Ion Vova

Născut în 30 septembrie 1917, la Berlin, unde mama sa, Aglaia Mihăilescu-Toscani, studiase canto, Ion Vova mărturisea că „a făcut un război și pe urmă, vreo șaizeci și cinci de ani teatru, o parte pe scândură și cincizeci și cinci (adică 2860 de săptămâni, dar bineînțeles că sunt mai mulți, respectiv mai multe!) la Radio.” În liceu, tânărul Vladimir Ionescu, cu pseudonimul Ion Vova, pe care i l-a dat Lucia Sturdza Bulandra, purta uniformă kaki și număr de culoare...

Născut în 30 septembrie 1917, la Berlin, unde mama sa, Aglaia Mihăilescu-Toscani, studiase canto, Ion Vova mărturisea că „a făcut un război și pe urmă, vreo șaizeci și cinci de ani teatru, o parte pe scândură și cincizeci și cinci (adică 2860 de săptămâni, dar bineînțeles că sunt mai mulți, respectiv mai multe!) la Radio.” În liceu, tânărul Vladimir Ionescu, cu pseudonimul Ion Vova, pe care i l-a dat Lucia Sturdza Bulandra, purta uniformă kaki și număr de culoare galbenă. Elevilor Liceului „Mihai Viteazul”, unde printre alții, preda și E. Lovinescu, li se spunea „dovlecari”. „Neamțul” nostru era în anii liceului cercetaș și mergea la toate spectacolele de teatru. Eu cred că făcea de atunci teatru; picat, din fericire pentru lumea teatrului românesc, la examenul de la Școala de Aviație de la Mediaș, îndrăgostit platonic de o tânără al cărei nume nu putea fi altul decât Julieta și care, firește, urma cursurile Conservatorului Regal de Muzică și Artă Dramatică, Ion Vova este admis ca student al acestei instituții, din comisie făcând parte nume grele: Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu, Maria Filotti, Ion Manolescu. Deși suferea de timiditate, ceea ce poate fi fatal unui aspirant la scenă, îi convinsese recitând Subțirica din vecini. Printre colegii de an era Radu Beligan. La puțin timp, Ion Vova apare pe scenă în compania Luciei Sturdza Bulandra, în Thérčse Raquin după Émile Zola (interpreta rolul Crivet), la Teatrul Nostru, în stagiunea 1946–1947. Erau vremuri tulburi, teatrele particulare începeau să se desființeze. În Compania Birlic, Ion Vova se număra deja printre actorii de succes, surprindea îndată; de exemplu, punându-și o perucă albă în cap, putea fi pe scenă un bătrân cât se poate de plauzibil.
Cariera strălucită a lui Ion Vova avea să se desfășoare în Radiodifuziunea Română, unde ajunge repede regizor artistic. Fusese chemat de Mihai Zirra în 1952, mai întâi ca regizor de studio. Dar în mod sigur începuse colaborarea cu ceva timp înainte, pentru că la înregistrarea cu D’ale carnavalului, făcută pe 15 decembrie 1951, în studioul de la Sf. Sava, este anunțat ca regizor de studio.
Crescut la școala marilor actori, de a căror prietenie s-a bucurat întotdeauna și față de care avea o venerație profesională și o eleganță cum rar se pot vedea, Ion Vova a fost un artist pentru care proprietatea mijloacelor stilistice rămânea esențială. Urmăriți, de exemplu, cât de atent este regizorul la toate detaliile compoziționale și de stil în versiunea mai recentă a lui Tartuffe (2004), în miniaturile comice cuprinse sub genericul Pagini de umor din literatura română, în Minunile Sfântului Sisoe de George Topârceanu (1969), în Scene din viața lumii mari după Gogol (2000) sau în Peștera din Salamanca de Cervantes (1966), într-adevăr bijuterie de artă interpretativă, pornind de la un text care își dovedește peste veacuri viabilitatea. Sunt, în fiecare, modalități de abordare diferite, începând cu alcătuirea distribuției și cu folosirea resurselor celor mai expresive ale fiecărui actor. În genul comic, maestrul Ion Vova era neîntrecut. Părea să se fi născut cu un simț special pentru șarja comică de calitate, cu un spirit de observație necomun, care se traduce la radio într-un râs pe cât de natural pe atât de magic. Seria lungă de crochiuri umoristice, perle ale genului, de la Unda veselă, au încântat generații la rând și continuă să fie și astăzi de o actualitate artistică nedezmințită, ori de câte ori le ascultăm.