"Eu cand vreau sa fluier, fluier"

[Pashpix]

Fiara rănită

De GRID MODORCEA (Tricolorul)

Ultimele două filme româneşti pe care le-am văzut se numesc Copiii uraniului, un documentar, şi Eu cînd vreau să fluier, fluier, încununat la Berlin cu Ursul de Argint şi premiul "Alfred Bauer" pentru noi perspective în arta cinematografică. Şi lungmetrajul artistic, cu care debutează Florin Şerban, se vrea, în esenţă, un documentar despre puşcăriile din România. Dovadă că eroii sînt interpretaţi chiar de puşcăriaşi. Ambele acuză societatea, căci personajele din ele sînt victime ale istoriei trecute şi prezente. Dar faţă de documentarul lui Iulian Ghervas, unde un copil, într-un final antologic, nu mai poate nici să fluiere, căci infestarea cu uraniu este inevitabilă, ca un fatum, aici, eroul, Silviu (George Piştereanu), un tînăr pucăriaş, victimă a unei mame care l-a dus în Italia de mic, apoi l-a abandonat, fluieră cînd vrea el, adică se revoltă, are o răbufnire de orgoliu nemăsurată, fără o motivare aparentă. Parcă am fi, pînă la un punct, în După-amiaza unui cîine. Şi aici Silviu e un fel de cîine rănit, care are după-amaiza sa de revoltă. Dar el seamănă mai degrabă cu eroii din Cartofi prăjiţi cu orice, precum şi cu alţi revoltaţi sui-generis din puşcării, cu diferenţa colosală că aici, la noi, puşcăria seamănă cu un fel de viaţă şi muncă într-un CAP, în cel mai rău caz cu o cazarmă soldăţească, pe cînd în filmele americane închisorile sînt categoric locuri de pedeapsă. Şi e suficient să-l comparăm cu Sutter Island, care a fost în competiţia berlineză. Sînt filme atît de diferite încît festivalul de la Berlin ar fi trebuit rupt în două, să aibă două jurii, cu judecăţi total diferite. Filmul lui Scorsese are un mesaj planetar. E complex şi substanţial. Dimpotrivă, pentru Şerban viaţa de puşcărie nu diferă prea mult de viaţa pe care o duc, de regulă, ţiganii în cartierele lor.


Chiar şi actorii principali, în declaraţiile lor, o prezintă cam idilic. Şi vedem cum se desfăşoară, de pildă, scenele de la "vorbitor"? Ca un fel de şezătoare! Multe scene sînt neverosimile, comice. Şi totuşi, acest film se doreşte a fi o parabolă a omului, a omului orgolios, ajuns la capătul răbdării. Evident, acesta este un clişeu, fiindcă e total nevorosimil felul cum eroul suportă umilinţele cele mai înjositoare atît din partea colegilor de detenţie, cît şi a familiei sau a paznicilor. El suportă cu stoicism totul. Şi tînărul interpret exprimă perfect această stare de umilinţă. Pînă cînd fiara din el explodează. În secvenţa cînd îşi acuză mama, el pare un fel de panteră neagră, cu gîtul lung, mult întins, fapt excelent subliniat de imaginea în contre-jour a lui Marius Panduru. Orgoliul rănit se arată în toată măreţia lui monstruoasă, deşi ţiganii din sală aplaudă fericiţi că fratele lor de pe ecran dă astfel o lecţie poliţiei, umilind-o, în frunte cu directorul închisorii (Mihai Constantin).
Cît de superficiale sînt prezentările filmelor româneşti vedem şi în cazul acestui film. Iată una dintre ele: "Silviu mai are doar 5 zile pînă la eliberarea din penitenciarul de minori. Acum o cunoaşte pe Ana, o studentă la sociologie, venită în practică, şi totul se schimbă". Dacă lucrurile ar sta aşa ca în acest promo, ar fi un dezastru. E tehnica forumiştilor de a nivela totul. Adică, îi întreb, tot ceea ce face Silviu în sala unde au loc testele este o bravadă, să o impresioneze pe fată? Adică, îi dă cu scaunul în cap paznicului să arate ce muşchiulos e el? Iar dacă ar fi vorba de minori, regizorul a greşit penitenciarul. Apoi acest fir, cu practica trasă de păr, se vede limpede că e doar un pretext. Desigur, Ana (Ada Condeescu) e o tînără mai răsărită, fiindcă aşa vrea regizorul. Şi eroul o ia ostatică, după ce îi dă pe toţi afară din sală, răneşte un poliţist, apoi, cu un ciob de sticlă la gîtul fetei, pune condiţii, să vină directorul, să dea telefon mamei lui, s-o cheme aici, aceasta vine, sare pîrleazul, adică prevazul (totul se face pe fereastră). şi el, în continuare cu ciobul la gîtul fetei, o pune să jure că nu-l va lua cu ea pe fratele lui mic în Italia, să păţească ce a păţit şi el, ca în finalul demonstraţiei sale să ia directorului maşina şi să evadeze în trombă din închisoare, care are porţile larg deschise (!), fiindcă tot aşa a vrut regizorul! Iar cînd îi vedem imediat pe cei doi, Silviu şi Ana, la o masă, într-o cafenea, ai sentimentul că ceea ce am văzut pînă atunci a fost o înscenare pusă la cale de cei doi, dar bine că filmul n-a căzut în băşcălia dîmboviţeană, e chiar o minune, fapt datorat, cred, tînărului actor, al cărui loc ar fi la Hollywood. În puţine filme româneşti actorii vorbesc atît de bine cu trupul şi tăcerea. Silviu îşi ia la revedere de la Ana cu un sărut fugar, apoi iese din cafenea şi se predă poliţiei.

