Esti singurul user care are contributii constante si interesante pe forumul asta si "intreaga comunitate Cinemagia Forum " (eu?!) iti este recunoscatoare pentru asta. Nu sunt ironic cand spun asta si nu am fost nici cand am zis ca replica mea e meschina din mai multe puncte de vedere.
Dar cred ca genul asta de greseala e simptomatica pentru o problema mai generala pe care o ai (parca si Mercutio ti-a atras odata atentia cu privire la ea, dar nu cred ca o sa incerc sa o explic acum) si nu doar o simpla "eroare de logica". Eu unul m-am mai lovit de ea in discutia "aia" dintre noi...de aici si iritarea pe care mi-a produs-o... de aici si discutia asta care nu ar trebui sa aiba loc pe topicul asta but what the hell, oricum e prea multa liniste pe forum.

Asa e White. Forumul este al nostru >:) Sa ne facem de cap <:-P ca doar suntem singuri (care mai posteaza).:))

Si acum terminand-o cu glumele, sa revenim la discutia serioasa pe care ai lansat-o. Chestia cu dubla negatie nu imi aduc aminte sa mi-o mai fi identificat cineva. Daca a facut-o (si vreau dovezi [-( ), chiar nu am sesizat-o. Oricum, sper sa nu fi fost cazul si sa nu ma mai fi impiedicat si inainte in asa hal de propriile-mi ganduri. Dar si daca... nu e un capat de tara. Omul cat traieste invata.

Legat de o alta discutie a noastra, ea, polemica, nu avea nicio legatura cu o astfel de constructie nastrusnica. Pur si simplu discutam atunci daca un film e sau nu e optimist. Sau, ma rog, daca se poate sau nu privi astfel acea pelicula. Deci, nici o legatura cu cazul de fata.
Eu acolo mi-am sustinut punctu de vedere cu argumente "direct de la sursa". Adica na, citate cu subiect si predicat. Ba am inserat si complementele circunstantiale de loc si timp, specificand cand si unde au fost facute acele afirmatii.

Si in final, trebuie sa imi cer scuze pentru tonul sarcastic pe care l-am folosit in ultimul post. Am considerat ca acea formulare "comentariu meschin" se refera la review-ul meu si ca ar fi fost un atac nejustificat la ceea ce scrisesem. Acum am inteles si interpretarea celor scrise de tine, nu doar ceea ce mi s-a parut mie ca ar fi. Sorry man! Am luat-o personal si am reactionat sub impulsul momentului.

Problema mai generala la care ma refeream nu are legatura nici cu logica formularilor nici cu greseli gramaticale specifice (din astea am si eu destule) ci cu o anumita caracteristica a stilului textelor tale: e cateodata prea incarcat, hiperbolico-exaltat sau, ca sa citez un clasic nu-foarte-regretat al forumului, "prolix si stufos". Mercutio a formulat asa: "incearca sa fii mai atent la ce inseamna termenii pe care ii introduci, decat la retorica, pentru ca produci confuzii." (e in discutia despre The Killing of A Chinese Bookie din cadrul Turneului Iconoclast, daca nu ma crezi pe cuvant:P ). Am senzatia ca din cand in cand victima respectivelor "confuzii" esti chiar tu.

Ma confunzi cu userul Klute ceea ce pentru mine e in aceeasi masura imbucurator (Klute are un nivel de coerenta in exprimare mult mai ridicat decat al meu) si deprimant (of, credeam ca am capatat destula individualitate in ochii tai).

White, klute, la fel de dragi imi sunteti amandoi. :P De asta nu fac diferenta intre voi. (demonstratia clara ca nu am parti-pris-uri)
Legat de turneul de care vb si de filmul lui Cassavetes, asa cum m-am exprimat la acea vreme si cu riscul de a ma repeta, nu mi s-a parut o capodopera pentru ca nu cred ca este. Indiferent ce incerca sa imi exemplifice Mercutio legat de lentile, de unghiuri de filmare, de luminozitate, si alte chestii stric tehnice, consider ca filmul falseaza chiar acolo unde incearca sa isi asigure puctul forte. Senzatia realitatii sumbre, petrecute la lumina serii, a unui misterios si obscur patron de club de noapte. Iar Ben Gazzara nu reuseste sa exprime toata acea aura de credibilitate grosiera si usor misterioasa pe care ar fi trebuit sa o aiba personajul sau. Sa nu mai spun de final care imi aduce aminte de Nicolaescu cu al sau Miclovan si cu "un fleac, m-au ciuruit". Nu gasesc nimic fascinant la o astfel de abordare si la astfel de caractere intruchipate in imagini. Dar e pur si simplu parerea mea. Si asta nu voia sa accepte sub nicio forma Mercutio. Ca nu m-a prins acel film. Asa cum nu am gustat deloc Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto, cu al sau aer satiric. Obositor si exagerat pentru mine
Si nu sunt singurul care vede, cel putin primul film, cel despre care faci vorbire, ca pe un esec. Mie imi place ca dupa ce vad un film sa caut indicii direct de la cei implicati. Asta ca un exercitiu, sa vad daca am pierdut ceva, daca am rastalmacit ceva intr-o maniera gresita. Si aici, surpriza, Gazzara insusi considera produsul finit ca pe un imens insucces declarandu-se dezamagit de rezultat. Cassavetes insusi nu reuseste sa ii contureze o forma finala si il lanseaza de mai multe ori in diferite versiuni total schimbate si cu zeci de minute de material taiat. Vincent Canby, o parere autorizata si pe care o mai cunsult din cand in cand, considera si el acest film un esec de proportii, confuz si debil. Iar cand ai un asa spate, mai ca prinzi aripi nu? :))

Legat de exaltarea posturilor, daca ea nu ar fi, nimic nu ar fi. Probabil ca acest gen de abordare ma defineste. Daca ceva imi place, o savurez ca pe o delicatesa. Daca gasesc parti bune, secvente, idei, incerc sa le amplific si sa ma bucur de momente. Dar daca ceva iese total din rapoarte, ale mele standarde, eu iau si eu pe camp dupa ea. :P In plus, titulatura sub care postez sugereaza clar ca e vorba de pareri si nu de critica. Nu sunt critic si nu imi propun sa devin. Imi place filmul si imi place sa discut depre el. Mai ales atunci cand auzi si alte pareri ce iti deschid noi orizonturi de intelegere si interpretare.

Ps. Astfel de discutii ma binedispun si contribuie mult la analizele viitoare. Cu atat mai mult cu cat sunt facute aici, in public si anima si forumul.
White, (diferit de klute), Iti lansez si tie provocarea sa discuti despre Moonlight pentru ca deocamdata, sunt cam singurul care a vazut in el un film bun spre foarte bun. Nu mai spun de criticul site-ului care vede melodrama la tot pasul.

Maturizare? Nicidecum! Acutizarea sentimentului de singuratate? Cu siguranta!
 

Moonlight (2016)



Moonlight (2016) este filmul unei dureroase boli ce contamineaza tot mai multi oameni ai zilele noastre: singuratatea. Structurat exact ca si un spectacol de opera, pelicula e compusa din 3 acte. Totul insa incepe asa cum ii sta bine unei compozitii de autor, cu o uvertura de scurta durata in care doar avem timp sa-l intalnim pe tacutul pusti ce va fi sub diferite forme, ghidul nostru in aceasta lume a strazii. Incepe actul I.
Little (Alex Hibbert), Chiron (Ashton Sanders)si Black (Trevante Rhodes) sunt cele trei chipuri care personifica acest caracter principal al povestii noastre. Daca pe pusti nu poti decat sa-l lauzi, el interpretand magistral un rol greu, expresiv si cu mare expunere, Black mi s-a parut foarte bine ales. Are acest Trevante Rhodes ceva al lui in priviri si in comportament incat m-a fascinat aparitia sa din acest film. Despre adolescentul Chiron, nu prea mi-am format o parere, sau ma rog, prefer sa mi-o pastrez pentru mine. El trece destul de neobservat; isi face treaba si gata. Singurul plus e ca ne-a razbunat prin acel scaun rupt de spatele insuportabilului coleg de clasa. Scena aia chiar ca a meritat. :) Din sala am auzit doar exclamatii de multumire si vorbe de sustinere care concluzionau la modul "chiar o merita!" sau "in sfarsit!"
Multi au concluzionat ca Moonlight este un film al maturizarii. Pe ce anume si-au argumentat oare acesti oameni catalogarea? Cand Chiron este un personaj complex insa stagneaza pe plan emotional, fiind unul si acelasi din copilarie pana la maturitate. Nu in asta consta toata discutia din restaurant cand Kevin ii replică lui Black că desi nu-l vazuse de mai bine de 10 ani, inca il cunoaste si il intelege pentru ca in realitate, nu s-a schimbat deloc? Poate ca cei care vad un parcurs initiatic, un drum al maturizarii se lasa pacaliti doar de transformarea fizica, care da, este spectaculoasa. Dar in spatele acestei schimbari radicale zace acelasi timid pusti, tacut si care e dispus sa asculte si sa ierte asa cum o face si cu maica-sa la clinica de dezintoxicare. Insa la nivel sentimental, Chiron este acelasi inocent ce nu a evoluat deloc. Ce cu adevarat se maturizeaza sau mai bine zis se matureaza in aceasta poveste de viata este sentimentul de goliciune si singuratate. El se simte inca din debutul peliculei si se cronicizeaza sub ochii nosti. Aidoma unei boli, cresterea exponentiala a acestei tulburari interioare a unui om, macina pe tacute persoana in care si-a gasit locas, unicul tratament disponibil fiind un umar pe care sa te poti sprijini si o persoana alaturi de care sa poti sa redevi tu insuti. Iar daca simti nevoia sa iti transformi intreaga viata, intreaga suferinta, propria persoana intr-o lacrima, intr-o picatura de apa si sa vrei sa te pierzi in imensul ocean al uitarii, sa nu iti fie jena sa o faci.
O particularitate a filmului este "inramarea vizibilului". Cu totul neobisnuita ca focalizare si cu cadre miscate sau care nu cuprind tot ce se intampla, de multe ori pierzandu-se o buna parte din locul unde se desfasoara actiunea sau din personaje (vezi scena inotului sau scena tavalelii din copilarie), impresia e ca asisti la o filmare haotica, din mana si care iti solicita la maximum atentia. Dar acest tertip are logica lui si da roade intrucat astfel concentrat nu ai cum sa nu participi alaturi de protagonist si sa il insotesti prin toate cele 3 etape ale evolutiei sale in drumu spre maturitate. Atentie, am spus maturitate nu maturizare!
Si imaginea are o finisare la fel de grosolana. Lumini care se reflecta mai tot timpul in lentila obiectivului sau cu tot felul de obiecte care la o expunere fara "aditivi" (adica fara filtre pretentioase si sofisticate adaugate filmarii) , se resfrang in camera si creaza un aspect de documentar. Iar asta se simte foarte bine, accentuand senzatia de real si de plauzibil a ceea ce vezi.
Tot la capitolul imagine sa remarcam multitudinea de cadre ce beneficiaza de un colorit suprarealist. Astfel nu mai e vorba despre o rasa anume, ci despre oameni albastrii, violeti, movi sau alte nuante obtinute prin expunerea la diferite nunante si intensitati ale luminii. Artificial artistic, dar daca sprijina teoria din titlu..., ce putem face?
Ca si un mic minus, meschin si carcotas, as pune aceasta latura sentimental-umana a traficantului de stupefiante. Fortata si nu prea, vina si mustrarile de constiinta sunt parte a povestii. Nu neg ca si acesti "comercianti" sunt oameni, dar parca prea li se ingroseaza aceasta latura in povestea noastra.
Concluzie: Un film de viata, cu o filozofie de analizat si la care merita meditat, real si interesant. Nota 8,58!

Ps. Am parcurs un comentariu al lui CTP, personaj pe care il gasesc interesant in materie de pareri pe care le emite, dar de data asta, analiza lui si "cumulul" de dramatism pe care il identifica in acest scenariu, nu l-am inteles. Negru, traficant de droguri si homosexual este pentru dnul Popescu ceva exagerat. Sa fie varsta cea ce il plaseaza pe respectabilul domn in afara peisajului? A mai fost un episod similar in aceste zile, cel al telefoanelor cu lanterne in care un alt domn nu intelegea de unde atatea astfel de dispozitive la un loc...

ete! sunt multi care-l considera la fel, chiar daca nu si-au postat aici parerile.au facut-o, sunt sigura, in alte locuri, mai "vanzolite". totul se rezuma la conexiune.

postarea era strict pentru acest loc. Doar nu am scris aici ca sa ma plang de nu stiu ce blog pe care il frecventezi tu, un loc cu public elitist, trendi si numeros, dupa cum spui singura. Unii mai fara "conexiuni" raman pe baricade. :P
Plus ca parerea "criticului" de serviciu e ... zdrobitoare.

n-ai nimerit. nu frecventez nici un blog.

Din stiluri diferite, Julia Ducournau obtine un debut de invidiat.
 

Grave (2016)



Un sandwich realizat dintr-o felie de Ginger Snaps (2000), la mijloc putin Ôdishon (1999) si felia care inchide, Låt den rätte komma in (2008), are ca rezultat un surprinzator fel de mancare cu o savoare noua, diferita, exotica chiar. Raw sau Grave sau Crudo, titulatura sub care l-am vazut eu, este un film aparte, demn reprezentant al genului gore.
Daca e de recomandari, desi am mari retineri, filmul neadresandu-se oricui, il recomand ca pe o productie reusita, cu un aer nou si oarecum unic in peisaj. Dar vegetarienilor e clar ca nu li se adreseaza; nici celor slabi de inger; nici celor care nu pot sa priveasca la televizor o operatie de orice fel sau macar o amputare cat de mica. Si pentru ca am patit-o pe pielea mea, nu-l recomand nici celor care consuma pop-corn in timpul vizionarii, pentru ca la un moment dat, consumul de floricele se va suprapune episodului de hranire al protagonistei noastre si, credeti-ma pe cuvant, nu va doriti asa ceva.
Faceam la inceput o lista de ingrediente din care pare sa fie compus acest film. Daca ar fi combinat toate senzatiile celor 3 filme pomenite, cu siguranta ca am fi asistat la o capodopera. Nu e cazul sa ridicam expectativele atat de sus. Raw are influente si idei preluate din cele trei, dar nu are si motivatia sau rezultatul acelora. Incepe cam ca si Ginger Snap, nonconformist, rebel si contemporan. Doua surori, desi in realitate doar pe cea mai mica o vedem in prima parte de film, care e clar, au ceva ciudat pe care nu esti capabil sa-l numesti. Din Audition preia tensiunea ce se acumuleaza din dozarea insuportabilului. Muzica sau mai bine zis semnalele sonore care cresc spre tonuri asurzitoare ajuta si ea la incarcare. Let the Right on In pentru simplul fapt ca e altfel decat predecesorii sai. Original si imprevizibil, filmul regizoarei Julia Ducournau exceleaza la modul cum reuseste sa amane incaperea actiunii. Toate evenimentele pregatesc declansarea intolerabilului, dar el pare ca nu se va mai produce niciodata.
Minusul pe care l-am sesizat si care a trasat tuse pe care nu mi le-as fi dorit in peisaj a fost dat de cateva scene ce nu isi aveau rost in economia povestii. Am incercat sa le inteleg rostul dandu-le tot felul de semnificatii, dar la final, inca tind sa cred ca filmul ar fi fost mai bun fara ele. Doar doua astfel de inutilitati am sa reamintesc aici: acea reminescenta de secventa cu cainele pe masa de autopsie de pe care zboara cearsaful. Care e logica si rostul ei? Plus ca tehnica de realizare este de un neprofesionalism cras. Mai ca se vede ata cu care este realizata acea dezvelire a lesului. Impardonabil! Apoi mai e acea scena din fata oglinzii in care mezina Justine, (Garance Marillier), simte nevoia sa-si linga reflexia. Explicatia ca prin acest gest se incearca adancirea complexitatii personajului acesteia, merge pana la un punct. Oricum tanara era evident intr-un pericol iminent de derapaj, iar aceasta situatie noua nu aduce nimic nou, doar transforma eroina aflata intr-o continua lupta cu sine, intr-o panarama de joasa speta. De ce ai dori asta cand pe tot parcursul povestii, atata inainte de acest episod cat si dupa, te chinui sa arati conflictul launtric in care ti se zbate protagonistul? Orcium, eu am incercat si reusit, sa-mi sterg acele momente din cronologie si astfel am obtinut un film bun.
Despre faptul ca din sala de cinema au fost spectatori care au simtit nevoia sa renunte la vizionare sau despre duritatea anumitor imagini s-a mai scris. E real si nu e nicio exagerare cum a fost in cazul altor filme despre care s-a vorbit la fel.
Filmul se incheie apoteotic. Finalul este ceea ce salta pelicula de la una altfel decat celelalte, la una chiar buna. Desi e usor de stiut acel deznodamant, el venind anticipat si logic, modul cum este el prezentat merita toate laudele. Este unul dintre finalurile reusite de film, atat dpdv al deznodamantului dar si ca montaj si regizare. Pana si genericul final are culoare si timpul de intrare foarte bine sincronizat.
Concluzie: Un film recomandat, dar pe riscul fiecaruia. Nota 8.00!

Ps. Mai citeam undeva cum ca filmul surprinde decadera unei tinere in patima alcoolului, printre multe alte vicii ce au fost enumerate acolo. Respectivul, e clar, nu a inteles nimic din gesturile disperate prin care protagonista incearca sa-si invinga pornirile, pofte care o oripilau, si mai ales durerile ce o faceau sa se zvarcoleasca in timpul somnului; practic, sa-si infraneze foamea.

Cele mai naive si frivole ganduri au iscat cel mai devastator seism...
 

À bout de souffle (1960) aka Breathless (1960)



Dezordonatul genial al cinematografiei, Godard este acel nihilist ce a distrus orice norma si orice regula ce guvernau realizarea unui film pana in acel moment. Nu o sa incerc aici sa fac o prezentare a activitatii acestui regizor. Nici macar o epitoma a activitatii sale. Dar pentru o incursiune in universul protestant al "celui mai impertinent" cineast, trebuie obligatoriu mentionata si activitatea sa de critic de film, mai ales cea din perioada '56-'65, cand adus de Bazin la Cahier du Cinema, a avut privilejul sa ii aiba camarazi pe Truffaut, Rivette, Chabrol sau Rohmer. Desi cei enumerati sunt si cei care au reprezentat La Nouvelle Vague - Noul Val al cinematografiei franceze -, Godard este, de departe, cel mai revolutinoar si mai vehement dintre ei, operele sale de inceput, redand ad litteram, manifestul acestui curent de afront la vechiul stil de a face film.
Curiosii care au avut un cat de mic contact cu articolele sale, "Godard on Godard" a lui T. Milne fiind si cea mai accesibila sursa pentru documentare, au putut sesiza probabil si stilul usor haotic, (referire stricta la perioada mai sus amintita), al articolelor sale. Idei sclipitoare terminate prin saltul la altele la fel de interesante; inserari si imperecheri cu tot felul de trimiteri spre productii similare, cat si spre alte domenii ale artei, si multe alte astfel de digresiuni si fragmentari ale gandurilor nelinistitului si foarte tanarului critic.
La fel e si À bout de souffle (1960), lungmetrajul de debut. Tot scenariul pare structurat ca un interviu, fiind probabil cel mai apropiat exemplu de film realizat in stil Cinema Verite autentic, avand un pronuntat caracter de documentar. Pare ca regizorul si-a continuat seria de texte publicate pana atunci doar in paginile revistelor cu care colabora, el avand dealtfel la activ si critici structurate astfel incat par ca redau dialoguri avute cu diferiti interlocutori, pe marginea unui subiect anume sau a unui film in particular.
La finalizare, Breathless, caci asa e cunoscuta pelicula in versiunea engleza, avea aprox. 3 ore. Godard a cerut sfaturi de cum sa ii reduca din dimensiune, iar insusi Melville i-a sugerat sa elimine scenele inutile, ce nu aduc nimic contributiv povestii. Insa impulsivul rebel a comis o alta nefacuta, decupand in interiorul unui cadru. Asa au aparut acele salturi, jumps cut-uri cum mai sunt ele numite, montaje cu materiale scurte, de ordinul secundelor, atat de utilizate astazi in realizarea spoturilor publicitare tv.
Faptul ca acest efect de salt temporal s-a creat intamplator, el nefiind scontat ca rezultat la inceputul realizarii acestui proiect, nu scade cu nimic din meritele vizionare ale regizorului. Era in fiinta acestui copil prodigios, toata aceasta agitatie si neliniste ce i-au caracterizat in fapt, intreaga opera si activitate. Truffaut consemneaza in memoriile sale ca "ceea ce l-a impresionat cel mai puternic... a fost rapacitatea cu care acest tanar de 20 de ani absorbea informatiile." Mai spune el ca "daca se afla la cineva in vizita, deschidea si 40 de carti din care citea prima si ultima pagina". Cand vine vorba de filme, acelasi Truffaut isi aminteste ca "iubea cinemaul la fel ca oricare dintre noi, doar ca el era capabil ca in aceeasi dupa-amiaza sa vada cate 15 minute din 5 filme diferite".
Titlul peliculei de debut pare ca incearca sa surprinda toata aceasta repezeala ce il defineste pe cineastul francez. "Cu sufletul la gura" sau "Fara suflare" - ori ideal rastalmacit "Pe Nerasuflate" -, este descrierea perfecta si a personajelor angajate in discutii haotice despre lucruri curente, banale si fara consistenta. Nici legatura intre conversatii nu e o necesitate in aceasta productie de autor. Temele dialogurilor sunt date de lucruri frivole si neimportante, incepand cu cele mai banale gesturi cum ar fi grimasele facute in fata oglinzii din baie si mergand pana la cele mai tabu subiecte exprimate pe ecran, cum ar fi sexul libertin, relatiile multiple sau crima fara remuscari. Conversatii absolut neobisnuite pana la acea vreme. Si cand vine vorba de felul in care sunt atacate aceste subiecte in timpul discutiilor, maniera dezinhibata, lipsa de seriozitate si teatralitatea interpretativa exagerata, fac din acest film unul imposibil de imaginat macar pentru anul in care a avut lansarea pe marele ecran. Si totusi, cel lipsit de scrupule asa cum il cataloga o parte a presei vremurilor sale, a propus publicului larg aceasta creatie iesita din tipare.
Ca o paranteza la tema publicitara si a prezentei materialelor stil reclama in productiile acestui regizor, sunt diferite analize care aprofundeaza tot acest subiect ce transcede intreaga creatie a maestrului, lucrari care desconspirand modul si grija pe care Godard o aloca creari acestor materiale atat de importante pentru el. Toate revistele si articolele ce apar in prim-plan sau afisele, pozele si prezentarile de diferite "marci" inventate, sunt minutios analizate si construite. Godard chiar marturisea ca desi cumpara toate ziarele existente pe piata in fiecare zi, citeste de multe ori doar portiunile ce sunt dedicate reclamelor, acestea fiind in viziunea sa, singurele elemente care iti pot dezvalui modul in care o societate evolueaza, tendintele si directia spre care se va merge in viitor si pasii ce s-au facut in trecut pentru a ajunge la prezentul atat de familiar tuturor. Practic, patrulaterele comerciale erau pentru regizorul francez, cel mai precis manometru ce ii puteau indica starea actuala a lumii reale.
Concluzie: Despre gandirea si filosofia filmica a lui Godard s-au scris numeroase lucrari si inca continua sa faca obiect de studiu pentru specialisti. A bout de souffle este compendiumul tuturor acelor euforii tineresti, idei si credinte ce promovau disparitia oricaror norme si prejudecati, iar importanta filmului pentru evolutia miscarii cinematografice post Breathless este incomensurabila. Nu are poveste decat la nivel de schita iar improvizatia reprezinta regula numarul 1 in aceasta constructie. Nu are nici suspans sau punct culminant desi ofera un deznodamant doar ca sa bifeze si sa implineasca toate momentele subiectului. Tot ce inseamna fond este sacrificat in numele formei si al ideii, o idee de schimbare radicala a tot ce a existat pana atunci. Nota 7,50 pentru produs, nota 10 pentru tsunamiul declansat.

