(Robert Aldrich) The Big Knife vs. Andrey Rublyov (Andrei Tarkovsky)

[Liviu-]

Meci: (A19. Robert Aldrich) The Big Knife vs. Andrey Rublyov (A20. Andrei Tarkovsky)

Rezultat: 0 - 3

Perioada de votare: 12 septembrie 2011 - 18 septembrie 2011

Topicuri utile:

Turneu regizori - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[Chambord]

Ca o contra-pondere la ce ziceam in topicul celuilalt meci, Andrey Rublyov m-a lasat putin ... nu rece, ci infrigurat. Adica il consider o capodopera, dar il apreciez cu mintea si mai putin cu inima (adica invers fata de Pickpocket). Spre deosebire de Bresson, la Tarkovski actingul conteaza, iar personajul Andrey Rublyov e ca un zid nepictat, ca sa vorbesc in termenii filmului. Daca filmul e o capodopera, e pentru ce se petrece in jurul lui si aproape independent de el (personajul AR). Andrey e o entitate autonoma, care sufera si se indoieste dar ... mi-a fost greu sa sufar si sa ma indoiesc odata cu el.

Iar n-am vazut celalalt film deci nu pot vota.

[Liviu-]

Spre deosebire de Pickup on South Street, The Big Knife are ceva mai mult curaj si trateaza o tema mai interesanta ajungand la o concluzie mai putin hollywoodiana. Din pacate melodrama nu poate lipsi, dar e suportabila, la fel ca si overactingul ocazional. Jocul de ping-pong in relatia personajului principal devine cam obositor de la un moment dat, dar, zic eu, filmul e salvat de tema sa. Nu ca ar fi ceva iesit din comun, despre idealisti gone wrong s-a mai auzit, dar ma gandesc ca filmul asta a avut ceva curaj sa vorbeasca despre asta in lumea filmului american de studio de atunci, iar faptul ca a ales ruta realista si nu a salvat ziua printr-un happy ending facil ii mai da un plus de la mine. Din pacate pentru film, chiar de nu ar fi suferit de acele minusuri, votul e decis intrucat diferenta fata de filmul lui Tarkovsky nu ar putea fi niciodata masurata. Am sa revin si pentru acesta din urma dupa o revizionare.

[Liviu-]

Andrey Rublyov

In scurta mea "cariera" de cinefil am reusit sa vad un numar destul de mare de filme si am intrat in contact cu regizori al caror stil se extinde de la o extrema la alta, de la filme de consum extrem pana la minamalismul extrem. Cu toate astea mai am multe de vazut, multi regizori de descoperit, dar, din pacate, probabil majoritatea nu ies cu vreo ceva anume din tiparul altora. Mi-e greu sa cred ca va veni vreodata momentul cand Tarkovsky va parasi tronul pe care se afla momentan in sufletul meu. El e unic, n-a fost altul asemnea lui inaintea sa si momentan nu se preconizeaza o noua astfel de existenta in lumea cinemaului. Desigur, a existat inaintea sa un Dreyer, exista inca dupa el un Tarr, dar parca niciul dintre ei nu reuseste sa combine atat de perfect elementele unui film incat sa creeze pura poezie, desi poate nici nu e asta intentia lor. Poate sunt eu nestiutor, poate putin ignorant, dar parca nimic din ce era inaintea sa nu aducea atat de mult a poezie pe cat o fac filmele sale. Tarkovsky a inventat un nou limbaj, un nou cinema, pana si marele Bergman a spus: "Tarkovsky for me is the greatest [director], the one who invented a new language, true to the nature of film, as it captures life as a reflection, life as a dream."

Inca din primul sau lungmetraj, Copilaria lui Ivan, se poate observa geniul ce avea sa vina. Acest film, desi special in felul sau, a fost poate cel mai cuminte al sau, cel mai ca la carte, dar intr-un fel se poate spune ca a fost cumva linistea dinaintea furtunei, pentru ca tot ce a urmat dupa a fost opera de geniu, capodopera dupa capodopera, fiind printre putinii regizori (mai exista altcineva?) despre care se poate spune ca a facut numai filme de o calitate superioara.

Andrey Rublyov e filmul care deja l-a facut mare pe Tarkovsky, iar ce a urmat dupa e interpretabil mai bun sau mai putin bun. Eu nu le-as putea compara pentru ca toate sunt mari, pot doar sa spun ca pe unul il am la inima mai mult decat pe altul si atat.

