(Chris Marker) Level Five vs. Faleze de nisip (Dan Pita)

[Liviu-]

Meci: (A17. Chris Marker) Level Five vs. Faleze de nisip (A18. Dan Pita)

Rezultat: 1 - 3

Perioada de votare: 14 ianuarie 2013 - 10 februarie 2013

Link-uri utile:

Turneu regizori (Editia 3) - Reguli / Rezultate

Turneu - Idei / Discutii / Nelamuriri

[MinRep]

Level Five

A fost foarte ciudat pentru mine sa intru pe indiewire la cateva minute dupa ce am vazut filmul si sa dau nu peste unul ci doua articole care - fara sa mentioneze "Level Five" - se leaga de acesta ca prin coincidenta. Primul ne informeaza ca documentarul lui John Huston, "Let There Be Light", din care Marker citeaza aici o secventa devastatoare, va aparea ca bonus pe Blu-Ray-ul cu "The Master". Al doilea, este necrologul regizorului japonez Nagisa Oshima, care apare in film si ale carui imagini dintr-un documentar TV sunt folosite din plin de Chris Marker. E usor melancolic sa vezi un film despre amintiri si memoria istoriei in aceeasi zi in care a decedat unul dintre autorii sai (chiar daca nu este neaparat unul dintre reperele tale).

Lasand la o parte coincidentele, "Level Five" este un film care mi-a captat atentia de la inceput, intr-un fel in care nu ma asteptam sa o faca. Personajul "principal" al acestui semi-documentar este o femeie (denumita "Laura", dupa eroina celebrului film), care trebuie sa termine un joc video lasat neterminat de iubitul ei disparut (sau, ma rog, absent), care reconstituie batalia de la Okinawa. De la aceasta premisa, Chris Marker construieste un fel de narativ fragmentat despre istoria bataliei de la Okinaw, despre memorie si stergerea cu buretele a unui trecut "suparator" dar si despre comunicarea in epoca internetului si a proto-retelelor de socializare, intercaland printre acestea "marturii" ale Laurei, adresate direct camerei de filmat, ca si cum ar vorbi insa cu cel disparut.

Asa cum ne spune Laura, Chris Marker este un "as al montajului", lucru pe care il stiam, dar o afirmatie la nivelul caruia se ridica inca o data. Da, "Level Five" este destul de experimental (uneori arata mai degraba a instalatie video), nu toata lumea o sa-l guste si probabil multi se plictisesc la un moment dat. Eu, cel putin, am fost insa tinut in priza de la un capat la altul. Singurul moment care nu mi-a placut (si nu i-am inteles rostul) a fost monologul din final (care nu prea ne pare adresat noua). Dar acest lucru nu strica impresia de ansamblu.

[Windom]

La Level Five am un VHS rip sub orice critica, nu pot sa descifrez nici macar subtitrarea. E singura versiune aflata in circulatie sau exista altele mai ok?

[MinRep]

Eu am vazut un DVD Rip. Sunt mai multe variante gasibile pe trackere cu invitatii...

[Windom]

Level Five

Este, într-adevăr, un film greu de digerat și, categoric, o experiență care-ți pune răbdarea la încercare, riscînd să te alieneze, mai ales în prima parte. Dacă reușești să treci peste „șocul” inițial însă, cred că există ceva pe placul fiecăruia în filmul ăsta, indiferent că e vorba de un romantic incurabil, iubitor de istorie sau consumator de ciudățenii...
Filmul reușește o performanță lăudabilă și greu de realizat – ne livrează o poveste de dragoste sub forma unui semi-documentar tehnicist sec. Avem, pe de o parte, eroina care ni se confesează, pe de altă parte, spațiul virtual influențat de și care influențează confesiunea respectivă. La mijloc, o frîntură de istorie. Peste toate planează fatalitatea.
„Jocurile de strategie sînt concepute pentru a cîștiga bătălii pierdute. Ar interesa pe cineva să respecte istoria, cursul evenimentelor, rezultatul real al unei bătălii?” Cadrul oferit de jocurile virtuale e singurul care poate să-i mai ofere Laurei promisiunea unui alt deznodămînt. Iubitul acesteia a ales ca subiect al jocului său Okinawa, bătălia a cărei soartă a fost hotărîtă încă înainte de a începe, tocmai pentru a schimba în lumea virtuală ceea ce nu se mai poate schimba în realitate, act revizionist prin excelentă. Laura încearcă același lucru, iar fatidicul moment istoric constituie cadrul perfect de rememorare/revizuire a propriei relații condamnate.
În final, m-am lăsat furat de aspectul istoric, documentar, care a prevalat, cel puțin în cazul meu, în fața dramei fictive...