Galactici din viitor, nostalgici ai anilor 70 + fascinantul Goot, cel atat de guraliv
 

ca tot suntem sub zodia gardienilor in aceste saptamani, o readucere aminte a ceea ce a fost prima parte.



Guardians of the Galaxy (2014)



Iata asadar ca au aparut niste demni urmasi ai lui Iron Man, Spider Man sau ai super-eroilor din The Avengers. Gardienii Galaxiei sunt o combinatie surprinzator de placuta intre infractionalitate, trecut tumultuos, loialitate si umor. Dar nu acel umor provenit din glume sau gag-uri. Ala nu asigura o calitate certa si de durata. Comicul acestui film vine din combinatia dintre caracterul introvertit al fiecarui personaj ce accepta o colaborare corecta de dragul grupului si care nu vrea in ruptul capului sa se schimbe sau sa se dezica de ceea ce a fost si inca este si caracterul misiunii ce cere o doza uriasa de altruism, atitudine deloc specifica dubioaselor personaje. E conjunctura ce va da o nota de amuzament oricarei situatii, fara sa mai fie nevoie de improvizatie sau de prea multe cuvinte.
Realitate sau plauzibilitate pentru evenimente, fie ele chiar petrecute intr-un viitor indepartat si cu care ne-a obisnuit Marvel pana la acest film? Cui ii pasa de acest aspect! Cei 5 sunt eroii spatiului nemarginit, nu se supun asadar regulilor si principiilor care guverneaza viata pe pamant. Iar noi suntem alaturi de ei pentru ca, pur si simplu, ne plac aceste personaje. Au ceva ce nu se poate intelege decat insontindu-i si lasandu-i sa actioneze asupra ta. Sa isi exercite numarul de magie, iar atractia cu siguranta nu va intarzia sa apara.
Povestea e fantastica si cam atat. Prin faptul ca ea ne poarta imaginatia prin locuri imposibile, e suficienta. Planetele abandonate, minele din interiorul craniilor unor fiinte celeste sau inchisorile spatiale unde se aduna toata scursura universului, toate sunt extrem de bine realizate, avand un echilibru corect intre umbra si lumina. Exact in nota personajelor despre care am si vorbit.
Atentia la detalii pe care o arata echipa tehnica si nu numai ea, e incredibila. Machiajul e o arta in sine aici. Ore intregi pierdute zilnic pentru ca Drax sau Gamora sa arate impecabil.
Efectele sunt sarea si piperul filmului. Fiind in fond un S.F. de aventura intergalactic, spectatorul asteapta sa vada la tot pasul nemaivazutul, imposibilul si inimaginabiul. Si nu va astepta prea mult, nefiind dezamagit de ceea ce ii va oferi filmul. Pacat de efectul 3D pentru care m-am si agitat sa ajung la cinema. Chiar vazusem un trailer pe care cinemaul il proiectase inaintea unui alt film si am ramas uluit de cum a fost realizat efectul de adancime si spatialitate. Eram sigur ca voi asista la cel mai bun film de acest tip. Insa porverbul ca: la pomul laudat sa nu te duci cu sacul, s-a adeverit inca o data. Inceputul e demential din acest punct de vedere, dar se stinge repede... Scenele de lupta sunt tot un hibrid intre 2D si 3D, iar spre final, cu greu iti mai aduci aminte de ce ai ochelarii pe nas. Bineinteles ca fara ei vezi un film incetosat, asa ca se dovedesc obligatorii. Dar asta ajunge pe final sa fie unicul rol al ochelarilor, sa faca sa devina imaginea clara si nimic mai mult.
Muzica trebuie sa aiba un paragraf propriu pentru ca prin ea se incearca si o educare a noii generatii de cinefili. Ei afla ca a existat muzica si inainte de a se fi nascut si mai ales cantata de alti artisti decat de cei cu care s-au obisnuit si pe care ii venereaza, adolescenti din randurile lor. Un "Come and Get Your Love" a celor de la Redbone, cantec lansat in 1973 ce deschide intr-un mod fantastic actiunea filmului, iata ca poate fi cool si peste 40 de ani. Si nu se opreste aici cel ce a gandit coloana sonora ca un omagiu adus muzicii anilor '70. Introducand melodia celor de la Jackson 5, "I Want You Back", practic ii invata pe cei mai tineri spectatori ca Michael Jackson a cantat si inainte de a deveni solist; un soc probabil pentru cei ce il cunosc ca un star alb al muzicii pop sa il vada in aceasta ipostaza pe rege. Despre "Hooked On A Feeling" - Blue Swede, mai are rost sa mai vb? A ajuns sa se identifice cu imaginea celor 5 personaje si asta nu e rau. Interesant in modul in care este servita aceasta doza nostalgica de muzica e faptul ca ea vine pe un suport total necunoscut adolescentilor acestor timpuri: caseta audio. Un dispozitiv straniu, dintr-un trecut indepartat este inca folosit in viitor, la multi ani lumina de la aparitia lui: walkman-ul, unicul capabil sa redea toata aceasta muzica nemuritoare de pe misterioasa banda magnetica.
Concluzie: O inspirata combinatie de retro cu prezentul si chiar cu viitorul. O poveste numai buna pentru ca personajele sa se dezvolte si sa se faca cunoscute si indragite. Ajuta si atmosfera sumbra, perfect creata, dar si coloana sonora impecabila. Filmul a fost bun, iar pentru genul lui eu cred ca e crème de la crème. Nota 7,88! Frumos!

Ps. I am Groot! I am, Groot! I, am Groot!

Cele 12 portrete ale aceleiasi drame.
 

Vivre sa vie: Film en douze tableaux (1962)


Este filmul manual ce iti exemplifica perfect necesitatea unei revizionari inainte de a incepe sa arunci cu pareri sau presupuneri de ce anume crezi ca s-a dorit sa se transmita sau de ce anume crezi ca s-a intamplat in ce tocmai ai vazut pe ecran. De mult nu am mai trait o senzatie atat de intensa de drama genuina, cum am simtit acum, revazand genericul de inceput al acestui film. Stiind deznodamantul, stiind povestea si modul in care ea se va dezlega, portretul Nanei, (Anna Karina), suprapus peste compozitia Vivre Sa Vie a lui MICHEL LEGRAND iti smulge inima din loc prin anticiparea destinul tragic al frumoasei eroine. O astfel de emotie nu ai cum sa o incerci "la prima aruncatura de ochi" deoarece nu cunosti finalitatea a ceea ce vei vedea, iar o intuire a sfarsitului, cand vine vorba de realizarile lui Godard, iese din calcul.
Revizionarea este practic dictata si de spoilerele ce sunt introduse permanent pe parcursul proiectiei. Acele titluri ale tablourilor filmului, 12 la numar, dezvaluie cam tot ce ar putea sa genereze suspans si tensiune. De ce? Pentru ca aceasta creatie nu traieste prin clasicul stil de intriga. Nu conteaza daca urmatorii pasi sunt cunoscuti, importanta e captarea, intelegerea si analizarea cat mai aproape de real a vietii, un tip anume de viata, viata Nanei si numai viata ei.
Cadrele sunt lungi, fara taieturi repetate, iar cand necesitatea o cere, decupajele sunt line si nederanjante. Dialogurile sunt si ele inchegate, cu scop precis si cu rost in conturarea eroinei. Parca nu vorbim despre Jean-Luc, nu? Nimicurile din primele doua filme au acum greutate si sunt adevarate tratate de filosofie. Prin ele, Nana isi umple un contur pe care pana atunci doar si l-a schitat personajul sau.
Godard reuseste prin tablourile sale sa creeze un personaj palpabil, pe care sa-l putem compatimi, anuland in acelasi timp caracterul critic moralizator, atat cat exista el in fiecare dintre noi. Diminuand premisele pana aproape de negarea lor, nici un spectator nu stationeaza in analiza personajului Nana prin prisma informatiilor de inceput pe care ni le ofera filmul. Este o mama care si-a abandonat caminul, sotul, copilul, in cautatea implinirii visului de a deveni actrita. Nici macar greutatile si lipsa unui acoperis nu o determina sa revina acasa. Ea cauta fericirea, iar Godard reuseste purificarea acestui caracter de tot ce este denigrant si injositor, redand-o publicului ca pe o faptura nefericita, capabila sa isi asume viata asa cum si-a creat-o, dar si care nazuieste spre mai mult, mult mai mult. Fericirea poate insemna bani iar asta risca sa ii transforme eroina intr-o faptura superficiala si materialista? Nu conteaza. Tabloul se schimba si personajul evolueaza.
Muzica e sublima; desi intrerupta de nenumarate ori, ea isi continua firul melancolic, vaietul plans, marsul funebru ce o bantuie pe frumoasa muza chiar de la prima secventa. E destin, e coincidenta sau e alegere constienta asa cum spune Nana despre responsabilitatea fiecarei actiuni, a fiecarui gest pe care il face? Probabil toate la un loc cunoscandu-i munca acestui regizor. La el, in lucrarile lui mai exact, nimic nu e simplu, nimic nu e ceea ce pare, nimic nu e acum sau atunci deoarece timpul e rupt si reinnodat ori de cate ori doreste creatorul acelei lumi, diosul ce i-a insuflat viata.
Desi mai temperat, Godard ramane tot atat de provocator cum a fost si in primele 2 filme ale sale. Recitand in interioru naratiunii unele prevederi legale din cele ce alcatuiau asa zisa Lege a Rusinii, legea prostitutiei, regizorul cauta sa aduca tabuul in atentia publicului larg. Cauta scandal sau macar polemica, orice care sa-l scoata din platitudine. Camera in schimb este timida. Ea nu invadeaza aceasta lume periferica cu aceeasi neobrazare cu care scriptul trateaza astfel de subiecte interzise. Avand un balans lateral, obiectivul pare un personaj indiscret ce trage cu ochiul la ceva ce il intriga prin noutatea temei. Discutia dintre Nana si "raul" proxenet, a doua din parcursul literar al filmului, este simptomatica pentru intreaga maniera de filmare.
Concluzie: O rascolitoare poveste despre ce e fericirea. Drama a unui vis, a unei aspiratii, Traindu-si Viata inseamna asumarea de decizii si intelegerea consecintelor. Turnurile unei vieti sunt stiute doar de o forta exterioara noua, un arhitect al lumii reale, probabil acelasi care ii vorbea Ioane d'Arc in secventa din filmul lui Dreyer, secventa introdusa atat de ostentativ in continutul acestui film. El, dirijorul suprem, este regizorul cu care Godard incearca sa poarte un dialog in acest film, ca de la creator la creator.
Nota 9,00 pentru tragedia Nanei, a lui Godard si a intregii lumi cinematografice.

Un film croit perfect pe marimea eroului sau.
 

Braveheart (1993)



Braveheart este filmul unui personaj de dimensiuni epice. Aproape nimic din ceea ce inseamna actiune in film nu se bazeaza pe fapte reale sau nu are sustinere istorica. Totul pleaca de la o legenda populara scotiana, un fel de Stefan, Domn cel Mare al Bucovinei. Doua sunt ghidajele principale, elemente pilon, de referinta, (aidoma martorilor in tencuiala unui perete). Existenta unui rasculat pe nume William Wallace si omorarea sa prin torturare, gandita sa serveasca de exemplu pentru posibili viitori temerari in astfel de actiuni. In rest, asa cum am mai spus, nimic nu are un fundament adevarat, totul in film fiind gandit pe calapodul imaginii eroului din povestirea ecranizata. S-a cautat in permanenta imbunatatirea acesteia, retusarea tuturor trasaturilor care ar fi putut prejudicia portretul celui mai bun, corect, cinstit si curajos scotian din cati au existat vreodata. Situatia acestor multiple inadvertente este surprinsa de doi cercetatori ai istoriei medievale scotiene, Sharon L. Krossa si Peter Traquair. Sharon, in culegerea sa, (Scottish Medieval Bibliography; War of Independence (1296-1328); Regarding the Film Braveheart), colectie ce are un genial subtitlu ce s-ar traduce cam asa: "Filmul al carui nume nu ar trebui niciodata pronuntat", dupa ce incearca sa insiruiasca tot ceea ce nu are corespondent in evenimente istorice, nume, date, haine, caractere, evenimente, se da batuta, concluzionand: "in short, just about nothing is accurate". Mai mult umor are insa Peter care in cartea publicata in 1998, "Freedom's Sword: Scotland's Wars of Independence" afirma ca reprezentarea lui Wallace din film este o "farcical representation as a wild and hairy highlander painted with woad (1,000 years too late) running amok in a tartan kilt (500 years too early)."
Iar ca sa incheiem comparatiile istorice si sa ne intoarcem la productia cinematografica, o realizare ce graviteaza doar in jurul unui personaj, sa mai spunem doar ca totul pleaca de la un conflict fictiv, o inventie literara neconfirmata de nici o sursa credibila, "prima nocte" si sfarseste cu o proclamare publica a unei patrii doar a scotienilor, timp in care, istoric vorbind, Scotia era independenta. Chiar si acest curent nationalist este anacronic dupa majoritatea istoricilor, (personal nu am o parere fundamentata despre ce anume ii mana in lupta pe acesti rasculati, nededicandu-ma unui studiu amplu asupra campaniilor militare desfasurate
in sudul Scotiei - de la Stirling pana-n Glasgow -, la sfarsit de secol 13, inceput de secol 14).
Impresionant la aceasta ecranizare este portretul lui Wallace. Extrem de bine realizat, complet si bine argumentat prin faptele ce-i sunt creditate in film, eroul Regatului Scotiei este o legenda atat din punct de vedere fizic, etic, comportamental cat si ca strateg si coordonator de campanii militare. Meritul este exclusiv al lui Gibson, cel care a sacrificat totul in numele sau, el interpretandu-l pe Primul Gardian al Scotiei. A mers pana intr-acolo incat la batalia de la Podul Stirling nu a avut nevoie de vreun pod pentru a transpune in detaliu ceea ce a fost prima mare victorie impotriva englezilor.
Incepand de la acest film extrem de violent, scenele barbare avand un grad extrem de duritate iar detaliile minutios prezentate facand multe priviri sa se ascunda pentru un moment de ceea ce se intampla pe ecran, drumul regizorului Gibson pare ca era predestinat sa culmineze cu The Passion of the Christ (2004), (putem include in lista si Apocalypto (2006), chiar daca e cu doi ani mai tarziu decat filmul biblic).
Discursurile motivationale, desi sunt atat de laudate, au un oaresce patetism in cuprinsul lor, exact ce cauta un public de larg consum, intr-o sala de cinema. Important e ca nu strica atmosfera in care ai intrat, fiind in limita decentei si in spiritul a ceea ce ai vazut pana atunci.
Concluzie: Esential e sa ramanem cu ideea clara de ca asistam la un film artistic si nu la un biopic sau si mai rau, la un film istoric. Daca vreti istorie, urmati sfaturile dr. Sharon Krossa care recomanda citirea cartilor de specialitate si lasati filmul sa-si depene fictiunea asa cum a fost ea gandita de catre autorul ei. Tot din pelicula apreciati structura si mai ales modul de alcatuire a personajului principal, un curs practic, cu aplicatie, ce ar trebui analizat de cei ce sunt in etapa de studiu a celei de a 7-a arte. Si un ultim amanunt, filmul a fost clasat pe locul secund intr-un top al celor de la The Times, intitulat "most historically inaccurate movies". Nota 8.00!

Le mépris (1963) aka Contempt (1963)



1. Frustrarea unui regizor revarsata asupra propriului copil;

In incercarea de a transmite un mesaj personal si pentru a minimaliza impactul unui astfel de gest asupra productiei finale, Godard imparte timpul alocat acestui film in doua parti ce se amesteca cu greutate, jumatati aproape indisolubile una in alta. Si totusi, produsul final ramane unitar, mai ales prin introducerea Odiseei lui Homer ca liant al celor 2 planuri distincte. Faptul ca reinterpretarea epopeii grecesti se transpune in viata conjugala a celor doua personaje principale, reuseste prin genialitatea ajustarii detaliilor sa argumenteze povestea despre rafuiala personala si astfel filmul sa nu para divizat si greu de urmarit de catre spectator.
Drama artistului sau uciderea cinemaului european de catre influentii producatori croiti pe stil american sunt temele ce ii intuneca viziunea artistica a tanarului regizor francez. Incercarea de a analiza tragedia cuplului, emanciparea femeii sau imbinarea actului de creatie cu viata de familie, sunt deraiate intentionat de pe ruta fireasca cu care eram obisnuiti, in incecrcarea de a face loc vocii furibunde ce se vede obligata sa ia atitudine impotriva terfelirii valorilor artistice.
Obligativitatea introducerii scenelor nud cu cea care reprezenta personalitatea cinematografica a momentului, Brigitte Bardot, Camille in rolul ei din film, in incercarea de a maximiza profitul obtinut de pe urma proiectiei, il determina pe Godard se caute razbunare utilizand arsenalul din dotare; iar acest lucru se intampla in cel mai crunt mod cu putinta: portretul zugravit finantatorului de film este chintesenta grotescului si mitocaniei umane. Incult pana la ridicol, vulgar si badaran, un parvenit in toata puterea cuvantului, Jerry, (Jack Palance) - posibila oglinda a producatorului lui Le Mepris, Joseph Levine, este probabil imaginea tuturor frustrarilor si umilintelor indurate de regizor. Introducerea acestui personaj vorbeste de la sine de tensiunile acumulate si inmagazinate de Jean-Luc. Jerry il contracta pe Paul, (Michel Piccoli), pentru a-i scrie povestea asa cum si-o doreste el, stiind cu siguranta ca acest scriitoras va accepta propunerea si se va injosi deoarece are nevoie de bani, ceea ce pentru el ca milionar nu reprezinta o problema. Pozitia pe care o ia asistenta in momentul in care acesta scrie cecul sau hohotele vulgare la vederea pe ecran a unui nud, - trimitere explicita catre impunerea ce i s-a facut - surprind lipsa de educatie pe care o emana orice iubitor de zei ce mai are si impresia ca intelege aceasta stare intrucat si el e unul dintre ei. Replica lui Fritz Lang, personaj ce intruchipeaza viziunea artistului de geniu in acest film este tot atat de explicita ca si trasaturile mitocanesti ce i se atribuie lui Jerry, doar ca mult mai patrunzatoare si mai erudita: "nu zeii i-au facut pe oameni Jerry, ci oamenii pe zei".
Constient de derapajul sau, Godard isi face si o autocritica subtila atunci cand il pune pe producator sa recite o maxima-indemn ce se vrea o mea culpa si o recunoastere a dificilei situatii in care s-a ajuns: "Inteleptul nu il asupreste pe calalalt cu suprematia lui si nu il umileste pentru neputinta lui", insa concluzioneaza tot printr-un astfel de citat ce de aceasta data ii este oferita lui Fritz: "producatorul e acel lucru de care ma pot lipsi cu usurinta".
Acestea fiind faptele, ar fi multe de discutat despre cat si mai ales unde e adevarul celor doua tabere. Daca creatorul de arta, regizor si scenarist in cazul nostru, este dispus sa inteleaga diferenta dar mai ales importanta fiecarui pion ce se implica in procesul de realizare a unei opere sau daca o astfel de analiza ii depaseste capacitatea sa de a interactiona cu realitatea cotidiana sau cu simtul sau practic, lucru deloc neobisnuit la artistii ce cautau sa se distanteze total de tot ceea ce i-ar putea distrage de la ideile lor. Bussines man-ul isi are talentul sau de a face banii pe care ulterior ii cheltuie asigurand finantarea actului artistic iar creatorul are datoria sa cosmetizeze dorintele acestui om al cifrelor cu viziunea sa unica si plina de semnificatii. Ceea ce Godard si realizeaza in scena de inceput a filmului, cand asigurandu-se ca bifeaza norma ce i s-a impus, reuseste sa depaseasca vulgarul situatiei si sa realizeze o contemplare a frumusetii naturii feminine, materie prima avand din belsug.
Si iata-ne ajunsi, mai greu decat mi-am imaginat, dar aceste amanunte atat de stringente in economia peliculei trebuiau spuse, la partea romantica-dramatica a peliculei.

