The King's Speech

[SMC]

O “victima” fericita a propriei naivitati




Asa cum titlul sugereaza, The King’s Speech are un singur tel: glorificarea mesajului radiofonic rostit de regele Marii Britanii, George al VI-lea, – prilej cu care Anglia declara razboi Germaniei naziste – si, implicit, evocarea amanuntita a istoriei “de buzunar” din spatele acestui eveniment socio-politic – a vindecarii unei forme acute de balbism (cu care regele se confruntase inca din copilarie), prin metode neortodoxe, aplicate de un logoped carismatic.

In slujba acestui obiectiv, probabil singular in istoria cinematografiei (in masura in care intreaga naratiune, fie ca se bazeaza pe fapte reale fie ca este pura fictiune, serveste un definitoriu monolog), care, ce-i drept, functioneaza (ironia grava a imprejurarilor in care regele si terapeutul se vor cunoaste, se va transforma treptat intr-o prietenie pe viata), regizorul Tom Hooper si scenaristul David Seidler realizeaza intr-o estetica caricaturala o tragicomedie de o facture istorica minora, vazuta parca din perspective unui jurnal intim (al regelui sau al vindecatorului).

Insa impedimentul asta al vorbirii – in final, sugerat vindecat – de care suferea regele, se contureaza in film pe fundalul unor evenimente majore din istoria monarhala acelei perioade. Iar felul in care scenariul trateaza aceste compartimente narative fondale, il fac cu atat mai naiv, cu cat aceste “problematici” se vor de maxima importanta si intensitate – de exemplu, se poate lesne constata inutilitatea personajului ce-l interpreteaza pe W. Churchill (considerand ca prim-ministrul a avut un rol esential in sprijinirea incoronarii lui George al VI-lea), ambiguitatea circumstantelor in care Edward al VIII-lea abdica, presiunile pe care le-au exercitat campanile lui Hitler capetelor incoronate, relatia tata-fiu dintre regele George al V-lea si mezin (trasata intr-o singura secventa, aceasta se reduce doar la o povestioara-confesiune, in timpul “terapiei”) etc.

Ba chiar si la nivelul stilisticii regizorale, stridenta vizuala a prezentarii unor momente (in plan contraplan, prim plan, adancimi de camp), in ciuda limpezimii cadrelor, pare rezultatul naiv al preluarii unei tehnici ce vizeaza, de obicei, evidentierea personajului/personajelor (racursiunile utilizeaza planurile grandagulare prin largirea spatiului gol din spatele personajului, insa aici, printr-o extravaganta de stil al unui exercitiu clasic, chipurile lor, vazute parca printr-un bol de sticla, sunt enorme – chiar si cand camera de filmat favorizeaza fireasca deschidere spre imagine).

The King’s Speech este doar un film mediu, extrem de personal (regizorul si scenaristul au fost atrasi din motive diferite de ecranizarea povestii regelui bilbiit), cu cel putin doua interpretari notabile din partea duetului Firth & Rush – in buna credinta a scolilor de teatru pe care le-au absolvit – , dar caruia 12 nominalizari la Oscar ii acorda prea mult credit. In acest sens, filmul este mai degraba o “victima” a unui fericit concurs de imprejurari, propice naivitatii sale.

[Liviu-]

Iata si cronica lui Gorzo: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/f...raiasca-regele

In mare avem aceeasi parere, la fel si SMC din cate se pare. Eu astept pe cineva caruia i-a placut filmul (buti ) pentru ca am mai vorbit pe undeva de cat de irelevant din mai toate punctele de vedere mi se pare si, lasand la o parte actoria de prima mana si niste detalii tehnice, filmul e destul de apropiat de mediocritate, in care probabil se va scufunda in doar cativa ani. Cred ca filmul nu numai ca nu aspira la idei importante, la vreo tema serioasa, ci mai mult, n-are nici macar teme minore care sa merite luate in seama si merge pe o formula tipica care poate sa distreze putin, sa trezeasca cateva sentimente de mila eventual si astfel sa fie placut de majoritate, neasumandu-si niciun fel de risc spre deosebire de alte filme de anul asta precum Inception, The Social Network si cred... Black Swan, pe care inca nu l-am vazut.

