Turneul Forumistilor: oneflyride ne propune Le rayon vert

Film: Le rayon vert

Propus de: oneflyride

Perioada de votare: 3 septembrie 2012 - 9 septembrie 2012

Oricine vede filmul poate vota fie Thumbs up fie Thumbs down, cu conditia sa comenteze alegerea. Pentru Thumbs down e suficienta vizionarea primelor 60 de minute.

[rvn]

ohh, o cura rohmeriana e binevenita dupa trufa belgiana a lui chuckyfan.

[chuckyfan]

și ne-am întors la programul obișnuit de terapie cu povești siropoase cu fulgi de artsy-fartsy

[Chambord]

Sunt lucruri in viata care te depasesc, ceachi. The sooner you realize the better.
Am vazut filmul. O sa revin maine cu cateva cuvinte.

[reivan]

Cum ma pot si eu inscrie? Am un film european vazut recent care pun pariu ca o sa castige , ca are tot ce va place voua.

[rvn]

Cum ma pot si eu inscrie? Am un film european vazut recent care pun pariu ca o sa castige , ca are tot ce va place voua.

pe ce pui pariul?

@reivan

Daca citesti regulamentul o sa afli atat ce trebuie sa faci ca sa te inscrii cat si alte informatii importante despre turneu.

[Malombra]

Ce să spun? După stilul de făcut filme al lui rohmer nu mă omor, deşi neglijenţa cu care acceptă să fie manevrată imaginea (mai puţin în la collectionneuse) o însoţeşte cu teme nu aşa frivole ale relaţiilor interumane: fidelitatea în iubire şi cum are ea nevoie de tentaţia irezistibilă pentru a se testa şi a-i supravieţui, cum lucrurile bune se întîmplă doar celor care ştiu să aştepte, cu condiţia ca între timp să nu îşi asume alte identităţi, despre cum ficţiunea poate invada şi modela realul. Teme demodate, deşi cineva zicea că demodat se spune doar lucrurilor prea greu de realizat. Avem o fătucă delicată, incomodă, cu stima de sine la pămînt, dorindu-şi şi nedorindu-şi singurătatea. E o chestie aici care seamănă cu efectul kuleshov. În unele situaţii, de ex. cînd ea îşi expune teoria despre vegetarianism, toţi se uită la ea ca la o ţăcănită, ca la o căzută de pe lună. Şi această stare, de ezitare şi nedumerire, mi s-a transmis şi mie şi am văzut-o şi eu ca pe un om care îşi taie singur craca de sub el. Apoi, la sfîrşit, apare bărbatul acela , căruia fata îi povesteşte despre alţi tipi din viaţa ei şi expresia lui e alta: de interes, de empatie, simpatie, şi iarăşi, reacţia lui mi se transmite. Aceeaşi faţă, în general avînd aceeaşi expresie, asociată cu diferite personaje, inspiră alte emoţii. Brusc, felul ei de a fi devine inteligibil şi mai presus de toate normal, nu patologic, pentru că, da, există un om pe lumea asta care să o înţeleagă şi pe ea , aşa cum e. În Conte d’hiver e acelaşi lucru, unde vezi o tipă nesimţită, care răneşte în stînga şi în dreapta, anunţă pe toţi că iubeşte pe cineva, dar între timp mai agasează şi pe alţii, se angajează într-un concubinaj, pentru ca două zile după să rupă relaţia şi s-o întindă înapoi în oraşul ei. Finalul îi dă dreptate, însă pînă la final e mult şi trebuie s-o suporţi. Şi rohmer pare să spună că a fi mereu egal cu tine însuţi nu e o acţiune confortabilă, că nici evadarea nu e chestie care să ţină, că e un paletiv şi oricum, mai devreme sau mai tîrziu, tot la tine te întorci, poate chiar mai rupt în cur decît atunci cînd ai plecat. Şi atunci de ce să pleci? Raza verde în sine mi s-a părut un pretext, o mitologie-prejudecată-superstiţie personală, cu toate că pentru a crede trebuie mai întîi să vrei să crezi, să faci lucid un pas către lipsa de luciditate.