.................................................. .................................................. .........................................

2. O alta fila in tomul "Cum sa intelegi femeia", compus, imaginat si dezvoltat de Godard.


Inceput asadar cu un momet plin de erotism poetic, efect obtinut datorita maiestriei cu care Godard slefuieste imaginea, filmul sare prea brusc inspre ispita si totul se tulbura atunci cand frumoasa Camille este coplesita de opulenta si mai ales de fermitatea si hotararea cu care se afiseaza Jerry. Desi pare superficiala si poate chiar frivola atitudinea tinerei sotii, lucrurile nu sunt deloc atat de simple pe cat pot parea ele in urma citirii catorva randuri asternute in scris. Bulversata, Camille incearca sa regaseasca siguranta si dragostea in propriul camin, doar ca se loveste de alte incertitudini, cele ale sotului ei, Paul. Modul in care acesta o ofera celui bogat este tot atat de dezgustator pentru sensibila muza cum este insasi prezenta acestui personaj autosuficient si ingamfat. Faptul ca Paul, desi constient de tot ceea ce se intampla in jurul sau si al Camillei, continua sa o impinga pe aceasta in bratele celui care se va dovedi in final pentru superba blonda, biletul de evadare din acest mariaj transformat in cosmar, va fi regretat abia cand totul va fi sa fie tardiv si cand nimic nu ar mai putea recupera ceea ce s-a pierdut definitiv.
Superbele colaje, doua la numar, ce ii dezvaluie lui Paul adevaratele intentii ale producatorului cu privire la frumoasa sa sotie dar si faptul ca mariajul lui a ajuns la sfarsit, aduc mult cu tehnica brevet a lui Godard de "taiere in cadru", doar ca aici au un rol bine determinat si acompaniate de acea muzica meditativ-contemplativa, rememoreaza si omagiaza frumusetea feminina, cu toate micile ei cochetarii. Acele gesturi, acele piruete vatre obiectiv sau acele atingeri din subtile, greu de descifrat de partea masculina, chiar daca totul se intampla sub privirile acestuia, descriu cum nu se poate mai fidel firea inaccesibila, incapatanata si misterioasa a femeii moderne, cocheta si patrunzatoare in egala masura.
Intrebarile dintru inceput si raspunsurile "corecte" oferite de Paul, unele mai reusite decat altele, nu par sa il fi ajutat pe eroul povestii defel. E limpede acum, la terminarea filmului ca diafana prezenta cauta mai mult. Ce? Mi-e imposibil sa spun intrucat si eu fac parte dintre aceste capuri patrate ce scriu mereu la aceeasi carte despre Descifrarea Sentimentelor Feminine si a Comportamentului Acesteia. Iar ori de cate ori se incepe un nou volum, simt ca o luam de la capatsi ca tot ce s-a deja scris in cele precedent se contrazic si se anuleaza unele pe altele. Romanul feminin tipic.
Iar Godard, aidoma scriitorului britanic William Golding, stie ca: "femeile sunt nebune atunci cand pretind ca sunt egale barbatilor, ele fiind net superioare acestora si intotdeauna au fost".
Finalul este ciudat prin dramatismul lui. Lipsa de reactie la aceasta tragedie, continuarea vietii in cea mai simpla forma cu putinta, socheaza si bulverseaza spectatorul care nu prea poate sa treaca chiar atat de iute de la episodul in care cei doi soti tocmai isi marturiseau iubirea "totala, tandra si tragica", la aceasta acceptare indiferenta, oarecum impaciuitoare a disparitiei pentru totdeauna. Sa se fi stins o dragoste adevarata cu asa o repeziciune? Imposibil! Si totusi Godard a ales un astfel de final.
Despre genericul de inceput o sa spun doar ca iarasi a gasit controversatul regizor o cale prin care sa desfiinteze un tipar arhifolosit prin acea recitare a colaboratorilor la acest proiect. Culorile au si ele probabil un rol, alternanta filtrelor folosite de catre cameramani la filmarea scenei tandra de la inceput si prin care se obtine o imagine rosie, apoi alba si apoi albastra. Imi scapa insa ca si semnificatie; Adica, in afara faptului ca reprezentand steagul Frantei, intareste ideea de productie Franceza ce isi plaseaza actiunea in Italia si ca mai accentueaza si aceasta increngatura de nationalitati pe care filmul o contine, (cei doi protagonisti sunt francezi ce locuiesc in Italia si care au intrat intr-o relatie contractuala cu un producator american ce a angajat ca si regizor un neamt), alta insemnatate nu prea vad. Chiar as fi interesat daca cineva poate sa-mi decripteze acest amanunt ce pentru mine ramane un mister.
Concluzie: Cel mai dur film-protest al lui Godard, dar si probabil, cel mai sensibil din cate a realizat. Beneficiind de un buget consistent, regizorul l-a cooptat in proiectul sau pe consacratul regizor german Fritz Lang, caruia ii si acorda un spatiu privilegiat in care ii pomeneste cu un profund respect, unele din creatiile sale. A cooptat-o si pe zeita cinematografului francez, incantatoarea Brigitte Bardot, actrita pe care tinea cu tot dinadinsul sa o aiba intr-unul din proiectele sale. O analiza a feminitatii, o incercare de a patrunde in tainele acestor fiinte diafane dar pe care a dorit sa le lase nedescifrate si la fel de misterioase pentru ca asa si trebuie sa fie o femeie. Nota 7,77!

Tristul Cant al Durgai.
 

Pather Panchali (1955)
aka
Song of the Little Road (1955)



Debutul cel mai impresionant in regie, din cate am apucat eu sa vad, Tristul Cant al Drumului, (nicidecum asa cum l-am vazut tradus in romana, oarecum batjocoritor ]Cantecul Potecii), reprezinta intersectia ului cu umanitatea. Un umanitarism personificat ce izvoraste din fiecare om ce apare in acest film al regizorului Satyajit Ray. Acest cineast nu a folosit pentru acest proiect actori profesionisti si nici nu si-a cosmetizat interpretii. Fara machiaj, fara masti pe care sa si le insuseasca, trairile devin atat de palpabile incat ajung sa incomodeze pe spectator. Chiar si personajele ce sunt create spre a fi expuse in fata lumii intregi, rolurile ce au fost interpretate, sunt normale si nu arhetipuri. Mama, acel animal feroce, hiena cand vine vorba sa isi protejeze progeniturile, pare inumana atunci cand o alunga pe batrana. Lupta launtrica este permanent prezenta in sufletul acesteia, dar duritatile ce nu contenesc sa ii ameninte minimul necesar supravietuirii, fac ca decizia sa fie categorica si condamnabila in ochii indiscreti ai publicului ce asista resemnat la acest spectacol trist. Pana si proprii copii o acuza in felul lor pentru o astfel de atitudine. Totul se schimba si sentimentele noastre incep sa se amestece atunci cand drama loveste implacabil. Daramat, personajul mamei devine iarasi sensibil si expus. Tot acest mix de sentimente ingrozeste pe privitor la gandul ca o analiza mai atenta, i-ar putea dezvalui ca si in el exista o astfel de dualitate nedorita, dar profund omeneasca.
Tatal este un alt studiu de caz. Sacerdot, asa cum vom afla in partea a doua intitulata Aparajito (1956), calmul si aparenta lipsa de preocupare, tensioneaza si mai mult lucrurile. O multumire deranjanta pe care acest om o afiseaza indiferent de situatie, (de luat in calcul ca este singurul actor profesionist din intreaga distributie), pare ca provoaca soarta la a oferi ce e mai rau. Este un adult in mintea copiilor. Si am ajuns si la capitolul inocenta, prezenta sub forma celor doi pui de om. Durga, cea care fura realmente rolul principal, adjudecandu-si-l intr-o maniera categorica, reda imaginea copilului din orisicare. Ea isi rascumpara orice fapta reprobabila prin bunatatea ce ii izvoraste dintr-o inima pura. Nimic si nimeni nu o poate acuza. Gestul lui Apu din final tocmai asta si simbolizeaza, o pastrare a imaginii curateniei perfecte. Impresia finala e ca filmul tocmai acestui personaj trebuia sa ii poarte numele. Un Cantecul Durgai sau Ultimul Cantec al Durgai ar fi fost o descriere perfecta.



Ceea ce il face pe Ray, regizorul cel mai apropiat de omul adevarat, alaturi poate de Bresson sau De Sica, este ca nu isi propune prin acest film sa surprinda vreun eveniment major, istoric vorbind, si astfel realizarea lui sa capete o valoare universala. Satul cu locuitorii sai este singurul cu importanta aici. Alegand o familie cum sunt multe altele, filmul nici nu creaza modele de comportament, tipare umane de urmat, dar nici nu prezinta un caz izolat, lipsit de importanta. Prin grija regizorului indian, atentia la depanarea povestii si mai ales chibzuinta cu care intruduce punctul culminant, echilibrul este pastrat si locuitorul napastuit al satului indian, cel care insumat la altii ca el alcatuiesc marea Indie, ramane in centrul atentiei si el va reprezenta singurul punct de interes din tot filmul. Tot in aceeasi nota a concentrarii intregii viziuni asupra omului este si mentionarea doar in trecere a evenimentelor importante din viata unui om. Desi nu ar fi avut nimeni ce sa ii reproseze daca ar fi cuprins in film ritualuri de nunta, inmormantare, nastere sau anumite festivitati religioase cum e Puya - sarbatoarea adorarii zeilor hindu -, iar evolutia narativa ofera toate aceste posibilitati, asa cum face de exemplu Parajanov in Umbrele Strămoșilor Uitați (1965), Satyajit Ray renunta si la aceste elemente specifice pentru a surprinde doar esentialul.
Interesant si "mitul" trenului, element de progres si dezvoltare si un semnal ca pana si in acest capat de lume aflat la marginea padurii, schimbarea va veni. Tot aceasta masinarie, prevesteste si transformarea curiosului Apu, ce a ramas cu promisiunea surorii sale cum ca vor merge si vor vedea bestia mecanica ce lasa in urma o dara neagra de fum.
Concluzie: Acuzat pe nedrept ca este lent si ca prezinta elemente lipsite de importanta, primul film al Trilogiei lui Apu reda exact acele evenimente ce raman in urma unei persoane dragi ce a disparut. Neesentiale pentru unii, amintiri vii ce evoca persoana pierduta pentru cei rapusi de durere. Este inacceptabil sa nu faci o corelatie intre copilul Apu sau mama acestuia si urmele lasate de cea care a fost si va fi pentru ei Durga. Nota 9,08!

Ps. Privind din aceasta perspectiva, spuneti-mi, va rog, daca poveste nu capata un cu totul alt inteles.

Drama dintr-o maturizare fortata.
 

Aparajito (1956)
aka
The Unvanquished (1956)



Prima continuare a lui Pather Panchali (1955), caci trilogia se incheie cu cea de a treia parte intitulata Apur Sansar (1959), si lansat la doar un an distanta de predecesorul sau, Aparejito (1956) confirma delicata analiza pe care Satyajit Ray o aloca personajelor pe care le creaza. Mult mai animat ca primul, ca deh, Calcuta nu e satul indian ancestral, vatra de la care ia nastere viata in aceasta indepartata si necunoscuta tara si care a asigurat cadrul scenic in prima parte, pelicula despre care facem vorbire este exact pe gustul meu, evenimentele finalizandu-se intocmai cum, daca ar fi fost sa fiu intrebat, as fi spus ca vreau sa se petreaca si sa se finalizeze. Si totusi nu e Pather Panchali. Lipseste melodicitatea simplitatii si sfintenia copilariei din prima parte, imi lipseste natura si imi lipseste obarsia Indiei, cea autentica. Acolo saracia sau suferinta isi aveau timpul lor ca sa se consume. Totul era autentic si sincer acolo, chiar si rautatea fiind una pur umana. Durerea iti era impartasita de intreaga natura. Bucuria sau necazul, adica rasul sau plansul rasunau natural facand ca intregul spatiu sa freamate alaturi de personajul in cauza. Nu spun ca in aceasta a doua parte ar fi ceva fals sau prefacut; doar ca emotiile si deciziile ce trebuiesc luate sunt mai dificile si mai complexe.
Construit pe sentimentul vinovatiei, sequel-ul incepe cu imaginea de tata care nu mai e acelasi din prima parte. Desi inca mai transmite naivitatea enervant de molipsitoare, scena in care isi mananca laptele nu are cum sa nu te umple cu voie-buna, el totusi va face sacrificii mari, culminand cu cel suprem, doar ca sa ii asigure familiei traiul decent pe care tot el si-l impune ca fiind necesar pentru cei ai casei sale, dupa tragedia de care, cu siguranta, se simtea responsabil. Insa nu astfel se poate inlocui pierderea unui copil, iar viata nu va intarzia sa ii arate asta.
Drama dupa drama, viata acestei familii bengaleze pare pecetluita inca dinainte de a i se da o cat de mica sansa la fericire. Toata aceasta etapa din viata deja adolescentului Apu este una de trecere. Acum asistam la adevaratul drum pe care eroul nostru il va parcurge si care ii va asigura tranzitul de la copilarie la maturitate.



La fel ca si in prima parte, o alta prezenta feminina ii confisca prim-planul tanarului Apu si toata lumina reflectoarelor ce altfel ar fi trebuit sa se orienteze spre protagonist, sunt acum ale ei. Sarbajaya, mama lui Apu. Ea este de aceasta data personajul care va suporta egoismul si incapatanarea specifice tineretii. O incercare peste care incearca sa treaca cu stoicism.
Apu, (pronuntat Opu), nu se va trezi insa decat tarziu si desi toate par ca ii stau impotriva, viata insasi lasand impresia ca nu ii harazeste nimic placut in viitorul acestui baietandru, el va incerca sa ia cea mai inteleapta decizie din intreaga sa existenta.
Modificarea interioara a tanarului s-a produs si e ireversibila iar ritualurile traditionale sunt serios analizate acum de catre Apu. Si totusi hotararea lui va fi una profund emotionala si de ce nu, emotionanta.
Stilul in care este compus acest film este tot la fel de narativ ca si primul. Se diminueaza considerabil poezia din imagini, dar chiar si asa, cadrele expresive in care dialogul este de subordonat vizualului au o pondere semnificativa. Daca primul film se dedica strict celor 4 personaje plus bunica, acesta portretizeaza si viata sociala a anilor '20. Se parcurge putin sistemul educational, statutul femeii ramase vaduve in acei ani tulburi sau functionarea unui negot. Totul surprins pe pelicula si transmis posteritatii, dar mai ales totul incorporat perfect in corpul acestei povestiri, asa cum doar Satiajyt a fost capabil sa le exprime.
Concluzie: Un film de trecere intre un debut impresionant si o minunata incheiere, pe masura primei parti. Mult mai concis si mai calibrat pe actiune, chiar daca prin actiune se va intelege trecerea inexorabila a timpului si odata cu el, modelarea caracterului viitorului om, cap de familie si model la randul lui. O punte fundamentala asadar in trilogia lui Satiajyt Ray, Aparajito este filmul ce il va defini pe Apu ca persoana ori ca personaj in partea de incheiere. Nota 8,33!

Timp de 100 de minute am participat la cel de al 2-lea Razboi Mondial.
 

Dunkirk (2017)



Ca senzatie, ca atmosfera, filmul a fost extraordinar. A inceput abrupt si, dupa cativa pasi, alaturi de grupul de soldati englezi, bubuitul asurzitor de foc de arma te arunca direct in teatrul de operatiuni militare, cu tot cu fotoliu si, eventual, cu popcornul din dotare. Clar, e un film care trebuie urmarit in cinema, pentru ca o casa, indiferent de camera unde se va face vizionarea, fiind prea mica pentru asa un ecou, pentru asemenea detunaturi.
Putine dialoguri, personaje traumatizate si situatii limita. Totul gandit pentru a asigura o experienta socanta, de tipul celei suferite de soldatii acelor vremuri. Un specialist in domeniu spunea ca sonorul din film ar fi cu mult peste ceea ce auzeau si simteau soldatii, atunci, pe malul marii. Un camp deschis, asa cum este plaja, disipeaza mult din decibelii impuscaturilor de orice fel, fie arme, mortiere sau bombe. Insa, regizorul stie ca un sunet de calitate tine captiv privitorul in actiunea filmului, il terorizeaza si il tintuieste definitiv, aidoma copilandrilor-soldati, inrolati in siruri interminabile si innebuniti de groaza la fiecare suierat de glont sau uruit de avion.
Personajele sunt doar de moment, cu ele incepe actiunea filmului si cu ele se si termina. O viata de dupa imagine nu li se asigura. Sunt ca niste naluci care se dizolva dupa lasarea cortinei, devenind acei eroi necunoscuti pe langa statuia carora trecem zilnic, fara sa realizam ca si ei au fost, candva, persoane reale (au trait, au iubit si au suferit ca noi). Filmul insa nu se poate trece cu vederea tot atat de usor precum personajele din el. Oroarea razboiului, desi e un front vestic, lucrurile petrecandu-se mult mai profesionist fata de tot ce am vazut in productiile rusesti, de exemplu, ramane cu tine si te va marca intens. Nu e mizerie, nu e umilinta, nu e dezumanizare in cel mai profund grad, insa e frica; acea spaima aidoma mortii. In fond, asta e si "farmecul" acestei ultime productii a lui Nolan: ca nu iti umple capul cu povesti particulare. Solidaritatea ori patriotismul, dar nu cel verbal, ci unul practic, aplicat, reprezinta cheia acestei constructii de proportii aproape epice. Pacat de acel moment usor lacrimogen, frumusel, n-am ce sa spun, dar care cam trage filmul spre stereotipurile blockbuster-elor. Bine macar ca nu se intinde prea mult, ca dimensiune.?*
Prezentele feminine tind spre zero. In afara celor doua figurante, care au si cate o replica, nimic. Iar asta iarasi e bine. Si nu, nu sunt misogin, doar ca vreau sa vad un film barbatesc despre adevarata armata si nu despre indragostiti ce poarta poza iubitei, mototolita in captuseala mantalei. E un timp si pentru astfel de momente, dar nu acest fapt este surprins in film.
Am tot vazut laudata coloana sonora. Sincer, eu nu am prea sesizat-o pe parcursul vizionarii. In afara unor acompaniamente ce care amplificau actiunea, sunete in crescendo mai mult decat muzica in adevaratul sens al cuvantului, nu am sesizat altceva. Sau poate am fost eu prea prins cu de-ale razboiului si nu am mai dat atentie acestui aspect, desi ma indoiesc. Mi-a placut, totusi, acel ritm cardiac pe care fondul sonor l-a asigurat. Parea o bataie de inima din ce in ce mai rapida, gata-gata sa iti sparga pieptul, timpanele ori creierul. Toata aceasta orchestratie contribuie la cresterea tensiunii si nu diminueaza cu nimic starea de razboi care te cuprinde inca de la inceput.
Concluzie: Un film despre un caz real, care te introduce, in cel mai natural mod cu putinta, in mijlocul evenimentelor. Senzatia apasatoare de prezent este de neinlaturat si, prin ea, descoperi camarazi de arme, la limita sanatatii mintale ca si tine. Groaza, stresul, frica, lasitatea sunt omniprezente si asta intareste placerea sadica a vizionarii. Peste toate, ca un topping, vine sunetul, atentie, doar cel din sala de cinema, sunet autentic ce iti va face sa iti inghete sangele in vene.
Nota 8,11 pentru un film deosebit, realizat de un prodigios regizor, tanar si nelinistit. Big Like, Nolan !

