Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut la 18 august (stil vechi) / 31 august (stil nou) 1916 la București, într-o familie în care tatăl, Marcel, căpitan de Geniu în armata română, se trăgea dintr-o familie veche de celnici aromâni, iar mama, Tinca, aparținea unei vechi familii de boieri, Grădișteanu, înrudită cu mai toate familiile boierești din Țara Românească.

În anul 1918 tatăl său moare, în urma marii epidemii de gripă spaniolă.

Neagu Djuvara s-a născut la 18 august (stil vechi) / 31 august (stil nou) 1916 la București, într-o familie în care tatăl, Marcel, căpitan de Geniu în armata română, se trăgea dintr-o familie veche de celnici aromâni, iar mama, Tinca, aparținea unei vechi familii de boieri, Grădișteanu, înrudită cu mai toate familiile boierești din Țara Românească.

În anul 1918 tatăl său moare, în urma marii epidemii de gripă spaniolă.

Primul Război Mondial obligă familia să aleagă calea exilului, către bunicul Trandafir Djuvara, ministru plenipotențiar al României în Belgia, mai întâi mergând la Nisa, în 1928, apoi la Paris, din 1932.

Neagu Djuvara și-a definitivat studiile liceale în capitala Franței, fiind apoi licențiat în litere la Sorbona în 1937 și doctor în drept la aceeași universitate, în anul 1940.

În anul 1937 se căsătorește în Franța cuFrance Henriette Marie Gaillet, nepoata generalului Jean Baptiste Estienne, cel care a inventat în 1916 carele de luptă (tancul), cei doi fiind cununați deMonseniorul Vladimir Ghika, personalitate remarcabilă a vremii și rudă cu mama lui Neagu Djuvara.

În 1940 lansează, la Paris, volumulLa législation roumaine en matière de nationalité.

Tot în 1940 revine în țară pentru satisfacerea stagiului militar, iar între iunie și noiembrie 1941, participă la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă. Ca infanterist, Djuvara este rănit ușor la o mână, în fața Odesei, iar șansa îi surâde, căci, după trimiterea lui la Tiraspol pentru refacere, regimentul este angrenat, dezastruos, în cucerirea Odesei, iar din cei 3.000 de oameni vor scăpa cu viață doar 92.

În mai 1943 intră prin concurs în Ministerul de Externe, la „direcția cifru”, fiind apoi trimis de Antonescu curier diplomatic la Stockholm, la 23 august 1944 (unde avea misiunea să o contacteze pe doamna Kolontay, ambasadorul URSS la Stockholm, ca să reia negocierile de pace cu guvernul Antonescu), cu doar câteva ore înainte de arestarea mareșalului. Este apoi secretar de legație la Stockholm (numit de guvernul Sănătescu), funcție în care rămâne până în septembrie 1947. Despre perioada de la Ministerul de Externe își amintește: “Mi-am zis că acolo voi cunoaște evenimentele mari din Europa, din lume. A fost interesant, pentru că aveam toate veștile din lume pe care le interpretam, trebuia să traducem ceea ce venea de la ambasadele noastre de la Paris, Lisabona, de la străini și asta m-a făcut să devin mai conștient de ceea ce se întâmpla în lume. Nu eram un simplu pifan”.

Până în anul 1961, rămâne în exil, militând în diverse organizații, fiind secretar general alComitetului de Asistență a Refugiaților Români de la Paris, apoi jurnalist laRadio Europa Liberăși secretar general alFundației Universitare „Carol I”.

În anul 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, cu un contract de doi ani, în calitate de consilier diplomatic și juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străineși, concomitent, profesor de drept internațional și de istorie economică, la Universitatea din Niamey. Șederea sa în Africa se prelungește însă pentru o perioadă mult mai lungă.

În mai 1972 obține doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, apoi obține și diplomaInstitutului Național de Limbi și Civilizații Orientalede la Paris pentru limba sârbo-croată.

Între anii 1984 – 1989, este secretar general al Casei Românești de la Paris.

După Revoluție, în 1990, revine în țară, între anii 1991 și 1998 este profesor asociat laUniversitatea din București, la Facultățile de Istorie și de Științe Politice.

Devine membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”din Iași și alInstitutului de Istorie „Nicolae Iorga”din București. Este, de asemenea, membru de onoare alFundației Culturale Erbiceanu.

În anul 2006, Neagu Djuvara a fost decorat cuOrdinul Național „Servicul Credincios” în grad de Mare Cruce, iar în ianuarie 2008, a lansat activitateaFundației Calea Victorieiprin cursul său de istorieCum am trăit secolul XX.

În 5 martie 2010, primește din partea ambasadorului francez la București ordinul Arts et Lettres în grad de Ofițer, din noiembrie 2012 este Doctor Honoris Causa al Universității din București și din 5 decembrie 2012 deține titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos”din Galați.

La 9 august 2016, istoricului Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, la împlinirea a 100 de ani de viață.

Autorul a peste 20 de volume, printre care amintim - O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, 1999, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, 2006 (o carte pitorească, unde cititorul descoperă viața țărilor române de la începutul secolului al XIX-lea și un mod inedit, mai nuanțat, de a privi domniile fanariote), Amintiri din pribegie, 2012 (o carte memorialistică, în care talentul de povestitor al autorului este bine susținut de biografia sa excepțională), Aromânii: istorie, limbă, destin, 2012, sau O scurtă istorie ilustrată a românilor, Neagu Djuvara, filosof, istoric, diplomat, jurnalist și romancier a fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea informațiilor din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a servi scopuri politice.

In anul 2016, cu prilejul împlinirii unui secol de viață, a apărut volumul 444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara.