Critica criticii de film 2 - Page 5

Ambra Blu · 10 Jul 2003, 08:44

Senor,
eu nu inteleg nici ce vrea sa zica Lynch in filmele lui, nici pe criticii care se chinuie sa il decripteze in revista aia cu multe cuvinte de DEX.

Ambra Blu · 17 Jul 2003, 10:41

Din serialul 'Ambra Blu iti recomanda', cu care am repurtat succese deosebite la 'Staruri - Angelina Jolie' si 'Cinemaiubit', un nou episod:

http://www.cinemagia.ro/actor.php?ac...=1665&hi st=0

toni · 17 Jul 2003, 12:59

Bleah

crydead · 17 Jul 2003, 13:27

Mie mi-a placut. Zice frumos fata, citez din memorie, mi-ar placea sa te descopar ca pe o cetate...sa te cuceresk, iar apoi sa-tzi gasesk izvorul kantik, cu care ma umplii de energie!
Tot asea i-ash spune si io lu alde monica barladeanu. Cu un singur amendament: n-am nici un chef sa-o nimeresc intr-o zi din alea cu izvor kantian ca o sa ma umplu de nervi!

--------------------------------
Viitorul suna ocupat.

Ambra Blu · 17 Jul 2003, 13:31

Originally Posted by crydead:

n-am nici un chef sa-o nimeresc intr-o zi din alea cu izvor kantian ca o sa ma umplu de nervi!

Nu de singe?

crydead · 17 Jul 2003, 13:40

Nu potzi sa te esprimi si tu mai plastic, bai, ciunga?

--------------------
Viitorul suna ocupat.

Ambra Blu · 17 Jul 2003, 13:47

Pai io am crezut ca daca te umpli d enervi, o sa te umpli neaparat si de singe si de matze, cum am vazut eu in filmul de real succes "Saving Pirate Ryan". Acolo in acel film se face risipa de mult lichid vital (hmm, sau singele e plasma?) la fel d emult cum am vazut eu in filmurile "Natural Born Killers", "Reservoir Dogs". Sublimat, am mai intilnit aceast singe si in nuantele purpurii din filtrele DPului Piotr Sobocinski, responsabil cu manipularea de aparat in "Rouge" al lui Kieslowski, ruda cu Sobieski si romanii.

wulfila · 18 Dec 2003, 12:24

O sa readuc in atentie asa-zisa "munca" de critic de film.Ce produc ei si vor sa ne faca sa inghitim.Redeschiderea acestui topic revine unui articol din Romania literara semnat de Eugenia Voda si e despre filmul lui Daneliuc.
CINEMA de Eugenia Vodă

Filmul kamikadze

E poate, un avantaj să nu scrii despre un film la cald, a doua zi după premieră, ci după cîteva săptămîni, timp în care el a rulat şi a provocat “reacţii critice”. E un avantaj nu în sensul că ai timp să te hotărăşti dacă filmul ţi-a plăcut sau nu (aceasta a fost o autoironie), ci în sensul că îi poţi asocia, filmului propriu-zis, şi spectacolul receptării, care, uneori, e foarte interesant. De pildă, în cazul “ultimului Daneliuc”, Ambasadori, căutăm patrie, am remarcat hotărîrea violentă - sau violenţa hotărîtă - cu care doi confraţi (în a căror bună-credinţă cred) l-au respins, total. Cu cronicile lor în cap, am mers într-o dimineaţă la Scala, să revăd filmul. Ei bine, îmi fac autocritica, n-am reuşit, nici la a doua vizionare, să înţeleg de ce e “un rebut” şi de ce trebuie să nu-mi placă! Dimpotrivă!

