Marcel Proust

Marcel Proust, pe numele complet Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust, s-a născut la 10.07.1871, în Paris, Franța, și a decedat la 18.11.1922. Copilăria sa a corespuns cu consolidarea Republicii. O mare parte din cartea sa, În căutarea timpului pierdut, se referă la vastele schimbări, în special la declinul aristocrației și ascensiunea clasei de mijloc, care au avut loc în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tatăl lui, Adrien Proust, a fost patolog și epidemiolog, care a...

Marcel Proust, pe numele complet Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust, s-a născut la 10.07.1871, în Paris, Franța, și a decedat la 18.11.1922. Copilăria sa a corespuns cu consolidarea Republicii. O mare parte din cartea sa, În căutarea timpului pierdut, se referă la vastele schimbări, în special la declinul aristocrației și ascensiunea clasei de mijloc, care au avut loc în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tatăl lui, Adrien Proust, a fost patolog și epidemiolog, care a studiat holera în Europa și Asia. A scris numeroase articole și cărți despre medicină și igienă. Mama lui Proust, Jeanne Clémence (născută Weil), era fiica unei familii bogate germano-evreiești din Alsacia. Proust a fost crescut în credința catolică a tatălui său, dar nu a practicat niciodată oficial această credință. Mai târziu, a devenit ateu. Până la vârsta de nouă ani, Marcel avusese prima sa criză de astm bronșic, iar după aceea a fost considerat un copil bolnav. El a petrecut vacanțe lungi în satul Illiers, care împreună cu amintirile despre casa unchiului său din Auteuil, a devenit modelul pentru orașul fictiv Combray, unde au loc unele dintre cele mai importante scene din romanul În căutarea timpului pierdut. În 1882, la unsprezece ani, Proust a devenit elev la Liceul Condorcet, unde educația sa a fost perturbată de boala lui. Totuși a excelat în literatură, primind un premiu în ultimul an. Datorită colegilor de clasă, a avut acces la unele dintre saloanele burgheziei superioare, obținând material pentru În căutarea timpului pierdut. A fost romancier, critic literar, eseist, autorul romanului-fluviu În căutarea timpului pierdut, publicat în șapte volume între 1913 și 1927. Este considerat de critici și scriitori unul dintre cei mai influenți autori ai secolului al XX-lea. În ciuda sănătății sale precare, Proust a servit un an (1889–90) în armata franceză, staționat la Coligny Barracks din Orleans, o experiență care s-a oglindit în The Guermantes' Way, partea a treia a romanului său. În tinerețe, Proust a fost un diletant ale cărui aspirații ca scriitor au fost îngreunate de lipsa lui de autodisciplină. Reputația sa din această perioadă, ca snob și amator, a contribuit la necazurile sale ulterioare în obținerea lui Swann's Way, prima parte a romanului său, publicată în 1913. A participat la saloanele doamnei Straus, văduva lui Georges Bizet și mama prietenului din copilărie al lui Proust, Jacques Bizet, a doamnei Arman de Caillavet, unul dintre modele pentru doamna Verdurin și mama prietenului său, Gaston Arman de Caillavet, de a cărui logodnică, Jeanne Pouquet, era îndrăgostit. Prin doamna Arman de Caillavet, a făcut cunoștință cu scriitorul Anatole France, iubitul ei. Proust a avut o relație strânsă cu mama sa. Pentru a-și liniști tatăl, care a insistat să urmeze o carieră, el a ocupat un post de voluntar la Biblioteca Mazarine, în 1896. După ce a depus un efort considerabil, a obținut un concediu medical care s-a prelungit pe câțiva ani până când a fost considerat a fi demisionat. Nu a lucrat niciodată la locul lui de muncă și nu s-a mutat din apartamentul părinților săi decât după ce ambii au murit. Viața și cercul lui familial s-au schimbat semnificativ între 1900 și 1905. În februarie 1903, fratele lui, Robert Proust, s-a căsătorit și a părăsit casa familiei. Tatăl său a murit în noiembrie din același an, iar mama sa, în septembrie 1905. Ea i-a lăsat o moștenire considerabilă. Sănătatea lui în toată această perioadă a continuat să se deterioreze. Proust și-a petrecut ultimii trei ani ai vieții în cea mai mare parte în dormitorul din apartamentul lui din 44 rue Hamelin, în Chaillot, dormind ziua și muncind noaptea pentru a-și finaliza romanul. În plan personal, se știe că Proust a fost homosexual. Deși menajera sa, Celeste Albaret, a negat acest aspect al sexualității lui Proust în memoriile sale, ea a fost contrazisă de declarațiile multor prieteni și contemporani ai lui Proust, inclusiv de colegul său, scriitorul