Filmul Eu cînd vreau să fluier, fluier este inspirat de o piesă de teatru semnată de Andreea Vălean, colaboratoare constantă a regizorului Cătălin Mitulescu. Şi, evident, filmul repercutează toate clişeele teatrale ale textului. De pildă, Silviu face toată această nebunie, adică se joacă cu focul, are o ieşire fără sens, în condiţiile în care mai avea 5 zile pînă la eliberare. O situaţie-limită. Deci un alt clişeu pur teatral. Nu putea să mai îndure cîteva zile? Nu, fiindcă eroul e erou, el fluieră cînd vrea el, nu ţine seama de acest fleac, deşi îl roagă pe director să-i dea o zi de permisie, să rezolve o treabă urgentă. Acest corolar la clişeu vrea să exprime faptul că este vorba de viitorul fratelui său. Pe care îl dorea alt om, să nu ajungă ca el. Acest fluierat, desigur, o metaforă, nu se petrece la propriu, ca în cazul filmului Copiii uraniului. Aici este un fel de elipsă neaoşă, o replică autohtonă la ideea "furioşilor" britanici, incluşi în film în curentul "Free Cinema". Şi acolo eroii fluieră cînd vor ei. De pildă, în Singurătatea alergătorului de cursă lungă, eroul, jucat de Tom Courtenay, e în faţă, mai are puţin şi cîştigă cursa, dar deodată se opreşte, nu mai vrea să fugă, nu mai vor muşchii lui să alerge, aşa a hotărît el să-i enerveze pe toţi. E un protest categoric, o palmă dată organizatorilor, celor care l-au antrenat şi au sperat în el etc. Da, dar în timp ce acolo, în filmele "furioşilor", e vorba de o frondă, de o atitudine generală faţă de conservatorismul englez, prin zeci de filme avînd acelaşi stil rebel, aici, prin filmul lui Şerban, nu se condamnă nimic, nici regimul din închisori, nici societatea, nici puterea, pare, aşa, o toană, grozăvia unui individ, un caz printre altele şi atîta tot. "Free Cinema" a fost un curent unitar, dar noul val românesc este foarte dispersat, mai ales valoric, cu subiecte marginale tratate foarte neprofesionist, diletant, superficial. Nu se vede o atitudine faţă de societate, faţă de tarele la zi, dimpotrivă, cele mai multe filme se referă la "Epoca de Aur", pe care încearcă să o definească, dar exterior, prin subiecte nesemnificative, precum povestea unui curcan care ştie să deosebească un cerc de un pătrat!


Desigur, filmul lui Şerban este mai convingător decît multe alte filme ale noului val, însă are şi unele hibe. Care s-au reflectat şi asupra interpreţilor. De pildă, la Gala Premiilor Gopo i-am cunoscut pe interpreţii principali, care erau atît de plini de sine, incapabili să poarte un dialog, încît te gîndeşti ce va fi cu cariera lor! Păcat! Ei se comportă ca personajul din film. Adică fluieră cînd vor ei. Dar de ce să fluiere cînd sîntem în biserică, dacă tot vorbim despre artă, care şi pentru ei trebuie să fie o religie? Problema e că actorii n-au înţeles că de la un punct încolo, de cînd Silviu o ia ostatică pe Ana, putem vorbi de un film psihologic. Şi prima observaţie majoră ar fi următoarea: cu un director de puşcărie atît de bun, de înţelegător, ca personajul lui Mihai Constantin, altfel s-ar fi rezolvat problema lui Silviu, pe cale paşnică, nu schizoidă. Voi nu credeţi că este aşa? Poate că mai sînt şi alte nuanţe în această poveste sută la sută românească, dar, din păcate, vizionarea e sub orice critică, o mare parte din replici nu se aud. Dacă personajele sînt interpretate de amatori, era necesar să se lucreze în mod special la sunet. Am văzut nenumărate filme în sălile americane. La ei, sunetul este o problemă esenţială. Ar fi o tragedie să nu se audă un cuvînt. Căci filmul este un instrument de educaţie. Multe momente vorbite din filmul lui Şerban sînt ca în acele reportaje unde se dă subtitrare. Era necesar să funcţioneze o astfel de soluţie sau filmul să se fi proiectat în varianta internaţională, subtitrat în engleză, ca să înţelegem tot ce se vorbeşte în el. Nu se pune problema ca pucăriaşii să aibă dicţie, dar regizorul trebuia să facă în aşa fel încît filmul lui să aibă dicţie. Nici textul cîntecelor de puşcărie nu se aude. Dar unul din cîntece este reluat ca suport sonor pentru postgeneric şi atunci se aude, fiindcă s-a lucrat la sunet. Aşa trebuia să se întîmple cu toată banda sonoră.
Mai sînt şi alte scăpări în film. De pildă, scena cînd puşcăriaşii joacă fotbal. În plan general, funcţionează maşina de vînt şi fotbaliştii sînt luaţi de curent, iar praful e abundent. În planurile apropiate însă, nu mai funcţionează maşina, parcă sîntem în alt anotimp! Evident, astfel de scăpări tînărul regizor are vreme să le pună la punct. Importantă este atitudinea lui, din care a rezultat un film demn de toată atenţia. Care poate fi aşezat alături de un alt debut, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, de Cătălin Mitulescu, care nu întîmplător este coscenaristul şi producătorul filmului lui Şerban. Indiscutabil, l-am mai putea adăuga şi pe California dreamin, al lui Nemescu. Este o direcţie mult mai serioasă, mai apropiată de tradiţia unor nonconformişti ca Pintilie şi Daneliuc, decît de puzderia de făcături incredibile precum Amintiri din Epoca de Aur, Poliţist, adjectiv, Cea mai fericită fată din lume, Cealaltă Irina, Francesca şi altele. Ne bucurăm că în filmul românesc a apărut o voce nouă, proaspătă, care poate nu se va molipsi de orgoliul fiarei rănite.