Thumbs up. Deşi nu cu mare entuziasm pentru film.

[oneflyride]

Ce să spun? După stilul de făcut filme al lui rohmer nu mă omor, deşi neglijenţa cu care acceptă să fie manevrată imaginea (mai puţin în la collectionneuse) o însoţeşte cu teme nu aşa frivole ale relaţiilor interumane: fidelitatea în iubire şi cum are ea nevoie de tentaţia irezistibilă pentru a se testa şi a-i supravieţui, cum lucrurile bune se întîmplă doar celor care ştiu să aştepte, cu condiţia ca între timp să nu îşi asume alte identităţi, despre cum ficţiunea poate invada şi modela realul. Teme demodate, deşi cineva zicea că demodat se spune doar lucrurilor prea greu de realizat. Avem o fătucă delicată, incomodă, cu stima de sine la pămînt, dorindu-şi şi nedorindu-şi singurătatea. E o chestie aici care seamănă cu efectul kuleshov. În unele situaţii, de ex. cînd ea îşi expune teoria despre vegetarianism, toţi se uită la ea ca la o ţăcănită, ca la o căzută de pe lună. Şi această stare, de ezitare şi nedumerire, mi s-a transmis şi mie şi am văzut-o şi eu ca pe un om care îşi taie singur craca de sub el. Apoi, la sfîrşit, apare bărbatul acela , căruia fata îi povesteşte despre alţi tipi din viaţa ei şi expresia lui e alta: de interes, de empatie, simpatie, şi iarăşi, reacţia lui mi se transmite. Aceeaşi faţă, în general avînd aceeaşi expresie, asociată cu diferite personaje, inspiră alte emoţii. Brusc, felul ei de a fi devine inteligibil şi mai presus de toate normal, nu patologic, pentru că, da, există un om pe lumea asta care să o înţeleagă şi pe ea , aşa cum e. În Conte d’hiver e acelaşi lucru, unde vezi o tipă nesimţită, care răneşte în stînga şi în dreapta, anunţă pe toţi că iubeşte pe cineva, dar între timp mai agasează şi pe alţii, se angajează într-un concubinaj, pentru ca două zile după să rupă relaţia şi s-o întindă înapoi în oraşul ei. Finalul îi dă dreptate, însă pînă la final e mult şi trebuie s-o suporţi. Şi rohmer pare să spună că a fi mereu egal cu tine însuţi nu e o acţiune confortabilă, că nici evadarea nu e chestie care să ţină, că e un paletiv şi oricum, mai devreme sau mai tîrziu, tot la tine te întorci, poate chiar mai rupt în cur decît atunci cînd ai plecat. Şi atunci de ce să pleci? Raza verde în sine mi s-a părut un pretext, o mitologie-prejudecată-superstiţie personală, cu toate că pentru a crede trebuie mai întîi să vrei să crezi, să faci lucid un pas către lipsa de luciditate.

Thumbs up. Deşi nu cu mare entuziasm pentru film.

Nu mi se pare neglijenta , e stilul care il prefera Rohmer, lipsit de orice artificialitate sau pretentiozitate, intr-adevar insa, destul de ''economic'' . Pentru mine e esential pentru ca reuseste sa captureze situatiile si personajele exact ca in viata reala . Oricum inteleg ce vrei sa zici, probabil in La Collectienneuse se vede mana lui Nestor Almendros.

In filmul asta multe dintre dialoguri sunt si improvizate, deci scopul lui Rohmer este de a lasa personajele sa converseze exact cum ar face-o in viata reala. Pentru mine le rayon vert este un studiu de caracter autentic.