[Windom]

Se vede din trailer, oameni buni. E un film exact cum le place americanilor (sa vada si sa premieze) - o noua lectie de morala. Doar la americani am intilnit "specia" asta de filme. Vezi si A Beautiful Mind, Forrest Gump etc. Napastuitul sortii care reuseste sa-si depaseasca conditia si sa razbeasca in toate. Pentru ca americanii sint o natie de fii ai pulii, pardon my french, carora nu li se scoala decit daca ii indeamna cineva prin asemenea filme. Trist dar adevarat.
Am vazut John Adams, miniseria regizata de acelasi Hooper. Din nou, interpretari de nota 10, cinematografie superba (Tak Fujimoto), dar si melodramatism cit incape + lectii de patriotism a la Sergiu Nicolaescu.

[SMC]

... "filmul e destul de apropiat de mediocritate"...

Excelent, Liviu- ! - in masura in care ai vrut (sper) sa fii "smooth" si sa faci deosebirea dintre film- MEDIU (asa cum i-am zis eu, de ex.) si film-MEDIOCRU (acolo unde tu crezi ca se pozitioneaza) - care nu-i tot aia.

[buticut]

Woah ce rai sunteti cu filmul . Yeah I loved it and so did Pitbull . Voi edita mesajul asta mai tarziu, ca sunt cam pe fuga si nu pot scrie acum o explicatie ampla, asa cum mi-as dori, dar oricum, fiti pregatiti , ca o sa va iau tare.

[SMC]

Baga si tu un link al cronicii lui Pit.

[buticut]

http://www.facebook.com/notes/mihnea...70702659642042

"The King's Speech" - Umanitatea coroanei

Umor, sinceritate, originalitate naturală



Pe de o parte, deşi ani de zile am detestat reţelele de socializare, până la urmă Facebook-ul m-a cucerit.

Pe de altă parte, deşi am tot respectul pentru Marea Britanie, nu-i pot ierta ceea ce a făcut în Al Doilea Război Mondial.

Şi cu toate acestea, sper din tot sufletul ca "The King's Speech" să detroneze la Oscar mediocritatea "The Social Network", de care-l desparte o distanţă ca de la cer la pământ. (Precizez că deocamdată vorbesc dintr-o perspectivă complet parţială: dintre cele zece filme nominalizate, până în momentul de faţă le-am văzut doar pe acestea două - deşi urmează foarte curând "The Kids Are All Right" şi "The Fighter".) Pur şi simplu, "Discursul regelui" şi "Reţeaua de socializare" nici nu suferă comparaţie - motiv pentru care mă opresc aici cu referirile la filmul lui Fincher (pe care l-am analizat la vremea lui - cine doreşte o paralelă, poate pune una lângă alta cele două cronici), pentru a mă ocupa în continuare numai de subiectul de faţă.

S-ar putea întreba unii (şi, de fapt, pe IMDb mulţi chiar o fac), ce anume ar fi atât de nemaipomenit în povestea felului cum un instructor de vorbire îl vindecă pe un rege bâlbâit. Okay, poate fi un subiect "interesant", cel mult - dar de-aici şi până la gloria care-l înconjoară, calea-i lungă... Sau, le poate părea lungă celor lipsiţi de imaginaţie. Pentru cine are cât de cât noţiunea inteligenţei cinematografice, lucrurile stau cât se poate de simplu.

Desigur, nu este numai şi numai un film despre exerciţii de logopedie - nici măcar nu este în primul rând despre asta. E un film despre problemele de personalitate ale individului - fie el un rege sau un paria. Un film despre descoperirea eului, şi despre câştigarea credinţei în sine. Şi despre putere, cu faţetele şi dinamicile ei adesea inimaginabile. Despre relaţia mentor-discipol. Şi prietenie.

Însă nici toată această bogăţie de valenţe, teme şi direcţii ideatice nu constituie, în sine, garanţia valorii, sau măcar a succesului. Adevăratul merit al "Discursului..." constă efectiv în vreo trei jaloane principale ale talentului cinematografic: umorul, sinceritatea, originalitatea naturală, deloc căutată.

