Turneu: (Eliseo Subiela) El lado oscuro del corazon vs. Kings of the Road (Wenders)

[Mercutio]

Imi spune ca a avut o copilarie nefericita. La fel ca un miliard de persoane de pe planeta asta. Asta e la fel de profund ca stirile de la Pro TV. "Un copil a fost batut cu salbaticie de tatal sau si a ajus la spital bla bla bla". Oricine pricepe si il caineaza pe bietul baiat, fara sa le pese de fapt cine stie ce. Poti obtine cam acelasi lucru si intr-un film. Dar ca sa atingi cu adevarat spectatorii si eventual sa-i faci sa gandeasca, ai nevoie de acele "3 pagini de dialog" in care o ideea generala sa se cristalizeze in ceva personal, unic.

E adevarat, filmul acesta nu ii atinge pe toti si nu da de gandit tuturor spectatorilor. Cu atat mai putin celor care au orizontul asteptarilor setat pe filme narative, in care scenele sunt legate intre ele prin logica cauza-efect. In care elementele de imagine(miscari de camera, unghiuri, montaj) sunt motivate si supuse actiunii si evenimentelor ce se petrec in naratiune. Wenders a ajuns la film prin pictura. El nu supune imaginea unui scenariu. Scenariul i-a fost ceva strain (sustinea el intr-un interviu), Summer in the city, de exemplu, a fost realizat cu trei pagini de schite. My american friend e primul film in care apare o intriga. Camera in filmele lui Wenders pur si simplu observa si prezinta evenimente dintr-un puct de vedere detasat. Scenele sunt episodice, ceea ce la holywood se numeste dead time. Daca schimbi ordinea in care sunt prezentate majoritatea evenimentelor, nu se creeaza confuzie, asa cum s-ar produce intr-un film narativ. Asta nu inseamna totusi ca faptele sunt cu totul la intamplare. Scenele contin simboluri si semnificatii care nu sunt transmise in intregime prin dialog, in mod explicit, textual.
Trebuie tinut cont ca Wenders a fost influentat si de filmele lui Lang si Murnau. Acestia din urma erau expresionisti. Te las pe tine sa afli cum transmiteau ei idei si sentimente in filmele lor. Trebuie, iarasi, stiut ca Wenders avea si studii de filozofie si ca titlul Im Lauf der Zeit s-ar putea sa fie o referinta la Sein und Zeit de Martin Heidegger. Filmul poate fi analizat si ca o parabola despre fiinta si timp. Dupa cum vezi ar fi cateva de ceva la care sa te gandesti, my young friend! Wenders, pentru a fi inteles ca autor trebuie asezat in context. Si contextul e stufos. Tu ai ideea a ta despre ce inseamna un film bun, ti-ai confectionat un model, un sablon, si crezi ca se potriveste oriunde. Cum spunea cineva, ca sa fac o comparatie, atunci cand ai un ciocan in mana iti vine sa bati cuie peste tot. Ori pentru a construi ceva, pentru analiza ceva (in cazul nostru) nu e deajuns un instrument ( o teorie). Deci e ok sa ai sablonul tau dupa care sa judeci filmele, dar, atentie, totusi, unde il folosesti. Wenders este, poate, cel mai important autor german contemporan. Zeci de carti si sute de articole despre filmele lui au fost scrise de autori si critici. Putin respect pentru ei (nu mai zic pentru cei care sustin filmul aici pe topic) macar. Comparand un film de Wenders cu stirile de la ora 5 e ca si cum ai spune ca acestia din urma sunt o banda de idioti. Hai sa nu cadem in ridicol. Suntem aici pentru a discuta si a invata despre cinema. Hai sa pastram totusi un nivel mai ridicat, sa nu-l coboram. Sa ne referim pe cat posibil la film. Comparatii de genul asta si remarci precum ca mai bine te-ai fi uitat la un blockbuster nu spun nimic despre film, ci doar despre persoana ta.

Nu a fost intentia mea sa ofensez pe nimeni, dar poate am facut-o prin lipsa de tact. Da, am propriul mod de a judeca filmele, pe care nu l-as numi "sablon", dar in care acea logica cauza-efect de care vorbesti are un rol important, pur si simplu pentru ca in viata noastra totul e cauza-efect. Imi dau seama ca si asta e doar o "teorie", dar pana la urma toti alegem una.