Ce-mi place enorm la filmele lui, inclusiv la Andrey Rublyov, e faptul ca ele n-au nevoie de interpretari pentru a-mi ramane bine intiparite in memorie, dar mai ales in inima, nu simt nevoie sa le gandesc, sa le intorc pe toate fetele, desi se poate face asta, si chiar se intampla foarte des. Filmele sale sunt de asa natura incat pot reiesi teorie peste teorie, interpretare peste interpretare, te hipnotizeaza si te duc in teritorii negandite nici macar de Tarkovsky. Desi par mai degraba de natura intelectuala, primeaza emotia, iar o mare greseala din partea spectatorului ar fi sa "supragandeasca" filmul si sa ignore inconstient frumusetea din fata ochilor, acea poezie in care toate elementele se imbina perfect. Suntem in pericolul de a face precum Danil care zice: "I passed this birch every day and never noticed it". Poate unii asteapta de la film actiune, intamplari extraordinare, dar nu sunt in stare sa observe decorul, spatiul in care toate sa intampla. Uneori suntem atat de setati pe treburile noastre incat ignoram frumusetea ce ne inconjoara.

Filmul nu il prezinta doar pe personajul principal, el e important, dar nu e tot, pentru a putea prezenta cat mai bine persoana sa e nevoie de o prezentare a decorului, natura, locurile, oamenii. Nu poti prezenta viata doar prin prisma unor dialoguri. Ele te pot captiva, pot arata emotia, dar parca constientizezi ca e doar o imitatie a ei, iar pentru a o simti cu adevarat e nevoie de tot ce cuprinde viata, de om, de societate si mai ales de natura. Cea din urma a avut tot timpul un loc special in filmografia rusului, as zice ca uneori e chiar mai importanta decat personajele sale pentru ca ea este cea care da liricitatea prin utilizarea unor elemente primordiale. Apa e poate cea mai sesizabila, e adesea prezenta sub forma raurilor sau a unor ape statatoare precum in scena cand Rublyov si Foma vorbesc printr-o zona mlastinoasa, iar un sarpe “curge” usor prin preajma lor. Intr-o alta scena, dupa macelul artistilor din padure, un copil ramas nevatamat observa pe unul din camarazii sai cazut cu mana in apa in timp ce alaturi un lichid se amesteca usor cu apa. Foarte asemnator e momentul in care Foma cade ucis de sageata intr-un mic rau si incepe sa pluteasca usor la vale. Un element si mai poetic este apa sub forma ploii, intalnita prima data in film in al doilea capitol cand cei trei, Rublyov, Danil si Kiril, ajung intr-un mic satuc, se adapostesc, iar apoi Tarkovsky ne arata linistea si pacea adusa de un asemenea fenomen, cand oamenii stau unii langa altii in timp ce ploaia se desfoasoara lin afara, pe fundal candand o voce ce aduce a divinitate.

Fie ca personajele vorbesc sau nu, Tarkovsky indeparteaza de fiecare data cadrul de acestea, aratandu-ne mediul, de cele mai multe ori sarac si dificil, uneori chiar salbatic. Asa putem constientiza dificultatea calatoriei, o calatorie extenuanta atat fizic cat si psihic. Personal gasesc extrem de placut acest mediu, exprima lupta, faptul ca viata nu e deloc usoara si chiar ar fi atat de plictisitoare in caz contrar. Saracia ma duce cu gandul la simplitatea unei vieti care aduce nu numai greutate, cat si fericire, e o lume diferita de superficialitatea in care traieste multa lume mai ales in societatea contemporana, o societate in care, uneori, in loc sa traim pur si simplu, asa cum fac personajele simple pe care le vedem doar si pentru cateva secunde in Andrey Rublyov, suntem nevoiti sa ne prefacem ca traim, ne ascundem dupa lucruri de consum, ignoram lucrurile simple din viata si fara sa constientizam ignoram insasi viata.

Foarte des in lumea pictata de Tarkovsky apar si animalele, in special caii. Nu cred ca scenele respective, precum cele din inceput si din final, au vreo semnficatie ascunsa. As zice ca regizorul ne arata pur si simplu frumusetea si maretia creaturilor din jur, ne face mai constienti de existenta lor, la fel ca si cu celelalte elemente din filmele sale. Sunt de o frumusete extraordinara cadrele precum cel din inceput, in care e aratat un cal in toata splendoarea sa, singur, liber, in mediul sau natural.

