"Das weisse Band"

Tocmai l-am vazut si mi-a lasat un gust amar, dar nu neplacut, prelung, ca un vin bun. E un film despre partea intunecata a sufletului uman, inteligent in adevaratul sens al cuvantului, lipsit de vulgaritate.

Diverse agresiuni si crime au loc inainte de inceputul primului razboi mondial, intr-un sat nemtesc. Faptasii sunt evidenti destul de rapid, iar identitatea lor e ca o nota falsa care stirbeste ceea ce ar fi putut fi o capodopera. In plus caracterizarile au un pic de suferit datorita numarului mare de personaje, insa pentru multe dintre ele avem macar o scena care sa le nuanteze. Imaginile alb-negru sunt de o frumusete deosebita si creaza o atmosfera potrivita, e unul din putinele filme in care nu se simte absolut deloc lipsa altor culori. In era IMAX si pop-corn, Das weisse Band e exact opusul.

[hellsteed]

Tocmai l-am vizionat. Ar fi atatea de spus dar parca e mai bine a-l povesti la fel ca si naratorul.

[SoricicaMov]

L-am vazut si eu. Il gasesc totusi rece, ca o radiografie, cred ca asta s-a si intentionat, neutralitatea naratorului e una din cheile povestii, eu intelegand prin asta ca oamenii si contextele nu trebuie judecate ci doar expuse, intelese, vindecate si acceptate, tocmai de asta am si senzatia ca filmul nu este alb-negru ci de fapt cenusiu, un cenusiu cu patina ce tine de natura umana, o mixtura de extreme si identitati ce nu pot fi nici temperate nici domesticite prin educatie rigida sau prin obtuzitate a gandirii; cred ca pana la urma este un film despre toleranta, despre toleranta privitorului/observatorului evenimentelor

[hellsteed]

Nu e un film despre toleranta, cu atat mai mult cea a observatorului... E o monografie a societatii germane de la inceputul secolului XX, o societate patriarhala, rece, autocrata impusa prin abuzuri domestice , sexuale, etc impotriva caruia se ridica plozii. Filmul a fost filmat in culori apoi denaturat. Daca n-ar fi naratorul care apare ca si protagonist in pielea invatatorului am avea un simplu documentar. Initial Haneke a vrut ca Das weiBe Band sa fie un mini-serial si de aici probabil si numarul mare de personaje si alternanta planurilor secundare.

[Windom]

L-am vazut si eu. Il gasesc totusi rece

Vazut-ai tu vreun Haneke cald?

[SoricicaMov]

Da, sunt de acord, aduce a documentar, dar asa imi lasa mie impresia ca mi se cere sa fiu ingaduitoare, sa vad dincolo de evenimente, sa cantaresc substraturile si sa iert in cele din urma, pentru ca orice manifestare umana, chiar si devianta este conditionata de mostenirea sa ideologica si sociala contextuala

[SoricicaMov]

Vazut-ai tu vreun Haneke cald?

Touche. Poate un Haneke in persoana...

[Windom]

Das weisse Band - Haneke's Village of the Damned

Das Weisse Band este primul film al lui Haneke în care acesta nu urmăreşte neapărat să dea cu barosul (mai la propriu, mai la figurat), să şocheze. De această dată regizorul îşi manifestă, cu adevărat, dragostea pentru cinema. Avem o linie narativă solidă, accentuată de hipnotizantul timbru vocal al profesorului care rememorează evenimentele. Cinematografia este excepţională – superbele cadre exterioare de un alb imaculat, îngheţate atît la propriu cît şi la figurat, sînt menite a contrasta cu tensiunea aflată permanent în spatele calmului aparent. Pentru prima dată Haneke acordă o atenţie deosebită stilului, prin acele cadre claustrofobe de interior, perfect încadrate, care mi-au amintit de Dreyer. Dacă tot sînt la comparaţii, există cîteva scene al căror dialog mi-a amintit de Bergman (acelaşi „masochism” al personajelor în relaţia cu sinele) – cea în care pastorul le vorbeşte copiilor şi dialogul dintre doctor şi slujnică/amantă (probabil cel mai crîncen moment din întregul film). Caracterul fiecărui personaj ne este dezvăluit treptat, iniţial acestea sînt doar schiţate pentru ca ulterior să li se adauge, stratificat, o serie de trăsături pe care e foarte greu să le schematizezi în „bune” sau „rele”. Singurul personaj care nu pare a fi atît de ambiguu este profesorul, surprins permanent într-o atitudine pasivă care aproape că-l plasează în poziţia de spectator. De altfel, performanţele actoriceşti sînt de zile mari, inclusiv cele ale copiilor.
Haneke şi-a filmat cel mai recent studiu asupra naturii umane în alb-negru, însă există în film o sumedenie de nuanţe gri de ambiguitate morală, ce lasă loc de interpretare. În, probabil, cea mai macabră secvenţă din întregul film, este descoperit, la locul oribilei fapte, un citat din Psalmi, sugerînd repercursiunile păcatelor părinţilor asupra copiilor. Acestora nu le rămîne altceva de făcut decît să imite comportamentul adulţilor „respectabili”. Conformismul şi convenţiile împămîntenite ale cătunului sînt întoarse pe dos de frică şi suspiciune.
Religia ocupă un loc important în film – avem de-a face cu o generaţie crescută şi educată într-o atmosferă dominată de bigotism şi austeritate, într-o societate patriarhală dominată de figura unui tată, în acelaşi timp, odios şi mistic.
Haneke nu ne serveşte un final banal şi convenabil, lăsîndu-ne să tragem propriile concluzii după ce, iniţial, şi-a îndeplinit cu succes ţelul de a ne atrage atît de mult în lumea personajelor sale încît nici să nu prea ne mai pese de dezlegarea misterului.
Nu trebuie uitat rolul esenţial pe care „ruşinea” îl joacă în film, simbolizată prin acea bandă de un alb imaculat înfăşurată pe braţul copiilor. Acestea erau mentalităţile unei societăţi nevoite să accepte apoi „ruşinea” supremă, ce va duce la evenimentele din anii 30-40. Pentru a înţelege acele evenimente trebuie să ne gîndim la acea bandă albă deoarece de acolo porneşte totul. Haneke scoate în evidenţă legătura care există între totalitarismul domestic şi cel politic, de anvergură, subliniind faptul că între atrocităţile petrecute în spatele obloanelor închise şi cele înfăptuite pe faţă şi sancţionate politic nu este decît un pas.
Este cel mai complex si desavirsit film, din punct de vedere artistic, al lui Haneke, o dovadă clară a maturităţii artistice a acestuia si a faptului că avem de-a face cu unul dintre cei mai importanţi regizori în viaţă.