E foarte uşor să radiografiezi paradigmele dramaturgice ale filmelor cu James Bond - dar ce satisfacţie se poate găsi în a examina scenariul lui David Seidler (nominalizat la Oscar), care îmbină într-o armonie remarcabilă rigoarea structurală cu creativitatea şi imprevizibilitatea. Acest lucru e cu atât mai semnificativ, cu cât povestea, ca orice docudrama, e cunoscută - ceea ce pune din nou în valoare două principii fundamentale ale esteticii, de o importanţă cu atât mai acută în cinema:

- Originalitatea nu înseamnă neapărat a spune ceva nou, ci mai degrabă a spune lucruri cunoscute într-un mod nou.

- A fi imprevizibil nu înseamnă a-i oferi spectatorului ceva neaşteptat, ci a-i da ceea ce aşteaptă, dar într-un mod neaşteptat.

Atât scriptul lui Seidler - care, în mod surprinzător, şi-a făcut mâna mai mult cu filmuleţe de televiziune, vizitând marele ecran doar ocazional, cu "Tucker: The Man and His Dream" (Francis Ford Coppola, 1988), urmat în 1997-99 de o dramoletă şi două animaţii mărginaşe - cât şi regia echilibrată, pe cât de sigură pe sine, pe atât de creativă (nominalizată la Oscar), a lui Tom Hooper (un tânăr specializat la rândul lui în seriale TV, biografice mai ales) aplică aproape exemplar aceste principii, dăruindu-ne o povestire cinematografică de urmărit cu implicare, asezonată cu un umor pe cât de elegant, pe atât de sănătos (fără ca filmul să fie câtuşi de puţin o comedie - dar te amuză incomparabil mai mult decât toate mizeriile cu erecţii, funcţii fiziologice şi grupuri sanitare ce ni se tot vâră pe gât de-o vreme-ncoace). I-aş reproşa doar o bâlbă (nu verbală, ci epică) în zona primului punct culminant - discursul de încoronare, unde autorii optează pentru un anumit soi de elipsă: insistând asupra pregătirilor (delicios momentul dintre Lionel Logue şi Arhiepiscopul de Canterbury - un Derek Jacobi fermecător cu autoironie fină), pentru a opera apoi, prin intermediul aparatului de filmat din Westmunster Abbey, o săritură direct la vizionarea materialului, fără să arate deloc tocmai cuvântarea buclucaşă. Sugestia care se intenţiona astfel nu are forţa de impact preconizată - ba chiar ratează o şansă stilistică majoră, căci reportajului îi succed câteva imagini document cu un discurs al Führer-ului, căruia proaspăt încoronatul Rege îi invidiază incredibilul har oratoric. Ţinând seama şi de întregul context istoric şi dramaturgic al momentului, acolo s-ar fi putut articula un episod efectiv unic; din păcate, Hooper a trecut pe-alături.

Compensează, însă, în punctul culminant imediat următor, celebrul discurs de la intrarea Angliei în război, şi singurul urmărit în totalitate - "încercarea grea", cum îi zice Propp - unde filmul atinge într-adevăr un apex al grandorii şi emoţiei. Iar pentru a percepe cu adevărat aceste dimensiuni apoteotice (căci, la drept vorbind, regele George al VI-lea a fost o simplă marionetă a istoriei, nefăcând altceva decât să-şi joace docil rolul în scenariul scris de alţii - nu întâmplător, într-o anumită secvenţă se subliniază faptul că a primit coroana nu prin decesul înaintaşului său, ci în urma abdicării acestuia), se impune să parcurgem adevăratul fir narativ al întregii poveşti: prietenia cu totul specială dintre cei doi protagonişti.