Faleze de Nisip

Mi-a plăcut mult filmul lui Piţa. Realizat în '83, îşi păstrează şi azi prospeţimea şi originalitatea. Rebengiuc e în plină formă, Uritescu la fel, iar Oana era pe vremea aia o desfătare (probabil singura raţiune de a exista în film).
Mihăilescu e un inadaptat social, un James Dean de-al nost’, băiat de ispravă și muncitor sîrguncios, pînă-n momentul în care e acuzat de furt iar stîlpului local al comunității i se pune pata pe el. După ce ajunge pe mîna autorităților, singurul lucru care mai contează e ca acestea (și mai ales doctorul, stîlpul cu pricina) să obțină confirmarea vinovăției sale. Nevinovăția nu intră niciun moment în discuție, nici pentru miliție, nici pentru doctor...
Prima parte mi s-a părut mult mai interesantă decît cea de-a doua. Toate acele flashback-uri prevesteau un cinema observațional, de investigație, însă s-au dovedit a fi doar frînturi confuze de amintiri, menite ulterior să proiecteze sentimentele de remușcare ale doctorului, cel care se va dovedi personajul central al filmului. Ele sunt cele care conferă originalitate filmului (mai există cîteva asemenea momente care scot puţin filmul de pe făgaşul normal – episodul, lynchian de-a dreptul, cu neoanele, vizita doctorului la vrăjitoare…)
Nu este un film despre Mihăilescu și fapta sa, acesta servește doar drept catalizator pentru creionarea personalității doctorului. E cel care declanșează ruptura acestuia în viața personală, cel care-l determină, din orgoliu, să urce pe un piedestal de nisip și cel care, în final, îl doboară.

Vot: Pița

[MinRep]

Faleze de nisip

Ma bucur ca am reusit sa acopar o mare lacuna din cultura cinematografica romaneasca. Trebuie sa recunosc ca probabil am amanat vizionarea din cauza sinopsisului, care nu promitea ceva ce sa nu fi vazut pana acum. Din fericire, nu a fost sa fie asa...

Daca initial personajul principal pare sa fie cel interpretat de Gheroghe Visu, cu asuprirea kafkiana la care sistemul il supune, cam dupa o treime din durata incepe sa devine evident ca protagonistul filmului este doctorul interpretat de Victor Rebengiuc. El este si personajul negativ de facto, manipulativ si orgolios, cel prin care sistemul isi duce la indeplinire opresiunea. Este cu atat mai interesant faptul ca Pita si Bujor Nedelcovici il pun sa treaca printr-o adevarata criza existentiala, in care - in ciuda succeselor profesionale si pe linie de partid - el este macinat de indoieli si este incet-incet abandonat de cei apropiati. In a doua parte a filmului exista o secventa (cam lunga) in care Rebengiuc cutreiera strazi bucurestene, in deplina singuratate. In aceste momente, crima si posibilul faptas sunt uitati cu totul.

Sunt cateva secvente in film care mi-au placut foarte mult. Primul flash-back, din perspectiva doctorului, in care acesta nu reuseste sa vada clar figura hotului, este in sine foarte reusita, insa se leaga foarte bine de un cosmar pe care doctorul il va avea ulterior, in care chipul celui arestat se confunda cu chipul altui tanar pe care il vede pe plaja. De fapt, toate flash-back-urile pe care le vedem in prima parte a filmului au rolul sa ne asigure ca tanarul nostru este nevinovat, dar si sa sublinieze indoielile pe care Rebengiuc le ignora (constient sau nu), decis sa il distruga pe acuzat.

Povestea din "Faleze de nisip" este alegorica, iar personajele fac adesea referiri la fabule. Prietenul cel mai bun al doctorului ii povesteste despre cobra si porumbel, iar profesorul ii vorbeste despre necesitatea unui " volant", despre paianjenul Adolf si il sfatuieste sa ia in calcul aberatiile naturii (ceea ce, by the way, e exact ceea ce Benno Levin ii spune lui Eric Packer in legatura cu prostata sa asimetrica la finalul lui "Cosmopolis").


Vot: PIȚA

[faraimaginatie]

Faleze de Nisip

Am vazut si eu, in sfarsit, filmul lui Dan Pita. Si am fost extrem de impresionata. Am pornit si cu sperante mici, habar n-am de ce ca nu mai vazusem niciun film de Pita inainte. Era cu Marker la pachet...si mi se parea un mare dezechilibru acolo. In fond, Marker e Marker (tautologiile sunt punctul meu forte ). Mi-a placut mult de la inceput pana la sfarsit, cu mici exceptii. Si exceptiile alea sunt din cauza faptului ca, pe alocuri, unii actori mi s-au parut mult prea teatrali. Pentru mine a fost un picut deranjant. Lasand asta la o parte, filmul a fost o incantare. Mi-a placut extrem de mult Rebengiuc in rolul doctorului bolnav de putere. Si Visu tanar is kind of hot Scena mea preferata e cea de pe plaja, dupa ce tanarul "recunoaste" fapta si merg cu totii sa caute in nisip lucrurile ingropate. Mi s-a parut de-o tensiune aproape palpabila. Excelent de bine construita. Si acolo s-a vazut foarte clar relatia dintre personaje si "rolul" pe care-l are fiecare in societatea aia bolnava. Mi-a placut mult drumul gradat al doctorului spre patologic si flash-backurile si visele si inchipuirile si suprapunerile. Scena aia in care amintirea devine, de fapt, inchipuire este, din nou, foarte bunasi semnificativa pentru dezvoltarea ambelor personaje. Nu inteleg, totusi, de ce s-a introdus faza cu moartea copilului acolo. In sfarsit, o sa mai vreau sa vad filme de Dan Pita, mi s-a deschis apetitul.

[faraimaginatie]

Level 5

Am impresia ca atata am amanat sa scriu despre el ca de-abia mai stiu sa mai leg doua cuvinte. Din cauza ca l-am vazut acum vreo trei saptamani. Noroc ca aveam cate-o notita doua... Cand am inceput sa-l vad nu m-a prea prins, if I`m honest. Dupa care, dupa vreo 50 de minute am inceput sa fiu din ce in ce mai interesata. Atat de interesata ca l-am reluat imediat. Asta pentru ca am avut impresia ca nu i-am acordat destula atentie. Si chiar mi-a placut. Ridica niste intrebari si probleme foarte faine. Mai mult decat atat, informatia de ordin istoric e extrem de interesanta. Practic, e un semi-documentar, un film-hibrid, mediatia lui Marker despre explorarea ideilor de timp, istorie si memorie, facuta prin intermediul unui jurnal video. Posesorul acestui "vlog" e Laura, o tanara care si-a pierdut iubitul recent si care se vede obligata sa termine proiectarea unu joc video care are ca subiect batalia de la Okinawa. Filmul are o gramada de trimiteri culturale si se bazeaza foarte mult pe intertextualitate. Laura este un soi de dublura a Laurei lui Preminger (la jumatatea drumului dintre real si fictional), iar trimiterile lui Marker la Resnais si Hitchcock sunt o placere de descoperit. Citeam o carte despre estetica lui Marker si despre obsesia lui pentru Vertigo-ul lui Hitchcock si despre logica celei de-a doua sanse. In Level 5 aceasta "a doua sansa" e, de fapt, logica jocului si faptul ca "istoria" (batalia de la Okinawa) poate fi retrasata prin optiunea de "start new game". Bineinteles, jocul are si o puternica trasatura evocatoare datorita posibilitatii de a retrasa un drum batut deja. Bineinteles ca asistam la o infrangere al memoriei, pentru ca incercarile Laurei de a oferi un alt destin insulei Okinawa sunt sortite esecului.