Aşadar, “ce mi-a plăcut mie la acest film”? În primul rînd substanţa lui, forţa de a capta idei esenţiale din “aerul timpului”. Un timp în care “ce mă omoară e că nu mai vorbeşte nimeni de chestia aia” - “chestia aia” fiind crima originară a unei revoluţii pline de lucruri pe cît de neelucidate, pe atît de uitate, cum ar fi acele “cutiuţe, din care se auzeau mitraliere”... Un timp în care persistă nebuloasa “cine-a tras în noi”: “Te interesează cine te-a împuşcat? Te faci sănătos dacă afli?”... Un timp în care “martirul revoluţiei” a ajuns amic cu securistul reciclat, victima şi călăul sînt indisolubil legaţi în combinaţii de afaceri. Primul – şi cel mai aplicat - titlu al scenariului (excepţional) scris de Daneliuc a fost O gaură în gît. “Dacă te-mpuşcă-n gît, ai încurcat-o! Eşti ocupat, te doare gîtul!”... Într-un fel, avem de-a face cu filmul unei lumi iremediabil ocupate... O lume semi-larvară, care mai vibrează cu adevărat doar la fotbal, drept care Daneliuc are ideea halucinantă, demnă de fantasticul sud-american, de a bruia meciul cu inserţii sonore “subliminale” din “cutiuţele” revoluţiei, provocînd o ridicare a gloatei la lupta cea mare! În România, o nouă revoluţie va fi fotbalistică sau nu va fi deloc!

Apoi, mi-a plăcut cheia stilistică la care a apelat Daneliuc. E, aici, în ultimă instanţă, o chestiune de gust. Aşa cum unii gustă muzica dodecafonică, iar alţii nu. Pentru că, iată, exact ceea ce confraţii mei îi reproşează texturii filmului (senzaţia de balamuc, de zapping perpetuu, toată babilonia de pe ecran), mie mi-a plăcut! Am perceput-o ca pe ceva subtil şi plin de umor, ca pe o performanţă regizorală, şi nicidecum ca pe o “degringoladă schizoidă”! Ba mai mult, regret că Daneliuc n-a mers chiar şi mai departe pe linia aşa-numitei “degringolade”! Efectele de distanţare, din sunet, din muzică (“e-te-tee!”), din montaj (banda care alunecă, înapoi sau înainte, ca şi cînd ar fi vorba de o casetă video, încărcată într-un “Avid” al viitorului), montajul din fărîme, dezarticularea construcţiei, sincoparea continuă, discursul în “allegro alarmato” – totul e gîndit ca un terorism stilistic, printre altele menit să torpileze, cu orice preţ, indiferenţa privitorului... Un film gata, parcă, în orice clipă, să se explodeze pe sine însuşi, din interior; un film cu vocaţie de kamikadze!

Dacă Patul conjugal ar putea fi asociat cu un tablou în ulei, sumbru, de o cruzime apocaliptică, în tuşă apăsată, al unui artist care suferă, noul film trimite la o suită de desene, în linie agilă, risipite din mers, ale unui artist care şi-a depăşit suferinţa, şi care tocmai se desparte de trecut, rîzînd. Sau vrînd să rîdă. Să fim optimişti: Trăiască Marea Revoluţie arabă din România!

Nu vreau să fac nici un fel de polemică (sincer: nu am timp!), dar, dincolo de verdictul critic diferit faţă de “obiectul artistic”, mi se pare un neadevăr să afirmi că filmul e “o pedeapsă pentru spectator”, spectator căruia “nu-i e uşor să reziste pînă la capăt”. Dacă tot invocăm spectatorii sau “ne batem în spectatori”, voi spune, fără teamă de ridicol, că am văzut filmul alături de un adolescent (dintre cei crescuţi cu “jocuri” pe pîine), care nu s-a plictisit nici o clipă, s-a amuzat copios, ca la o comedie, şi la sfîrşit a declarat că ar vrea să mai vadă încă o dată filmul; iar în acea dimineaţă, la Scala, n-am văzut nici un singur spectator care să se ridice şi să iasă din sală. Dar, să trecem. Oricum e irelevant.