Da. Am vazut si eu filmul azi si pot spune ca e cel mai atipic film regizat de Nolan. Incet, incet, tipul se apropie de maturitatea sa artistica. Daca e sa compari filmul asta cu primele lui filme, gen Batman Begins sau Prestige sau altele, diferenta e ca de la cer la pamant. Inca nu reuseste sa fie autentic 100%, in sensul se simt anumite influente mainstream in continuare, dar, oricum, e o imbunatatire masiva. Deja Nolan gandeste mai mult ca un artist-cineast si mai putin ca un 'asamblator' de cadre sau 'trickster' care cauta sa te surprinda la nivel superficial, pentru a te lasa dorind mai mult la un nivel artistico-emotional, ca sa zic asa. A inceput sa realizeze, incepand cu Interstellar si continuand acum cu acest Dunkirk ca poti transmite mai mult prin imagine, sunet, decat o poti face prin dialoguri, prin trucuri de montaj sau prin twist-uri mai mult sau mai putin inspirate.

La o adica, o scena in care vad un mic gest sau o anumita mimica pe fata unui personaj imi este mai utila pentru a intelege ceva despre acel personaj, decat o intreaga secventa de tip backstory in care imi este practic servit direct tot ce trebuie sa stiu despre el, despre viata lui, sau despre motivatiile lui, ca si cum regizorul vrea sa se asigure ca oricine va intelege exact ce trebuie despre acel personaj. Dupa mine, daca esti un regizor suficient de mare, 1) nu-ti pasa de cei care nu inteleg ce vrei sa spui, daca scopul tau nu este sa faci un film popular, si 2) stii ca audienta ta, cea pe care o vizezi, n-are nevoie de mai mult decat deja i-ai oferit prin imagine, sunet, unghiuri de filmare etc. La un moment dat, presupun ca te saturi sa faci filme mainstream si vrei si tu, ca regizor, sa te ocupi de un proiect care te bucura si te ambitioneaza mai mult pe tine, decat pe oricine altcineva. Cam asta zic eu ca e etapa prin care trece regizorul Nolan.

Nu stim mai nimic despre personajul lui Tom Hardy in film. Nu-i stim numele, nu-i vedem aproape nicio clipa fata. Uneori sunt cadre detaliu pe fruntea lui, a carei incruntare si destindere te fac sa intuiesti cam ce se petrece in capul si in sufletul lui. E sucifient. Stim deja ca cine a ajuns in acel moment, in acel avion, trebuie sa fie un anumit tip de om. Nu-i nevoie sa-mi arati flashback-uri in care sa-mi faci efectiv dovada caracterului lui. Simt deja ca-l cunosc pe omul asta. Ca regizor, daca ajungi sa transmiti mai mult, prin mai putine artificii, deja evoluezi. Daca ai nevoie de foarte mult material ca sa transmiti o idee, inseamna ca mai ai de munca.Nolan te face in filmul asta sa simti ca cunosti personajele fara a le cunoaste de fapt. Asta ii permite sa nu iasa din actiune, sa nu sparga atmosfera filmului cum s-ar spune, fara sa piarda din emotia pe care filmul reuseste sa o transmita aproape de la cadru la cadru. Pentru ca nu e o emotie transmisa explicit, ci sugerata.

Mi-a placut. Eu zic ca-i cel mai bun film al lui Nolan de pana acum, sau cel putin asta e senzatia pe care am avut-o la prima vizionare. Peste Interstellar si destul de mult peste The Dark Knight.

Cea mai romantica scena filmata vreodata.
 

Apur Sansar (1959)
aka
The World of Apu (1959)



Dupa o prima parte poetica, in care toate cadrele, toata povestea, toate imaginile aveau o anumita incarcatura artistica si o continuare pragmatica in care accentul cade strict pe latura practica a vietii, apare aceasta incheiere, unde dragostea si chiar speranta incarca atat de tare atmosfera, incat doar vizionand poti intelege sublimul situatiei.
Tot o drama, dar o drama a iubirii adevarate, filmul contine, probabil, cea mai romantica scena din istoria cinematografiei. Momentul trezirii de dimineata are, pe langa magia tineretii si amorul specific unui cuplu aflat la inceput de drum si un umor cum nu am mai intalnit.
Biografia, caci intreaga trilogie este un biopic in trei parti, este acum limpede prin insasi vobele protagonistului, personaj care rezuma primele doua parti in cea mai pura si frumoasa forma, pe care doar parintele acestui film era capabil sa o transmita.
Filmul se intoarce din nou acolo unde a inceput, in satul idian. Nu e acelasi loc cu cel de obarsie al lui Apu, dar este la fel de reprezentativ ca acela. Acolo timpul trece greu si obiceiurile par ca nu se schimba niciodata. Apu are si o reactie pe masura gandirii arhaice a acelor oameni atunci cand isi intreaba prietenul daca se intorc in evul mediu. Inutila reactie, asa cum singur isi va da seama. Satul isi are propria lui viata, propria lui stiinta, o lume paralela in care orice lucru se explica simplu si pe intelesul tuturor. Nu are rost sa cauti explicatii atata timp cat exista cate o zeitate care sa aiba in grija fiecare lucru si fiecare etapa din viata unui persoane.
Interesant e ca omul de stiinta Apu este mai atras de litere decat s-ar fi lasat sa se intrevada din cea de a doua parte. El compune, recita si citeste cu patos. Tot el descrie dragostea fara sa fi iubit macar, doar asa cum si-a imaginat-o din scrierile celor pe care i-a citit deja. Insa totul se schimba cand decide sa se lase imbratisat de credintele si obiceiurile acestei superstitioase societati rurale. Ea, spiritualitatea, isi recastiga locul pe care si-l facuse inca din vremea copilariei, vreme cand asista de pe acoperisurile constructiilor situate pe malul fluviului Gange la serviciile religioase pe care tatal sau le practica.



Desi constituie o noua drama din viata celui ce da numele intregii trilogii, filmul este unul eminamente pozitiv. Viata insasi reprezinta o binecuvantare a naturii, a divinitatii, a orice exista si guverneaza regulile acestei lumi, indiferent de credintele fiecaruia. Sau mai bine zis, indeplinind credintele fiecaruia, fie el naturalist, om de stiinta, persoana religioasa, etc.
Pelicula este mult mai cizelata ca si stil, notandu-se mult experienta deja acumulata de Satyiajit in cele 4 proiecte anterioare acestuia. Montajul este neted, imaginea curata si cinematografierea expresiva, cu mult fata de primele doua parti.
Doar ca nu i se da ragaz umanului sa si exprime ceea ce simte. Evenimentele sunt abundente, mai fura din timp si ritualul de nunta ce este descris destul de amanuntit, asa ca omul, detaliul ce il plaseaza pe regizorul indian intre cei mai profunzi umani regizori, are spatiu putin ca sa se manifeste.
Concluzie: Emotionanta si molipsitoare poveste de dragoste, minunat presarata cu momente romantice de o autenticitate imposibil de reprodus, filmul este o sarbatoare pentru oricine este sau a fost macar o data indragostit. Nota 9,09!
Concluzie trilogie. Este una din rarele colectii de filme ce se poate grupa sub un singur element definitoriu. Aici e cazul personajului principal Apu, caruia i se descrie viata autentica, asa cum e ea traita si resimtita de orice indian de conditie medie. Saracia, lipsurile, chiar si moartea fac parte din cotidian si formeaza omul, pregatindu-l sa inteleaga viata la adevarata intensitate la care si trebuie traita.
Satyiajit Ray realizeaza o trilogie a sarbatoririi darului de a fi viu, un indemn de a aprecia familia si o demonstratie ca oricate lovituri ti-ar da destinul, cineva acolo sus te vegheaza si isi revarsa harul sau peste ceea ce vrei sa infaptuiesti.

Orasul se schimba iremediabil;doar Lou se incapataneaza sa-l tina la fel in inima lui
 

Atlantic City (1980)



Este povestea unui oras incarcat de istorie, dar care e pe cale sa si-o piarda, pentru a face loc noului, comercialului ori nevoilor actuale. Un om fara istorie, dezamagit de propriul trecut, plafonat, dar care chiar daca e la varsta senectutii, 70 ani, simte ca poate schimba ceva, daca nu pentru cei din jur, atunci, macar pentru el insusi. Si astfel sa poata reinvia, chiar si pentru un moment, astfel incat sa isi imbogateasca trecutul, cel atat de fad si de banal in cazul lui.
Louis Malle realizeaza un film document, ramas pentru istorie, o marturie a ceea ce a fost. Reuseste intr-un mod unic sa imbine patina timpului trecut, sa pastreze farmecul si nostalgia acelor vremuri, amestacand totul cu aerul nou ce tinde sa-l inlocuiasca pe cel atat de rarefiat al unui timp demult apus. Creat in asa fel incat sa poata surprinde transformarile unei decade intregi, anii '70, filmul s-a adaptat in permanenta cu unicul scop de a imbina vechiul Atlantic City cu cel nou, ce se intrevede din ruinele cladirilor demolate la cerere sau din santierele rasarite pretutindeni. "I improvised more than I usually do, but it had to do with the material and the fact that we were constantly adjusting to what was going on in Atlantic City" declara Louis Malle in cartea sa Malle on Malle. Tot el marturiseste ca a cautat sa surprinda tot ceea ce era istoric, tot ceea ce era unicat, doar pentru a ramane ca marturie surprinsa pe celuloid si astfel sa fie vazut peste veacuri. A schimbat un cadru al unei scene doar pentru a surprinde pe fundal demolarea unei anumite cladiri. A cerut expres ca scena de pe peronul autogarii sa fie filmata in vechiul amplasament al celebrei linii 720B a companiei TNJ, chiar daca aceasta, la acea vreme era dezafectata. Ba mai mult, a pus soferul sa imbrace un costum original al soferilor de autobuze din perioada cand aceasta statie era functionala. Mai e si celebra constructie Lucy. Acel elefant gigantic, imobil construit in 1881, si care in acea perioada tocmai fusese renovat, dupa ce se pusese in discutie chiar demolarea lui. Acum cladirea a intrat in patrimoniul National Register of Historic Places. Pentru acest caz special, Malle a creat in finalul filmului un cadru dedicat acestei ciudate constructii care sa ii captureze unicitatea pe pelicula asa cum a facut cu mai toate cladirile cu valoare istorica sau culturala din orasul situat pe coasta Atlanticului de Nord. Legat de scena uciderii sotului lui Sally, (Susan Sarandon), din parcarea supraetajata cu lift, Malle declara: "an absurd structure I have never seen anywhere else. It was so inconvenient, but it was typical of the place..."
Scenariul semnat John Guare propune in idilicul decor despre care deja am vorbit si o poveste captivanta a unui pseudo-erou ce isi cauta cu ultimele forte gloria si nemurirea. Usor erotica, povestea seamana cu cea a unei ultime lovituri date vietii. O agatare de cea din urma sansa de a deveni cineva sau ceva de care macar cunoscutii sa isi mai aduca aminte. Burt Lancaster pare ca isi ecranizeaza chiar finalul propriei viati. Asemenea lui Lou, actorul ce desi a mai profesat inca 10 ani dupa ce a incheiat filmarile la acest film, pare aici ca si-a jucat incheierea pe care o merita o adevarata legenda a tografiei.



Jocul actoricesc, desi impecabil, este umbrit de valoarea istorica a ceea ce filmul a surprins in interiorul imaginilor sale. Dar, sa reamintim totusi, ca vorbim de un film nominalizat la premiile Oscar, sectiunea Cel Mai Bun Actor Principal. Ba mai mult, filmul este unul dintre putinele din istoria de aproximativ 100 de ani, de cand se decerneaza aceste distinctii, nominalizat la toate cele 5 categorii importante ale ravnitelor statuete: Cel mai bun Film, Cel mai bun Scenariu, Cel mai bun Actor in rol Principal, Cea mai buna Actrita in rol Principal, respectiv Cel mai bun Regizor.
Concluzie: Un film de vizionat, bun spre foarte bun, cu o actiune inchegata, cu multa nostalgie dar si cu mult sentiment. Un 7,67! pentru o productie marca Louis Malle.

Filme bune recomandate
 

La Grande Vadrouille (1966) – Marea hoinăreală
Regia: Gérard Oury
Distribuția: Bourvil, Louis de Funès, Claudio Brook


Realizat în 1966, la mai mult de 20 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ‘Marea Hoinăreală’ a lui Gérard Oury este semnificativ pentru o etapă în evoluţia filmelor franceze (şi nu numai franceze) despre războiul care devastase Europa şi întreaga lume. Distanţarea relativă, abandonarea tonului propagandistic şi începutul înlocuirii cel puţin în parte a urii şi dispreţului faţă de foştii inamici germani cu ridicolul nu erau în 1966 lucruri complet noi. Îmi amintesc de ‘Babette pleacă la război’ al lui Christian-Jaque cu Brigitte Bardot in rolul principal, care îl precedase cu şapte ani. Cu toate acestea, în acest film despre trei aviatori britanici al căror avion în misiune deasupra Germaniei fusese doborât şi ei se salvează paraşutându-se în Parisul ocupat, pentru a fi salvaţi de o bandă de civili francezi, printre care un dirijor de operă (Louis de Funès), un zugrav umil (Bourvil) şi o păpuşăreasă blondă cu ochi albaştri (Marie Dubois), inamicii germani sunt încă răi şi proşti. Va fi nevoie de un timp pentru ca „germanul bun” să apară în filmele de război şi chiar şi mai mult timp pentru recunoaşterea cinematografică a colaborării unei părţi din francezi cu ocupanţii. Între timp, francezii sunt cu toţii băieţi buni. Sau fete bune. Sau călugăriţe bune.
Filmul s-a bucurat de un succes uriaş. În fapt, a fost de la lansarea sa în 1966 şi până prin anii 2000, cel mai de succes film francez al tuturor timpurilor, filmele cu Bourvil şi mai ales cu Funes bucurandu-se de mare popularitate, dar am citit şi despre fanii de film din China, de exemplu, unde filmul a avut un succes imens,insa mai târziu,după sfârşitul Revoluţiei Culturale. În mare măsură, succesul se datorează prezenţei pe ecran a celor doi mari actori de comedie ai cinematografiei franceze din acea perioadă – Louis de Funès şi Bourvil. Ambii au fost vedete uriaşe. Gérard Oury îi adusese împreună pe ecran într-un film anterior şi apoi a scris scenariul ‘Marii Hoinăreli’ special pentru ei. În acest film cei doi sunt împreună pe ecran pentru cea mai mare parte a timpului, calităţile comice ale celor doi se amplifică reciproc, ‘chimia’ dintre ei este evidentă şi la fel este şi plăcerea de a juca împreună.

Nota: 7/10

- video -
https://www.youtube.com/watch?v=J2kbFh9MrnE

Filme recomandate
 

Sully : Miracolul de pe râul Hudson/2016.

Pentru amatorii de fapte istoric/reale,este de spus că în ianuarie 2009, căpitanul Chesley „Sully” Sullenberger al zborului 1549 al US Airways a fost nevoit să aterizeze forțat pe apele râului Hudson din New York, după ce, în urma impactului cu un stol de păsări, aeronava a pierdut ambele motoare. Imaginați-vă, dacă puteți, impresia lăsată de cuvintele căpitanului la doar câteva secunde după ridicarea avionului de pe pistă: „Pregătiți-vă pentru impact!” Însă toți cei 155 de pasageri au supraviețuit impactului cu apa. La sfârșitul anului, căpitanul Sully a ocupat locul 2 în topul „eroilor” anului, publicat de revista Time.
În Sully, povestea aterizării forțate,după problemele tehnice,neprevizibile, menţionate, pe râul din mijlocul orașului New York. (și nu a „prăbușirii”, după cum subliniază eroul principal la un moment dat) este spusă retrospectiv, în contextul anchetei care a urmat incidentului și care încearcă să-l scoată pe căpitanul aeronavei vinovat. În Sully, actorul Tom Hanks are o partitură care îl menține permanent în centrul atenției, celelalte personaje — soția pilotului, copilotul (Aaron Eckhart, în rolul lui Jeff Skiles),precum şi cei care investighează incidentul aviatic — fiind secundare.Sully este un om simplu, modest, care nu se simte deloc erou, rămânând surprins în fața manifestărilor entuziaste și emoționante ale celor din jur. Din punctul lui de vedere, este doar un om care și-a făcut datoria.
Clint Eastwood dă încă o dată lecții unora dintre regizorii tineri despre cum trebuie spusă o poveste, chiar și una fără mare potențial, odată ce este cunoscută publicului, și despre cum poți trezi încă emoție vie în spectator relatând un eveniment real, iar faptul că Sully a fost filmat cap-coadă în format IMAX contribuie la amplificarea efectului imaginii asupra spectatorului.
Sully este un film despre deciziile majore care trebuie luate într-un timp foarte scurt (secunde, în cazul acesta) și de care depind vieți omenești. Este un film-portret-de-erou.
Cronicile și criticii de film clasează Sully ca film mediu (3 stele),dar regizorul,scenariul şi protagonistul principal,precum şi trăirile spectatorului în sala de cinema în cele aproximativ 100 de minute ale peliculei,demonstrează că este un film cu mult peste mediu.
Nota 7,5.

http://www.imdb.com/title/tt3263904/

Nu stiu altii cum sunt.., insa Truffaut e din nou copil in acest film semi-biografic.
 

Les quatre cents coups (1959) (Les 400 coups)
aka
The 400 Blows (1959)



Nu o sa ma aventurez in a descrie importanta avuta de film in istoria si evolutia cinematografiei nici a celei franceze si nici a celei mondiale. Nu am o imagine atat de limpede a perioadei pre Noului Val Francez si a celei de dupa. Filmografia mea e atat de amestecata incat nu pot sa realizez impactul la adevarata lui magnitudine, iar 400 Blows nu e un proiect radical cum a fost, de exemplu, cazul, „A bout de souffle” (1960).
Vis-a-vis de mesajul profetic care i se atribuie acestei pelicule o sa iau iarasi distanta. Interogatia "Ce se va alege de aceasta tara peste 10 ani?" rostita cu naduf de pedagogul de scoala veche al lui Antoine si care la fix 10 ani, cel putin pentru o anumita parte a publicului, s-a adeverit in miscarea studenteasca cunoscuta sub numele de "mai 1968", in perceptia mea nu realizeaza nici o conexiune intre ideea in care a fost ea rostita in film si evenimentele sociale din Franta anului '68. De cate ori nu am auzit si noi, din gura tot la fel de invechitilor nostri dascali, aceeasi prorocie fatalista?
In schimb, o sa ma opresc doar asupra operei partial biografice si, cum spunea prof. David Melville, narata la persoana I. Un crampei al unei existente ce nu isi propune sa moralizeze sau sa critice sisteme educationale ori modele parentale. Este pur si simplu o evocare a unei etape de viata, de formare si de dezvoltare a celui ce va fi cunoscut in viitor ca François Truffaut, parintele cinema-ului modern francez, demnul continuator al neorealismului italian si al umanismului lui Satyajit Ray. Acelasi rationament, daca e aplicat, ar trebui sa ne determine sa il compatimim pe Creanga si sa ii blamam familia pe care, cu atata emotie, o evoca in scrierile sale; si nu cred ca e cazul. Ca nu a fost o familie perfecta, ca au existat disfunctionalitati sau elemente ce sa fi cauzat un anumit tip de comportament al viitorului tanar, asta e fara urma de indoiala. Dar nici o clipa, Truffaut nu isi judeca parintii, cu atat mai putin sa emita, prin intermediul acestui film, sentinte acuzatoare asupra celor ce, asa cum s-au priceput ei mai bine, l-au crescut si educat.
Les quatre cents coups (1959) este filmul unui regizor matur, chiar daca acesta e doar debutul intr-un lungmetraj, realizat si exprimat in idioma proprie copilariei nostaligice. Indiferent de greutatile intampinate (titlul realizand, pe langa semnificatia standard a expresiei "les 400 coups" - "to raise the hell" adica "a scapa de sub control" si un joc de constructie ce trimite cu gandul la loviturile pe care viata le harazeste cu atata darnicie unora dintre noi), tonul filmului este usor jovial, exact maniera prin care vede un copil viata sau in care un adult isi evoca anii petrecuti in casa parinteasca. Chiar momentul sustragerii masinii de scris are valente comice, nedimensionate pe masura importantei faptei si, mai ales, a consecintelor viitoare. Singurul moment de reflectie matura si de detasare toatala a regizorului fata de personajul alter ego este acela al imbarcarii in masina de escortare a detinutilor, pentru a fi transportat catre scoala de corectie. Privirea pierduta aruncata printre gratii, ce pare ca se desparte si spune adio definitiv unui oras pe care eroul nostru l-a indragit si care cu siguranta ca, pana la intoarcerea sa inapoi, se va fi schimbat iremediabil, ori care se desparte de o lume in general sau, de ce nu, un adio copilariei naive si rebele, este scena cu cel mai mare impact emotional. Nici macar finalul, cu acel stop-cadru avand in fundal marea, unde se poate citi pe chipul lui Antoine, (Jean-Pierre Leaud), panica unui viitor incert si total necunoscut, nu poate rivaliza prin dramatism cu acest episod melancolic, plin de regrete si durere.
Multe dintre scenele prezente in acest lungmetraj sunt reprezentative pentru generatii trecute sau pot deveni material de analiza socio-umana. Sedinta cu psihologul este importanta in a intelege ce anume se intampla in sufletul tanarului personaj. Modul in care acesta insira faptele, parand ca citeste de pe o foaie un rezumat al unei alte vieti, nu cea proprie, demonstreaza o tarie de caracter si o forta de detasare cum putine persoane poseda. Oricare ar fi fost viata acestui tanar, oricare ar fi fost mediul din care ar fi provenit, aceasta explozie de personalitate s-ar fi manifestat mai devreme sau mai tarziu. Din fericire pentru copilul Truffaut, ea s-a concretizat prin refugiul in sala de cinema, lucru ce ulterior se va dovedi ca definitoriu pentru intreaga sa existenta. Tot la aceasta scena, interpretarea este peste puterea mea de intelegere. Cum de un tanar debutant, un pusti, un copilandru, poate sa tina un monolog atat de cursiv si de bine gesticulat, nu o sa pot intelege niciodata. Un joc actoricesc din partea lui Leaud aproape de perfectiune.
Concluzie: O minunata retrospectiva in lumea trecuta, a unei copilarii dificile, dar care ulterior a creat un artist desavarsit. O poveste de viata, o lectie pentru copii si parinti deopotriva. Nota 9,22!