Andre Gide. Proust nu și-a dezvăluit niciodată homosexualitatea, deși familia și prietenii apropiați fie știau, fie bănuiau asta. În 1897, a luptat într-un duel cu scriitorul Jean Lorrain, care a pus la îndoială public natura relației lui Proust cu iubitul lui, Lucien Daudet. Ambii dueliști au supravietuit. În ciuda negărilor publice ale lui Proust, relația sa romantică cu compozitorul Reynaldo Hahn și pasiunea sa față de șoferul și secretarul său, Alfred Agostinelli, sunt bine documentate. În noaptea de 11 ianuarie 1918, Proust a fost unul dintre bărbații identificați de poliție într-un raid la un bordel de bărbați condus de Albert Le Cuziat. Prietenul lui, Paul Morand, l-a tachinat deschis pe Proust despre vizitele sale la bărbați. În căutarea timpului pierdut discută despre homosexualitate pe larg și prezintă câteva personaje principale, atât bărbați, cât și femei, care sunt fie homosexuali, fie bisexuali: baronul de Charlus, Robert de Saint-Loup, Odette de Crécy și Albertine Simonet. Homosexualitatea apare și ca o temă în Les plaisirs et les jours și în romanul său neterminat, Jean Santeuil. Proust a moștenit o mare parte din perspectiva politică a mamei sale, care a susținut cea de-a treia Republică Franceză și centrul liberal al politicii franceze. Într-un articol din 1892, publicat în Le Banquet, intitulat „L'Irréligion d'État”, Proust a condamnat măsurile anticlericale extreme, cum ar fi expulzarea călugărilor, care ar produce fanatism. El a susținut că socialismul reprezintă o amenințare mai mare pentru societate decât Biserica. A respins întotdeauna opiniile bigote și iliberale susținute de mulți preoți la acea vreme, dar a crezut că cei mai luminați clerici ar putea fi la fel de progresiști ca și cei mai luminați seculariști și că toți ar putea servi cauzei „republicii liberale avansate”. Proust a fost printre primii susținători ai lui Dreyfus, participând chiar la procesul lui Emile Zola, mândru că a fost cel care i-a cerut lui Anatole France să semneze petiția în sprijinul nevinovăției lui Alfred Dreyfus. În 1919, când reprezentanții de dreapta au publicat un manifest care susținea colonialismul francez și Biserica Catolică ca întruchipare a valorilor civilizate, Proust le-a respins opiniile naționaliste și șovine în favoarea unei viziuni liberale pluraliste care recunoaște creștinismul. Proust și-a propus să traducă două dintre lucrările lui Ruskin în franceză, dar a fost împiedicat de o cunoaștere imperfectă a limbii engleze. Pentru a compensa acest lucru, el a transformat traducerile sale într-o afacere de grup: schițate de mama sa, traducerile au fost mai întâi revizuite de Proust, apoi de Marie Nordlinger, verișoara engleză a prietenului său și, cândva iubit, Reynaldo Hahn, în cele din urmă lustruite de Proust. Întrebat despre metoda sa de către un editor, Proust a răspuns: „Nu pretind că știu engleza; pretind că îl cunosc pe Ruskin”. 1908 a fost un an important pentru dezvoltarea lui Proust ca scriitor. În prima parte a anului a publicat în diverse reviste ale altor scriitori. În primăvara și vara anului, Proust a început să lucreze la mai multe fragmente diferite de scris, care mai târziu aveau să se unească sub titlul de lucru de Contre Sainte-Beuve. Proust și-a descris eforturile într-o scrisoare către un prieten: „Am în lucru: un studiu despre nobilime, un roman parizian, un eseu despre Sainte-Beuve și Flaubert, un eseu despre femei, un eseu despre pederastia (nu este ușor de publicat), un studiu despre vitralii, un studiu despre pietre funerare, un studiu despre roman”. Proust a început să contureze un roman la care a lucrat continuu în această perioadă, centrat pe un narator la persoana întâi. În caietele manuscrise neterminate sunt prezente multe elemente care corespund unor părți ale Căutării..., în special, secțiunilor Combray și Swann în dragoste. Început în 1909, când Proust avea 38 de ani, În căutarea timpului pierdut este alcătuit din șapte volume însumând aproximativ 3.200 de pagini. Graham Greene l-a numit pe Proust „cel mai mare romancier al secolului al XX-lea, așa cum a fost Tolstoi al secolului al XIX-lea”, iar W. Somerset Maugham a numit romanul „cea mai mare ficțiune de până acum”. Proust a încetat din viață înainte de a putea finaliza revizuirea schițelor și a dovezilor volumelor finale, ultimele trei dintre acestea fiind publicate postum și editate de fratele său, Robert. El a murit de pneumonie și abces pulmonar, la 51 de ani, în 1922. A fost înmormântat în Cimitirul Pere Lachaise din Paris.