O simplă convenţie formală, conform căreia, spre a simplifica procedurile, orice film candidat la Oscar pentru actorie nu poate avea decât câte un singur rol principal (atât masculin, cât şi feminin), stă la baza departajării celor doi ca nominalizări (Colin Firth principal, Geoffrey Rush secundar). De facto, ambele roluri sunt principale - nu numai prin întindere şi forţă, ci şi ca semnificaţie. Comună amândurora, nevoia dramatică îi uneşte pe cei doi bărbaţi, investindu-i în egală măsură cu statutul de protagonişti. În principiu, m-aş putea simţi tentat să spun că "numai un dascăl care formează cu adevărat oameni şi făureşte destine poate înţelege o asemenea simbioză" - dar marele merit al celor trei (actorii şi Tom Hooper) este tocmai acela de a reuşi să comunice majorităţii spectatorilor inefabilul comuniunii dintre maestru şi învăţăcel. Clenciul stă tocmai în paradoxul că "ucenicul" e Ducele de York (şi, în ultima parte, Regele) - dar sub aspectul concret al corectării vorbirii, adevăratul stăpân absolut devine Dr. Logue (foarte bine speculat şi faptul că titlul de "doctor" e fictiv - însă rezultatele, cât se poate de reale şi substanţiale). În raport cu rigorile protocolare, fermitatea instructorului (neclintit în aşa-zisele sale "încălcări") se relevă cu atât mai semnificativă - şi se impune, finalmente, ca esenţă a prieteniei ce-i va uni pe viaţă, după cum ne spune insertul din epilog (pe lângă răsplătirea cu titlul de cavaler). Filmul urmăreşte cu acuitate, empatie şi un haz irezistibil dinamica acestei relaţii volatile, mereu proaspătă, mereu surprinzătoare, până la apogeu - singurul prilej în care profesorul înţelege să i se adreseze elevului său cu "Maiestate": atunci când, cel puţin din punctul lui de vedere, şi-a adjudecat titlul suprem.

Chiar dacă acel automatism tehnic menţionat mai sus îl plasează pe Colin Firth (corect, convingător, dar prin nimic ieşit din comun - ceea ce lasă complet nejustificată licenţa distribuirii sale, în condiţiile unei asemănări fizice aproape absente) în poziţia de actor principal, adevărul e că Geoffrey Rush îi ia caimacul pe departe. Desigur, e suficient ca, pe lângă diferenţa de vârstă (şi, implicit, de experienţă), să urmărim carierele ambilor actori, ca să vedem de ce Rush e mult mai pregătit pentru o asemenea creaţie - dar toate astea n-ar face nici două parale pe lângă talentul nativ. Aparent rigid şi monocord, Lionel Logue evoluează constant pe o sinusoidă tot mai flexibilă a sentimentelor, nuanţelor şi profunzimilor - practic, el este cel ce "duce filmul", şi nu numai fiindcă e personajul activ, câtă vreme partenerul său are doar un statut receptiv (şi doar parţial reactiv), ci mai ales datorită incontestabilei sale forţe şi polivalenţe actoriceşti. Pe lângă el, toţi ceilalţi pălesc, deşi nu sunt răi deloc. Helena Bonham Carter (nominalizată la Oscar pentru rol feminin secundar - de ce? I-a luat valul, pesemne) ne face surpriza unui emploi "normal", nu de paparudă cu ochi holbaţi, cearcăne, strâmbături şi păr electrocutat - cum au tot silit-o unii să ne obişnuiască, în ultimii cinci-şase ani); nu străluceşte, dar nici rea nu e. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Michael Gambon, în cele trei apariţii ale sale scurte, dar marcante, ca Rege George al V-lea (o dată sever, a doua oară doborât de boli, a treia oară mort). Guy Pearce şi Eve Best sunt convingători cu discreţie în fatidicul cuplu Edward al VIII-lea - Wallis Simpson, iar actriţa copil Freya Wilson se poate măcar lăuda că a reuşit o schiţişoară simpatică a viitoarei Elizabeth a II-a. L-am mai remarcat pe Timothy Spall, în porcinul Churchill - deşi asemănarea fizionomică e destul de aproximativă, portretul sugerează expresiv, din câteva tuşe precise, tumultul de ambiţii tenebroase ale individului care a malformat decisiv istoria secolului trecut - ca succesor al lui Chamberlain (schiţat convenţional de Roger Parrott) şi al lui Baldwin (conturat economic dar nu fără har de către Anthony Andrews).

Pe aceeaşi listă a celor douăsprezece nominalizări la Oscar figurează şi admirabila imagine a lui Danny Cohen, cu expresivitatea ei sumbră, depresivă, proprie atât perioadei istorice cât şi, mai ales, sfâşietoarei drame personale a protagonistului. Cohen reuşeşte performanţa de a compune o decizie plastică "multicolor-stinsă", inclusiv prin colaborarea cu Eve Stewart şi Judy Farr (candidate la Oscar pentru decoruri), a căror principală bijuterie scenografică, unică în felul ei, e casa lui Lionel Logue, cu acele stranii contraste dintre piesele de mobilier şi petele pestriţe de pe pereţii coşcoviţi - în aura lăptoasă ce pătrunde prin luminatorul din tavan.

