Usturoi – un film românesc

[mirodoni]

„Usturoi” – un film românesc. Pe bune!

În 2014 nu am auzit de el, nu a figurat pe CineMagia. Acum rulează în București la Scala. Dacă dai usturoi pe Google, găsești multe referiri despre film, inclusiv cronici elogioase, ca aici: https://discerne.wordpress.com/2016/...-alexandrescu/, precum și despre leguma cu pretenție de condiment.
Dar în 2014 nu mi-a trecut prin cap să fac acest lucru

La noi, cineaștii noștri se vaită de lipsa sălilor de cinema, iar sălile de cinema se vaită de lipsa spectatorilor.
La Scala erau vreo 7. Nu era mai frig decât afară, cum spunea cronicarul, dar, într-adevăr, am fost întâmpinat cu acest avertisment. Aveau o termosuflantă care făcea și ea ce putea. Și zgomot putea din plin. La final mi-a prins bine, pentru că m-am oprit să-mi încălzesc genunchii, să pot pleca.

Când văd numai cronici favorabile, am tendința să insist asupra părții goale a paharului, sau să iau la bani mărunți conținutul. Dar nu din răutate, ci pentru echilibrare și pentru a nu mă repeta.

Voi începe chiar cu titlul, c-așa a început și filmul. Mulți, dacă nu chiar toți, după ce văd filmul, spun că titlul e incitant, foarte potrivit, oglindește conținutul.
Dar aceasta după ce văd filmul! Problema este că titlul trebuie să-l aducă pe spectator în sală, și nu prea s-a întâmplat acest lucru.

Pentru că nu este vorba de usturoi, ci de familia Usturoi, ba mai mult, Clanul Usturoi. Ei, păi cu un astfel de titlu, aduceai toți puradeii din Ferentari la film. E un fel de-a spune, dar și din Obor, Colentina, Pantelimon sau Titan. Asta în prima zi, pentru că în următoarea ar fi venit și colegii lor mai blonzi, iar sâmbătă și duminică ar fi venit și diriginții cu clasa. Și asta nu ca sancțiune!

Filmul „Domestic” , deși are pe afiș doi copii și câteva orătănii, este interzis minorilor. Dacă din întâmplare câțiva bunici cu nepoții au ajuns în sală, au fost nevoiți să plece în următoarele minute din cauza vulgarităților, deși nu era un film cu țigani. Acest film, respectiv „Usturoi” , înainte de a fi „de artă” sau „capodoperă”, cum scriu cronicarii, este educativ. Fără ghilimele! Dar nu te trage de urechi, nu-ți dă palme după ceafă sau șuturi în fund. Doar prin faptul că e făcut cu bun-simț, îți transmite bun-simț!
Regizorul, Lucian Alexandrescu, a făcut exact invers de cum ar fi făcut orice regizor român, de la Cristi Puiu la Radu Jude și debutantul Nicolae Constantin Tănase.

În film e vorba de doi băieți cam de clasa a cincea care se hotărăsc să plece din satul lor îndepărtat cu scopul de a ajunge la Hollywood, să se facă actori, să câștige bani și să-l ajute pe fratele unuia dintre ei să se însoare. Evident că așa ceva nu se putea face fără peripeții!

Desigur, scenariștii, Lucian Alexandrescu și Radu Băzăvan, au construit și o oarecare intrigă. Cei doi nu se puteau căsători din motive de zestre, dar și pentru că făceau parte din familii rivale: Ceapă și Usturoi. Numai că aceștia aveau și ceva în comun, o salbă de aur care demonstra că averea care acum era la Usturoi, aparținuse și familiei Ceapă, pentru că făcuseră parte din același clan. Secret pe care îl află cei doi copii pe parcurs.

Ca regizor, Lucian Alexandrescu hotărăște să intercaleze scenele regizate cu interviurile în care Ceapă vorbește despre Usturoi și invers, iar copiii despre aventura lor la Hollywood. Pe unii comentatori i-a deranjat această metodă, pe mine, nu!

„Tonul” filmului îl dau cei doi copii. Candoarea, inocența și sinceritatea acestora se răsfrâng asupra întregului film, din acesta lipsind elementele care să le anuleze, ba, mai mult, le intuim la realizatori, și ei începători într-ale filmului, ca și copiii în ale vieții.