[bogdann1980]

din cauza unor detalii in care nu vreau sa intru n-am reusit sa prind toate dialogurile, doar sa zic 85-90%, totusi mi s-a parut un film superb si credeam ca va lua oscarul. chiar am fost intrigat cat de bun poate fi un film sa i-l "fure", de aia m-am uitat la "secretul din ochii lor". a meritat. sper ca nu m-am abatut de la topic.

[bogdann1980]

am aflat (cu bucurie) ca multi dintre figuranti sunt romani, din Minis, judetul Arad, si asta pentru ca cea care s-a ocupat de casting e romanca. poate figuranti nu suna bine, da' cica printre ei erau si primarul sau notarul din film. si cica in 2-3 saptamani au castigat cat ar fi castigat altfel intr-un an.

[Chambord]

mmm, acum mi-am confirmat ca bremen1980 si bogdan1980 sunt fratzi, iar numele lor de familie este ... 1980, doh

[Ipu]

Și o cronică profesionistă, pentru că tot au fost vehiculate opiniile criticul respectiv în ultimul timp la alte rubrici.
„Monştrii lui Haneke”, de Grid Modorcea
Partea I și Partea a II-a

[illotempore2002]

E la Cinema Studio. Eu il vad azi sau maine dar cine deja l-a vazut, ce ne poate spune?

[Judex]

E tare. Atmosfera tipic germanica. Un pic prea tezist, totusi. Realizat excelent insa.

[SMC]

memento




Exceptional



Das weisse band este unul dintre cazurile rare in cinema in care un film utilizeaza imaginea alb-negru exclusiv pentru evidentierea expresivitatii figurilor unor personaje si a framantarilor lor – in contextul propriilor existente al perioadei evocate – si nu pentru a conferi peisajelor rurale vreo luminozitate aparte, conform unor norme estetice ale lui Dreyer ori Truffaut (din Ordet sau L’enfant Sauvage) sau de a servi pertinent o autenticitate stilistica vietii de la sat si a desfasurarii ei.
Mergand parca pe principiul “Culoarea ucide emotia personajului”, regizorul Michael Hanake se intrece pe sine cu acest film. Atmosfera alarmanta, sumbra, continuu apasata, dar aprig si detasat controlata, dezvolta caractere si intamplari tulburatoare in binecunoscuta-i ambiguitate , de asta data cu un plus de simpatie si inocenta ce le revine in totalitate copiilor si a insemnelor/traumelor pe care acestia umil si le reprima. Dar tocmai aceasta “nevinovatie” juvenila constituie pentru Hanake, si pentru majoritatea interpretarilor, transformarea acelor copii in viitorii nazisti din razboiul ce va urma la cativa ani evenimentelor.
Narat prin prisma consemnarilor unuia dintre personaje (invatatorul satului), filmul, contrabalansand metodele pedagogice cu “alarma”, demareaza ideea ca violenta naste la randu-i violenta si ca o serie de intamplari, oricat de bizare pot parea, sint rezultatul unei educatii obtuze, precare (de ce nu!) sau desavarsite, ori izbucniri violente, fatale, ale pedagogilor insisi. Jubiland cu complexitatea unei astfel de comunitati si a comportamentelor pe care aceasta il genereaza, desigur ca Hanake, un opozant convins si declarat al cinema-ului mainstream, nu vine in sprijinul acestor teorii decat cu variante. Dar el nu se multumeste cu presararea unor indicii sau favorizarea pistelor pe care le ofera spectatorului in cautarea explicatiilor logice din spatele misterului unui accident, a torturii unui copil handicapat, sinuciderii unui satean si declansarea unui incendiu din senin. Hanake construieste in jurul acestor mistere un cerc vicios, din care prea putine personaje i se sustrag si unde doar rezolutia data de gros-planurile chipurilor impenetrabile si impasive ale “duplicitatii” si “secretului” incearca sa ofere un raspuns actelor de atrocitate ce vor urma, de fapt, acelei perioade.