În ultimă instanţă, totul se concentrează în nucleul semantic pe care l-am identificat deja - al umanităţii unui rege. S-ar putea dezbate îndelung pe marginea tuturor sensurilor umane ale filmului, dar cred că, dacă aş fi nevoit să mă rezum la doar câteva cuvinte (cum, la urma urmei, mă obligă şi faptul că am ajuns la sfârşitul acestei analize), aş defini ideea centrală a filmului ca fiind următoarea: un monarh cu adevărat bun este acela care-şi înţelege propria umanitate (concluzie cu atât mai relevantă, într-un chip paradoxal, cu cât avem de-a face cu un rege care, aşa cum aminteam şi mai sus, n-a fost, în fond, decât un figurant al tronului - dar unul foarte uman). Aici, bâlbâiala este factorul declanşator - după care, rolul mentorului devine de la sine înţeles.



Pitbull (Mihnea Columbeanu)

7-9 februarie, 2011, h. 22:30-00:24

Bucureşti, România

I'm sorry, formatting-ul nu-mi iese, de aceea cuvintele nu sunt bolduite in cronica.

[SMC]

Aha!
Well...
Eu si Mihnea nu putem fi intodeauna pe "aceasi felie" - in ceea ce ma priveste...
Dar sprijin natura argumentativa a cronicilor sale, implicit - si ca de obicei - pozitia sa fata de filmul analizat (in cazul de fata, chiar si la "The King's Speech").
Da' tot cred ca "Reteaua" e mult superior "Regelui". Asta, asa, ca sa ne referim la rigorile dupa care Academia Americana de Film functioneaza, in "calificativele" date, nu comparand formulele estetice dupa care, fiecare film in parte, alege sa se exprime - as zice, "aproape biografic"...

[contlacinemagicieni]

ciudat ca n-am gasit pomenit in reviewuri (cate-oi fi cetit), dar mi se pare(?) ca filmul graviteaza in cu totul si cu totul alta directie : contrastul dintre un lider totalitar, cu pretentii expansioniste(Hitler) si liderul cu fata umana, cu o putere strict limitata printr-o constitutie cu iz democratic, stapan peste un imperiu si o biserica, frate cu un fustangiu (George 6)

[Liviu-]

Cand vorbeam de apropierea de mediocritate n-am vrut sa insinuez ca nu-i un film bun, ci ca nu-i un film memorabil, fiind destinat inevitabil uitarii, a scufundarii in mediocritate... si asta foarte curand.

Cu Pitbull se pare ca am o parere diametral opusa cand e vorba de TKS vs TSN si in unele cazuri nu pot fi deloc de acord cu el. Atat timp cat i s-a postat aici cronica, chiar daca el s-a retras de pe forum, temporar sper, ma simt nevoit sa dau un mic raspuns unor puncte din cronica sa.

Originalitatea nu înseamnă neapărat a spune ceva nou, ci mai degrabă a spune lucruri cunoscute într-un mod nou.

Modul in care sunt spuse lucrurile nu-i de niciun fel nou, ba chiar destul de banal.

A fi imprevizibil nu înseamnă a-i oferi spectatorului ceva neaşteptat, ci a-i da ceea ce aşteaptă, dar într-un mod neaşteptat.

Nici aici nu vad care ar fi modul neasteptat... si chiar de ar fi neasteptat, nu-i deloc special.

E un film despre problemele de personalitate ale individului - fie el un rege sau un paria. Un film despre descoperirea eului, şi despre câştigarea credinţei în sine. Şi despre putere, cu faţetele şi dinamicile ei adesea inimaginabile. Despre relaţia mentor-discipol. Şi prietenie.