Pe calea unei pulverizări formale programatic agasante sau deconcertante, filmul lui Daneliuc reuşeşte să compună personaje şi situaţii memorabile. N-ai cum să uiţi vivacitatea aristocratică a unui ambasador african fără ţară (Rafael Malonga, un neprofesionist -“la bază” încărcător-descărcător -, devenit profesionist, odată încăput pe mîna lui Daneliuc); n-ai cum să uiţi feminitatea cristalină a Ceciliei Bârbora, cu opacităţile, cu elanurile, cu panicile ei, sau cu aerul ei ultragiat, fellinian, cu peruca roşie, sau în momentul în care, în pat, o “dor oasele”; n-ai cum să uiţi făptura fragilă şi vibrantă a lui Marius Stănescu, un monstru urlător, amintind de “păcatul originar” al revoluţiei, şi care îşi descarcă disperarea anunţîndu-i frenetic, la telefon, lumii pe care o urăşte, tot felul de atacuri teroriste (aşa cum personajul feminin din Această lehamite îşi băga degetele în priză, ca un alt drog întru supravieţuire); n-ai cum să-l uiţi pe Horaţiu Mălăele privindu-şi victima şi întrebînd-o, cu un năduf cosmic, “De ce mă urăşti, mă?”; sau pe Mircea Rusu, cu un cinism eficient şi precis ca un laser; sau pe Florina Cercel, posesivă şi planturoasă... N-ai cum să uiţi scena de euforie din final, în care trei personaje atinse de graţie (graţia iubirii şi graţia prieteniei) se salvează, refugiindu-se într-o limbă imaginară... (iar replica ambasadorului, “Nu ştiu de ce, mă simt perfectă!”, pare un clin d’oeil spre clasicul “Nobody’s perfect”!).

Ambasadori, căutăm patrie nu seamănă cu nici un alt film al lui Daneliuc. Poate să-ţi placă sau poate să nu-ţi placă, dar nu poţi să nu recunoşti că seamănă doar cu el însuşi. Ceea ce, pentru un creator, e o admirabilă probă de tinereţe. Din toată filmografia lui Daneliuc, acest ultim titlu reprezintă, poate, filmul cel mai tînăr.

17 Jul 2003, 12:59	#83
toni Guru Join Date: Apr 2002 Location: si cu dehashelul se ajunge greu acilea Posts: 493	Bleah __________________ sint prea batrin pe forumul asta ca sa am rank

Thread Tools	Search this Thread
Show Printable Version Email this Page	Search this Thread: Advanced Search

Filme pe genuri

Filme 2025

Filme noi

Descarcă aplicaţia Cinemagia

Urmăreşte-ne pe

Filme pe genuri

Premii filme

Filme noi

Filme 2025

Index filme

Program cinema

Actori populari

Trailere filme

Filme populare

Premiere cinema

În curând la cinema

Filme noi în SUA

Program TV

10 Jul 2003, 08:44	#81
Ambra Blu Banned Join Date: Mar 2002 Location: Bucuresti Posts: 3,292	Senor, eu nu inteleg nici ce vrea sa zica Lynch in filmele lui, nici pe criticii care se chinuie sa il decripteze in revista aia cu multe cuvinte de DEX.

17 Jul 2003, 10:41	#82
Ambra Blu Banned Join Date: Mar 2002 Location: Bucuresti Posts: 3,292	Din serialul 'Ambra Blu iti recomanda', cu care am repurtat succese deosebite la 'Staruri - Angelina Jolie' si 'Cinemaiubit', un nou episod: http://www.cinemagia.ro/actor.php?ac...=1665&hi st=0

17 Jul 2003, 13:27	#84
crydead Guru Join Date: Jun 2002 Posts: 940	Mie mi-a placut. Zice frumos fata, citez din memorie, mi-ar placea sa te descopar ca pe o cetate...sa te cuceresk, iar apoi sa-tzi gasesk izvorul kantik, cu care ma umplii de energie! Tot asea i-ash spune si io lu alde monica barladeanu. Cu un singur amendament: n-am nici un chef sa-o nimeresc intr-o zi din alea cu izvor kantian ca o sa ma umplu de nervi! -------------------------------- Viitorul suna ocupat.

17 Jul 2003, 13:40	#86
crydead Guru Join Date: Jun 2002 Posts: 940	Nu potzi sa te esprimi si tu mai plastic, bai, ciunga? -------------------- Viitorul suna ocupat.