Ca autor esti liber sa faci aluzii subtile la Martin Heidegger la Murnau, pe care sa le intelegi doar tu si eventual un grup restrans de oameni care au aceleasi interese ca tine. Dar evident a restul oamenilor nu le vor percepe. Daca tu esti pasionat de Heidegger si descoperi elemente din filozofia sa in filmul lui Wenders, esti binevenit sa le prezinti aici. Dar cand afirmi ca Im lauf der zeit e despre "relatii umane", nu pot sa nu ma gandesc ca in filmul asta nu sunt oameni reali. Prietenia aia care se formeaza instantaneu intre personaje e un exemplu de "relatii umane"? Eu nu am vazut o relatie formandu-se astfel nicaieri in realitate. Relatia dintre Robert si sotia sa e un exemplu de "bariera de netrecut dintre sexe"? Care relatie?! Sotia sa nici nu apare in film. Personajele au anumite momente in care transmit ceva, dar cu rare exceptii e vorba de emotii banale sau total neverosibile. In alte momente se caca pur si simplu.

Ce m-a enervat in mod deosebit, a fost finalul. E revoltator sa afirmi ca cinematografele ar face mai bine sa nu mai difuzeze nimic, doar pentru ca filmele de acolo nu sunt pe placul lui Wim Wenders. Asta completeaza senzatia generala de lipsa de intelegere fata de cei din jur pe care mi-a dat-o tot filmul.

[Mercutio]

Dar cand afirmi ca Im lauf der zeit e despre "relatii umane", nu pot sa nu ma gandesc ca in filmul asta nu sunt oameni reali. Prietenia aia care se formeaza instantaneu intre personaje e un exemplu de "relatii umane"? Eu nu am vazut o relatie formandu-se astfel nicaieri in realitate.

Pai nu se formeaza instantaneu o prietenie intre cei doi, dar se naste o legatura care evolueaza in timp. La inceput se observa o raceala, tipic nemteasca. In afara de titlu, tradus prost, o alta chestie aiurea care nu se sesizeaza din traducerea in engleza, e ca cei doi isi vorbesc la persoana intaia plural o buna perioada. Ar fi fost mai putin realist pentru doi tineri francezi, americani sau romani comportamentul acesta, dar nu pentru doi tineri germani.

Relatia dintre Robert si sotia sa e un exemplu de "bariera de netrecut dintre sexe"? Care relatie?! Sotia sa nici nu apare in film.

Nu cred ca era nevoie sa apara. Se subintelege. Tipul rupe fotografia ei si vrea sa se sinucida.
Apoi suna de mai multe ori si nu i se raspunde. Ce sugereaza faptele astea?

Ce m-a enervat in mod deosebit, a fost finalul. E revoltator sa afirmi ca cinematografele ar face mai bine sa nu mai difuzeze nimic, doar pentru ca filmele de acolo nu sunt pe placul lui Wim Wenders. Asta completeaza senzatia generala de lipsa de intelegere fata de cei din jur pe care mi-a dat-o tot filmul.

Nu cred ca ai inteles. Este exact invers. Afirmatia de care spui nu este a lui Wenders, nu o face el. O pune in gura unui personaj, o batrana ce detinea un cinema. El acuza o atitudine. Hai sa lamurim. Wenders nu putea sa afirme asa ceva. Facea parte din Noul Cinema German, curent activ intre anii 1965-1982, similar cu Noul Val Francez. Unele din caracteristicile acestei miscari erau (scriu pe engleza dintr-o cartulie):
- It rejected the work of post-second-world-war German commercial directors, who had begun their careers during the third Reich,
- It rejected established German film genres and stars,
- It was indirectly influenced by American cinema, rather than by German cinema (with exception of the film of Fritz Lang and F W Murnau).
Deci ce intelegem din scena asta, in care o batrana proprietareasa de cinema deplange lipsa filmelor de pe vremea ei si a tatalui ei? Deci filme germane de dupa razboi si chiar din timpul razboiului, cele pline de morala si propaganda (pe care Wenders si Noul Cinema German le respingea) ? As zice Wenders vrea sa arate ca in Germania anilor 70 inca mai existau nostalgii pentru anumite vremuri "glorioase".