Problemele de personalitate sunt tratate destul de superficial. Doua vorbe despre trecutul patetic al regelui, cum a fost el cumva molestat... saracul, cum tatal sau e incapabil sa comunice cu el si cum fratele sau il ia peste picior din cauza defectului sau de vorbire, partial cauzat si de aceste doua personaje...sau mai degraba intretinut inca din perioada copilariei de ele. Da, intr-adevar, o adevarata drama. Si totul se rezolva prin increderea pe care i-o da un nimeni cu o inima mare. O poveste cu adevarat speciala, originala si extrem de profunda.

S-a si pus accentul pe forta regelui de a insufleti poporul, filmul mizand pe puterea de a stoarce lacrimi a acelui discurs final, care arata cum el isi infrunta teama, neincrederea in sine si reuseste sa biruie, de parca el insusi ar fi iesit pe campul de lupta. Toata miza filmului spre asta s-a indreptat si a fost un moment banal, iar regizorul a pus accent pe cat de important a fost discursul pentru rege, nu pentru oamenii de rand care aveau nevoie de suport, desi Hooper ne arata si cateva cadre cu poporul, sa nu uitam ca existau si ei, ca regele a avut si un public caruia sa i se adreseze.

Culmea e ca George nu e prezentat ca un personaj cu cine stie ce dileme existentiale, e caracterizat atat de simplu, un om cu o problema lingvistica si atat, la asta se rezuma intreaga lui drama, grija pentru popor pare una minora, desi ne arata putin si faptul ca-i pasa, ca altfel nu l-am putea compatimi si TKS n-ar mai fi principalul favorit la Oscar.

Daca filmul asta n-ar fi beneficiat de actorii pe care i-a avut (cand vine vorba de rolul lui Bonham Carter sunt de acord cu Pitt, nimic special) si de acele detalii tehnice bine realizate, ar fi putut fi inclus cu usurinta in grila Hallmark.

[contlacinemagicieni]

Culmea e ca George nu e prezentat ca un personaj cu cine stie ce dileme existentiale, e caracterizat atat de simplu, un om cu o problema lingvistica si atat, la asta se rezuma intreaga lui drama, grija pentru popor pare una minora, desi ne arata putin si faptul ca-i pasa, ca altfel nu l-am putea compatimi si n-ar mai fi fost principalul favorit la Oscar.

1) Ar trebui sa fii vorbitor nativ de engleza (sau apropiat) pentru a-ti da cu parerea asupra prestatiei lui Firth. Si asta e valabil pentru toti care-l vad ca mare favorit la Oscar. (parerea mea)
2) George caracterizat simplu, un personaj cu o problema lingvistica si ata, cu un trecut patetic ??? Hm, ne-am uitat la acelasi film dar se pare ca am vazut fiecare altceva.
3) Un premiu pentru interpretare nu se acorda dupa cat de mult e compatimit un caracter complex, ci dupa cat de bine e interpretat ... si dupa interese.

[Liviu-]

Scuze, nu mi-am dat seama ca n-am zis ca ar fi vorba de Oscar-ul pentru film si nu pentru actor, asa cum se intelege din ce am scris. Firth ar fi unul din cei mai meritorii castigatori, ba chiar mi se parea foarte deplasata comparatia intre rolul lui si al lui Franco, net inferior. Acum ca am precizat asta putem sari peste "1)" si "3)". Voi edita si in mesajul respectiv ca sa nu se repete...

Despre "2)" n-am ce sa zic. Te rog elaboreaza daca vrei sa-ti pot da vreun fel de raspuns...

[contlacinemagicieni]

Despre "2)" n-am ce sa zic. Te rog elaboreaza daca vrei sa-ti pot da vreun fel de raspuns...

Pe scurt:
1) sunt 3 ipostaze in care exista: fiu al regelui, frate al regelui, rege
2) in fiecare dintre cele 3 ipostaze, G. e surprins ca: tata, sot, discipol, politician sa

un clue f. interesant si puternic pentru a-l intelege (si poate intreg filmul) e "latratul" ala al lui hitler, foarte apropiat ca tonalitate de fuckurile lui g6

[Windom]