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=...12&format=html

[Pashpix]

"Eu când vreau să fluier, fluier", în competiţie la Festivalul de Thriller de la Beaune, Franţa

Filmul "Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Şerban, a fost selectat în secţiunea competiţională "New Blood" a Festivalului Internaţional de Thriller de la Beaune, Franţa, desfăşurat de joi până duminică, potrivit unui comunicat al Strada Film.

Actorul principal din "Eu când vreau să fluier, fluier", George Piştereanu, va veni la Beaune pentru a prezenta filmul, ce va fi proiectat vineri.

Secţiunea "New Blood" prezintă cinci filme care reinterpretează în manieră inovativă genul thriller. Printre altele, alături de "Eu când vreau să fluier, fluier", concurează "Experiment diabolic/ The Killing Room" (SUA), în regia lui Jonathan Liebesman, cu Timothy Hutton, Chloe Sevigny şi Clea Duval.

Printre personalităţile importante prezente la festival se numără regizorul francez Claude Lelouche, preşedintele juriului la prima ediţie a evenimentului, din 2009. "Misiunea Festivalului de la Beaune este să scoată în faţă unul din cele mai nobile şi mai fertile genuri din istoria cinematografului, thrillerul, şi să descopere noi tendinţe, să sugereze noi direcţii" susţine Lelouche.

Anul acesta, festivalul are o secţiune dedicată lui Samuel L Jackson, un tribut pentru întreaga carieră a actorului american. Samuel L. Jackson va fi prezent la Beaune pentru a vorbi despre câteva din cele mai iubite filme ale lui, printre care şi "Pulp Fiction".

Tot la secţiunea tribut vor fi prezentate câteva dintre filmele regizorului american James Gray, apreciate la nivel internaţional (inclusiv la festivalurile de la Cannes şi Veneţia), cel mai recent fiind "Iubire la New York/ Two Lovers", cu Joaquin Phoenix şi Gwyneth Paltrow.

Festivalul Internaţional de Thriller de la Beaune se va încheia cu o gală, duminică, în care vor fi acordate Marele Premiu şi Premiul Juriului, pentru competiţia principală, Premiul secţiunii "New Blood", Premiul Criticilor, precum şi un premiu special acordat de reprezentanţi ai Poliţiei.

"Eu când vreau să fluier, fluier", debutul în lungmetraj al lui Florin Şerban, este primul film românesc din ultimii 17 ani care a intrat în competiţia oficială a Festivalului de la Berlin şi a reuşit să ia şi două premii importante: marele premiu al juriului - Ursul de Argint şi distincţia "Alfred Bauer".

După patru ani petrecuţi într-un penitenciar pe malul Dunării, Silviu (interpretat de George Piştereanu) a avansat în ierarhia de dormitor, devenind Jupân. Cu două săptămâni înainte de eliberare, primeşte o vizită neaşteptată. El află că mama lui s-a întors acasă, după mult timp, din Italia şi vrea să îl ia pe fratele lui mai mic. Silviu are cinci zile să găsească o soluţie. Cele cinci zile devin o eternitate când Silviu se îndrăgosteşte de o studentă frumoasă la Sociologie, Ana (Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar. Copleşit de emoţii şi presat de timp, Silviu închide ochii. Libertatea, vântul, drumul, primul sărut. Din acest moment i se poate întâmpla orice.

Povestea lui Silviu este prezentată într-un mod simplu de către regizor. Florin Şerban alege să exprime drama tânărului în special prin prisma mimicii şi a gesturilor, cu prea puţin dialog şi, uneori, neesenţial pentru personaj.

MEDIAFAX

[Ipu]

Mie titlul îmi evocă o replică infamă dintr-un film de Stere Gulea.