Dupa cum am zis, elementele astea vin sa intregeasca imaginea lumii lui Tarkovsky, sa inchida cercul, un cerc care doreste sa descrie viata: “it is crucial that mise en scene, rather than illustrating some idea, should follow life—the personalities of the characters and their psychological state. Its purpose must not be reduced to elaborating on the meaning of a conversation or an action. Its function is to startle us with the authenticity of the actions and the beauty and depths of the artistic images—not by obtrusive illustration of their meaning. As is so often the case, undue emphasis on ideas can only restrict the spectator's imagination, forming a kind of thought ceiling beyond which there yawns a vacuum. It doesn't safeguard the frontiers of thought, it simply makes it harder to penetrate into its depths.” (Sculpting in time, Andrey Tarkovsky)

Reusim astfel sa intelegem mai bine greutatile prin care trece Rublyov, singuratatea sa, pentru ca el, desi acompaniat mai tot timpul, pare sa inteleaga altfel credinta in Dumnezeu si lumea creata de acesta. Din punctul asta de vedere Tarkovsky pare sa fie destul de critic la adresa crestinismului insangerat, la ideile conforme Vechiului Testament. Kiril spune la inceput ca preotul e omul lui Dumnezeu, iar bufonul e omul diavolului, iesind apoi din incapere si vorbind cu autoritatile, lucru aratat subtil de regizor printr-o mica fereastra prin care se uita Rublyov, urmand ca acestea sa-l aresteze pe bufon apoi. Kiril nu intelege lumea ca Andrey, el considera ca paganii nu isi au locul in lumea lui Dumnezeu, el crede mai degraba in Dumnezeul violent, cel de care trebuie sa-ti fie frica, nu in cel iubitor si iertator. Andrey pare sa fie de cealalta parte, mai ales dupa intamplarea din “noaptea iubirii”. Cand paganii sunt vanati el are capul plecat, iar pe fata lui pare sa se observe meditatia si parca bulversarea, probabil realiza in acel moment ca paganii sunt oameni, la fel ca si credinciosii ce ii stateau alaturi.

Filmul e destul de critic si la adresa poporului rus sau poate a omenirii in general. In timpul raidului Foma ii spune atacatorului ca sunt frati rusi, dar lucrul asta n-are niciun efect. Cand vine vorba de bogatii materiale, fie aur, fie teritoriu, fie altele, omul este extraordinar de egoist si devine in stare de orice. Alfel unul din cei doi printi merge atat de departe incat se aliaza cu tatarii si isi macelareste propriul popor, cat si pe fratele sau de sange. Omenirea e intr-o continua lupta cu ea insasi, asa a fost dintotdeauna, iar acest lucru se va sfarsi odata cu moartea ei. Cand Rublyov realizeaza lucrul asta renunta la ce avea el mai de pret, talentul sau, dar de la Dumnezeu pentru care calugarul nu mai vede niciun scop. El crede ca darul sau l-a primit pentru a sluj lumea, iar aceasta il distruge, ca si cum i-ar spune ca nu are nevoie de el. Abia in finalul filmului constientizeaza ca telentul sau e in stare sa faca lumea fericita asa cum Boris a reusit prin construirea clopotului. Acesta e momentul cand Rublyov isi regaseste scopul in viata, slujirea omului, nu doar a lui Dumnezeu asa cum sustinea Teofan initial ca apoi sa fie contrazis de Teofan mortul.

Rar mi-a fost dat sa simt personaje mai real decat in filmele lui Tarkovsky, mai ales in Andrey Rublyov, sa simt ca sunt adevarate, ca sunt vii, sa vad in ele o profunzime infinita, sa simt atat de mult lumea sa incat sa nu-mi gasesc cuvintele in incercarile mele patetice de a o descrie. Ma simt minuscul, simt ca oricat de multe cuvinte as folosi n-as reusi niciodata sa cuprind frumusetea si profunzimea filmelor sale asa ca ma opresc aici desi atat de multe au ramas nespuse despre filmul asta, dar oricum foarte multe ar ramane chiar si de as incerca.

Ah, nu cred ca mai era cazul, votul meu merge spre Andrey Rublyov.

PS: Redescoperirea lui Andrey Rublyov e cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in turneul asta. Astept sa am niste surprize foarte placute si din partea unor filme pe care nu le-am vazut pentru ca pana acum nu prea am fost impresionat.

[Windom]

Frumoase cuvinte, mai ales ca vin din partea unui...agnostic(?). Eu am vazut filmul cu ceva ani in urma si aveam anumite retineri legate de o revizionare, dar parca, parca ce zici tu aici imi da ghes. E un film mamut, a spiritual overdose (cel putin eu asa mi-l amintesc, eram in liceu cind l-am vazut prima oara), de unde si retinerile de care vorbeam. Desigur, acum probabil l-as vedea cu alti ochi si as descoperi multe aspecte interesante, dincolo de dimensiunea spirituala. O sa fac un efort. Probabil.