17 Jul 2003, 13:47	#87
Ambra Blu Banned Join Date: Mar 2002 Location: Bucuresti Posts: 3,292	Pai io am crezut ca daca te umpli d enervi, o sa te umpli neaparat si de singe si de matze, cum am vazut eu in filmul de real succes "Saving Pirate Ryan". Acolo in acel film se face risipa de mult lichid vital (hmm, sau singele e plasma?) la fel d emult cum am vazut eu in filmurile "Natural Born Killers", "Reservoir Dogs". Sublimat, am mai intilnit aceast singe si in nuantele purpurii din filtrele DPului Piotr Sobocinski, responsabil cu manipularea de aparat in "Rouge" al lui Kieslowski, ruda cu Sobieski si romanii.

18 Dec 2003, 12:24	#88
wulfila Junior Join Date: Nov 2003 Posts: 54	O sa readuc in atentie asa-zisa "munca" de critic de film.Ce produc ei si vor sa ne faca sa inghitim.Redeschiderea acestui topic revine unui articol din Romania literara semnat de Eugenia Voda si e despre filmul lui Daneliuc. CINEMA de Eugenia Vodă Filmul kamikadze E poate, un avantaj să nu scrii despre un film la cald, a doua zi după premieră, ci după cîteva săptămîni, timp în care el a rulat şi a provocat “reacţii critice”. E un avantaj nu în sensul că ai timp să te hotărăşti dacă filmul ţi-a plăcut sau nu (aceasta a fost o autoironie), ci în sensul că îi poţi asocia, filmului propriu-zis, şi spectacolul receptării, care, uneori, e foarte interesant. De pildă, în cazul “ultimului Daneliuc”, Ambasadori, căutăm patrie, am remarcat hotărîrea violentă - sau violenţa hotărîtă - cu care doi confraţi (în a căror bună-credinţă cred) l-au respins, total. Cu cronicile lor în cap, am mers într-o dimineaţă la Scala, să revăd filmul. Ei bine, îmi fac autocritica, n-am reuşit, nici la a doua vizionare, să înţeleg de ce e “un rebut” şi de ce trebuie să nu-mi placă! Dimpotrivă! Aşadar, “ce mi-a plăcut mie la acest film”? În primul rînd substanţa lui, forţa de a capta idei esenţiale din “aerul timpului”. Un timp în care “ce mă omoară e că nu mai vorbeşte nimeni de chestia aia” - “chestia aia” fiind crima originară a unei revoluţii pline de lucruri pe cît de neelucidate, pe atît de uitate, cum ar fi acele “cutiuţe, din care se auzeau mitraliere”... Un timp în care persistă nebuloasa “cine-a tras în noi”: “Te interesează cine te-a împuşcat? Te faci sănătos dacă afli?”... Un timp în care “martirul revoluţiei” a ajuns amic cu securistul reciclat, victima şi călăul sînt indisolubil legaţi în combinaţii de afaceri. Primul – şi cel mai aplicat - titlu al scenariului (excepţional) scris de Daneliuc a fost O gaură în gît. “Dacă te-mpuşcă-n gît, ai încurcat-o! Eşti ocupat, te doare gîtul!”... Într-un fel, avem de-a face cu filmul unei lumi iremediabil ocupate... O lume semi-larvară, care mai vibrează cu adevărat doar la fotbal, drept care Daneliuc are ideea halucinantă, demnă de fantasticul sud-american, de a bruia meciul cu inserţii sonore “subliminale” din “cutiuţele” revoluţiei, provocînd o ridicare a gloatei la lupta cea mare! În România, o nouă revoluţie va fi fotbalistică sau nu va fi deloc! Apoi, mi-a plăcut cheia stilistică la care a apelat Daneliuc. E, aici, în ultimă instanţă, o chestiune de gust. Aşa cum unii gustă muzica dodecafonică, iar alţii nu. Pentru că, iată, exact ceea ce confraţii mei îi reproşează texturii filmului (senzaţia de balamuc, de zapping perpetuu, toată babilonia de pe ecran), mie mi-a plăcut! Am perceput-o ca pe ceva subtil şi plin de umor, ca pe o performanţă regizorală, şi nicidecum ca pe o “degringoladă schizoidă”! Ba mai mult, regret că Daneliuc n-a mers chiar