[Disciple]

Drumul fără de întoarcere – “ Eu când vreau să fluier, fluier…”


Un film care caută soluţii

Silviu Chişcan mai are nouă zile până “să se elibereze”. Mai are o mamă în Italia şi un frate mai mic acasă. Aceasta vrea sa îl ia pe frate cu ea peste hotare, însă Silviu se opune. Are toate motivele: când era mai mic a avut parte de acelaşi tratament, doar că de fiecare dată când mama îşi găsea vreun iubit, Silviu era trimis val-vârtej înapoi acasă.
Nu a apucat să-şi facă prea repede vreun rost, deoarece a intrat la puşcărie. Pentru patru ani. Motivul? Nu are importanţă. De ce ar avea?
Dar de ce să ajungă şi fratele său în astfel de situaţii?
Îl putem regăsi pe Silviu în toţi acei copii ai căror părinţi au preferat să dea România pe vreo plantaţie de căpşuni din Spania sau recepţia vreunui hotel din Italia.
Însă Florin Şerban nu şi-a dorit să fie tezist şi împreună cu Cătălin Mitulescu au scris un scenariu ce abordează cu un ochi proaspăt atmosfera unui penitenciar din România, dar şi latura personală a unui deţinut ce este pus într-o situaţie pe care nu o poate controla.
Folosindu-se de mijloacele specifice “minimalismului” (cadrul de desfăşurare al acţiunii restrâns, imagine granulată susţinută de cadre brute şi mişcări de cameră voit necontrolate, absenţa muzicii, etc.), Florin Şerban îşi îndreaptă atenţia către umanitatea personajelor, ceea ce îl apropie într-un fel de cineaşti precum Jim Jarmusch sau Martin Scorsese.
Lumea lui Silviu este cât se poate de veridică, o lume în care ierarhia şi respectul sunt la loc de cinste (chiar dacă avem de-a face cu nişte infractori, dar aici este vorba strict de acel mediu închis al puşcăriei), o lume unde colegii de celulă dau palme, pun condiţii şi ameninţă, o lume în care şi cel mai blând om îşi poate scoate la iveală tot ce este mai crud şi mai violent în el.
Silviu are ceva din Travis Bickle, mai ales când recurge la gestul extrem de a o lua ostatică pe Ana, dar şi ceva din Ghost Dog, când aşteaptă calm venirea poliţistului căruia îi va rupe un scaun pe spinare.
Cu siguranţă “Eu când vreau să fluier, fluier…” este unul dintre cele mai oneste debuturi din cinematografia românească post 89’, dar şi unul dintre cele mai bune, deoarece caută neobosit soluţii pentru identificarea unui nou tip de cinema, în condiţiile în care subiectele abordate încep să se repete, dând în suprasaţietate (ex. : “Amintiri din Epoca de Aur”, “Francesca”, “Cealaltă Irina”, etc.). ,dar şi pentru că scoate la lumină un nou talent în persoana debutantului George Piştereanu (la acea vreme neprofesionist, acum student la UNATC), care conferă forţă şi personalitate rolului său.
Ada Condeescu este corectă în rol, însă apariţia ei este umbrită de dezinvoltura lui Piştereanu.
Distribuţia este completată de Mihai Constantin în rolul directorului de penitenciar care este interesat de toate şi nimic, Clara Vodă, deosebit de expresivă în rolul mamei lui Silviu, Marian Bratu în rolul fratelui lui Silviu, un puşti care nu ştie nici el ce îşi doreşte de la viaţă, şi restul deţinutilor care sunt sau au fost după gratii şi în realitate, astfel spectatorul facând cunostinţă cu Ursu’, Blondu’, Finu’ sau Soare.
Deşi nu lipsit de defecte (anumite aspecte nerezolvate ale scenariului cum ar fi abilitatea lui Silviu de a conduce o maşină deşi el a fost închis de la paisprezece ani, sau unele mişcări de cameră ostentative şi inutile), debutul în lung-metraj al lui Florin Şerban surprinde prin autenticitate, prospeţime, dar mai ales pentru că reprezintă o căutare a unei noi identităţi în cinema.

[Pitbull]

Gud uărc, Disaipl!
Iu hev ă ten for tudei!

[civica65]

Eu când vreau să fur, fur!

(Jurnalul Naţional)

Papan Chilibar, fostul deţinut, devenit actor peste noapte, a fost reţinut pentru furt din apartamente. Este vorba despre Papan Chilibar, unul dintre protagoniştii filmului "Eu când vreau să fluier, fluier", premiat cu Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin.

Bărbatul a fost reţinut alături de alte trei persoane, pe motiv că în cursul lunii ianuarie ar fi sustras bani din mai multe apartamente. Potrivit purtătorului de cuvânt al Poliţiei Capitalei, comisarul Christian Ciocan, patru persoane, cu vârste cuprinse între 16 şi 23 de ani, au fost reţinute în acest caz. Poliţiştii se află acum pe urmele unui al cincilea suspect. Bărbaţii reţinuţi sunt suspectaţi că au spart mai multe apartamente în care intrau prin escaladare. Prejudiciul creat se ridică la peste 80.000 de lei.