[rvn]

Pai nu se formeaza instantaneu o prietenie intre cei doi, dar se naste o legatura care evolueaza in timp. La inceput se observa o raceala, tipic nemteasca.

o astfel de relatie este cat de poate de reala.adevarat,alte conceptii despre lume si viata existau acum 40 de ani,oamenii erau mai putin "prevazatori",legau prieteniile cu mai multa sinceritate.
in momentul cand Robert s-a urcat in camionul lui Bruno,s-a lasat in voia sortii.oricum,nu mai avea nimic de pierdut.masina scufundata in lac e semnul ca din momentul acela e liber sa o ia pe un alt drum,ca s-a debarasat de trecutul care i-a adus suferinta.
era normal ca intre ei sa existe o stanjenela la inceput,ca nu puteau palavragi ca doi vechi prieteni,dar stiti cum se intampla la drum lung....cazi pe ganduri...
cei doi s-au descoperit in timpul calatoriei.si-au dat seama ca apartin aceleiasi generatii si ca poarta in suflet traume din trecut.daca ei ar fi inceput sa-si povesteasca viata,sporovaind la nesfarsit,cred ca filmul ar fi plictisit cu siguranta. tocmai de aceea, in cele trei ore, este o placere sa te uiti la el,fiindca este o adevarata curiozitate pentru tine,ca spectator, sa stai in fata ecranului si urmaresti actiunile celor doi,semnificatia gesturilor lor si a imaginilor,care sunt de o mie de ori mai incitante decat orice dialog care ar fi devenit banal si insuportabil la un moment dat.

[rvn]

daca retin bine, vorbitul la persoana a doua plural a existat in traducerea facuta de tvr. eu am vazut filmul acum 2 saptamani,cand a fost difuzat si cred ca asa e. si nu e deloc un lucru neimportant,tinand cont cum am mai zis, de contextul social,de intelegerea modului de educatie al tineretului german din acea vreme.cei doi resimt inca austeritatea si duritatea acestui mod in care au fost educati si intoarcerea la locurile unde au copilarit le reaminteste aceste lucruri, care de fapt,reprezinta cauza principala a frustrarilor lor, a durerilor sufletesti care-i impinge sa fuga.

Deci ce intelegem din scena asta, in care o batrana proprietareasa de cinema deplange lipsa filmelor de pe vremea ei si a tatalui ei? Deci filme germane de dupa razboi si chiar din timpul razboiului, cele pline de morala si propaganda (pe care Wenders si Noul Cinema German le respingea) ? As zice Wenders vrea sa arate ca in Germania anilor 70 inca mai existau nostalgii pentru anumite vremuri "glorioase".

E interpretarea ta, care nu stiu pe ce se bazeaza. Chiar pe site-ul oficial a lui Wim Wenders e un articol aici in care batrana e prezentata ca o iubitoare de film de arta, care refuza filmele comerciale ale vremii. De asemenea initialele WW provin din titlul cinematografului care astepta filme de alt gen, de unde rezulta o identificare cu ideile acestuia.

In ceea ce priveste personajele si relatiile dintre ele, cred ca am spus fiecare ce aveam de spus, nu are rost sa ne repetam.

[Windom]

E interpretarea ta...

Normal ca e interpretarea lui, aste-a filme ce lasa loc pentru asemenea interpretari. Poate el a vazut asta, poate eu am vazut altceva, poate tu s-au altul n-au vazut/perceput nimic. Am impresia ca esti unul dintre cei carora le place sa li se explica totul, clar si la obiect. Scena asta e despre asta, asta face asta pentru ca... Si atunci unde-i farmecul, daca ti se ofera totul mura-n gura?

Impresia ta e gresita. Filmele asiatice, pe care le prefer in general, sunt recunoscute tocmai pentru subtilitate. Dar filmul nu e un test Rorschach, in care fiecare sa interpreteze ce vrea si toti sa aiba dreptate. Daca exista astfel de filme atunci sunt fara sens. Eu caut sa inteleg ce a vrut de fapt sa transmita filmul si nu sa-mi inventez propriul meu film. Nu vreau sa inventez asociatii care sa existe doar in capul meu, gen film bacovian in El lado... Nu vreau sa mi se ofere nimic mura in gura, dar vreau sa mi se ofere ceva nou pentru mine, sa simt ca sunt mai implinit intelectual sau emotional dupa vizionare.