Un terariu cu exponate pentru un studiu al incidentei faptelor reale intr-o
 

viata a noastra doar imaginata. .

Yi Yi (2000) aka A One and a Two (2000))



Regizorul lui Brighter Summer Day (1991) recidiveaza cu acest Yi Yi (2000), o analiza a unei lumi construite intr-un vas petri. Din postura noastra de spectatori, nu avem cum sa ajungem in acel univers steril; putem doar sa privim distanti la cum evolueaza acea colonie de vietati ce constituie obiectul acestui studiu. Familia Jian din orasul Taipei, capitala Taivanului, o familie instarita, este centrul acestui micro-univers. Edward Yang alege o maniera de pozitionare a camerei, de redera a intrigii, deloc conventionala si pe care orice alt director incearca sa o evite. In viziunea unui creator de film, a nu-ti aduce spectatorul in poveste, a nu-l introduce si capta, e un esec garantat. Nu si in cazul de fata unde acest lucru este un deziderat. Cum in interiorul incubatorului nu putem patrunde, experimentul insusi riscand sa fie compromis, ne ramane sa aruncam o simpla privire exterioara, de departe. De multe ori scena e filmata din afara incaperii unde sunt protagonistii. Alte ori chiar din afara locatiei, de dupa vreun geam, o vitrina ori de partea cealalta a strazii. Mai sunt imagini captate parca pe ascuns, de dupa rafturi sau alt obiecte de mobilier. Prezentarile panoramice, de la inaltime apar si ele in cateva randuri. Ideea e ca prim-planurile sunt aproape inexistente; gros-planul si cu atat mai mult cel detaliat, chiar nu exista. In aceeasi idee de impingere in exterior sunt si acele imagini in care personajele sunt privite prin monitoarele camerelor de securitate or utilizandu-se o filmare a reflexiei lor din oglinda sau geamul incaperii. Absolut orice mijloc la care a putut Yang sa apeleze a fost folosit, unicul scop fiind acela de a ne tine pe noi deoparte. Iar ca indiscretia noastra sa nu devina carcotasa, anumite sunt anulate, suprapunandu-se peste ele replici ce normal, ar trebui sa urmeze in linia cronologica a actiunii; dialoguri din secventa imediat urmatoare celei asupra careia camera inca mai insista. Scena de la maternitate, pe care am trebuit sa o reiua pentru ca nu intelegeam ce legatura are subtitrare cu ceea ce se reda pe ecran, iti lasa un gust de discutie privata la care nu ai nevoie sa asisti. Bunul simt insusi pare ca iti cere sa parasesti incaperea.
Ca senzatia de lipsa de interactiune sa fie maxima, in momente cheie, filmu nici nu prezinta imagini de la acele intamplari. Si mai extrem, privirea regizorului se pironeste in vreun perete, (ochiul cineastului fiind sinonim cu obiectivul), actiunea petrecandu-se dincolo de zidul respectiv. Nu vom afla niciodata ce s-a intamplat in baie cu A-Di, de exemplu. A fost sau nu un act sinucigas? Certitudine nu vom avea niciodata, insa banuiala noastra e mai presus de speculatii chiar si in lipsa acelor dovezi video explicite. Bunica de asemenea sufera accidentul in lipsa noastra sau a oricarui alt martor.
Consider acest film ca fiind un exepriment efectuat direct pe oameni. Oricine poate sa devina cobai daca isi pune exact intrebarile indicate de pelicula. Fiecare individ, (a One), are o viata visata, o viata traita doar in minte si apoi varianta reala, cea care nu mai poate fi schimbata, unde indiferent de ce doresti, esti obligat de situatie si de neprevazut sa interactionezi si cu un al doilea om, (a Two), persoana apropiata sau pur si simplu intalnita inopinat, si care iti influenteaza ducerea la indeplinire, in maniera pe care doar sperai sa o faci, a planului respectv.
Apare si intrebarea daca o anume actiune din trecut, abordata altfel, putea sa schimbe ceva din situatia actuala. O decizie luata altfel, alegerea cea buna dupa cum pare ea vazuta azi, ar fi imbunatatit starea noastra de azi? Ne-ar fi asigurat fericirea? Curajos, Edward Yang lasa sa se intrevada un raspuns surprinzator. Regizorul nu se fereste sa afirme prin intermediul realizarii sale, credinta sa ca o decizie luata altfel in trecut ar fi avut aproape acelasi deznodamant pentru prezent. Omul are o cale, o chemare sau mai fortat spus, un destin. El se implineste indiferent de cum actionam in momente pe care le credem cheie si care pare ca depind de noi. E si motivul pentru care Kelly trebuie sa treaca peste sentimentul de vina ce o chinuie. Chiar daca a lasat un lucru inceput si neterminat, asa cum lasam multe pe durata unei vieti, nimic din ceea ce s-a intamplat nu a fost cauzat de ea.
Concluzie: O confruntare intre dorinta si realitate, intre vis si posibilitate. Filmul paradoxurilor in care cel mai dezorientat si rezervat personaj defineste si cele mai multe maxime. "Adevarul vazut doar pe jumatate" sau "imposibilitatea cunoasterii a ceea ce stie celalalt" sunt cugetari care iti raman de luat la pachet pentru acasa. Nu e el singurul personaj care lanseaza astfel de teme cu substrat filosofic. Apologia "fricii de nou, de schimbare" pe care o face Ota constituie si ea unul din punctele forte ale scenariului. Intreaga idee de a privi viata e genial explicata si argumentata. Un film al destinelor surprinse intr-un moment aparent aleatoriu si care lasa impresia ca se indreapta spre necunoscut, fara o tinta precisa. Personajele principale suntem toti.
Nota 8,04!

Omul inseamna dragoste, dragostea sacrificiu, sacrificiul e principala conditie umana
 

The Human Condition I: No Greater Love (1959)
+
The Human Condition II: Road to Eternity (1959)
+
The Human Condition III: A Soldier's Prayer (1961)



Nu este un film greu de urmarit ( 3 parti, fiecare avand cate 2 capitole, in total peste 9 ore ), in pofida multitudinii de pareri care afirma asta si pe care o sa le gasiti exprimate pe marginea acestui film, asta in cazul in care o sa cautati recomandari sau detalii despre calitatea operei lui Tobayashi. Actiunea decurge bine, naratiunea neavand momente de lancezeala iar ritmul este alert, atat de alert cat ii e necesar unui film dedicat introspectiei si analizei firii omului ce vrea sa isi depaseste conditia. Exceptie poate sa faca ultima parte, cea in care filmul capata un caracter meditativ pronuntat, usor poetic si unde reflectia este omniprezenta. Dar si acolo, doar capitolul al 2-lea in partea lui finala. Pentru ca in rest intriga ia o turnura surprinzatoare de la scena la scena iar actiunea gradual dozata atinge climaxuri greu de imaginat cu doar o secventa mai inainte. Insa, daca intelegi ce reprezinta acel cantec de lebada cu care se incheie intreaga istorie, nu ai cum sa il parasesti pe Kaji, (Tatsuya Nakadai), lasandu-l singur in acea imensitate alba, rece si pustie, doar pentru simplul motiv ca filmul nu mai e la fel de antrenant ca pana atunci.
O sa concentrez toate cele 3 parti intr-un singur corpus de analiza, pentru ca a desparti studiul evolutiei umanitatii eroului principal, consider ca ar fi gresit si ar fragmenta intelegerea tabloului general.



No Greater Love, (partea I), asigura inceputul de poveste tipic, cliseistic daca e sa fiu sever in analiza, unde lumea ideilor este una imaculata, pura si casta. Inflacararea din discursul lui Kaji, idealismul ce rezulta din lucrarile sale ajutat de avantul inconstient al unei tinereti din care lipseste cu desavarsire experienta, par capabile sa rastoarne regimuri totalitariste doar pentru ca autorul imatur sa poata sa demonstreze ca dreptatea este de partea lui. Beneficiind de indulgenta si intelegere in ceea ce priveste naivitatea si sinceritatea de care da dovada in cele expuse in rapoarte, superiorii ierarhici decid sa ii ofere oportunitatea de a pune in practica toata aceasta teorie careia ii lipseste aplicativitatea. Libertatea de a gandi si oportunitatea de a implementa o idee contrara unei politici de stat, nu este deloc apreciata de tanarul intelectual, cel putin nu la inceput. Ea va fi constientizata si regretata amarnic ulterior, la modul cel mai brutal cu putinta, cand omul idealist se va izbi frontal de zidul format din acele caractere limitate si marginite intalnite in special la indivizii ce formeaza patura muncitoare, suflete dezumanizate si injosite. Tot la capitolul ingratitudinii pe care o manifesta visatorul nostru personaj, intra si inconstienta cu care tanjeste dupa regulile si idealurile taberei adverse, nestiind probabil ca o atitudine rebela ca a sa, de cealalta parte a baricadei, in comunismul cu iz dictatorial, ar fi fost sever pedepsita.
Primul impact cu realiteatea este si cel mai tulburator. Dupa contrele pe care le are cu feudalii stapani de sclavi, forta de munca fiind in mana lor o marfa pe care au puterea sa o negocieze doar cu gandul la propriile avantaje ce pot fi obtinute, Kaji isi tradeaza inocenta si simplitatea inimii chiar la poarta lagarului de concentrare, unde intr-o discutie cu directorul general, la intrebarea "Ce isi doreste un detinut?", raspunde ca din carte: "Libertatea!". Rasul natural, lipsit de sarcasm pe care directorul nu si-l poate stapani si etichetarea interlocutorului sau ca fiind "un poet", ne asigura noua, privitorilor, perspectiva generala sub care trebuie sa intelegem si sa cantarim toate actiunile intreprinse de noul responsabil cu imbunatatirea conditiilor de munca din cadrul societatii miniere. Raspunsul corect pe care experienta multor ani de conducere i l-au dezvaluit sefului si pe care acesta ar fi asteptat sa-l auda din gura subalternului sau este pe cat de vulgar ar putea parea la o prima auzire, pe atat de pertinent si practic cum se va dovedi ulterior: "femei", detinutii vor femei, asa cum si femeile vor barbati; postulat ce guverneaza lumea si pe care, pentru a-l cunoaste, nu ai nevoie de studiu sau scoala. Tocmai ce am asistat la botezul in viata adevarata al protagonistului, cea din afara manualelor si momentul in care el trebuie sa isi incalce principiile si sa mearga sa contracteze serviciile unor doamne de companie, fiinte ce sunt constranse sa practice aceata "meserie" la fel ca cei pe care el decide sa ii protejeze; oamenii lui, proiectul lui, sansa lui de a dovedi tuturor ca mentalitatea este cea care trebuie schimbata. E si prima modificare a structurii interioare a acestui om aflat la primii sai pasi in lumea exterioara, cruda si haina, gata sa il devoreze pe cel slab; prima abatere de la filosofia sa de viata cu care venise inarmat in aceasta lume dusmanoasa si conservatoare.



Astfel de metamorfozari ale unor convingeri dezinteresate si sincere care au menirea de a revela valoarea adevarata a oricarui sistem de guvernare indiferent despre care ar fi vorba, indiferent de ceea ce se credea inainte despre ele, se intalnesc pe toata durata peliculei. (ceva asemanator ciclului de cugetari a lui Petre Tutea care spunea: "daca pana la 30 de ani nu esti de stanga, n-ai inima; daca dupa 30 de ani mai esti de stanga si nu esti conservator, nu ai creier.")



In Rugaciunea unui Soldat, a 3-a parte a trilogiei, contactul direct cu invadatorul, intalnirea fata in fata cu cei ce veneau dintr-un regim autoproclamat corect si umanist, sistem atat de venerat de protagonist, asigura ultima lovitura, cea de gratie, ce va surpa din temelii intreaga constructie de valori din mintea romanticului nerealist si o va reconstrui pe o fundatie noua, credibila si rezistenta in fata oricaror incercari pe care viata sau societatea i le poate oferii pe viitor. Aceleasi practici inumane, aceleasi modalitati de a exploata si de a profita de pe urma unor semeni si acelasi comportament crud, ii provoaca lui Kaji un soc. El "ar fi avut atatea sa le spuna" acestor oameni veniti din lumea noua, incat "i-ar fi luat intreaga noapte". Insa ei petrec fara sa le pese de muncitorii ostatici de razboi, exact asa cum faceau odata proprii sai compatrioti. Nu e nici o diferenta intre cele doua culturi, intre cele doua doctrine ce se dovedesc pure teorii.
Kobayashi se foloseste de personajul sau pentru a surprinde un anume tip de umanism, cel sincer si provenit din convingere. Singura lui provocare consta in a-l aseza pe baze solide, lucru posibil dupa o maturizare in timp, treptata si dureroasa, tinand cont de contextul istoric in care actiunea se desfasoara. Nicio doctrina nu asigura prin ea insasi respectarea nediscriminatorie a drepturilor cetatenilor, acea umanitate pentru care Kaji este dispus sa isi dea si viata ("you seem willing to pay the fare, no matter ho high")
Revenind la prima parte, probabil cea mai valoroasa dintre cele trei prin modul in care este ea construita si realizata, remarcam imaginile cu un puternic impact vizual, Kobayashi valorificand la un nivel artistic impresionant, peisaje aride si nepropice unei opere cinematografice in care decorul ar trebui sa impresioneze. Astfel se realizeaza adevarate stop-cadre cu o valoare picturala mare, autentice tablouri ce vor ramane posteritatii ca reprezentative pentru intreaga arta filmica. Si da, ma refer in primul rand la acele siluete sleite ce suie pantele de grohotis, imagine ce a fost asociata de multe ori cu cea a unei colonii de furnici. Simpla dezvoltare a semnificatiilor acestui singur 'frame', in abordarea unui specialist, ar umple pagini intregi de analiza si cu siguranta ca nu si-ar epuiza toate intelesurile. Cover-ul bulk-ului din Colectia Criterion este asigurat chiar de aceasta reprezentare, definitorie pentru intreaga trilogie.



Am apreciat mult montajul tonal al acestui film, putin mai diferit fata de cum se defineste el in linii mari. Prin aceasta maniera de editare, nu se urmareste strict manipularea si crearea de emotie cu orice mijloace. El vine cumva natural, impus de cadrul ales. Nefolosirea ritmului sau a manipularii spatio-temporale in ideea de a impune o stare anume spectatorului ce vizioneaza aceasta pelicula, desi vorbim de un film din care razboiul isi ia tributul lui iar figurantii sunt cu nemiluita, plaseaza aceasta realizare mult deasupra a tot ce s-a realizat tratand astfel de momente triste din istoria omenirii. Kobayashi stie ca trebuie sa transmita o poveste despre conditia umana si ca aceasta conditie rezida in dragostea pe care o fiinta o poate resimti. Dragostea de semen, de tara, de sotie, dragostea de viata in general este cea care il defineste ca om. Protagonistul va realiza si el acest lucru, singur, independent, cumva de capul lui si nu datorita unei impuneri a povestii. Insa o va face tarziu, abea dupa ce s-a debarasat de toti cei ce prin inumanitate ii umbreau bunatatea, compasiunea, omenia lui. Iubirea este cea care l-a tinut in viata si tot prin ea a indurat tot ce i-a fost oferit cu atata darnicie de inepuizabila rautate a lumii.
Ca tot am convenit asupra caracterului emotiv al acestei productii sa apreciem cenzura pe care regizorul si-a impus-o singur, de a nu abuza de imagini cu un puternic impact vizual. Bataile sunt simulate, loviturile neprezentadu-se aproape deloc, oamenii decapitati sunt astfel prezentati incat duc cinematografia si imaginea aproape de perfectiune, iar prin incadrare ideea se contureaza singura rezultand doar efect nu si repulsie.
Concluzie: Impecabil ecranizat, artistic filmat si inteligent montat filmul lui Takayashi transcede doctrinele si ajunge datorita mesajului sau pur umanist direct la publicul de pretutindeni. Ideea iubirii care indeplineste toate conditiile necesare unei comportari umane este noua in peisajul artistic al vremii si foarte bine exploatata. Conditia eroului, devierile sale de la calea autoimpusa, evolutia sa ca fiinta, fac din acest pesonaj unul palpabil si adevarat, usor acceptat si adoptat de catre public. Crimele de care se face vinovat, vin la pachet cu acest personaj real, fiind si ele percepute de privitori ca dureros de necesare pentru a asigura transfigurarea eroului.
O productie grandioasa, cum doar cinematografia poate sa ofere. Nota 8,98!

Un film bun si o intrebare aproape imposibila.
 