Comisarul Christian Ciocan a confirmat faptul că unul dintre cei patru reţinuţi în cursul lunii ianuarie este Papan Chilibar. Acesta va sta în arest preventiv pentru 24 de ore.

Regizorul Florin Şerban a folosit în distribuţia filmului "Eu când vreau să fluier, fluier" 14 deţinuţi minori şi tineri. Printre aceştia şi Papan Chilibar, care a jucat rolul celui mai bun prieten al personajului principal. El a fost recent eliberat din închisoare şi a însoţit echipa la Festivalul de Film de la Berlin.

[Pitbull]

Päcat, dar adevärat...
Ceea ce demonstreazä cä, deocamdatä cel putin, "reeducarea" e apä de ploaie, iar lupu-si schimbä pärul, dar näravul, ba... Nici chiar la Berlin!

...Ceea ce, desigur, nu coboarä cu nimic valoarea extraordinarului "Eu când vreau sä fluier, fluier"!
Amplificä, doar, perspectiva.

[nume]

Iese repede si-i creste si mai mult cota de piata. Au scapat unii cu omor, da asta cu o amarata de gainarie.....

[Judex]

Reeducarea pulii.
Romania nu are specialisti in reintegrarea sociala a infractorilor, iar ideea in sine nu e aplicabila decat atunci cand e vorba de delicte minore. Suntem atat de tampiti ca natie, incat nici macar nu stim sa gestionam o asemenea situatie favorabila.
Psiholoagele curului.

[StefanDo]

lupu-si schimbä pärul, dar näravul, ba...

pardon, ursu'

[Pitbull]

Truthfully spoketh!

[Neuptolem]

F bun acest film! Unul dintre cele mai bune filme vazute vreodata si singurul film romanesc care m-a determinat sa merg la cinema sa il vad de inca doua ori.
Personajul principal e cu adevarat un Erou in care te poti regasi, e un erou marca Romania ce ar merita un film mai de actiune, provocari mai multe si mai dificile.
Nu am timp acum de o analiza mai detaliata..daca e sa o scriu, o bag aici.
"Eu cand vreau sa fluier, fluier" e net peste "432". Asa cum spunea si Pitbull, filmul deschide noi drumuri, e mai alert, incarcat, e mai de actiune si in acelasi timp ramane la fel de verosimil ca celelalte productii romanesti reusite ale ultimilor ani. Practic ia ce e mai bun din minimalism si il introduce aici, rearanjeaza dupa propriile reguli si propria-i poveste si rezulta un film ce da clasa hollywood-ienilor, e un film comercial turnat cu buget necomercial.
Contine un midpoint pur-sange (pumnul in plex) ce suna a declansator de calibrul razvratirii lui John Rambo la inceputul primului din serie, acumuland combustibilul necesar pt. inca doua-trei continuari.
Filmul asta merita un sequel, risc sa afirm ca sequelul va fi de o amplitudine a incasarilor si valoricului peste primul episod. Sa speram doar ca Florin Serban citeste aici iar alde Ursu' nu vor ajunge criminali intre timp...
De asemenea, plasarea lui pe piata, reclama, e de toata jena. Plus distributia in cinematografe. Nu inteleg de ce nu ruleaza mai mult timp, atat la noi cat si in alte tari.
Se termina exact unde ar trebui sa inceapa un film de actiune-psihologic ce ar da clasa celor de afara, asa cum ne-a invatat candva Hollywood-ul. Imaginati-va doar: trimiterea lui Silviu intr-o inchisoare de maxima securitate; primirea vizitelor unui psiholog care sa-l streseze cu: "De ce cu 7 zile inainte sa te eliberezi ai facut ceea ce ai facut?!" vizita Anei care nu a inteles comportamentul contradictoriu; vizita fratelui sau care a crescut si acum incearca sa il scoata din inchisoare, etc.
Te tine cu rasuflarea taiata, efectiv. Are un realism cutremurator al nivelului de trai din Romania iar in acelasi timp iti arunca solutia salvatoare a lui: "Se poate!". Daca Silviu a facut asta din inchisoare, atunci noi ceilalti??...

[Pitbull]

Ai dreptate în toate comentariile despre film.
(Poate cu o exceptie: eu nu-l väd peste "432", dar în orice caz prin aceeasi zonä valoricä.)

Altfel, nu pot decât sä-i multumesc lui Dumnezeu cä nu avem acel brand tipic de tembelism hollywoodian încât sä ne facem de cäcat cu vreun sequel. Bine cä s-a terminat aici, cu fruntea sus!

[Pitbull]

As putea edita mesajul #131, dar n-o fac.
Acum mi-am "amplificat perspectiva" si mai mult.

Scârbă

Florin Şerban
Gândul, aprilie 2010



De ieri (16 aprilie 2010) până azi trăiesc o intensă stare de scârbă. Ieri dimineaţă m-a sunat cineva de la o agenţie de presă şi m-a întrebat cum comentez arestarea lui Papan. La început am crezut că e o glumă, apoi am realizat că nu e.