[Windom]

Daca exista astfel de filme atunci sunt fara sens.

http://www.youtube.com/watch?v=gf1sf...eature=related

Da, poti de exemplu sa filmezi artistic un automobil Ford, fara dialog. Poate ca ai imaginea unor momente din copilarie in care care intrerupeai joaca cu prietenii pentru a admira un astfel de automobil cand trecea, pentru ca erau rare. Asta e un lucru concret care poate fi aratat in film. Dar unii regizori pur si simplu au o imagine vizuala si emotionala a experientei, oarecum separata de context. Sunt capabili sa vada eleganta liniei portierei si sa scoata in evidenta textura tapiteriei, dar nu inteleg nimic din ce ar putea sa gandeasca oamenii din masina. Asociaza imaginii propriile lor emotii, dar nici macar nu pot sa-si aminteasca ce a generat de fapt acele emotii. Si astfel ies filme din care pe care unii le interpreteaza ca un manifest artistic, altii ca un simbol a americanismului, altii ca fiind despre industria automobilelor, altii ca un atentat asupra ecologiei etc etc. O gramada de energie se pierde in discutii in general inutile despre un film care e, dupa cum spuneam, fara sens si banal, in acelasi mod in care de exemplu un copac e fara sens si banal. Da, e natural, poate fi interesant in felul lui si complex in alcatuirea coroanei si cu frunze frumoase, dar n-am nevoie sa stau trei ore sa ma uit la el.

[varu]

Dar filmul nu e un test Rorschach, in care fiecare sa interpreteze ce vrea si toti sa aiba dreptate. Daca exista astfel de filme atunci sunt fara sens.

Văd Aurora ca pe o supapă (terapeutică) prin care Puiu s-a eliberat de o parte din violenţă. Bun, asta e interpretarea mea, pentru că filmul e ca un test Rorschach, fiecare vede ce vrea în el. Ăsta e specificul tuturor "operelor deschise". (Alex. Leo Serban)
http://inmemoriam-als.blogspot.com/2...rorschach.html

N-am vazut Aurora, dar dupa cum spuneam, daca exista astfel de fime atunci sunt fara sens. Bine, asta e si un pic de tautologie. Din fericire marea majoritate a filmelor nu sunt asa.

[rvn]

N-am vazut Aurora, dar dupa cum spuneam, daca exista astfel de fime atunci sunt fara sens.

a spune despre un film pe care nu l-ai vazut ca este fara sens nu este o exagerare?

[Liviu-]

Vad ca runda asta ma bag in discutii numai pe fond de neintelegeri De data asta de natura pertinenta insa

Din ce a spus Twinsen nu reiese vreo declaratie asupra filmului Aurora. De altfel Aurora nu e genul de film din care nu reiese nimic, iar fiecare vede ce vrea. Twinsen s-a limitat la afirmatii despre genul de film, nu despre Aurora in sine. Cred ca te-ai grabit putin cu afirmatia asta.

Cred insa ca si Twinsen greseste cand contesta filmele care nu au un mesaj direct, desi spune "Nu vreau sa mi se ofere nimic mura in gura, dar vreau sa mi se ofere ceva nou pentru mine, sa simt ca sunt mai implinit intelectual sau emotional dupa vizionare.". Pai asta depinde foarte mult de spectator. Pentru tine poate nu a avut efectul asta, dar pentru sustinatorii sai cred ca l-a avut. Sunt si filme confuze, care nu transmit nimic direct, dar care prin imaginile respective pot trasmite lucruri in functie de privitor. Nu pot exista filme care sa fie pentru toti. Unii prefera American Pie si vad ceva in filmul ala, dar nu inteleg absolut nimic dintr-un Tarkovsky. Altii invers. La un nivel mai restrans, eu il apreciez enorm pe rus, dar nu m-a atras absolut deloc Godard pana acum. De altfel mi se pare... hai sa nu zic irelevant, dar nu cred ca ceea ce vrea sa spuna regizorul e singurul lucru important intr-un film. Cred ca mai important e cum reusim noi sa ne raportam la el, ce reusim noi sa extragem, sa simtim din experienta respectiva. Cred ca nici nu conteaza daca e acelasi lucru cu mesajul dorit a fi transmis de regizor (in caz ca exista). Mesajul pe care il extragem noi poate fi chiar mai relevant, iar atunci cand se aduna mai multe persoane se invart mai multe idei. De asta l-am si adus in discutie pe Tarkovsky mai devreme. Imi plac filmele sale pentru ca nu numai ca nu-ti dau mura in gura, dar sunt chiar departe de lucrul asta. Practic poti jongla cu multe idei diferite de cele ale regizorului si asa poti iesi mult mai castigat decat cu un mesaj direct.