Mie cel mai mult mi-au placut referintele la Hiroshima, Mon Amour (e unul din filmele mele preferate) care nu-s putine. Laura se suprapune peste personajul lui Riva care, la fel ca eroina din Level 5, retraieste dragostea pierduta la Hiroshima. Daca bine-mi aduc aminte, Laura chiar foloseste la un moment dat sintagma "Okinawa, Mon Amour" Sincer, e o placere sa vezi Level 5 si sa-i descoperi toate straturile. Si-s multe, prea multe ca sa le pricepi chiar si la a 10-a vizionare. Banuiesc ca asta face diferenta dintre un film bun si unul genial.

Eram convinsa ca o sa votez cu Faleze de Nisip dar acuma. in timp ce scriam, am avut revelatia asta a genialitatii filmului. Cred ca suna destul de tampit. Dar o sa votez cu Level 5, nu credeam ca si-a lasat o amprenta asa puetrnica asupra mea. Chiar si-acuma, dupa 3 saptamani de la vizionare.

[Liviu-]

Level Five e cu siguranta un film atipic si tocmai de asta imi vine greu sa leg ceva in asa fel incat sa para cat de cat inteligibil. Ma declar invins de film, e foarte concentrat in informatie, dar ambalat intr-un invelis care in cea mai mare parte a sa mi s-a parut prea putin atractiv, astfel ca adesea am cazut in propriile ganduri si am pierdut informatii care cu siguranta erau destul de importante. In ciuda faptului ca nu m-a prins am simtit ca nu bate niciodata campii si ca tot ce apare e destul de relevant si merita toata atentia mea, de asta ma si simt vinovat ca n-am reusit s-o ofer.

Mi-a placut atmosfera apasatoare a istoriei si faptul ca, desi filmul priveste in cea mai mare parte spre trecut, are tot felul de mici subtilitati fata de viitor. Alt element care mi-a atras atentia in mod pozitiv au fost scenele cu Laura in acel spatiu inchis, mi s-a parut ca au dat un aer destul de personal filmului, ca e ceva intim. La polul opus sunt acele efecte cu aer cyberpunk, care despart cam inestetic acea atmosfera intima de imaginile de tip documentar.

Poate la un moment dat am sa revin asupra filmului si am sa-i dau atentia pe care o merita, eventual sa nimeresc si un moment mai bun pentru vizionare.

Faleze de nisip a fost o supriza foarte placuta, m-a prins inca de la inceput prin acele cadre bine gandite de la malul marii, impreuna cu muzica putin contemplativa, putin apasatoare.

Mi-a placut foarte mult miscarea camerei, a dat o stare psihedelica exact in momentele de incertitudine, in scene cu un ritm mai accelerat, cand simti ca si starea personajelor e de asa natura incat nici ele nu sunt sigure ca ceea ce se intampla e realitate. Coloana sonora e excelenta nu doar la inceput, ci pe tot parcursul filmului, adauga o doza de tensiune, de apasare, o stare de neliniste care-si pune amprenta pe intregul film.

La toate astea se adauga si un Rebengiuc in plina forma, intr-un personaj marcat de obsesie si cu un ego enorm, captivant in ciuda incapatanarii sale si a autosuficientei, capabil sa striveasca oameni doar pentru a dovedi ca poate, toate aceste caracteristici fiind de fapt un invelis care nu poate acoperi la nesfarsit o neputinta, o reala frustrare apropo de locul personajului in societate.

Vot: Pita.