Papan Chilibar a jucat rolul lui Ursu, un deţinut mut, prietenul protagonistului din pelicula Eu când vreau să fluier, fluier. Are 20 de ani, o fetiţă de 3 ani, o soţie, doi ani şi mai bine de puşcărie executaţi pentru furt. Acum a fost arestat din nou pentru furt din apartamente. Şi GATA! După asta poţi să tragi cu nesimţire titluri cu litere de-o şchioapă de felul "Eu când vreau să fur, fur". Apoi citeşti şi dai din cap înţelept: "Ţiganii ăştia - tot ce ştiu ei. O au în sânge, dacă nu fură ei, nu se simt bine."

Bine, să vă spun o altă poveste. Eroul nu mai e Papan Chilibar, ci Chilibar Papan, aşa cum nu e Şerban Florin, ci Florin Şerban. S-a născut într-o familie de rromi surdo-muţi, cu 20 de ani în urmă. A crescut în Bucureşti, undeva în spatele Bulevardului Decebal, dincolo de blocuri, pe străzile pe care nu treci după ce se lasă întunericul, în curţile în care gardurile sunt smulse iarna şi puse pe foc. A crescut şi a trăit într-o lume în care e normal să NU mergi la şcoală, să NU mergi la slujbă în fiecare dimineaţă, să întorci capul şi să pleci ochii când vezi uniforma, căci ştii că ai făcut "ceva". Toate lucrurile astea au făcut parte din NORMALITATE şi din FIRESCUL lumii lui până la 17 ani. 17 ani într-o lume în care dacă spui că vrei să mergi la lucru mâine în loc să stai să bei pana la ore mici "râde şi copiii de tine". Apoi a venit puşcăria. Mai bine de doi ani. Ani petrecuţi într-un loc în care singura limba pe care o vorbeşti e violenţa, iar modul de a convinge e pumnul la rădăcina nasului.

Doi ani în celulă şi în dormitoare cu băieţi condamnaţi pentru tâlhărie, omor, viol. Apoi, către sfârşit vine cineva care face un curs de actorie şi Chilibar se ridica şi întreabă "Poate să joace şi un ţigan în film?" "Da". Chilibar insistă: "Dar dacă nu ştie... ştiţi dumneavoastră...". Un altul îl întrerupe: "Zi bă că eşti prost, mă... E analfabet de-ăla, domnu'. E Urs'". Râd toţi. "Da, poate şi dacă e ţigan şi dacă nu ştie carte." La sfârşitul cursului i se spune "Să stai cuminte, să nu faci prostii. Vreau să te iau în film, dar dacă intri la regim închis nu se poate. Înţelegi?" "Înţeleg." S-a uitat la mine fix şi îi tremura buza: "Da' de ce mă luaţi pe mine, domnu'?" "Fiindcă eşti talentat, ţi-a dat Dumnezeu talent." Râde... "Mie domnu', vă bateţi joc de mine?". Peste 4 luni filma la Topalu unul din cele importante roluri din film. Şi lucra cum nu i-a fost nimănui dat să vadă. Se scutura parca de tot şi intra în pielea personajului de parcă asta ar fi fost cel mai natural din lume. O explicaţie scurtă, câteva cuvinte şi întrebări, ezitarea: "Nu pot eu domnu' să fac asta, e prea greu" "Hai Papan..." şi gata. "Motor!". "Bravo Papan".

Apoi, peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. "Vreau să mai lucrăm împreună Papan. Vreau să scriu un film pentru tine." Mă priveşte: "Trebuie să zic ceva în film? Că, dacă trebuie, eu nu ştiu.... Acolo a mers că eram mut, dar altfel eu cam am emoţii". "Foarte bine că ai emoţii. Aşa şi trebuie. Dacă nu ai emoţii nu e bine." Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. Cei de la Strada Film, au plătit pentru luare în spaţiu, au intermediat şi Papan a avut pentru prima oară în viaţa lui un buletin. Au apărut promisiuni de ajutor, de înscriere la şcoală, etc. Promisiuni peste promisiuni. Din când în când şi ajutoare.

În timpul ăsta Papan căra apă pentru o florărie găleată după găleată, dădea zăpada la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor. Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. "Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua." S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat "... mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?". Lucrurile s-au schimbat... Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descărca lemne... În sfârşit, o slujbă. "Peste 5 zile te angajezi." Sună telefonul. "Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în ianuarie, înainte să meargă la Berlin."

Justiţia e făcută de oameni, iar dreptatea împărţită de oameni. Dacă eu aş fi judecător şi mi-ar cădea să îl judec pe Papan şi dacă l-aş cunoaşte o pătrime din cât îl cunosc eu acum, l-aş ierta. Dar nu sunt judecător. Şi aş vrea să merg să promit judecătorului că în viaţa vieţilor lui nu o să mai facă. Şi dacă o mai face, să îl închidă pe viaţă şi să mă bage şi pe mine la puşcărie că am jurat strâmb.

M-am întrebat de ieri şi până azi de zeci de ori dacă noi, toţi cei din jur, am făcut pentru Papan cât de mult am putut că Papan să nu se mai întoarcă de unde a plecat. Nu dacă am promis, dacă am făcut. Răspunsul e NU.