Cat despre runda in sine n-am avut timp sa vad decat filmul argentinian si cred ca nu o sa fac vreun progres in sensul asta. Poate reusesc sa-mi fac ceva timp pentru Ten. Dupa comentariile din celalalt topic suna chiar interesant.

[Federico]

"Eu caut sa inteleg ce a vrut de fapt sa transmita filmul si nu sa-mi inventez propriul meu film. " (Twinsen)
Da, si io-s de-aceesi parere. Cred in obiectivitatea esteticului, si cred ca sensul ideal de a citi arta e ala de a o face ca si cum ai crea-o chiar tu. Adica sa vezi lucrurile exact asa cum le vedea autorul cand le construia. La asta se referee Goethe (citat de Tarkovski in "Sculpting in Time") cand spunea: sa citesti o carte buna e la fel de greu ca si scrii una. Sigur, asta e idealul si ca orice ideal e inaccesibil, dar solutia e sa vaslesti atat cat te tin puterile in directia aia.

http://www.youtube.com/watch?v=gf1sf...eature=related

Windom, ce spune lynchezeu acolo (thx for the link btw ) nu exclude obiectivitatea unei interpretari. De fapt nu e vorba de o interpretare – asta inseamna gandire analitica si n-are ce cauta-n arta (decat pan’ la un punct). Ci-i vorba de suprapunerea intuitiei tale cu cea a autorului. Io cred ca filmul (arta) emite niste ondulatii spirituale de-o anumita frecventa, si p-astea le recepteaza o intuitie unica, obiectiva setata pe o lungime de unda corespunzatoare. Numai ca ea-i foarte greu de depistat si nu exista retete pt asta. Autorul nu vrea sa influenteze receptorul prin note de subsol, nu pt ca orice viziune e la fel de corecta, ci pt ca nu poate sa-l indrume catre viziunea corecta, si-l lasa pe el sa-si asume responsabilitate. Zic io.

O gramada de energie se pierde in discutii in general inutile despre un film care e, dupa cum spuneam, fara sens si banal, in acelasi mod in care de exemplu un copac e fara sens si banal. Da, e natural, poate fi interesant in felul lui si complex in alcatuirea coroanei si cu frunze frumoase, dar n-am nevoie sa stau trei ore sa ma uit la el. [...]
Prietenia aia care se formeaza instantaneu intre personaje e un exemplu de "relatii umane"? Eu nu am vazut o relatie formandu-se astfel nicaieri in realitate […] Personajele au anumite momente in care transmit ceva, dar cu rare exceptii e vorba de emotii banale sau total neverosibile. In alte momente se caca pur si simplu.

Aci-s la antipod insa cu opinia. A-senzationalismul (sudarii) relatiei mi se pare de o naturalete suprema. Viata reala e mai degraba plictisitoare decat asa de exaltata precum incearca sa (ne) iluzioneze agitatii aia de la Hollywood. Sunt pentru colimarea artei pe lucrurile extraordinare dar nu in directia robotilor cu super-puteri sau a extraterestrilor albastri (sunt sigur ca nici tu, dar iau extrema ca sa evidentiez directia asta) ci in directia vietii banale de sub nasul nostru. O descoperire estetica e cu atat mai extraordinara cu cat se face intr-un context mai prozaic. I-usor sa decolezi pe alte planete, sau sa centrezi povestea pe un criminal cat mai psihopat, sau pe o idila concupiscenta numai buna pentru labagiii de serviciu, ca sa atragi atentia. Da’ sa-ncerci sa tii clientul priponit de scaun cu un politist care mananca ciorba sau cu doi cvasi-muti care bat campii (la propriu) prin localitati obscure, ai nevoie de tupeu.
In fine, problema de fata e insa una fundamental de fapt – ce-i aia arta pan’ la urma? Afect sau Concept? Vrei sa simti ceva sau vrei sa gadesti ceva? Io nu-s decis. E posibil sa fie ambele concomitent, sau e posibil sa fie loc pt amandoua pe rand, pt toate gusturile. Inclin insa spre prima varianta. Privita din unghiul asta scena defecatiei devine atinsa de aripa geniului de care vorbea @varu, iar filmul o capodopera. Scena asta blestemata si alte 3 care contin cate-un penis striga din toti rarunchii: RE-A-LI-TA-TE!
Ai dat exemplul cu copacul (si cu stirile de la ora 5). Si ala e real, care-i faza? Pai, cred io ca faza e ca realul virgin si realul re-produs estetic nu-s acelasi lucru. Ceva-mi spune ca la asta se referea prietenul nostru Alex de Large cand zicea: “It's funny how the colors of the real world only seem really real when you viddy them on the screen.” In fata realului nemediat suntem orbi. Avem nevoie de arta ca sa ne trezeasca simturile. Arta nu e o imitare ci o descoperire a realitatii (spunea Cassirer) .
In fine din nou: sunt foarte entuziasmat de el, mi se pare de departe ce-l mai greu nume din turneu de pan-acum (n-am vazut ATTDAATTL. Nici Paisan). Mi-a placut la nebunie muzica si lucrul cu camera (atat incadraturile cat si locomotia). Actorii parcimoniosi in locvacitate si expresivitate sunt de-o naturalete impecabila. Filmul mi-a inculcat o senzatie a scurgerii timpului mai percutanta decat la Tarkovski. Wenders is literally sculpting in time here.