Slabutz, slabutz. 12 nominalizari la Oscar, what the fuck is wrong with you people? Firth face un rol exceptional, dar la fel a facut si Bridges in Crazy Heart, iar filmul a fost luat in seama la interpretare si atit, dupa cum e si normal. Asta de ce e mai cu coaie? E un film frumos, recunosc, muzica clasica e un balsam, iar recunosc, desi Ludwig van e folosit cu nerusinare in scena finala a discursului, in speranta ridicarii unui floc pe ceafa la care nici energie sa ma scarpin n-am avut pina atunci. Iar HBC, Jesus. Care-i rostul ei pe acolo? Ne serveste glume proaste la greu de zici ca a ramas cu sechele de la Tim Burton. Rush e simpatic, la fel cum a fost si in Shakespeare in Love. Nimic nou aici.
Asadar, un film de o banalitate infioratoare, de neconceput pentru un candidat la Oscar. Si nu un simplu candidat, favorit, cica. Imi vin in minte cel putin 10 filme vazute anul trecut care isi meritau locul la Best Picture in detrimentul astuia.

[prow]

haha pe voi va intereseaza la filmul asta ceva in afara faptului ca e frontrunner Oscar?

[Liviu-]

Dar pe tine te intereseaza sa citesti si restul sau ai dat search dupa cuvantul "Oscar" si doar atat ai vazut? S-au scris destule in afara legaturii sale cu Oscar-ul, dar e normal sa intre si asta in discutie.

[prow]

te simti cu musca pe caciula? nu zic ca nu s-a scris altceva.

doar ca pare ca v-ati uitat la el doar pt ca e nominalizat, nu pentru ca v-ar fi atras filmul in sine.

Se vede din trailer, oameni buni.

chiar se astepta cineva la altceva? pentru ce atata vitriol

[Liviu-]

te simti cu musca pe caciula? nu zic ca nu s-a scris altceva.

Pai daca realizezi ca s-a scris de ce vii cu un comentariu instigant, deloc constructiv, bazat pe o parte minora a realitatii?

doar ca pare ca v-ati uitat la el doar pt ca e nominalizat, nu pentru ca v-ar fi atras filmul in sine.

Din contra, aveam asteptari de la el. Si daca ne-am fi uitat din motivul respectiv nu vad nicio problema, e cam greu sa spui ca te atrage sau nu un film cand nu stii mare lucru despre el, dar ii poti acorda o sansa doar pentru faptul ca e foarte apreciat. Windom se pare ca l-a mirosit, eu nu.

Totusi, ai ceva de zis si despre film? Pana acum ai evitat subiectul asta...

[prow]

Pai daca realizezi ca s-a scris de ce vii cu un comentariu instigant, deloc constructiv, bazat pe o parte minora a realitatii?

pentru ca mi s-a parut interesanta motivatia din spatele ei.

ca sa fiu mai clar: multe nominalizari la oscar nu implica un film "bun", decat daca te incadrezi in anumiti parametri. sa te ambalezi ca King's Speech "nu merita" diverse onoruri e de un elitism facil si arata ca nu poti sa iei filmul pentru ceea ce e.

Totusi, ai ceva de zis si despre film? Pana acum ai evitat subiectul asta...

cred ca am zis ce era nevoie, dar daca te pot ajuta cu ceva anume te rog intreaba-ma

[Liviu-]

ca sa fiu mai clar: multe nominalizari la oscar nu implica un film "bun", decat daca te incadrezi in anumiti parametri. sa te ambalezi ca King's Speech "nu merita" diverse onoruri e de un elitism facil si arata ca nu poti sa iei filmul pentru ceea ce e.

Recomandarea nu vine din nomnalizarile la Oscar, ci de aici . Si totusi, ai putea sa ne spui despre "pentru ceea ce e"?

cred ca am zis ce era nevoie, dar daca te pot ajuta cu ceva anume te rog intreaba-ma

Ai trei mesaje in topicul asta si n-ai zis absolut nimic despre film, tragi concluzii despre persoanele care au scris de film, dar fara sa le sustii. Comentariile sunt pe un ton nu prea politicos si superior. Te cam apropii de definitia troll-ului. De fapt mai toate comentariile de pana acum sunt pe acelasi ton, as aprecia daca ai cobori putin la nivelul muritorilor de rand si ti-ai exprimi parerea argumentat, nu ca si cum ar fi o axioma. La urmatorul mesaj asemanator ma voi simti nevoit sa sterg toata discutia asta, insa sper sa nu ajung acolo. Acum, ai putea lua lucrurile putin mai in serios, te rog?