[Chambord]

Un film de vara, dar nu vara eliberatoare ci cea acuzatoare, cand creierii ti s-au infierbintat la un maxim istoric. Nu, nu din cauza soarelui ci pentru ca ti-ai dat din senin seama cat de singur esti (cu toti prietenii tai) si cat de diferit. Vara cand ai simtit gustul prafuit al orasului parasit si dezertat de toti, pentru prima oara in etapa asta a vietii. Vara cand ai fost prea obosit ca sa faci o schimbare dar si prea nelinistit ca sa nu umbli de colo-colo cautand semne indrumatoare. Un film care iti aduce aminte cu strangere de inima ca ai trait ceva asemanator sau cel putin ai visat asa ceva, nu mai esti sigur, oricum fata asta iti e incredibil de familiara, parca e destul de dragutza, de ce nu, ai putea sa o inviti la o cafea, ba nu, mai bine la o plimbare pe faleza, ah prostule e doar un film si oricum nu esti la mare, si ce daca, dar stii tu un loc in parc de unde se vede apusul, ai putea s-o duci acolo, dar ti-am spus ca e doar un film, fata asta nu exista, dar vreau sa existe, si ce film e asta in care oamenii vorbesc asa mult si totusi sunt asa de greu de inteles si de ce daca nu se intampla nimic extraordinar totusi nu m-am plictisit, pentru ca ai uitat ca te uiti la film si ai inceput sa te uiti la tine, da, as putea s-o duc in locul ala de unde se vede apusul, nu e raza verde dar e frumos oricum, mie imi plac apusurile, mai mult decat rasariturile, cred ca si ei ii plac, taci nu mai zi nimic, cred ca si ei ii plac ...

Up

Am vazut destul de multe filme a lui Rohmer si in general imi plac, uneori mult. Mi se pare ca filmele sale minore sunt uneori mai placute decat cele mai faimoase si de asta aveam asteptari de la Le rayon vert. De data asta insa n-a fost sa fie.

Filmul e centrat in jurul lui Delphine care pentru mine e un personaj plicticos si iritant. Delphine vrea sa plece din Paris cand e in Paris si sa se intoarca in Paris cand e plecata din Paris. Vrea sa fie cu oameni cand e singura si sa fie singura cand e cu oameni. E vegetariana din pur instict egoist si are nesimtirea de a tine predici in timpul mesei celor care nu sunt vegetarieni. Dupa prima ora eram mai mult decat satul de mediocra asta cu fasoane.

Thumbs down

[Mercutio]

Miza si mesajul filmului sunt in aparenta destul de precare. Prima e aceea de a astepta pana la sfarsit, sa vezi daca Delphine, personajul principal, isi gaseste un partener; al doilea e reprezentat de ideea ca in viata trebuie sa spui de mai multe ori "nu", pana sa poti spune odata "da" din toata inima. Idee subliniata de parabola razei verzi, ce nu poate fi vazuta decat dupa multiple incercari.
Filmul are totusi un anume farmec cu care te acapareaza, o anume autenticitate, data de mizanscena si, mai ales, de dialogurile cu doza mare de improvizatie. Actorii sunt lasati sa vorbeasca in acelasi timp, sa se intrerupa, sa greseasca, la fel ca in viata, desi nu e cinema-verite. Scenariul, care se bazeaza pe aceste dialogurile, la fel ca in mai toate filmele lui Rohmer, e foarte literar. Se discuta aproape tot timpul in mod principial, se fac profesiuni de credinta, se vorbeste serios. In franceza exista expresia "on va s'asseoir et discuter" (ne vom aseza sa vorbim), in sensul ca atunci cand discuti ceva serios, trebuie sa te asezi. In film, se poate observa, personajele vorbesc aproape tot timpul asezate la masa, sau pe trepte, pe banci, pe nisip la plaja. In afara de cateva scene cu Delphine singura in natura: la tara, la munte, la mare, tot filmul consta in dialoguri. In plus personajele nu fac nimic altceva in timp ce discuta, doar mai ciugulesc sau beau ceva din cand in cand. Asta spre deosebire de alte filme, unde dialogul e mereu insotit de miscare, de actiune. Ori aici esti determinat sa fii atent la discutiile prelugite avand acelasi obiect: dilema personajului. Pe care o pui in balanta. Te intrebi daca e bine sau nu ce face Delphine. Iar felul ezitant, lipsit de hotarare, in care Delphine isi expune tuturor credintele si covingerile ei, face din ea un personaj complex, uman, care nu poate avea gandul, vorba, fapta, perfect aliniate. Caracteristica atat de intalnita la personajele din cinemaul popular.