PS: Vot (cu ambele maini): Wenders.

[varu]

Privita din unghiul asta scena defecatiei devine atinsa de aripa geniului de care vorbea @varu, iar filmul o capodopera.

Tu ai scris foarte frumos ce ai scris luat ca intreg (vorbesc serios), dar aici te-a cam luat putin valul.
Eu nu am facut asocierea asta, tu o faci, in urma unei demonstratii, ce-i drept
Pai atunci sa vezi si Lisbon Story-ul, ca acolo (acelasi) Rüdiger Vogler mictioneaza, deci ai si cealalta aripa a geniului. Ambele aripi.

[aniela07]

In filmul lui Wenders muzica mi-a placut foarte mult, nu numai pentru ca puncta foarte bine evolutia lui Bruno, dar chitara aia electrica a facut minuni.
Imi plac in general filmele si cartile unde calatoria e importanta, nu destinatia. Stiu ca ideea asta nu functioneaza pentru multa lume, dar pe mine ma caracterizeaza. Imi place lipsa suspansului, a unei actiuni propriu-zise, absenta unui scop catre care sa te mobilizezi in favoarea descoperii de sine o data cu descoperirea locurilor intamplatoare intr-un timp care se dilata fara a te mai presa.
Plus ca imposibilitatea de comunicare reprezentata sub forma unor convorbiri telefonice esuate este una din imaginile cosmarurilor mele nocturne.
Iar hotararea de schimbare din final care nu accelereaza ritmul filmului, desi o nemultumire certa este exprimata pe parcursul intregului film (americanizarea societatii germane, cinematograful care isi pierde valorile fundamentale), arata cum ar trebui sa se petreaca orice schimbare (dupa parerea mea) : cu naturalete, fara traume, ci firesc, fiind ceruta de natura lucrurilor care, inevitabil, evolueaza.

Desi sunt sensibila la o anumita forma de poezie, faptul ca am vazut El Lado oscuro del corazon dupa Wenders i-a cam risipit farmecul si l-a facut sa para ostentativ. Povestea de iubire e frumoasa, frumos spusa, dar amestecul dintre iubire, moarte si poezie nu poate fi apreciat dupa Wenders.

Pentru implicatiile personale pe care le are filmul,
votul meu merge la Wim Wenders

[Federico]

Eu nu am facut asocierea asta, tu o faci, in urma unei demonstratii, ce-i drept
D

Da, stiam (banuiam) si n-am vrut sa las sa se-nteleaga ca tu ai facut referire tot la chestia aia. Am vrut sa imprumut doar formularea ta nu si continutul ideii.

[anaemona]

Nu stiu daca o sa ajung sa vad filmul lui Wenders ca sa pot vota, asa ca o sa scriu deocamdata citeva cuvinte despre filmul lui Subiela, pentru care trebuie sa-i multumesc omului, pentru ca l-a propus in concurs.

Daca ar fi numai descoperirea poeziei lui Mario Benedetti si tot ar fi un mare cistig pentru mine, pot asculta dialogurile cu ochii inchisi, de fapt am dat rewind de multe ori doar ca sa ascult vocile actorilor, intelegind cel mult 1-2 cuvinte din 10, iar poezia recitata in germana, hmmm, iubesc sa aud germana chiar daca nu inteleg absolut nici o iota (call me Wanda if you want). Am crezut ca poezia in germana apartine altui autor, dar este chiar Benedetti cel care o recita, ce incintare.