Storm of the Century (1999)



Tocmai ce am revazut probabil cel mai autentic proiect horror realizat dupa o scriere a lui Stephen King, chiar daca materialul ce sta la baza proiectului de fata a fost realizat direct pentru film si nu provine dintr-o carte a renumitului scriitor american, asa cum ne-a obisnuit regula de pana acum sa se intample. E adevarat ca au fost si alte ecranizari dupa cartile acestui autor si care mi-au suscitat interesul, apartinand tot genului mai adineauri pomenit, cum ar fi: The Mist (2007), Carrie (1976), The Dead Zone (1983) sau noul It (2017). Doar ca o atmosfera comparabila cu cea rezultata in urma citirii unei opere literare, numai vizitand fictivul orasel Little Tall Island, am mai intalnit.
Sa fim bine intelesi. Nu compar filme precum Stand by Me (1986), The Shawshank Redemption (1994) sau The Green Mile (1999)-desi cel din urma e tot unul fantastic. Sunt din categorii diferite si nu se preteaza la o comparatie gen mere cu pere. Am alaturat doar filmele ce transmit groaza autentica, luand ca hotar limita sf-ul, fantasy-ul, horror-ul The Langoliers (1995).
Nu am pomenit nimic de The Shining (1980) intrucat aceasta ecranizare necesita o discutie separata. Acolo un artist, Stanley Kubrick, a rearanjat cu dedicatie o poveste pentru Jack Nicholson, rezultand ceva emblematic atat pentru regizor cat si pentru actor; detestabil din pacate pentru scriitor care si-a simtit discreditata si rastalmacita opera.
Furtuna Secolului este un film prea putin cunoscut publicului larg, foarte rar pomenit chiar si de fanii filmelor cu inspiratie King. Productiei din 1999 i se poate aduce un singur repros si anume ca dureaza 255 minute. Multe voci afirma ca se putea scurta cu 30 pana la 50 de minute. Daca luam totusi in calcul ca intreg materialul a fost scris pentru televiziune si ca acolo se prefera calupuri de cate 90' fiecare, (durata ideala pentru un program tv), atunci cand ai 215-225 minute gata produse, sfatul oricarui specialist ce activeaza in acea bransa e sa mai prelungesti povestea pana se obtine material pentru un nou episod. Si asta s-a si facut. Dar chiar si asa, extins, senzatia de incarcare se noteaza prea putin intrucat scenele care au suferit adaugiri sunt cele in care se dezbat adevarate dileme morale-existentiale. Iar in asemenea discutii, cat timp noile argumente puse in joc sunt unele pertinente, discutia nu are cum sa lancezeasca. Pe mine personal, doar in 3 momente am avut senzatia de umplutura inutila a spatiului din partea regizorului Craig R. Baxley. Primul si cel mai suparator se regaseste in povestea farului. Accept ca acesta trebuie daramat intrucat era un simbol al orasului insula. Nu pot sa inteleg totusi chinuiala care se face cu acel monitor atasat aparatelor radar pe care se repeta fatidicul mesaj. Intrucat acolo nu era prezenta nici o persoana, cele scrise nu isi au rostul. E o risipa de puteri magice din partea lui Andre Linoge, (Colm Feore). Tot ceea ce intreprinsese misteriosul personaj pana atunci era pentru a transmite un anumit mesaj comunitatii respective. Ba in unele situatii a mai lasat si martori, tot in aceasta idee. Aici in schimb nu era prezent nimeni care sa depuna uterior marturie despre cele intamplate.
A doua poticnire regizorala e data de multitudinea de bilete ce nu contenesc sa tot apara. In prima parte mesajele sunt introduse pe fondul unei frici generalizate. In cea de a doua, ele se repeta si intaresc convingerea unei puteri inefabile detinuta de creatura. Problema e ca astfel de fituici mai apar si in ultima parte si deja mesajul ce se vrea inspaimantator, nu mai sperie pe nimeni devenind chiar agasant.
Ultimul moment fara de rost in economia intamplarilor apare in fata cladirii ce adaposteste sala de consiliu. Acolo, afara, singur in viscol, Linoge astepta sa vina ora luarii unei decizii, iar cat timp camera ni-l prezinta, in toata splendoarea, din nu stiu ce motiv, acesta tina sa maraie la operator. O fi aceasta reactie vreun gest involuntar cum e cascatul la oameni; nu stiu ce sa spun.
Analogia cea mai interesanta din intregul film, analiza care intriga cel mai mult este data de sedinta in care se hotaraste soarte unor nevinovati. Pe tot parcursul filmului Linoge ofera informatii despre comportamentul reprobabil din trecutul fiecarui locuitor. In marea lor majoritate acestia au pe constiinta diferite infractiuni sau chiar crime. Faptul ca exact asemenea personaje, cu o moralitate indoielnica si compromisi, trebuie sa ia decizii de viata si de moarte, seamana izbitor de mult cu ceea ce se intampla cu clasa politica de pretutindeni. Despre toti circula zvonuri, toti sunt suspectati de nereguli si totusi continua sa ne decida soarta, dupa bunul lor plac.
Concluzie: O mini-serie de 3 episoade extrem de interesanta si plina de imprevizibil. Avand momente bune de tensiune dozate perfect in toate cele 3 parti, filmul nu e construit ca sa te sperie ci ca sa te ingrozeasca. Beneficiind de o poveste originala, la succesul realizarii semnata Baxley contribuie si calitatea imaginii care vine invaluita in acea nuanta albastra ce face sa ingheate si ultima raza de speranta a acestor locuitori napastuiti. Pelicula are absolut toate ingredientele pentru a fi un horror autentic si incheie intreaga istorisire printr-un final aproape perfect. Nota 7,86!
Ps. Spoiler! Decizia ticaloasa, lasa, pe care cei adunati in acea sala o iau, trebuie sa recunosc ca, spre rusinea mea, as fi luat-o si eu. Ulterior, mai mult ca sigur ca as fi cautat sa ma mint singur, oferindu-mi tot felul de alibiuri ce sa imi justifice alegerea: ca a fost ales raul cel mai mic, ori ca a fost spre binele celorlalti, al comunitatii in general. Insa gandul ca si eu as fi gandit la fel, chiar ma sperie... si imi ofera o tema suplimentara de meditatie.

La multi ani!
S-o mai fi schimbat de atunci conditia umana? :) Conditiile, da, la conditie mai e de lucrat, asa ca filmul japonez e perfect si azi. E o alegere deosebita. Felicitari "patronului" acestui subiect!
Iata si cateva posibilitati din sfera filmelor artistice:

Ungfruin goda og husid - Honour of the House (1999)
O distributie remarcabila da miscare pe ecran unei nuvele valoroase, scrisa de Laxness. Si una din putinele regizoare care imi plac.

A Caixa (1994)
Manoel de Oliveira ofera o alta opera, despre contemporaneitate. Daca tot vreau sa remarc muzica de sensibilitate, in acest film regizorul foloseste contrapunctul.

Kompozitor Glinka (1953)
Adaug si aceasta propunere, filmul intitulat Kompozitor Glinka (1953), un film ce are darul de a fi deosebit fata de mai toate cele din bransa lui. De aceea as spune ca e un lucru cu totul si cu totul surprinzator.
Nu e o capodopera, dar e de valoare, cu o multime de amanunte interesante si un film placut, totodata (am vazut o varianta color).
Este un film biografic despre compozitorul rus, un compozitor cu o sensibilitate aparte. In opinia mea, ceea ce reprezinta Puskin si Gogol pentru literatura rusa, acelasi lucru il reprezinta Glinka pentru muzica rusa.

Sonnenallee - Sun Alley (1999)
E un film placut, si nu numai, peste altele de gen si care au fost, dupa opinia mea, pe nedrept titrate.

Foolish Wives (1922)
Din viata escrocilor ni se prezinta o poveste care starneste interes si dupa care se merita sa se fi facut o varianta mai noua (daca nu o fi fost facuta deja).
Modalitatile de exprimare cinematografica merita amintite, care raman in picioare si azi.

Kurochka Ryaba - Riaba, ma poule (1994)
E un film foarte bun, de pus la rana, al unui regizor bun, un film foarte simpatic care te tine aproape, mai ales de gainusa, care as fi vrut sa aiba, in afara de simboluri, si un rol mult mai activ in film. :)

Skupljaci perja (1967)
Ne arata viata de tigan, zic eu, totusi, cosmetizata. Aici sa vedeti muzica lautareasca, nu imitatii!

Cinemaul iti daruieste totul si tot el iti cere si tributul.
 

Vida en Sombras




Am avut privilegiul sa vizionez acest remarcabil film, un anonim absolut care daca ar fi provenit din Germania de exemplu, cu siguranta ar fi fost un clasic inclus in lista scurta a celor 100 capodopere ce trebuiesc obligatoriu vizionate de catre oricine se autointituleaza cinefil. Depasind cu mult tehnica "film within a film" (film inauntrul unui film), pelicula lui Lorenzo Llobet Gracia este emotie sincera pentru aceasta a doua realitate. Trecand prin toata gama de reactii afective, productia de fata reuseste un lucru aproape imposibil de transpus in practica, ce pana atunci parea definitia a ceva pur teoretic, un adevarat deziderat al breslei si anume: ramanerea neutru fata de evenimente, de combatanti, parti, doctrine si regimuri desi in film vorbesti despre contextul in care se petrece actiunea. Dar si asa, filmul a fost interzis; o decizie nedreapta a unor minti inguste.



Ca paleta de propuneri, proiectul lui Lorenzo Garcia vine cu o serie de secvente remarcabile. Introducerea deriva dintr-o scurta rememorare a clipelor ce au marcat aparitia cinematografiei, crampeie de istorie, placut inserate in cronologia naratiunii noastre. Urmeaza o trecere in revista a revolutiilor ce au marcat acest domeniu-arta, aparitia sunetului fiind unul dintre ele. Episodul este semnificativ in economia intregii constructii pentru ca vine insotit de un scepticism dureros din partea protagonistului ce se grabeste sa blameze aceasta noua inventie tehnica ca fiind distrugatoare si daunatoare pentru ceea ce inseamna "a face film". "Asa poate vom redescoperi teatrul" spune Carlos cu naduf si tristete in glas. Tot sunetul este si cel ce asigura circularitatea constructiei, printr-o descoperire remarcabila si emotionanta venita la final.
Mai e o secventa ce nu are cum sa nu-ti atraga atentia; cea in care eroul naratiunii, realizator de documentare, stiind ca exact in acele momente tara sa trece prin clipe hotaratoare, riscandu-si viata pentru un crez, se duce sa filmeze in timpul unui schimb de focuri din cartierul in care locuia. Gasind o rola de hartie pe o strada pustie, el o impinge cu piciorul pentru ca aceata, derulandu-se la vale sa creeze o scena bizara, unica pentru reportajul sau. E dovada ca oricat ai fi de subiectiv si ai vrea sa surprinzi doar faptele, ceva din personalitatea ta, din fiinta ta si din felul in care simti tu lucrurile, iti va influenta materialul cinematografic sau gazetaresc.
Folosirea umbrelor se face la modul explicit, omagiindu-l pe Eisenstein cu al sau Ivan the Terible. Carlos isi realizeaza criticile pentru publicatiile cu care colabora iar pe perete, se proiecteaza umbra unui zoeotrop, (daedalum cum mai e el cunoscut), acelasi primit cadou de mama sa, insarcinata fiind, jucarie ce cu siguranta i-a marcat copilaria viitorului om de film. Se sugereaza astfel ca personajul inca mai detine acea exaltare pe care a simtit-o pentru prima oara atunci cand a vazut o imagine ce iti crea iluzia ca e vie si ca este in miscare.



Si sunt atatea astfel de momente memorabile stranse in aceasta pelicula incat m-as intinde la nesfarsit amintindu-le pe toate. O singura mentiune mai fac: miscarea camerei care pare premonitorie.
Intr-un anumit moment, fatidic episod din viata protagonistului, cameramanul ajutat si de interpretare, presimte parca momentul tragic, desi nici un alt element constituient al cadrului nu tradeaza si nu lasa sa se intrevada ceea ce se va intampla. E de ajuns un anumit tip de filmare, din fata, cu o miscare curbilinie si presentimentul ti se strecoara in inima ca lama unei baionete folosita intr-un razboi de gherila ce statea sa izbucneasca.
Fiind o constructie inchisa, cum am mai zis, filmul se intoarce la episodul simbolic mentionat de mine chiar la inceput, cel al introducerii sonorului in aceasta lume a imaginii, facand o distinsa paralela intre ceea ce tocmai am vazut si filmul lui Alfred Hitchcock, Rebeca (1940). E momentul in care Carlos simte pe propria piele implementarea noilor inovatii in materie de cinema. Devastat de asemanarea povestii filmului pe care il vizioneaza cu propria sa drama, protagonistul isi da seama ca tot acest efect este amplificat si de sunet, un nou instrument cu care un cineast isi poate exercita puterea sa asupra spectatorului si decide sa realizeze si el un film ce sa utilizeze aceasta noua minunatie.



Am lasat intentionat la final un minus destul de incomod. Tot acel limbaj de lemn, o exprimare de gazeta sateasca sau de almanah prafuit. In special in respectivele narari in off, tonul de stirist inregimentat ca membru de partid este suparator, fals si inexpresiv, anuland astfel emotia cinematografica stransa cu atata migala. Noroc cu frumoasa Mar?*a Dolores, Ana in film, care curma aceasta politete sacaitoare cu replici reale, usor persiflante, de indragostita autentica.
Concluzie: O drama dulce-amara despre un destin menit sa infaptuiasca lucruri marete dar care nu suporta povara pretului pe care trebuie sa-l plateasca pentru a-si asigura nemurirea. O dragoste surprinsa in toata frumusetea ei, (cei doi actori principali erau si in viata reala proaspat casatoriti), cu scene tandre de iubire genuina. O oda adusa exprimarii cinematografice, un compendiu a ceea ce inseamna filmul si cinemaul. Nota 8,63!

Legendele, in cinematografie, nasc legende cinematografice.
 

Dao ma zei (1986)
aka
The Horse Thief (1986)



Urmarind Dao Ma Zei (1986) - The Horse Thief -, e imposibil sa-ti infranezi pornirea de a realiza o comparatie cu Tini zabutykh predkiv (1965) - Shadows of Forgotten Ancestors a lui Sergei Parajanov; asta daca ati avut privilegiul sa-l fi urmarit deja pe cel din urma, bineinteles. In acel film, regizorul rus eternizeaza cu ajutorul suportului de celuloid, stilul de viata al Hutulilor, locuitori izolati din inaltimile Carpatilor, intalniti atat pe teritoriul Romaniei cat si pe cel al Ucrainei. Se surprind acolo atat obiceiurile, traditiile sau credintele acelor oameni ce duc o viata izolata, dar mai ales superstitiile lor.
De partea astalalta, Zhuangzhuang Tian, un regizor pasionat de redescoperirea obiceiurilor religios-culturale ale minoritatilor ce traiesc sau au trait pe teritoriul chinei, reconstruieste o societate tibetana guvernata de clanuri. Nu, filmul nu ne desfata cu peisaje muntoase care sa ne taie respiratia intrucat a fost filmat in provincia Xi'an, mai aproape de coasta Marii Galbene decat de sistemul muntos Himalayan, diferenta de altitudine dintre cele doua regini fiind de doar 4.000 de metrii. Insa asta nu rapeste cu nimic din frumusetea si importanta acestui spectacol mininamlist, judecand dupa alcatuirea naratiunii si aiuritor, prin esteticul pe care il propune.
Concentrandu-se strict pe lupta pentru supravietuire, principala grija a acestor locuitori de pe cel mai inalt podis locuibil al planetei, regizorul chinez elimina dialogurile iar firul narativ se poate condensa ca dimensiune la marimea unui cantec ritualic traditional, trist, fredonat pe parcursul unui intregi vieti, dar care nu are mai mult de o strofa. Tian creaza astfel o opera universala, ce nu are bariere lingvistice. Nici religioase, desi budismul este centrul vietii locuitorilor tribului din care face parte eroul pelicului noastre, Norbu, interpretat de Rigzin Tseshang, un anonim vietuitor al acelor meleaguri, el nefiind actor profesionist; nici macar amator. In fapt, niciunul din cei ce apar in distributie nu a mai cochetat cu cinematografia, nici inainte de a fi cooptat in acest proiect, nici dupa el; un exemplu clar ca Tian nu si-a propus sa realizeze film in sensul conventional ci sa pastreze pentru posteritate o cultura ce e amenintata cu disparitia, chipuri ale unor oameni reali, autentici. Ideea unei vieti inchinate exclusiv credintei nu e noua. Maniera insa in care acesti oameni sacrifica totul pentru a intra in gratia vreunui zeu sau vreunei figuri religioase e impresionanta. Orice bucurie, orice necaz, e considerat un test, o incercare prin care respectiva figura vrea sa se asigure ca propriii veneratori sunt vrednici de a o cinsti. O reusita este datorata ajutorului primit pe cale supranaturala. Un esec, e consecinta unui rateu din partea credinciosului, un esec pe care singur trebuie sa si-l analizeze si sa descopere ce anume l-a facu nevrednic in ochii dumnezeului sau. Nobu decide sa actioneze in doua randuri, sa nu mai astepte pronia divina, o mila si o protectie ce nu se intrezaresc a-i veni in ajutor prea curand. Familia ii este infometata iar pentru copil ar fi capabil de orice sacrificiu. Faptele lui ii atrag oprobiul intregii comunitati si i se impune exilul. De una singura, familia e si mai vulnerabila. E momentul in care rugaciunile si penitenta ravasesc inima oricarui privitor. Imaginea tatalui tinand vasul colector de picaturi de apa ce se preling de pe acoperisul templului are o cantitate incomensurabila de suferinta inmagazinata in fiecare din pixelii ei componenti. Singura vina a acestui parinte e ca a vrut sa isi salveze de la moartea prin infometare copilul si totusi, ispaseste o pedeapsa mult peste puterile unei fiinte umane emancipate. Daca credeati ca durerea descrisa mai sus e suficienta, aflati ca de abia acum drama isi intra in drepturi.
Mare parte din film este dedicata ritualurilor religioase, ceremoniilor de cult si procesiunilor sacre. Zeci de minute fara oprire asistam la dansuri si ceremoniale tainice, stanii noua dar care ne apar ca fiind fermecate. Si ca tot aminteam de filmul lui Parajanov, singurul lucru ce ii lipseste Hotului de Cai e partea superstitioasa a acestor credinte si acestor ritualuri. In cultura muntilor se povestea despre spirite sau interventii divine de parca ar fi fost aievea. Doar un nebun inconstien nu le-ar fi putut vedea si recunoaste. Ele se intamplau permanent pentru ca acei oameni aveau nevoie de prezenta acelor entitati, stramosi de-ai lor si ei credeau in astfel de lucruri, motivul pentru care se transformau in certitudini de netagaduit. In cultura asiatica, lucrurile nu sunt atat de clare. Ba nu sunt clare deloc, as putea spune. Nimeni nu pare sa ajute aceata familie oricat de adevarata si arzatoare ar fi credinta ei. Nici mortii si nici viii. Nimeni. Totul e lasat la voia sortii, sa se intample pe cale naturala. Tragicul este parte a educatiei religioase a comunitatii si este un puternic exemplu pentru toti membrii acesteia.
Concluzie: Strict din prisma traditiilor, acest film merita timp iar personajele sale compasiune si intelegere. Scenariul nu exista sub forma in care ne-am obisnuit sa-l r
egasim in orice realizare cinematografica. E vorba despre ecranizarea unei legende populare ce reaminteste destinul tragic al unui hot ce s-a indoit de protectorii sai, pacat ce a atras asupra sa si a familiei sale o pedeapsa pe masura faptei. Nota 7,66!

Benvenuta (1984)

Este un film foarte interesant, stralucitor, o viziune deopotriva realista si fantezista la un nivel foarte inalt, unde lipsa de O2, probabil, creeaza aceasta senzatie.
Desi l-am vazut in urma cu cateva saptamani, nici acum nu s-au linistit valurile de senzatii pe care le creeaza.
Persoanele aflate la prima tinerete s-ar putea sa nu il guste. Le recomand sa-l mai incerce dupa trecerea catorva ani. La fel, persoanele la a treia tinerete, care picotesc din 5 in 5 minute, s-ar putea sa nu il guste.
In opinia mea, ar trebui catalogat ca film reprezentativ al anilor '80, ceea ce nu prea s-a intamplat pana acum, dar timpul e infinit. :)

Leolo, o aparitie insorita in peisajul prafuit al cinematografiei contemporane.
 

Leolo (1993)



Daca pana acum am vorbit despre filme ce celebrau viata, omul sau umanitatea, iata ca a venit timpul sa fie preamarita si vointa. Leolo, filmul triumfului vointei asupra vietii, este ecranizarea unui manuscris a carui pagini au fost recuperate care de pe unde s-a putut. Din ghene si tomberoane, de prin gramezi de murdarie sau de prin wc-uri, dupa ce oamenii le-au folosit pentru a se stearge la fund cu ele. Cuvintele, din fericire, au ramas lixibile, indiferent la ce hartia respectiva, foaia desprinsa din cotor, a fost utilizata. Ca ai vomitat pe ea sau ca ai ejaculat dupa ce in prealabil te-ai masturbat uitandu-te la pozele unor alte pagini dintr-o revista, slovele pe care le contin, inghesuite si alungite, exprima gandurile si cugetarile, iubirile si visele inocente, ca de copil, ale lui Leo. Meritul salvarii acestor tainice marturisiri, pe care scrisul le-a facut eterne, apartine doar iubitorului de lectura, cel ce isi construieste un vis din fiecare poveste pe care o citeste si care nu s-a dat inapoi din a cotrobai dupa respectivele pagini in cele mai insalubre gropi de gunoi unde lumea intreaga isi depoziteaza mizeria. Omul trebuie sa viseze, "Pentru ca daca visezi, nu existi!" si automat nimic nu te poate atinge.
Leolo e numele adoptat de acest baietandru ce cauta sa se descopere atat pe el, in calitate de viitoare persoana adulta, cat si trecutul lui. De un lucru e sigur. Originea sa italiana pentru ca asa se simte, iar cei 6889 km ce il despart de Italia, nu au nicio relevanta. Inventarea rosiei purtatoare de lichid seminal justifica, pe cat posibil intr-o forma creativa si nastrusnica, originea siciliana a copilului canadian. E de ajuns sa arunci o privire asupra casei din care face parte si, vazand cum toti sunt nebuni, o sa cazi deacord cu Leo, ca el nu are cum sa faca parte din aceasta familie, "Pentru ca viseaza, el nu e!" parte dintre ei. E in schimb un copil normal, intr-o scoala normala, asta pana cand este exmatriculat intrucat profesorii decid ca nu se incadreaza in limitele convenite de propria lor limitare. Sa desenezi pe o foaie alba, un iepure alb ce sta ascuns in zapada, e de netolerat. Si asa Leo, Leolo in limba natala, isi incepe viata de angajat al fratelui si de insotitor al mamei atunci cand merge in vizita la membrii famiiei ce sunt internati, pe rand, la balamuc, dar si cu scopul de a face el insusi sedintele de terapie preventiva.
Triumful vointei si al visului se poate traduce si ca un triumf al cinematografiei alternative. Viata acestui baiat este in multe privinte similara cu "This Boy Life (1993)", film aparut in exact aceeasi perioada. Stilurile fac insa diferenta. Pitorescul si imaginatia unui povestitor inzestrat cum a fost Jean-Claude Lauzon, transmit ceva dincolo de rigurozitatea si studiile temeinice de film ale lui Michael Caton-Jones, desi nici realizarea celui din urma nu e una slaba, fara valoare. Doar ca atunci cand narezi de aceasta maniera, cand fantezia coloreaza gandul, un film bun se transforma in capodopera.
Forma si fondul nu se sugruma una pe alta asa cum se intampla in multe alte ocazii. Ele merg mana in mana ajungand sa se identifice una prin cealalta. Ideile abunda si ele atat in prezentare cat si in discurs. De la apologia cacatului se sare cu usurinta spre cele mai sublime notiuni definitorii ale iubiri, dragostei sau curajului versus lasitatite. Insasi ideea ca doar un cautator prin gunoaie, adica cineva deprins cu uratul si cu mirosul pestilential, poate recunoaste talentul pur, venit el pana si dintr-o mahala inculta, gireaza ingeniozitatea despre care vorbeam.
Mai trebuie pomenita coloana sonora care e si ea tot un cockteil pe cat de ciudat pe atat de dulce si atatator. Muzica sacra tibetana ori budista, (nu prea fac diferenta intre ele), se combina cu muzica bisericeasca rasariteana, psaltica - bizantina. La toate astea mai adaugati niste melodii cu muzica usoara contemporana, piese in italiana sau in engleza si cred ca deja va imaginati cam ce ar rezulta. Plus Tom Waits - Cold Cold Ground care e cireasa din cockteil.
Colcluzie: Minunat acest film scris si regizat de Jean-Claude Lauzon. Scenariul imaginat este unic in peisajul cinematografic contemporan. Vizionand o asemenea creatie, incepi sa intelegi de ce aceasta lume a imaginii poate sa fie absurda dar si magica, vesela dar si dureros de reala, toate deodata. Leolo e triumful frumosului asupra grotescului de zi cu zi; e victoria filmului asupra standardizarii industriale a acestei bresle. Leolo e minunat.
Spoiler!
PS. Upercutul pe care il primim cu totii in plina figura si care ne lasa knockout, ne e dat de Lauzon atunci cand decide sa-l reintegreze pe Leo in peisajul dezolant al familiei. Aceasta dramatica tragere de cortina se constituie in incheierea perfecta pentru scurta dar poetica evadare din real. Nota 8,51!