thamps up

[rvn]

vazut. aproape ca m-am plictisit de moarte (desi, filmele lui Rohmer, n-au cum sa plictiseasca) de tot arsenalul din dotare: actiune taraganata, spre deloc, o tipa insipida, incolora, inodora, pe post de personaj principal, intriga zero, aproape nimic, nimic, interesant, care sa se contureze pe final,
ma tot intrebam ce-i cu femeia asta, ce vrea, ce doreste si mai ales de ce plange. Rohmer ne-a chinuit aproape doua ore cu exasperarea la care te aducea nefericirea ei. oh, ce deprimati pot fi unii oameni! din lipsa de preocupari interesante, zic eu. si mai ales, din incapacitatea de a se implica emotional in relatii.
filmele lui Rohmer sunt facute dupa acelasi sablon. ramane doar, ca noi, sa gasim morala. depinde cat de mult gustam dialogul dintre personaje si cat de mult rezistam tentatiei de a opri vizionarea, daca flirtul intelectual la care asistam e prelungit inutil sau prea complicat pentru propriile framantari existentiale.
aparent, "Le rayon vert" enerveaza. de vina e Delphine. nu si actrita care ii joaca rolul. ea reuseste sa ne tina langa ecran, cu rasfatul, starile de apatie, deprimarea, accesele de plans si izolarea de lume pe care o neaga. o femeie care da impresia de superficialitate, dar, care, ne uimeste cu rabdarea pe care o are de a fi "gasita", nu de a "cauta", chiar cu pretul singuratatii. totul se petrece dupa calendar, zilele se scurg anoste, chiar daca suntem incantati vizual de peisajele superbe, din locuri de vacanta cu iz exclusivist, sau de imagini cu servitul mesei in gradina, micul moft burghez, nealterat nici azi.
pacat ca scenariul e prea liniar. nu se intampla aproape nimic. camera o urmareste indeaproape pe eroina principala, poate, poate, o da un semn de putina frivolitate, macar pentru a mai inviora atmosfera putin. degeaba. asteptam tot filmul ca sa intelegem doar pe final, alaturi de potentialul nou iubit, care asculta stupefiat monologul, ce era de fapt, in mintea don'soarei neincrezatoare in farmecele ei.

thumbs down.
m-am cam plictisit de fitele astora care taie frunza la caini toata ziua.
eu n-am concediu 2 luni pe an.

[loud.rocks]

Fain c-ai ales Rohmer, chiar recent m-am apucat si eu de filmele sale. Am inceput cronologic, cu La boulangère de Monceau, La carrière de Suzanne si Ma nuit chez Maud si mi-am propus sa continui cu ‘six contes moraux’ pentru urmatoarea perioada.

Le rayon vert insa, similar ca si stil, se distanteaza destul de tare de cele de mai sus. In Ma nuit chez Maud - spre exemplu - avem de-a face cu un studiu asupra moralitatii personajelor, ne sunt prezentate principiile lor, interesele si felul in care actioneaza in raport cu acestea. Aici insa, Rohmer urmareste efectele unei crize existentiale, starile prin care trece omul intr-un astfel de moment si modul in care reactioneaza incercand sa se adapteze situatiei; alegerea sa este o tipa anosta, dificila, cu principii fixiste si uneori absurde care nu prea stie ce vrea si oscileaza mereu intre un lucru sau altul.
Prima jumatate de ora este destul de plictisitoare, plina de discutii stupide si fara sens (cele mai proaste conversatii din ce-am vazut pana acum la Rohmer). Apoi urmeaza partea in care Delphine schimba vreo 3 locatii in cautarea unei vacante reusite; nici aici nu ni se ofera prea mare lucru, cu exceptia unor peisaje foarte frumoase (atat cele de la munte cat si cele de la mare) si niste discutii putin mai animate in care Delphine se dovedeste totusi foarte repetitiva si enervanta pe alocuri. Finalul incearca sa justifice si sa rasplateasca oarecum comportamentul tipei, dar ne cam lasa cu ochii-n soare..