Vorbind despre realizatori, îmi vin în minte imaginile cu sutele de candidați de pe treptele IATC/UNATC. Mulți, foarte mulți care dădeau la actorie, dar și regie sau imagine. Dezinvolți, expresivi, volubili. Printre admiși, nu-i regăseam pe aceștia. Pe la jumătatea anului întâi, vedeam numai tineri sobri, îngândurați, temători. La repetiții se bâlbâiau, se inhibau, aveau trac. Era rezultatul conștientizării actului de creație artistică.

Am făcut această paranteză ca să pot spune că realizatorii acestui film par proaspeți, neafectați de dogme și constrângeri, tendințe și reguli.

Dacă filmul „Usturoi” a fost inclus în categoria „filme de artă”, vreau să menționez că nu e vorba despre acele filme cu pretenții pe care nici autorii nu le mai înțeleg, sau „sub 500 de spectatori”, cum au fost definite de cineva, ci despre acele filme care fac parte din „a șaptea artă”, la români am văzut o expresie: „a șaptea artă la căruță”, adică nu din „industria cinematografică”, și unde lipsește industria se vede mai bine arta.
Iar dacă a fost inclus la categoria „capodoperă”, trebuie înțeles că un al doilea film realizat în același stil ar fi un eșec sigur.

S-a spus că la acest film se râde în hohote. Nu este adevărat, se râde cu măsură, elevat, inteligent. Umorul este fin, firesc, neinventat.
Calitatea sonorului la toate filmele românești lasă de dorit, iar imaginea, în acesta, părea preluată de pe o minicasetă cu bandă magnetică, dându-i filmului o notă de autenticitate, mai ceva ca alb-negrul lui Jude din Aferim!
Trailerul are o imagine brici!

Multe din rezolvările filmului, ca să nu spun aproape toate, pot fi întoarse fix pe dos.
De exemplu, copiii, dar și adulții dintr-un sat îndepărtat, fac acordul gramatical. La școală sunt mulți și învață asiduu engleza. Nu ar părea să aibă curent electric, deci nici televizor, dar știu despre filme, actori și Hollywood, politică și termopane. Copiii pleacă din sat cu gândul să se facă actori și să se întoarcă până seara, dar chiar și așa, își lasă ghiozdanele la școală și nu-și iau nimic de mâncare la ei. Ajung la Hollywood, un cinematograf în Cluj, dar sunt dați pe mâna polițiștilor care îi aduc în sat, motiv de mirare pentru un comentator care se întreba cine le lua, totuși, interviuri copiilor și sătenilor, și de ce.

Aici aș fi introdus un cadru în care casierița cea rea îi ține atârnați de urechi pe cei doi copii ca pe doi pisoi, în așteptarea polițiștilor.
Polițiștii, cred că primii polițiști școliți din filmul autohton, care au urmat școala în Câmpina, unde am urmat eu liceul, ar fi trebuit să-i ducă pe copii la o echipă de filmare, care să descalece apoi în sat.
Îmi imaginez aici o intrare ca în „The Stunt Man” cu Peter O`Toole, când mașinile echipei de filmare trebuie să aștepte ca un câine toropit de căldură să catadicsească a se ridica din colbul drumului. Aici, câinele putea fi interpretat de berbecul Pepe.

Așa s-ar fi explicat mai direct cum a ajuns echipa de filmare în sat și copiii actori. Dar n-a fost să fie. Poate scenariștii s-au temut de alunecare în desuet, sau pur și simplu nu le-a venit ideea.

[AdamWorth]

Mi-a placut foarte mult filmul. In Cluj au venit si actorii/regizorii.
Am castigat si un poster semnat. Respect!
________________________________________________
Marius de la Napoli

[dragonfly_drk]

Voi începe chiar cu titlul, c-așa a început și filmul. Mulți, dacă nu chiar toți, după ce văd filmul, spun că titlul e incitant, foarte potrivit, oglindește conținutul.
Dar aceasta după ce văd filmul! Problema este că titlul trebuie să-l aducă pe spectator în sală, și nu prea s-a întâmplat acest lucru.

La Cluj sala a fost full timp de doua saptamani. Asa performanta nu s-a mai intamplat in Cluj de cand e lumea.