Mitul jerfei Dumnezeului Atotputernic, daca nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat.
 

Na Srebrnym Globie (1988)
aka
On the Silver Globe (1988)



"Suntem incapabili sa exprimam mai mult decat ceea ce am vazut noi insine", adevar rostit de Thomas in timpul delirului lucid de dinaintea mortii. Descifrat astfel, filmul se incarca de simbolism si importanta. Insusi genul in care se incadreaza, cel s.f., se limiteaza la conventionalul cunoscut, a stiintei deja existente; Un Scince Fiction pamantean si profund uman. Scenariul, desi minunat conceput parca nu mai e atat de futuristic pe cat parea la inceput. Folosirea extrem de zgarcita a unei recuzite din timpuri ce or sa vina, (in afara modulului de aterizare si a costumelor spatiale, nimic nu tradeaza o poveste provenita dintr-un posibil viitor), este benefica pentru reaizarea conexiunilor cu spectatorul. Practic ceea ce vedem in acest film, exista si in prezent in inzestrarea tehnica a cosmonautilor nostri. O astfel de viziune deloc incarcata de spectaculozitate pare ca aduce problematica dezbatuta in opera aproape de timpurile noastre, chestiune de ordinul anilor poate pana la producerea unor evenimente similare. Ca din punct de vedere stiintific, calatoria in spatiu e foarte complicata si implica numeroase probleme ce trebuiesc inca rezolvate, nu mai e relevant pentru cazul in sine. Daca in film s-a putut cu ceea ce exista deja, atunci cu siguranta ca se va putea si in realitate. Si asa science-fiction-ul se muta in prezent iar ancorarealui in real devin extrem de puternica.
Imaginea este una perfecta din punct de vedere compozitional. Din perspectiva tehnicului cu care se realizeaza filmarea sau din cea a montajului, filmul scartaie destul de agasant. Insa se poate trece cu vederea, atat timp cat fluxul de necunoscut nu se opreste nici o clipa. In fond, exercitiul ce ni se propune este unul in primul rand literar si abia apoi vizual. Subiectele dezbatute se exprima verbal, trebuiesc procesate mental si abia apoi identificate in imagini, atat cat e posibil sa se exemplifice notiunile abstracte pe micul ecran. Culoarea albastra, un simbol al planetei Terra, utilizata ca o constanta universal valabila in toate secventele inregistrate pe noua locatie extraterestra, capata o valenta nepamanteana. Albastrul acesta atat de obisnuit devine straniu si strain noua, privitorilor, e ostil si deloc specific umanitatii.
Am realizat o legatura ciudata intre acest film, si cartea lui Anatole France, Insula Pinguinilor. Diferenta dintre cele doua e ca scriitorul francez si-a propus sa surprinda intreaga dezvoltare a unei societati, analiza facuta pe toate planurile definitorii pentru aceasta. De partea poloneza, regizorul Andrzej Zulawski, pune eminamente accentul pe latura spirituala a problemei, cautand totodata sa realizeze si o radiografie a esentei umanitatii, a ceea ce ne defineste ca fiinte si a "calitatilor" pe care le exportam odata cu noi. Violenta, acel instict ce ne tine in viata iese prima la suprafata. Brutalitatea de tip Cain si Abel sau cea specifica razboinicului e o dominanta a caracterului uman. Apoi vine dorinta de putere, atractia pentru sexul opus, autosuficienta, tot ceea ce nu am vrea sa nu se regaseasca intr-o lume restartata de la zero. Dar nu totul este negru si abrutizat. Omul inseamna dragoste, durere, compasiune, mila, speranta, slabiciune. Toate aceste sentimente apar imediat dupa infranarea primelor impulsuri negative ce asigura supravietuirea speciei. Cu ajutorul partii bune, acest mic dumnezeu, copie prin imagine a divinitatii lui, sfarseste prin a se lasa martirizat de cei ce-l venerau. Devorarea zeului e singura sansa spre iluminare a oricarei societati. Nici un profet nu a propovaduit in tara sa, fara ca sa fie surghiunit.
Concluzie: Andrzej Zulawski, acest Tarkowski al Poloniei, redefineste religia si miturile ei omniprezente in toate curentele mari ale lumii. Teoria conform careia omul e condamnat sa se repete este parte structurala a modului in care suntem alcatuiti. Fundamentul de baza al doctrinelor religioase sta in insasi repetitia ciclica a lucrurilor si a evenimentelor. Noi nu evoluam spiritual ci ne aducem aminte doar ceea ce s-a savarsit in trecut. Nota 8,00 pentru o analiza profunda a speciei din care facem parte.

In realitate, un eveniment punctual ii influenteaza pe cei implicati, dar niciodata n
 

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017)



Dorinta de razbunare, egoista si oarba este probabil cea mai chinuitoare emotie umana. Substituindu-se bucuriei de a trai, cu cat acest vierme se hraneste mai mult din ura secretata de inima celui ce a suferit o injustete, cu atat ii cresc mai multe guri hraparete si baloase, dornice de imbucaturi din ce in ce mai mari. Fiecare cavitate bucala nou aparuta este relationata cu un nou sentiment adiacent celui initial, simtaminte din ce in ce mai distrugatoare si mai veninoase pentru fiinta umana. Se ajunge la final ca omul ce cauta sa razbune o datorie mai veche sa fie sub stapanirea unui cumul de forte intunecate care il domina in orice decizie.
Three Billboards Ouside Ebbing, Missouri are in centrul atentiei un asemenea suflet chinuit in persoana lui Mildred, personaj excelent intrepretat de Frances McDormand. In dorinta ei de a gasi faptasul unei crime oribile, raneste cunoscuti, familie si chiar pe sine. In numele unei dreptati iluzorii, totul pare ca ii este permis. Ideea de justitie de la care pleaca nemultumirea acestei mame singure nu mai e doar o simpla senzatie de dreptate ce trebuie infaptuita in numele unor victime ci vine la pachet cu ura, dispretul, insensibilitatea si indiferenta; toate astea invelite in egoism. Cazul sinuciderii are si el acelasi substrat real. Tot egocentrismul guverneaza gestul reprobabil, chiar daca in declaratii se prezinta pe sine ca un act altruist savarsit in numele binelui membrilor unei familiei. Un sacrificiu oferit cu forta unor apropiati pe care in realitate, nimeni nu i-a intreaba ce vor cu adevarat.
Mildred adopta inca de la inceput atitudinea "scopului care scuza mijloacele". Chiar daca victimele colaterale par ca fac si ele parte dintr-un plan al unei justitii divine, linia tolerantei si a intelegerii a fost depasita de mult. Dilema pe care regizorul Martin McDonagh o propune, de a accepta sau nu deciziile femeii (desi ele incep sa aduca rezultate palpabile) sau imposibilitatea sustinerii vrunei parti in continuare, sunt exercitiile cu care iti framanti mintea de la jumatate filmului pana la final. Insusi faptul ca la inceput suntem alaturi de victima unei aparente indiferente si nepasari, ne consuma emotional atunci cand vedem unde se ajunge girand un asemenea mod de a actiona. E un joc din care McDonagh ne reliefeaza fiecaruia dintre noi greseala unei judecati pripite si lipsa luciditatii atunci cand incercam sa gasim dreptatea in afara unui cadru legal, imperfect dar necesar. Replica primita de seful politiei, (Woody Harrelson): "faptul ca dupa atata timp te-ai hotarat sa iti misti fundul si sa vii aici pentru a purta aceasta discutie, imi dovedeste ca actiunea mea da rezultate", devine o sabie cu doua taisuri in mana unui om impulsiv si dornic de justitie. Eu personal am fost castigat de partea lui Mildred, pentru ca ulterior, la momentul incendierii sau al sinuciderii, sa ma simt jenat ca fac parte din tabara acestei femei. Punct ochit punct lovit pentru regizorul McDonagh.
Interesant modul in care deznodamantul nu propune nici un fel de cainta sau schimbare reala a personajelor. Nici intriga nu se dezleaga asa cum ne-am obisnuit si cum ne-am fi dorit cu totii. Personajele devin doar tolerabile unele fata de altele, dar convingerile rasiste, indiferenta fata de cel ars in incendiu, dorinta de a pedepsi pe toti pentru propria durere, nu dispar. Sunt parte definitorie a oamenilor filmului si un simplu eveniment nu le poate anula ceva ce s-a inradacinat atat de profund in personalitatea lor. "Daca eliminam toti politistii rasisti, probabil ca mai raman vreo 3 de toti dar si acestia intoleranti cu homosexualii" este un alt truism spus de un regizor ce nu cunoaste menajamentul discursului politic corect. Toti suntem intr-o anumita masura rasisti. E de ajuns un anumit eveniment ca acest sentiment reprimat sa iasa la suprafata. Ca un exemplu, orice strain care ti-ar ucide un membru al familiei te va determina intr-o masura mai mare sau mai mica sa incepi sa urasti intreaga natie din care provine acel element particular. Iar daca e un conational, vei incepe sa nutresti sentimente cel putin de dispret pentru zona de tara din care privine respectivul, ori fata de cartierul in care locuieste sau macar familia din care se trage. Ceva tot se va schimba in interiorul tau.
Din interpretare, pe langa Frances McDormand ce isi merita oscarul fara doar si poate, mai apare, surprinzator, Sam Rockwell in rolul lui Dixon. Renuntand la cliseistica transformare a personajului negativ, directorul acestui proiect se limiteaza in a ne da posibilitatea sa intelegem motivele si structura acestui om al legii, debusolat si in final resemnat in propria mentalitate. Fara reminescente fortate, fara regrete ieftine. E acelasi om, mai intelept dar cu aceleasi apucaturi.
Concluzie: Un film ce trateaza corect si realist fenomenul rasismului, justitiei facute cu propriile maini si consecintele periculoase ale scopului de a obtine rezultate indiferent de mijloace. Nu e un promovator al acestor tendinte, cum gresit s-au mai gasit acuzatori, ci un partener corect de dialog pe aceaste teme. Astfel de lucruri se intampla, sentimentele exista in majoritatea oamenilor iar egoismul are repercusiuni dintre cele mai triste pentru cei din jur. Nota 7,79!

O lume, o religie si un intreg film, toate ca o povara apasand pe umerii lui Powell.
 

Jesus of Nazareth (1977)

by Franco Zeffirelli

Cu siguranta nu e cel mai perfect film din cate s-au turnat pana in acest moment. Fiind conceput direct pentru micul ecran, pe parcursul sau apar toate acele mici neajunsuri specifice unui proiect de mici dimensiuni, desi fortele puse in miscare la realizarea sa sunt de-a dreptul halucinante. Decorurile in stil arab, desertice dar totusi gandioase nu au fost greu de gasit, la locatie fac referire, bineinteles, pentru ca din punct de vedere financiar, a muta o intreaga echipa de filmare pe continent African, in cele doua tari pre Sahariene, Maroc si Tunisia, trebuie sa fi constituit o provocare. Apoi multimea de figuranti, vestimentatia acestora saurecuzita folosita nu are cum sa nu te impresioneze, tinandu-se cont ca asistam la o realizare dedicata micului ecran. Din neajunsurile la care faceam referire as aminti in special replicile versificate, unele preluate aproape intregral din biblie. Este felul in care Franco Zeffirelli, un crestin practicant, decide sa isi arate afiliatia la cultul din care face parte. Nu e cea mai fericita formula regizorala si e clar ca ii indeparteaza pe toti cei ce nu impartasesc valorile Nou-Testamentare. Insa era de asteptat din partea unui om ce a coordonat multe evenimente importante din viata Bisericii Romano Catolice.
Distributia e aiuritoare. Laurence Olivier, Peter Ustinov, Anne Bancroft, Anthony Quinn, Rod Steiger sau Ernest Borgnine sunt actorii care cucerisera deja un Oscar inca inainte de a se inrola in acest proiect. Olivier insusi cochetand de atatea ori cu lista finala de nominalizati, incat nici Powell, protagonistul si cel ce conduce in fata camerelor aceasta armata de staruri, un cred sa fi avut prezente ca principal in filme in care fusese distribuit. Daca listaei de mai sus ii adaugam pe urmatorii: James Mason, Ian Bannen, James Earl Jones, Valentina Cortese si Ralph Richardson, alti nominalizati in urma prestatiilor oferite la prestigioasele distinctii, va puteti face o imagine fidela de ce a insemnat gestionarea intregii realizari. Si tineti cont ca, asa cum spuneam mai sus, pe toti acesti galonati actori ii conduce unul mult mai putin cunoscut. Ideea cu care ramai dupa ce vizionezi Jesus of Nazareth e ca toti cei prezenti au tinut sa faca parte din aceasta punere in scena a vietii Mantuitorului mai abititr decat au fost interesati de partea financiara. Lucru ce se transmite si prin intermediul imaginilor, fiind probabil unica diferenta si singura care i-a asigurat succesul de pubic, comparativ cu Fratello sole, sorella luna (1972), un esec al unei realizari nu la fel de liniare si clare ca cea de fata.



Intrucat scopul acestei pelicule este sa portretizeze un personaj legendar, o icoana a perfectiunii umane, o sa raman tot la interpretare, punctul forte ce a transformat acest film intr-unul ritualic, perioada Sarbatorilor Pascale identificandu-se din ce in ce mai mult cu vizionarea sa. Ciudat e ca asta se intampla in Europa Rasariteana si nu in cea apuseana asa cum ne-am fi asteptat si cum probabil ar fi fost normal, tinand cont de ponderea pe culte religioasa a populatiilor tarilor respective. Machiajul este unul din asii pe care Zeffireli i-a utilizat perfect ca sa-si redimensioneze personajul principal. Un detaliu cum e cel al conturului ochilor si asa foarte expresivi, o linie inchisa, tusata in partea de sus si una alba in partea de jos, ii confera expresiei faciale a lui Powell un aspect nepamantean. S-a ajuns pana in punctul in care actorul sa faca apel la public ca cei ce detin instantanee de-ale sale extrase din film, sa nu le mai venereze intrucat el nu e decat un actor ce a aceptat un rol pentru a-si asigura subzistenta si nu vreo reprezentare tip icoana.
Acest aspect demonstreaza perfect impactul emotional pe care un asemenea produs tv l-a avut asupra publicului. Tragic pana la suferinta, durerea emanata din fapte te compleseste din ce in ce mai puternic, odata cu inaintarea in sinopsis. Evenimentele brutale, puterea nedreptatii asupra adevarului si umilinta ori chinurile la care sunt supuse persoanele prezente in poveste, iti frang sufletul si iti ranesc inima. Morala e atat de penetranta ca nimeni nu are cum sa ramana indiferent.
Coloana sonora se ridica si ea la inaltimea mesajului. Marturisesc ca atunci cand am reascultat in acest an tema principala alcatuita de Maurice Jarre, dupa mult timp de la ultima vizionare, parca ceva mi-a reconfirmat faptul ca ceva minunat asa cum e Invierea pentru orice credincios crestin, e pe cale sa se infaptuiasca cat de curand. ( https://www.youtube.com/watch?v=0jy10lNNDFk )
Concluzie: Un film ce traieste prin personajul central al naratiunii sale. O istorie a triumfului bunatatii si iubirii asupra oricaror uneltiri si pizme. Aceasta captare pe pelicula a celui mai important episod din viata crestinatatii, insasi ratiunea existentei acestei miscari religioase, nu are scopul de a modifica legea veche ci de a o implini, confirmandu-ne, daca mai era nevoie, ca noi iudeo-crestinii nu putem niciodata sa ne dezicem de trecut.
Daca vreti sa vedeti ce inseamna sa porti pacatele acestei lumi pe umeri, nu-ti ramane altceva decat sa te inarmezi cu compasiune si sa urmaresti una dintre cele mai bune ecranizari biblice facute vreodata. Nu revolutioneaza arta, nu readapteaza faptele astfe incat sa asigure imprevizibilul ori tensiunea ci pregateste omul pentru acceptarea celui mai mare mit din cate exista intre filosofiile religioase. Nota 9,00 pentru indemplinirea dificilei misiuni de a patrunde pana in strafundurile fiintei oricui este dispus sa creada.

Gustul ultimelor cirese, savurate astfel, incat sa il iei cu tine pentru totdeauna.
 