Per total, un film mai degraba mediocru. Ciudat e ca desi nu mi-au atras simpatia nici personajele, nici dialogurile, poate doar atmosefra pe alocuri si locatiile alese, filmul nu mi-a displacut. Fara sa ma impresioneze intr-un mod deosebit, a indeplinit cel putin cerinta turneului, aceea de a oferi o doza suficienta de 'excitement'. rvn zicea ca filmele lui Rohmer nu au cum sa plictiseasca, si asta se aplica si acest film (de pe la min. 30 incolo).

Ii dau thumbs up, probabil si mai putin convins decat Malombra.

[rvn]

Rohmer si-a inconjurat personajul cu o bariera imaginara de autoprotectie. in jurul Delphinei se petrec multe scene vii,dar, se pare ca, in loc s-o atraga in jocul socializarii, au efectul invers, de respingere, o determina sa se izoleze tot mai mult de viata, de oameni, de barbatii alaturi de care, ar putea avea experiente interesante, ce-ar putea s-o maturizeze si sa-i implineasca viata, feminitatea. Delphine e negativista, incoerenta, nesigura, neincrezatoare in capacitatea de a castiga afectivitatea cuiva si asta datorita lipsei de experienta relationala.
raza verde e cu talc. e adevarat, exista semne dupa care ne dam seama ca ne-am gasit partenerul/a potrivit/a, dar, inainte de toate, afinitatile care unesc un barbat si o femeie aflati intr-o relatie, se descopera in timp, traind intens fiecare clipa impreuna.
femeia asta n-are chef de nimic, nici macar sa manance. este atat de inchisa in propria convingere ca este "proasta", incat, la un moment dat, devine jalnica si nici un barbat, din cate cunosc eu. nu doreste sa se implice intr-o relatie cu asa tip de femeie, complicata si fara sare si piper.
Delphine poate astepta raza verde, mult si bine. nimeni nu doreste o femeie care nu stie ce vrea si are o parere atat de proasta despre sine.
eu una, daca-as fi barbat, nu m-ar tenta deloc.

[rvn]

rvn zicea ca filmele lui Rohmer nu au cum sa plictiseasca, si asta se aplica si acest film (de pe la min. 30 incolo).

pai, cel putin, in cazul meu, asa se intampla.
Rohmer este un artist desavarsit al flirtului. transpus cinematografic, devine un desert fin.
imi place nespus cum isi aduce personajele laolalta, fara voia lor si le pune in fata ispitei. fie ca este barbat, fie ca este femeie, atractia devine insuportabila, nu se poate inabusi si nici controla, iar jocul rafinat al seductiei, imbina scene, imagini, dialoguri, care, n-au cum sa te indeparteze de ecran. cele sase filme ale moralei fomeaza o colectie interesanta de situatii de caz si, sincera sa fiu, le identific cu stilul frantuzesc viata, boem, cultivat, rafinat, asa cum le este si bucataria.
intotdeauna m-a amuzat acest tip de relatii intre sexe. sunt binevenite in anumite momente ale vietii si de ce nu, pot consolida sau ajuta sa-ti evaluezi propria relatie. filmele lui sunt, fara indoiala, bijuterii pe care, ne face placere sa le revedem oricand.
din pacate, filmul propus acuma, nu contine acest ingredient pe care eu il ador.

[loud.rocks]

Intr-adevar, parca-i destul de banal genul asta de film, desi nici macar prin prezentarea unei vieti anoste si fara culoare nu reuseste sa plictiseasca. Pana si niste discutii despre nimic, in care un personaj iritant si envervant repeta aceleasi idei starnesc un anumit interes.
In schimb Ma nuit chez Maud, pe care-l tot iau ca etalon si care mi s-a parut superb, reuseste sa fascineze prin discutii variate si complexe, prin personaje atat de incitante (mai ales cele feminine) si prin situatiile si imprejurarile inedite ce se ivesc. Exista mereu curiozitatea pentru ce va face personajul in momentul urmator, daca se va lasa sau nu purtat de val sau va ramane fidel principiilor sale.