Ce i-am promis atunci rămâne promis indiferent ce s-ar întâmpla. O să facem un film, iar pe afiş o să scrie "CHILIBAR PAPAN în..." cu litere de-o şchioapă, mai mari decât toate titlurile astea de-acum la un loc. Şi abia atunci nu o să îmi mai fie scârbă.

16 aprilie 2010

http://www.gandul.info/pagini/scarba-5914991

[buticut]

Acum m-am intors de la film, nu stiu daca mai are rost sa bag si eu o cronica, din moment ce s-au spus atat de multe despre film. Pe scurt, mi-a placut mult, filmul asta e ca o oaza intr-un desert pentru noi, aveam nevoie de el, nu pentru ca cinematografia noastra ar fi intr-un declin, ci pentru ca orice schimbare e binevenita, mai ales daca e reusita.

Mi-a sarit in ochi cronica lui GRID MODORCEA (Tricolorul), ca tot e pe pagina asta, care cuprinde 2 probleme, una majora, alta nu foarte majora, ci mai degraba o observatie, pe care le-am avut si eu in legatura cu filmul.

dar, din păcate, vizionarea e sub orice critică, o mare parte din replici nu se aud. Dacă personajele sînt interpretate de amatori, era necesar să se lucreze în mod special la sunet. Am văzut nenumărate filme în sălile americane. La ei, sunetul este o problemă esenţială. Ar fi o tragedie să nu se audă un cuvînt. Căci filmul este un instrument de educaţie. Multe momente vorbite din filmul lui Şerban sînt ca în acele reportaje unde se dă subtitrare. Era necesar să funcţioneze o astfel de soluţie sau filmul să se fi proiectat în varianta internaţională, subtitrat în engleză, ca să înţelegem tot ce se vorbeşte în el. Nu se pune problema ca pucăriaşii să aibă dicţie, dar regizorul trebuia să facă în aşa fel încît filmul lui să aibă dicţie. Nici textul cîntecelor de puşcărie nu se aude. Dar unul din cîntece este reluat ca suport sonor pentru postgeneric şi atunci se aude, fiindcă s-a lucrat la sunet. Aşa trebuia să se întîmple cu toată banda sonoră.

Initial vroiam sa va intreb daca urechile mele sau proiectia era de vina, insa se pare ca din pacate problema e la nivelul filmului - un amanunt care m-a deranjat in mod deosebit, cel putin in prima jumatate de ora, cand de abia intelegeam ce spunea Silviu. Problema am regasit-o si in 432, dar la un nivel mult mai 'low' si mult mai putin frustrant. Calitatea proasta a sunetului creaza impresia ca George Pistereanu si Anamaria Marinca ar avea prune-n gura.

Mai sînt şi alte scăpări în film. De pildă, scena cînd puşcăriaşii joacă fotbal. În plan general, funcţionează maşina de vînt şi fotbaliştii sînt luaţi de curent, iar praful e abundent. În planurile apropiate însă, nu mai funcţionează maşina, parcă sîntem în alt anotimp!

Asta am remarcat si eu, plus ca mi se pare ca in prima faza, Silviu se afla dupa gard si in urmatoarea secventa in mod miraculos apare langa teren.

Cu toate astea, filmul e solid si de efect mai ales in momentele 'silentioase', cand spectatorul este lasat sa cugete odata cu personajele. Subtilitatea de acest fel, in care personajele vorbesc prin priviri, prin capete plecate, imi aminteste de Goodbye Solo.

[Pitbull]

Booty, ai mai scris tu astea acum ceva timp, sau iar m-a lovit un deja vu...?

[buticut]

Io? N-aveam cum, abia am vazut filmul si la 432 nu cred sa fi mentionat de problema cu sunetul. Poate ca am mai mentionat si cu alte ocazii ca nu mai are rost sa bag o cronica/nu mai am chef , asta da. Sau poate ca am avut eu viziuni din viitor si am mai scris ceva asemanator cand eram somnambula, de nu mai imi amintesc.

[Coshava]

Ouch !

Andrei GORZO | dilematograf
Rudimentar
{...}

Ufff - incepusem sa cred ca-s complet dereglat vazand aproae doar aprecieri mega-ultra-laudative pe zona.

Cit despre "scirba" regizorului ... ma lesi ? La citi someri "normali" si care nu au ajuns in puscarie niciodata sunt in Romania ( mai ales acum de cind cu criza, dar si inainte ... ) genul asta de "scuze sociale" mi se par - cit se poate de sincer vorbind - deplasate ...

O parere pur personala - fireste.

[Pashpix]

Exclusiv - Adevărul

Deţinuţii din „Eu când vreau să fluier, fluier!” poartă haine Puma şi Nike şi fumează Kent

Ei au devenit „vedete" după ce au mers la filmări, iar directoarea închisorii spune că aceştia sunt mai violenţi. Doi puşcăriaşi, actori în „Eu când vreau să fluier, fluier!", încarceraţi la Penitenciarul pentru Minori şi Tineri din Tichileşti- Brăila, fac dezvăluiri.

