Jean-Paul Sartre

Jean-Paul Sartre s-a născut la Paris pe 21 iunie 1905, fiul lui Jean-Baptiste Sartre, un ofiter în Marina Franceză, și al lui Anne-Marie Schweitzer, verișoară de gradul întai a filozofului Abert Schweitzer, castigător al premiului Nobel pentru Pace. Tatăl său moare în 1906 de febră, pe când el avea doar un an, și Jean-Paul este crescut la Meudon de mamă și de bunicul matern, un profesor de germană, care l-a invătat matematică și literatură clasică.

Jean-Paul Sartre s-a născut la Paris pe 21 iunie 1905, fiul lui Jean-Baptiste Sartre, un ofiter în Marina Franceză, și al lui Anne-Marie Schweitzer, verișoară de gradul întai a filozofului Abert Schweitzer, castigător al premiului Nobel pentru Pace. Tatăl său moare în 1906 de febră, pe când el avea doar un an, și Jean-Paul este crescut la Meudon de mamă și de bunicul matern, un profesor de germană, care l-a invătat matematică și literatură clasică.

În 1916 mama sa se recăsătorește și familia trebuie să se mute in La Rochelle. Între 1924 și 1929 studiază la École Normale Supérieure din Paris, unde isi ia doctoratul, cu accentul pe psihologie, sociologie și filozofie, fiind influențat de opera lui Henri Bergson, Essai sur les données immédiates de la conscience; se va adăuga mai apoi interesul fundamental pentru intenționalitatea husserliană și ontologia lui Heidegger.

O cunoaște pe cea care-i va fi alături întreaga viață, Simone de Beauvoir; relațiile lor (despărțite dialectic în „necesare și contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă plenar. Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le Havre, Laon și Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii la Berlin, unde audiază prelegerile lui Edmund Husserl și o seamă de cursuri ale lui Martin Heidegger, a cărui principală operă, Sein und Zeit, îi va inspira interpretări multiple asupra problematicii ființei; ambii filozofi erau, pe atunci, puțin cunoscuți în Franța. Prima sa operă literară, La Nausée (Greața) cuprinzând deja în germene ideile sale filosofice de mai târziu, în special cea a contingenței radicale a existenței, apare în 1938. În 1940, concentrat, ia parte la așa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităților este luat prizonier de germani, dar eliberat din stalag un an mai târziu. La Paris participă la câteva grupuri intelectuale de rezistență împotriva ocupației germane (grupul „Socialisme et liberté” care scotea revista cu același nume), activitate care a rămas necunoscută Gestapo-ului și autorităților de ocupație, astfel că reușește să monteze în acei ani piesa de teatru Les Mouches (Muștele, 1943), cu o tematică antiautoritară. Câțiva — Vladimir Jankélévitch, printre ei — aveau să-i reproșeze mai târziu, cu toate acestea, o „lipsă deangajare politică” în acei ani ai ocupației. În 1943, publică cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existențialismului în Franța, L'Être et le Néant (Ființa și neantul).

În 1945, Sartre inițiază apariția revistei literare și politice Les Temps Modernes, redactând manifestul-program împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 ține la Sorbona o celebră conferință intitulată „Existențialismul este un umanism” (vezi "Legături externe"), în care expune filozofia și morala existențialistă, punând capăt unor speculații naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspirație marxistă și manifestă - cu deosebire în 1951-54 - o simpatie față de comunism ca societate alternativă, și față de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacția imediată a lui Sartre a fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private în Uniunea Sovietică, China comunistă și Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbușirea „Socialismului cu față umană” din Cehoslovacia de către forțele Tratatului de la Varșovia în 1968, Sartre se distanțează total, printr-o condamnare fermă și definitivă, de așa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un intelectual împotrivindu-se discursului autorității. În timpul războiului din Algeria este hotărât de partea F.L.N.-ului; ca represalii, armata clandestină O.A.S. pune la cale un atentat cu bombă, aruncându-i în aer locuința pe 7 ianuarie 1952. Din pricina luărilor sale de poziție, așa cum arată documentele epocii, Sartre este sub supravegherea serviciilor secrete franceze vreme de ani de zile, având pe urmele sale zeci de agenți, i se violează corespondența și îi sunt ascultate convorbirile telefonice. În 1964 refuză Premiul Nobel pentru literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din timpul vieții”, gest care provoacă scandal. Acceptă în schimb președinția Tribunalului Internațional, curte simbolică inițiată de filozoful și militantul englezBertrand Russel pentru condamnarea războilului din Vietnam. Susține mișcarea studențească de protest din vara anului 1968, recunoscându-i importanța politică și morală. Sănătatea i se degradează rapid în acei ani. Uzat de o supraactivitate literară și politică, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine (după propria-i mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea să scrie în ritmul propus), într-o zi își pierde cunoștința. Este nevoit apoi să-și diminueze orele și ritmul de muncă. Vederea îi slăbește tot mai mult, iar în plimbările sale nu mai poate face mai mult de un kilometru pe zi.

În toamna lui 1973 devine fondatorul și conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar sănătatea șubredă îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuității vizuale până aproape de orbire îl împiedică să mai scrie și îl constrânge să-și angajeze un secretar particular. Jean-Paul Sartre moare în 15 aprilie 1980 la spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 75 de ani, în urma unei embolii pulmonare. Știrea morții sale provoacă o vie emoție în întreaga lume. Zeci de mii de oameni, veniți de pe toate meridianele, vor însoți cortegiul funerar până la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă remarca unui tânăr către tatăl său la sfârșitul acelei zile: „Am fost la manifestația împotriva morții lui Sartre”. Considerat „filozoful libertății”, zeci de volume, monografii și studii apar în fiecare an în întreaga lume despre ideile, opera și viața sa.