Am rasfoit putin si La collectionneuse, pe care il am acum pe hard si care era urmatorul pe lista; pare si asta la fel de intrigant. Abia astept sa ajung la L'amour l'après-midi si Le genou de Claire.

[MinRep]

In general, sunt destul de benevolent in privinta luI Rohmer, un regizor ale carui filme imi plac, fara sa le consider neaparat capodopere.

Spre deosebire de altora, mie personajul principal din "Le rayon vert" mi-a placut inca de la inceput. Asta nu inseamna ca simpatizez cu Delphine sau ca nu cred ca nu greseste de multe ori, dar este un personaj pe care il inteleg. Este multa frustrare in personajul construit de Marie Riviere, dar si dorinta de a face o legatura profunda cu o alta persoana, precum si, pe de alta parte, apatie fata de conventii si intalniri ocazionale. Delphine nu este interesata de drageuri si playboy, dar nici nu stie ce vrea. La un moment dat, se apropie de o turista suedeza care calatoreste singura, pe care o vede probabil ca un kindred spirit, dar pe care o abandoneaza in momentul in care aceasta incepe sa flirteze cu doi baieti.

Ca de obicei, Rohmer este foarte atent la culori si compozitii. "Le rayon vert" este un film foarte verde intr-adevar, dar impresioneaza si alte pete de culoare pe care regizorul le introduce in cadru, in special tinutele cu care o imbraca pe Marie Riviere - practic, este una noua il fiecare scena. Cred ca insiruirea aceasta de costume face ca personajul sa fie mai putin previzibil si poate chiar aduce un plus de ambiguitate.

De asemenea, sunt cateva decizii regizorale care mi-au placut. Camera lui Rohmer o urmareste aproape in permanenta pe Delphine, uneori insistand in lungi cadre asupra ei, chiar daca alte personaje vorbesc in afara ecranului. Nu mi-a placut foarte mult cum a fost gestionat finalul. Personajul salvator pare sa vina un pic prea tarziu, iar finalul efectiv insista prea mult pe reactia celor doi la "raza verde". In rest, nu am mari obiectii de facut.

THUMBS UP (cu ceva mai mult entuziasm decat majoritatea)

[rvn]

finalul mi se pare realizat "copilareste". ce sa spun! dintr-o data, isi gaseste madmoazela masculul pe umarul caruia sa tina capul si sa planga de bucurie ca i s-a aratat in fata ochilor semnul ca si-a gasit perechea. finalul e...neterminat. nu stim daca ea accepta sa plece cu el, fiindca, daca ne luam dupa ce-i clocea ei in tartacuta, ma indoiesc de faptul ca ar fi luat o asa decizie, dar, nici nu stim daca s-a vindecat de obsesia asteptarii iubitului fidel,care s-o gaseasca asteptand cuminte si proaspata ca o garofita.
raza verde era o legenda gasita intr-o carte de aventuri. iar criza existentiala a Delphinei e ceva real. as fi preferat un final la fel de palpabil, ca si problemele ei psihice. asa, dulcegaria suprarealista, de copii mici (misto realizata ca efect vizual, e adevarat), mi-a dat impresia ca n-am vazut un film de analiza comportamentala a unui exemplar uman inteligent si matur, ci, o joaca de-a printesa si printul, ca intr-un basm.

[Mercutio]

...mi-a dat impresia ca n-am vazut un film de analiza comportamentala a unui exemplar uman inteligent si matur, ci, o joaca de-a printesa si printul, ca intr-un basm.

ca si cum in viata nu exista decat exemplare de felul acesta, iar filmele ar trebui sa prezinte doar asemenea personaje. e mai degraba, cred, inclinatia ta de a urmari filme de un anumit gen, in care personajele principale sunt mereu mature si inteligente. filme care iti gadila aspiratiile morale.
as fi vrut sa spun in speta filme americane, dar as fi nedrept cu multe filme actuale, in care regasim, la fel ca in realitate, tot felul de facked up characters.