spus ca garanție a calității, unul din acele filme minuscule, despre care se poate scrie numai cu majuscule, pentru cei care au urechi să înțeleagă, un film de dragoste, de viață, de trebuință (îndelungată).
Surprinde, la acei ani, prezența pe sonor a formației engleze Deep Purple.
Filmul dezvăluie și analizează, într-un mod fericit, cu finețe, lucruri profunde, dar e și nostim. De exemplu, în dorința de a-și opri iubita, de a o face să mai rămână puțin timp la el acasă, protagonistul rostește "replica filmului", venind cu un argument solid, care m-a făcut cel mai tare să râd: "Acum, la televizor vor fi desene animate românești".
Sărbători minunate!

[1MicuCelUmilSiViril]

Ikiru (1952)
Deși cei mai mulți cinefili îl preferă pe mister Săbiuță, totuși, cel mai bun film al regizorului A. Kurosawa rămâne acesta. Ikiru = a trăi este un chestionar simplu, cu câteva întrebări de genul ori e laie, ori balaie, pe care toată lumea trebuie să aibă curajul să-l rezolve.

[1MicuCelUmilSiViril]

The Legend of Tomiris (2019) / Tomiris

Marea regină a masageților, de la numele careia vine numele orașului Tomis = Constanța, învinge Babilonul, unde s-a produs o babilonie, deși babilonic vorbind, imperiul avea gânduri de mărire.

[1MicuCelUmilSiViril]

The Honor of the House sau Ungfrúin góða og húsið (1999)
The Great Mr. Handel (1942)
(vezi și Honour, Profit and Pleasure (1985), tot despre compozitorul F. Handel)

[1MicuCelUmilSiViril]

Oi kynigoi - The Hunters (1977)
Este un alt mare film semnat de Theodoros Angelopoulos, pe lângă cele mai bine cunoscute ale importantului regizor grec.
Dacă ați locuit în estul ăsta al Europei, balcanic, în acest film vă puteți vedea filmul vieții din ultimii 35 de ani.
Istoria, chiar dacă mulți evită a o cunoaște, se repetă, chiar și numai de aceea.

Nanjeongiga soaolrin jakeun kong - A Ball Shot by a Midget (1981)
Un clasic tragic coreean, dar care, în final, gândindu-te la ideea mult știutei explozii economice care a avut loc ulterior, în anii '80 ai secolului trecut, în această țară asiatică, te face să zâmbești, bucurându-te de succesul națiunii lor.