[Liviu-]

Frumoase cuvinte, mai ales ca vin din partea unui...agnostic(?).

Chiar a unui ateu, dar filmele lui Tarkovsky transcend ideea de religie si credinta, frumusetea vietii, cu bunele si relele ei, trec peste simpla idee ca toate sunt datorate unei fiinte superioare noua sau nu. Sincer, in ciuda subiectului, nici nu stiu daca asta e neaparat cel mai credincios film al sau si oricum Tarkovsky vorbeste despre ceea ce e pe pamant, nu in cer. Trateaza el tema omului lui Dumnezeu, a artistului raportat la Dumnezeu, dar cred ca e o tema secundara, cred ca primeaza ca teme conditia artistului, omul cu greutatile sale, omul in relatia cu cei din jur, omul in relatia cu natura, natura in relatie cu omul, natura de sine statatoare, intr-un cuvant primeaza viata.

a spiritual overdose (cel putin eu asa mi-l amintesc, eram in liceu cind l-am vazut prima oara), de unde si retinerile de care vorbeam.

Este o doza spirituala, dar nu de natura religioasa, e genul de spiritualism la care poate adera oricine, indiferent de credinta, e arta pura, iar din punctul meu de vedere arta e "credinta" oricui, mai ales a ateului pentru ca el nu are un Dumnezeu care sa fie tot timpul in fata tuturor lucrurilor.

Desigur, acum probabil l-as vedea cu alti ochi si as descoperi multe aspecte interesante, dincolo de dimensiunea spirituala.

Eu prima data l-am vazut in urma cu doar 2-3 ani si acum parca a fost o cu totul alta experienta. Mi-a placut foarte mult si prima data, dar acum l-am vazut cu alti ochi, l-am inteles mai bine, l-am apreciat mai mult si a fost o experienta mult mai intensa. L-am urmarit atat de captivat incat as fi putut spune ca ma uitam la un thriller, doar ca ce vedeam eu nu era actiune, urmariri, Keyser Soze, ci frumusete in stare pura.

Nu ma astept sa placa tuturor, nu ma astept ca toti sa-l aprecieze, nu ma astept ca toti sa-l vada asa cum l-am vazut eu si sa-l traiasca la fel, arta e foarte subiectiva, chiar si Tarkovsky zice: "Art does not think logically, or formulate a logic of behaviour; it expresses its own postulate of faith. If in science it is possible to substantiate the truth of one's case and prove it logically to one's opponents, in art it is impossible to convince anyone that you are right if the created images have left him cold, if they have failed to win him with a newly discovered truth about the world and about man, if in fact, face to face with the work, he was simply bored."

[MinRep]

The Big Knife
In anii 50, la Hollywood au inceput sa apara filme care priveau cu o atitudine critica industria. ”Sunset Blvd.” a dat tonul si este, probabil, cel mai reusit dintre toate. ”The Bad and The Beautiful”, ”Singin in the Rain” si ”A Star is Born” sunt alte momente de referinta. Hollywood-ul din aceste filme (si din ”The Big Knife”) este popular de actori vanitosi, starlete de ocazie, scenaristi cu ambitii inecate in alcool si producatori fascisti, dar toti se afla la mana jurnalistilor de scandal si a barfelor care circula despre ei.
Spre deosebire de celelalte exemple, ”The Big Knife” este singurul care nu te prea lasa se te bucuri de el, iar singura lui ratiune de a exista pare a fi sa improaste cu noroi in toate partile. Sigur, nu e un film prost facut si este chiar bine filmat de Ernest Laszlo (care in urmatoarele 2 decenii urma sa culeaga un Oscar din 8 nominalizari!), dar este o productie ermetica, nu face niciun efort sa se aproprie de spectator. Ultimul act, in special, tradeaza origine teatrale ale scenariului si toata substanta filmului se pierde in lungi monologuri declamative.
Vreau sa semnalez, totusi, ca filmul este realizat in mare parte cu si de oameni care au fost, intr-un fel sau altul, marginalizati de Hollywood. Jack Palance nu a fost niciodata luat in serios ca un leading man, Aldrich era incomod, Ida Lupino are o cariera impresionanta ca actrita, dar, in alte conditii, ar fi regizat mai multe filme, iar Shelley Winters a fost typecast anii intregi.