Găgenel Şerban Ţicu, de 21 de ani, alias Nepotul, şi Constantin Mihai Ilaşcu, de 20 de ani, din rolul Deţinutului Numărul 4, sunt nemulţumiţi fiindcă au ratat recepţia de după premieră. „Am ieşit în curte, când au venit supraveghetorii şi ne-au zis să stingem ţigările şi să venim cu ei. Am crezut că mergem la prăjitură şi suc. Dar, de unde?! Când se bea şampania, noi eram la puşcărie deja", ne-a povestit Ilaşcu.

Cât despre film?!

„Ne-au pus să ne batem, să-i „primim" pe cei noi. Să facem ceea ce facem noi aici. Adică, dacă vine unul nou, haţ! Ia, arată, ce ai? Haine?! Ţigări?! Cuţite? Dacă n-are, la chiuvetă. Să spele. Uite ce adidaşi am?! ", spune Ţicu, arătându-ne „Pumele" nou-nouţe pe care le poartă. Ilaşcu s-a înscris la cursuri de teatru în penitenciar şi vrea să devină actor deşi are numai şase clase.

„Am mâncat cu actorii, am stat cu ei. Ne machiau de nu ne mai cunoşteam. Din două în două zile ne tundeau. Vreau să devin actor", povesteşte Costi, iar Găgenel îl completează: „Eu aş juca şi ca mascotă".

„De când au jucat în film au fost cercetaţi pentru abateri disciplinare, au căpătat mai multă încredere în ei, au devenit violenţi", ne-a declarat Gianina Crăciun, directorul Penitenciarului. „Sunt celebri, sunt buni, sunt vedete. Au reuşit să ajungă undeva departe, vreau şi eu", spune Costică Tiugă, un alt deţinut. Ionel Stoica, condamnat şi el, spune: „Îmi pare bine că au o carieră în faţă. Noi acum îi strigăm vedetele!".

Un violator şi un tâlhar

Ţicu e condamnat la şase ani pentru viol şi e originar din Comarnic- Prahova. Este în închisoare din martie 2008 şi ar putea să intre la comisia de liberări condiţionate în 2011. Despre fapta lui? Parcă, parcă ar vorbi, dar intervine directoarea penitenciarului cu un „nu-i obligatoriu", şi îi piere cheful să spună mai mult decât că „a fost viol în grup".

Poartă adidaşi originali Puma şi chiar dacă familia lui seamănă la indigo cu a „Nepotului", pe care l-a jucat în film, adică lipseşte cu desăvârşire din viaţa lui, Ştirbu nu suferă. „Nu m-a căutat nimeni, niciodată!", zice el. Este elev într-a noua. Anul trecut a terminat cu media 9.24. Semestrul ăsta, însă, n-a fost nicio zi la şcoală. „Deh, poate mă caută vreunul să mă bată, ştiu eu...", răspunde. Iar prietenul lui, Costi, zâmbeşte complice. Constantin Mihai Ilaşcu are 20 de ani, este originar din Oniceni- Neamţ, dar ai lui locuiesc în Fileşti- Galaţi. Îşi spune Costi, dar ceilalţi îl strigă „Ţiganul".

„Pentru că sunt negru", zice şi priveşte în aer, evitând contactul vizual. În film şi-a jucat propriul rol, de Ilaşcu, dar cel mai adesea era Deţinutul numărul 4. „Eram „Săgeată". Ştiţi ce-i aia, nu?! Asta eram în film", spune el. Remarc adidaşii „de fiţe" ai lui Ştirbu, „Puma", iar Costi priveşte în jos spre adidaşii lui, marca „Nike". Îl întreb de unde îi are, dar se eschivează: „Am făcut rost de la prieteni!". Înţeleg că nu-i are de la realizatorii filmului. „Ne dădeau haine bune, aşa-i, numai mărci, treninguri faine, toate de firmă. Dar ni le-au luat", spune Costi.

Câştig de 90, respectiv 700 de lei şi năzbâtii

Ca şi Papan, şi Costi a intrat după gratii din nou după ce a participat la filmări. „Eu am fost reîncarcerat în februarie 2010 pentru o faptă pe care am făcut-o înainte de filmări. M-au băgat la tâlhărie, mi-au dat şase ani şi şapte luni, deşi io trebuia să fiu judecat pentru vătămare corporală. A venit unul şi mi-a scuipat pe masă, eram într-un bar. L-am lăsat, iar când să plec m-am dus şi i-am dat doi pumni. A căzut şi, din greşeală, l-am călcat pe mână. I-am rupt mâna. N-am vrut", s-a scuzat Costi. Pentru o lună de zile cât a jucat în film, Costi a câştigat 10 zile de reducere din pedeapsă şi 700 de lei.

„I-am dat pe ţigări. Pe ce altceva poţi să dai banii în puşcărie?", şi-şi scoate agil inelul de inox de pe deget ascunzându-l într-un buzunar. Găgenel a câştigat şi mai puţin. „Am câştigat o zi de libertate şi 900 de mii, dintr-ăia vechi!".

[CatalinGeorge]

Stie cineva cand va aparea filmul si pe DVD?