şi mai departe pe linia aşa-numitei “degringolade”! Efectele de distanţare, din sunet, din muzică (“e-te-tee!”), din montaj (banda care alunecă, înapoi sau înainte, ca şi cînd ar fi vorba de o casetă video, încărcată într-un “Avid” al viitorului), montajul din fărîme, dezarticularea construcţiei, sincoparea continuă, discursul în “allegro alarmato” – totul e gîndit ca un terorism stilistic, printre altele menit să torpileze, cu orice preţ, indiferenţa privitorului... Un film gata, parcă, în orice clipă, să se explodeze pe sine însuşi, din interior; un film cu vocaţie de kamikadze! Dacă Patul conjugal ar putea fi asociat cu un tablou în ulei, sumbru, de o cruzime apocaliptică, în tuşă apăsată, al unui artist care suferă, noul film trimite la o suită de desene, în linie agilă, risipite din mers, ale unui artist care şi-a depăşit suferinţa, şi care tocmai se desparte de trecut, rîzînd. Sau vrînd să rîdă. Să fim optimişti: Trăiască Marea Revoluţie arabă din România! Nu vreau să fac nici un fel de polemică (sincer: nu am timp!), dar, dincolo de verdictul critic diferit faţă de “obiectul artistic”, mi se pare un neadevăr să afirmi că filmul e “o pedeapsă pentru spectator”, spectator căruia “nu-i e uşor să reziste pînă la capăt”. Dacă tot invocăm spectatorii sau “ne batem în spectatori”, voi spune, fără teamă de ridicol, că am văzut filmul alături de un adolescent (dintre cei crescuţi cu “jocuri” pe pîine), care nu s-a plictisit nici o clipă, s-a amuzat copios, ca la o comedie, şi la sfîrşit a declarat că ar vrea să mai vadă încă o dată filmul; iar în acea dimineaţă, la Scala, n-am văzut nici un singur spectator care să se ridice şi să iasă din sală. Dar, să trecem. Oricum e irelevant. Pe calea unei pulverizări formale programatic agasante sau deconcertante, filmul lui Daneliuc reuşeşte să compună personaje şi situaţii memorabile. N-ai cum să uiţi vivacitatea aristocratică a unui ambasador african fără ţară (Rafael Malonga, un neprofesionist -“la bază” încărcător-descărcător -, devenit profesionist, odată încăput pe mîna lui Daneliuc); n-ai cum să uiţi feminitatea cristalină a Ceciliei Bârbora, cu opacităţile, cu elanurile, cu panicile ei, sau cu aerul ei ultragiat, fellinian, cu peruca roşie, sau în momentul în care, în pat, o “dor oasele”; n-ai cum să uiţi făptura fragilă şi vibrantă a lui Marius Stănescu, un monstru urlător, amintind de “păcatul originar” al revoluţiei, şi care îşi descarcă disperarea anunţîndu-i frenetic, la telefon, lumii pe care o urăşte, tot felul de atacuri teroriste (aşa cum personajul feminin din Această lehamite îşi băga degetele în priză, ca un alt drog întru supravieţuire); n-ai cum să-l uiţi pe Horaţiu Mălăele privindu-şi victima şi întrebînd-o, cu un năduf cosmic, “De ce mă urăşti, mă?”; sau pe Mircea Rusu, cu un cinism eficient şi precis ca un laser; sau pe Florina Cercel, posesivă şi planturoasă... N-ai cum să uiţi scena de euforie din final, în care trei personaje atinse de graţie (graţia iubirii şi graţia prieteniei) se salvează, refugiindu-se într-o limbă imaginară... (iar replica ambasadorului, “Nu ştiu de ce, mă simt perfectă!”, pare un clin d’oeil spre clasicul “Nobody’s perfect”!). Ambasadori, căutăm patrie nu seamănă cu nici un alt film al lui Daneliuc. Poate să-ţi placă sau poate să nu-ţi placă, dar nu poţi să nu recunoşti că seamănă doar cu el însuşi. Ceea ce, pentru un creator, e o admirabilă probă de tinereţe. Din toată filmografia lui Daneliuc, acest ultim titlu reprezintă, poate, filmul cel mai tînăr.