Andrei Rubliov
Nu trebuie sa il revad pentru a-i da votul, dar totusi l-am mai vazut o data. Am incercat apoi sa imi dau seama cat a trecut decat l-am vazut prima data si cred ca au trecut mai mult de 9 ani (dar nu pot fi sigur...) Cand vezi un film a doua oara dupa o perioada atat de lunga, nu se poate sa nu ai cu totul alte reactii in fata lui, in special cand este vorba despre o opera atat de densa si de bogata precum ”Andrei Rubliov”. Cred ca se poate analiza fiecare cadru si fiecare episod (de la prologul cu un Icar medieval pana la slideshow-ul color din final) poate fi dezbatut la infinit.
Sigur, filmul discuta despre mai multe probleme decat as putea insirui la aceasta ora, dar dincolo de acestea, este remarcabil cat de stapan este Tarkovski pe stilul sau vizual. Din intreg filmul imi aminteam cel mai bine imaginile distinctive: vremea mohorata, predominanta panoramelor in fata prim-plan-urilor, seria nesfarsita de cai, animale moarte, ape tulburi si survolari. Povestea imi era cam in ceata si am fost surprins sa constat ca unele dintre chestiile pe care mi le aminteam in succesiune erau de fapt flash-back-uri (desi, sincer, habar n-am ce versiune a filmului am vazut in urma cu aproape un deceniu). Totusi, am regasit toate momentele-cheie de care imi aminteam (mascariciul, juramantul dat cu fantoma/spiritul lui Teofan ca martor si „conversatia” din final cu Chiril).
Nu stiu daca as fi revazut filmul in afara vreunui astfel de turneu, dar imi pare bine ca am avut un impuls sa il revad.

Vot: Andrei Rubliov

[Windom]

Andrei Rublev

Mai întîi, o precizare legată de versiuni. Nu știu pe care ați pus voi mîna, dar cea văzută de mine acum a fost cea de 165 min, care apare și pe IMDB. However, imi amintesc bine că versiunea pe care o văzusem prima oară depășea 200 min. (era un dublu DVD). Mai există, pare-se, o versiune de 181 min. So, it's a tricky thing. Versiunea asta nu mi s-a parut completă. Partea a doua (incepind cu atacul tătarilor) pare mai coerenta decit prima (cel putin așa mi s-a parut mie), asta din punct de vedere al structurii. Oricum, respectiva structură e destul de...neortodoxă, insă așa a fost gîndită de la început. Avem niște tablouri, niște parabole, de sine stătătoare, ținute împreună de personaje și leitmotive. Toate vorbesc despre scîrbăvnicia omului ca element social și, în același timp, despre valoarea sa ca individ. Mai bine zis, individul apare ca făcînd echilibristică între condiția de pîine a lui Dumnezeu și unealtă a Diavolului. Viziunea este extrem de pesimistă, sustinută de o imagistică care-ți taie, pur și simplu răsuflarea – segmentul cu clopotul mi se pare una dintre cele mai senzationale secvente văzute într-un film, ever. După ce întregul film fusese în alb-negru, bleak, deodată, la final, ecranul este invadat de culoare. Personajele, care prin însăși condiția lor damnată decoloraseră totul, au dispărut de pe scenă, iar ceea ce a rămas reprezintă sclipirea lor de geniu, un geniu descătușat de lumesc, esența nealterată a spiritului creator.

The Big Knife

A fable about moral values, iși descrie unul dintre personaje cartea pe care urmează să o scrie, și la fel poate fi privit și filmul de față. De altfel, personajul central al filmului pare a fi sursa de inspirație pentru viitoarea carte, tipul (aparent) comun cu care se identifică fiecare și propulsat în luminile rampei tocmai datorită acestei caracteristici. Desigur, odată ajuns sus, își pierde liberul arbitru, devenind un simplu instrument în mîna forțelor oculte. Palance și Steiger sînt în formă și reușesc să ducă filmul pe umeri pînă aproape de final, îndeosebi Palance, care apare aproape în fiecare cadru, însă pe ultima sută de metri se exagerează cu melodramatismul și tonul declarativ (de-a dreptul lame sfaturile date de Ida Lupino fiului, la telefon), ca deh, după atîta critică, trebuia să ni se serveasca la un moment dat și morala. Bad deeds are wrong. Do good. Făcînd exceptie de ultimul sfert de oră așadar, filmul nu m-a dezamagit, chiar dimpotrivă, însă după cum s-a mai spus, nu suferă comparație cu Andrei Rublev.

Vot: Andrei Rublev.