Desi prima imagine e un fragment de poezie urmata de personajul principal declamind o poezie, inceputul filmului mi se pare distonant cu poezia pe care o reclama, pentru ca inca nu ne-a ajuns la inima. Imaginile, muzica si poezia se indreapta incet dar sigur spre inima noastra, numai ca drumul nu e neted, e impiedicat. Eroul nostru invata sa mearga pe sirma, cade, se ridica si porneste mai departe si noi simtim in hurducaituri toate incercarile lui de a se mentine in echilibru pina cind ajunge in punctul unde devine atit de usor ca zboara.

Incepind cu a doua jumatate a filmului totul devine poezie pura, muzica parca devine mai intensa si pe mine cel putin m-au emotionat in mod deosebit Dunarea Albastra si Oliviero indreptindu-se prin iarba inalta, ca prin valuri, spre “mama” lui, de fapt incercind s-o regaseasca chiar si intr-o infatisare absurda.

Nu neg anumite elemente puerile, o anumita intensitate dramatica exagerata care nu aduce si nu poate aduce nimic nou momentului deja creat, dar ii iert regizorului aceste mici scapari, care pot fi o emblema a autorului (din pacate e singurul film vazut asa ca e neverificata afirmatia).

Cred ca e un film pe care nu-l poti vedea decit cu inima, intelectul poate sa se relaxeze in timpul asta. Eu recunosc ca mi-a mers exact acolo unde a fost tintit, la inima.

Citeva idei din film care ar putea fi crosetate:

“How to love without possessing? Or be loved without stifling? Love is a pretext to appropriate the other to enslave the other to transform the other's life into your life. How to love and ask nothing in return? And need nothing in return?”

Si citatul din final, care mi-a placut “I could never pay you for what you did to me... casting light on the dark side of my heart. Why did you choose to stay poor while leaving me so rich?”

Oricum filmul nu e doar o poveste de dragoste, e iluminare prin dragoste, e cunoastere interioara, trezirea constiintei.

Si o mica dedicatie, pentru toti cei carora le-a placut filmul si in special omului, Corazon coraza (Inima in carapace?) recitata in germana de Benedetti (imi place mai mult decit varianta spaniola).

http://www.youtube.com/watch?v=CVCEQ238ZR4

[varu]

Din ceea ce se spune, deducem ca in trecut doar tatal vorbise in familia respectiva

Dimpotriva, iti da friu liber imaginatiei. Din dialoguri deducem atmosfera patriarhala rigida care exista in familia lui Robert, n-avem nevoie neaparat de flash-back-uri sau demonstratii vizuale.

Am cumparat DVD-ul cu filmul asta si la materialele suplimentare Wenders explica in timp ce pe fundal ruleaza imagini din arhiva personala cu tatal lui (medic, autoritar, foarte stapan pe meseria lui si in general foarte stapan pe situatie) si cu mama lui (retrasa, stinghera, fara personalitate) ca in familia lui era exact asa: mama astepta intotdeauna sa vada ce spune tatal si in functie de parerea lui isi modela si ea o parere, niciodata nu vorbea prima data si niciodata nu a avut o parere prin care sa confrunte sau sa contrazica parerea sotului.
Copiii simteau intotdeauna figura puternica a tatalui si in timp renuntau sa mai ceara vreodata in vreo chestiune parerea mamei. Era inutil. Genul asta de familie a creat la Wenders fascinatia fata de tata si a crezut mult timp ca unicul lui drum e sa devina medic. Si chiar a facut medicina. Gestul de a descoperi cinemaul si de a renunta la medicina e practic si revolta lui de adult fata de figura paterna extrem de puternica ce l-a marcat.
Avand tabloul asta biografic mai larg, poate intelegem ca o astfel de scena vine din strafundurile memoriei, sunt acolo niste demoni si niste energii pe care Wenders a gasit sa le puna pe ecran in felul asta si sa nu fie totul foarte explicit ca memoria nu inregistreaza actiuni explicite de la A la Z.

@Windom
Nu stiu daca ai vazut aceste materiale suplimentare explicative din biografia lui Wenders.
Daca nu le-ai vazut, tot ce ai spus tu e o super-intuitie, ai mers fix pe cararea lui Wenders.