Ta'm e guilass (1997)
aka
Taste of Cherry (1997)
by Abbas Kiarostami



Exista un anumit timp in viata unor oameni ce traiesc cu un ultimatum pus de medici ori pe care si-l stabilesc ei insisi, timp in care lucrurile au o cu totul alta importanta si o valoare imposibil de intuit pana atunci. In acea perioada, lucrurile neinsemnate par a capata o importanta primordiala iar cuvintele, cele mai banale, glasuiesc adevaruri existentiale. Oare cat de plina s-ar dovedi o viata traita la intesitatea ultimelor clipe, zi de zi, ora de ora, toti cei 60-70 ani sau poate mai mult, atat cat ii e dat omului sa existe. Un rasarit de soare sau o luna plina ne-ar umple inimile cu a lor frumusete cat sa ne copleseasca intreaga existenta. Iar asta s-ar putea intampa zilnic, de nenumarate ori pe zi, ora, minut. Gustul dudelor proaspat culese sau cel al cireselor nu ar avea echivalent pentru a putea fi comparate si descrise. Si totusi nu ne bucuram de aceste minunatii decat atunci cand e prea tarziu.
Domnul Badii, (Homayoun Ershadi) este personajul ce se agata cu disperare de orice vorba ce i se adreseaza desi declara ferm ca nu are nevoie de consiliere sau de sfaturi. Disperarea ce se citeste pe chipul acestuia, reactiile demente si actiunile impulsive tradeaza deznadajduirea. Tot filmul este construit dintr-un dialog intre acelasi Badii si diferiti interlocutori cu care intra in contact, pe rand, unu cate unu, pana cand il gaseste pe cel pe care il cauta de atata timp. Si cum 80% din timp actiunea se petrece in interiorul vehicolului de teren pe care il conduce Badii, discutia este una directa si fata in fata. Din lipsa de fonduri banuiesc, regizorul apeleaza la o filmare stanga-dreapta, neexistand cadre comune cu cei doi interlocutori. Abbas Kiarostami este in marea majoritate si cameramanul ce ii filmeaza cand pe unul cand pe celalalt participant la discutii, schimbandu-se de pe locul pasagerului pe locul soferului si invers, in functie de cine trebuie sa ia cuvantul. Pe langa limitarea impusa de costuri, aceasta maniera de a permuta intre interlocutori lasa o senzatie de confesiune privata, ceea ce si constituie multe din replicile acestui film.
M-a dezamagit in schimb finalul, unul dintre cele mai surprinzatoare finaluri din cate mi-a fost dat sa vad. Insa surpriza nu este asigurata prin intorsatura pe care o ia situatia ci prin insasi ideea de a taia brusc si sadic o naratiune liniara si cursiva ce mergea bine. Am vazut ca regizorului iranian nu ii place filmul facut pentru a spune o poveste anume. Ca doreste ca atunci cand parasesti sala de cinema sa existe ceva care sa iti deranjeze rutina fireasca si sa te chinuie in permanenta cu intrebari multe zile dupa ce ai incheiat vizionarea. Consider totusi ca subiectul in sine era capabil sa constituie prin el insusi o tema de analiza si gandire. Motivul nedivulgat pentru care se declanseaza toata aceasta situatie bilversanta, oferea destule intrebari si suficient mister intregului film. Sa mai alegi si un final deschis, practic neterminand filmul, pare totusi prea mult. Vorbesc strict dpdv personal.
O sa ma intorc la acele detalii extrem de importante pentru existenta personajului principal si despre care pomeneam intru inceputul acestui review. Sunt cateva imagini care suprapuse pe situatia data, au incarcaturi imposibil de intuit in prealabil. Tot acel pamant pietros, specific zonei geografice unde se desfasoara lucrurile, pare ca se pravale de-a dreptul peste Badii. Umbra lui de multe ori se contopeste cu umbra masinilor si utilajelor ce varsa fara oprire minereu in haurile gata sa inghita orice le cade in interior. Doar ca o persoana nu are cum sa isi gaseasca sfarsitul devorat de hraparetele masini intrucat ele sunt protejate sa evite asemenea accidente. Nimic rau nu se poate intampla si totusi iminenta si senzatia grea, apasatoare nu te paraseste nici o clipa.
Marturisesc ca am participat la aceasta calatorie-cautare cu toata fiinta mea. Ideea m-a fascinat si povestea mi-a placut pana cand a sosit acest final dupa noaptea grea ce s-a asternut peste poveste. Pacat de aceasta decizie nefericita de a extrage spercatorul din transa in care intrasera cu greu, tinandu-se cont ca legatura cu protagonistul nu este una usor de realizat, acesta nebeneficiind de nici un fel de background. Te trezesti brusc din acest zbucium pe viata si pe moarte, atat de bine dozat si prezentat, iar asta se resimte la fel de neplacut ca trezirea de dimineata cand suna ceasul desteptator si te desteapta din somnul cel mai dulce.
Concluzie: Unul din filmele de suflet al regizoarei Agnes Varda, motiv pentru care am si aflat de el si ii multumesc astfel pentru recomandarea pe care a facut-o public. Superb dezvoltat, dramatic articulat, o capodopera fara final; practic unica tristete din aceasta pelicula. M-a capacitat mult, m-a stimulat cum rar mi s-a intamplat cu alte filme insa m-a abandonat exact cand aveam cea mai mare nevoie de ghidara regizorala. Nota 7,55 pentru o poveste ce pare ca va urma, desi stim cu totii ca asta nu se va intampa niciodata.

Cei mai patrunzatori ochi de copil, conduc spre o poveste minunat...
 

Ladri di biciclette (1948)



Venit dupa un adevarat taifun alimentat de controversele aparute pe marginea ultimei ecranizari a lui De Sica, Sciuscia (1946) si implicit negasind finantare pentru noul sau proiect, Ladri di Biciclette (1946) a fost la un pas a fi transformat intr-o productie de studio, in care impunerile producatorilor l-au avut in vederi pentru rolul principal cand pe Cary Grant, cand pe Henry Fonda. Din fericire, simtul de cineast autentic nu l-a tradat nici de aceasta data pe cel aflat la conducerea proiectului si non-actorii alesi au transmis exact ce se dorea de la exponentul neo-realismului italian. "Doar viata reala", deviza sub care a activat intregul cinema din cizma intre 1944 si 1953, nu putea gasi un alt frontispiciu de afis mai potrivit decat cel al aceastei ecranizari, o imortalizare pe pelicula a zbaterilor si neajunsurilor cotidiene ce au macinat o intreaga societate.
Desi totul e natural, filmat la lumina zilei, atentia, meticulozitatea si migala cu care s-au aranjat toate detaliile cadrelor acestui film, uimesc lumea cinematografica chiar si in zilele noastre. Prezent la o scena ce se filma in oras, in plina zi, David Lean dublul laureatul cu oscarul pentru regie, isi maturiseste uluiala ce l-a cuprins vazand abilitatea lui De Sica de a manipula masele.
Influentele altor creatori de film, din ceea ce se vede pe imaginile exemplului supus discutiei, sunt multiple. Parinti ai cinematografiei ruse cum e Eisenstein iti creaza impresia ca au segmentul lor in care au contribuit la regizarea acestei pelicule. La fel si cinematografia germana isi regaseste similitudinile in constructia anumitor secvente. Chaplin apare cu iconica imagine a disperarii asezate in fund, pe bordura de la marginea trotuarului. Dar chiar si avand aceste similitudini, De Sica e unic. Umanismul lui, unul dintre cele mai autentice simtaminte de compasiune pentru fiinta umana, au influentat si o sa continue sa influenteze cineasti, atata timp cat lumea filmului va continua sa existe.
Emotionant, pe langa povestea in sine este legatura ce se creaza intre cele doua personaje ce cauta bicicleta furata. Vorbim aici de o genialitate nativa, imposibil de invatat asa ceva in scoala, si care explodeaza literalmente atunci cand cele doua tipologii se alatura in film. Insasi faptul ca Antonio, (Lamberto Maggiorani) si Bruno, (Enzo Staiola) nu apeleaza la o relatie de subordonare tata-fiu ci se constituie in parteneri egali de viata, sporeste realismul si da frau liber emotiilor genuine. Bruno nu doar isi insoteste tatal in cautarea sa ci povesteste intregul film folosindu-si privirea de copil inocent dar care intelege toate greutatile casei parintesti. Ochii lui scruteaza situatii, oameni si fapte. Cat de curios privesc ei grupul de misionari ascunsi de ploaie, sub streasina! Cum se abtin aceste micute oglinde ale unui suflet tot la fel de micut, din plans cu mandria celui sarac dar cinstit, atunci cand pe nedrept primeste o palma. Tot cu ochii Bruno demonstreaza ca intelege decizia luata la disperare de propriul tata. Panica izvorata din neputinta se citeste pe tot chipul acestui copil, dar mai ales in ochii sai. Cu o privire inocenta il dezarmeaza pe acuzatorul tatalui, salvand astfel restul de onoare ce ii mai ramasese parintelui sau. Lipsit de aparare si expus ca orice copil in fata adultului impunator, acea privire plansa rusineaza adultul.



Un lait-motiv al operelor acestui realizator de film, onoarea, are si aici un rol central. Daca in celelalte 2 parti ale trilogiei neorealiste, ea apare cumva perfecta si definitiva, aici omul, in situatii adevarate, uita pe moment de tot ceeace ce ii amintea de integritate, singura posesie ce mai valora ceva in viata acestui sarman. (Miracol la Milan prezinta onoarea celui inocent care spune "buna ziua" pur si simplu. Umberto D. merge cu onoarea pana la suicid.) Hotii de Biciclete renunta la idealismul acesta romantic si dupa un cumul de farse pe care soarta nu pridideste a le scoate in calea protagonistilor, pozitionandu-i pe cei ce simte ca intreaga lor existenta atarna de o bicicleta, - il pozitioneaza spuneam, chiar pe ruta unei intreceri cicliste unde vehiculele cu doua roti se perinda prin fata "statuii disperarii personificate"; sau parcarea stadionului din Milano ce se vede la doar o strada distanta si in care odihnesc mii de biciclete -, sfarseste prin a-i neaga singura posesie si cea mai sfanta a acestor oameni saraci, care mai au doar cinstea ca avutie pe acest pamant.
Comicul situatiei si circularitatea scenaristica prin care Antonio este trimis la ghicitoare, este probabil cel mai trist umor din cate s-au vazut intr-un cinematograf.
Finalul il gaseste pe Antonio exact in situatia de la inceput cand, fluierand a paguba, in genul vagabondului lui Clouzout, nu catadicsea nici a se ridica si a asculta cele cateva oferte de munca ce aveau sanse infime sa il nimereasca tocmai pe el. Doar ca acum se schimbase paradigma iar Antonio avusese ceva pe care risca sa il piarda, o speranta de mai bine, iar asta il chinuie infiorator. Dimineata era unul dintre cele cateva mii de someri. Seara insa devenise un om care isi pierduse slujba. Pentru el, sansa aia infima pe care a castigat-o nesperat, nu se mai intrezareste ca fiind posibila niciodata.
Concluzie: O minunata naratiune vazuta nu prin, ci de ochii unui copil. Impresionant cum indiferenta si resemnarea de la inceput, atunci cand Antonio nu spera la nimic, se metamorfozeaza direct sub ochii nostri iar perspectiva pierderii postului oferit chiar in acea zi, nu pare sa-l intoarca la stadiul initial ci mult mai rau, impingand personajul in pragul disperarii. Un demn reprezentant al noului val de realism cinematografic italian, care insa nu contine decat o situatie cu adevarat autentica de real, cea a necesitatii de a face pipi - a se vedea Umberto D., o mostra de a realiza film sub normele curentului neorealist -. O critica a degradarii umane si a indiferentei. Lipsa de compasiune si dorinta de a ajuta nu apar deloc atunci cand Antonio sufera de pe urma unei nedreptati ce i s-au produs insa atunci cand acesta recurge la gestul reprobabil, spiritul civic il pedepseste crunt tot pe el. Nota 9,51.

Ps. Interpretarea pustiului este uluitoare si nu doar ca se ridica la nivelul actului actoricesc al partenerului sau dar in multe ocazii, pare ca preia fraiele, si totul e pe merit. Cea mai buna prestatie a unui copil din toate cate exista si, probabil, vor exista. Iar copii prodigiosi au fost intotdeauna in lumea filmului...

L'été en pente douce (1987)
Filmul arata o nu chiar asa de "dolce vita" frantuzeasca, dar "dolce".
Scene din viata de papagal sau viata ca o petrecere de prost gust!
Cu Jacques Villeret, Jean-Pierre Bacri, Pauline Lafont, mari actori si toti au avut ce sa arate
Film dupa cartea scrisa de Pierre Pelot.
Somnul insulei (1994)
Unul din putinele filme romanesti postdecembriste.

Western-ul secolului 21.
 

Hell or high water (2016)



"... si oricum nu avem pe cine suna. Oamenii astia sunt pe cont propriu." Suna o linie din textul filmului. E clar deci pentru orice privitor: Texasul e tinutul dur al celor ce isi iau destinul in propriile maini. Sa ceri cooperarea localnicilor pare inutil. "Daca ajung sa se intalneasca cu mine, o sa se afle la capatul gresit al funiei." Asta e atitudinea unui texan neaos atunci cand e intrebat daca a vazut un dat in urmarire.
Inca din titlu, expresie ce s-ar traduce "Fie ce-o fi", regizorul David Mackenzie isi avertizeaza publicul ca urmeaza sa patrunda intr-o lume dura, unde compasiunea, mila sau moralitatea nu sunt scrise in codul genetic al incapatanatilor localnici. Personajele sunt si ele la fel de indaratnice. Empatizezi cu ele pana la un punct, poti chiar sa le intelegi deciziile si actiunile, dar trebuie sa te delimitezi de violentele gratuite, crime sau comportamentul disctructiv. Nu poti sa te identifici cu nimeni si cu nimic din tot ce apare in peisaj. Sigur nu vei sprijini partea legii, a administratiei, implicit banca, dar nu ai voie sa te pozitionezi nici in tabara razvratitilor. Relatiile create intre cei personificati in acest film sunt si ele tot in tenta personajelor, la fel de confuze si dificile. Oameni reticenti intalnesti la tot pasul in acest tinut arid. Acestia vor refuza colaborarea cu autoritatile, indiferent de fapta ce s-a comis, pentru simplul motiv ca institutiile bancare practica aceasta politica de monopolizare a tuturor proprietatilor ce le pot cadea in maini. E iarasi o decizie imorala dar aparent corecta. Ce sa mai vorbim in vant. E spiritul western in care personajul pozitiv, cel bun pe care trebuie sa-l urmam, sfarseste prin a insira cadavre si intr-o parte si in alta, totul in numele dreptatii si a corectitudinii.
Infruntarea dintre cei doi rangersi e emblematica pentru istoria acestui pamant. Invadatorii si victimele invaziei sunt acum camarazi. cei ce au suferit cel mai mare genocid de pe suprafata acestei planete, indienii, au detinut odata, inainte de venirea strabunicului omului alb, tot ce se vede cu ochii, intregul pamant pe care ocupatorii au venit si si l-au insusit. Acum si lor le este furat, nu printr-un razboi de aceasta data ci prin intermediul bancilor. Drama deposedarilor impinge la gesturi disperate. E Hell Or High Water, e care pe care.
Constructia tip western e un dat in acest film. Nu ai fi avut cum sa filmezi in aceste tinuturi fara sa captezi si spiritul locului, accentul unic al oamenilor de aici sau calaretii ce isi mana cirezile de vite spre locuri mai sigure.
Intorsatura din final, deconspirarea mintii criminale, e oarecum surprinzatoare. Intregul film e intr-o mai mica sau mai mare masura predictibil. Sfarsitul nu avea cum sa faca nota aparte de corpul povestii in sine. Insa nu pot sa spun ca nu am apreciat aceasta alegere de a incheia o astfel de poveste aparte. E vorba totusi de un film unic in peisajul ultimilor ani si de aceea merita toata atentia si aprecierea noastra. Sa speram ca Hell or High Water a fost doar inceputul filmelor ce rostesc cu voce tare realitati actuale, incomode la auz. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) probabil cea mai buna pelicula dintre toate cele noua nominalizate la premiile Oscar, categoria Best Motion Picture, pare ca preia stafeta de la realizarea regizorului David Mackenzie, continuand scandarile foarte deranjante pentru unele administratiile ce nu doresc astfel de discutii dificile, purtate pe marginea unor probleme spinoase, ce sunt mult prea dificil de remediat si aproape imposibil de eradicat.
Concluzie: Un clasic devenit inca din faza de productie. O provocare la a polemiza pe marginea politicilor monetare nationale ori a istoriei oamenilor locului. Actorii sunt in nota filmului, adica discutabili. Se poate vorbi si de bine daca e sa analizam prestatiile lor, dar la fel de usor se pot aduce si argumente negative. Cei doi serifi: Jeff Bridges si Gil Birmingham, ok. La fel si perechea de nelegiuiti: Chris Pine si Ben Foster in ordinea maeficitatii lor si a rolurilor jucate in compunerea planului de actiune, ok si ei. Restul personalului ce apare e de umplutura. Nota 7,74!

Carol sau accesul in culisele lui Far From Heaven (2002)
 

Carol (2015)

by Todd Haynes

Cu 13 ani in urma, Todd Haynes aducea pe ecarne drama Cathyei, o sotie ce descopera cu stupoare tendintele homosexuale ale sotului ei. In Carol, noua productie a aceluiasi regizor, intram cum s-ar zice, in culisele filmului din 2002 si aflam amanunte la fel de sfasietoare si din perspectiva celui ce nu mai vrea sa isi reprime sentimentele reale doar de dragul etichetei. Si nu e unica reflexie in oglinda a celor doua filme. In zadar vin comentariile lui Haynes care tin sa ne precizeze ca nu exista nimic ce sa lege ambele proiecte, ca ele sunt total diferite.
Da, sunt diferite dar asta nu face ca filmele sa fie doua realizari diametral opuse. Modul in care se conjuga verbele "a interzice", "a se conforma" sau "a iubi", este absolut identic. De la atentia oferita detaliilor constructiilor decorurilor ce recreaza o atmosfera fidela Americii anilor '50, o tara inca extrem de conservatoare si pana la modul in care li se ofera protagonistilor alibiuri pentru impulsurile manifestate, intreaga maniera creationala poarta aceeasi amprenta Todd Haynes. Casatoria Cathyei se destrama in urma deciziei sotului de a renunta la tot pentru a-si urma inima. Carol, o sotie neglijata de un sot ostatic al parerilor unor parinti ce controleaza si dicteaza toate deciziile unui matrimoniu, pare impinsa sa isi gaseasca refugiul in bratele cuiva caruia sa ii pese si de ce simte ea ca femeie. Alibiuri oferite ambelor prezente feminine.
Dar Carol (2015) e mai sensibi si asta se percepe imediat. E rafinat si subtil ca esenta unui parfum scump. E culoare si compozitie ce aminteste de claritatea dar si moderatia tonurilor lucrarilor lui Johannes Vermeer. E clasa si eleganta in aceeasi masura.
Cu o imagine nici calda dar nici rece, (alternanta se produce doar in cazurile extreme), filmului nu ii poti pretinde o nota de distinctie mai elevata in ceea ce inseamna cinematografie. Pictural, fiecare frama in parte nu e departe de a putea fi considerata o opera de arta, un tablou. Din acest punct de vedere, al imaginii si al fotografiei, Carol pare ca poate exista chiar si fara Carol. Societatea pe care o reda cu atata fidelitate, lumea aceea retro, frumusetea din spatele unor tabuuri si restrictii, oamenii aflati in plin proces de emancipare, toate aceste elemente ar fi in stare sa alcatuiasca in orice moment un deocumentar de calitate in sine.
Insasi protagonistele (si aici se pare ca identificam cea mai importanta realizare a acestei pelicule, spun se pare pentru ca desi am urmarit nenumarate interviuri cu Todd Haynes, nu l-am auzit niciodata rostind explicit acest amanunt), devin arhetipuri ale unor categorii ce intra in coliziune in aceasta poveste cu iz revolutionar. Personajul intrepretat de Cate Blanchett, cel ce da si titlul proiectiei, reprezinta partea in mare masura partea conservatoare, clasa mijlocie de sus, daca e sa impartim lumea in acelasi fel cum o facea socilogul Norman Goodman. Bine, poate e fortat de spus ca acest caracter intruchipeaza conservatorismul in interiorul sau, dar cercul in care se invarte, familia, prietenii, totul e din acea mentalitate. Partea de jos a paturii de mijloc, exemplificata aici de Therese, (Rooney Mara), e si tipologia care a dictat schimbarile profunde ce aveau sa vina doar cativa ani mai tarziu, intregul proces culminand cu revolutia sexuala a unei societati tot mai libertine. Eticheta pe care trebuie sa o adopti in public va sfarsi prin anihilarea celor conservatori de catre noua gandire. Era si normal daca e sa privim pondrerea clasei respective in intrega populatie, fata de bucatica privilegiatilor, cei ce pastreaza traditia, un procent infim din acelasi total.
Concluzie: O opera de rafinament, in special pe partea artistica a imaginii si fotografiei. O realizare la cele mai inalte standarde de documentare careia din pacate ii lipseste palpitatia unei intrigi, extraordinarul sau genialul structurii interioare a personajelor. Totul e plat, oarecum banal. E atractie, e descoperire de sine si la final lasa senzatia ca incorporeaza in poveste si ceva iubire. Insa nu contine unicitatea ce sa marcheze noile generatii, ce sa faca realizarea aceasta cinematografica, o lucrare nemuritoare. Cartea aparuta in 1952, cu siguranta ca a avut un impact teribil asupra populatiei unei lumi dominate de practici moralo-religioase asa-zis corecte. Filmul, nu. Nota 7,27!

Contemplarea femeii, asa cum doar in romanele clasice o mai intalnesti.
 

La collectionneuse (1967)
.................................................. ..................................by Eric Rohmer



Iata-ne in fata primului tom al operei de mari proportii ce cauta sa identifice seductia feminina, "Farmecele, Capriciile si Sex appeal-ul Evei", avand in loc de prefata shortul La boulangere de Monceau (1962) iar ca introducere mediometrajul La carriere de Suzanne (1963). Scurtmetrajul din '62 e mai mult un exercitiu cu camera de filmat. Interesul nu deriva atat din scenariu cat e asigurat de imaginile cu caracter documentar surprinse dintr-un Paris in plina expansiune, un oras boem si plin de viata, urbe ce cu fiecare anotimp devenea tot mai libertina iar tineretul ce-i curgea pron venele asfaltate, mai nonconformist; Exact perioada in care cinemaul francez cunostea un nou avant. Apar si in acest filmulet cateva intrebari ce strabat transversal toata filmarea. Sunt grinzile pe care s-au construti toate cele 6 povesti morale, asa cum sunt ele grupate si recunosccute acum in lumea filmului. Ultima astfel de interogatie, cea din final, "Oare cat m-o fi asteptat?" creaza si cele mai puternice framantari in constientul unui las, asa cum se proclama insusi naratorul.
Cariera Suzanei, a doua astfel de poveste din cele sase, pare o schita a ceea ce vom vedea in filmul al 3-lea, La Collectionneuse, asta daca e sa tinem cont de anul realizarii acestor lucrari si nu de ordinea peliculelor in boxurile nou lansate, unde filmul aftal acum in discutie e al 4-lea, dupa Ma nuit chez Maud, chiar daca ultimul e terminat in 1969 iar Colectionara in 1967. In realizarea review-ului, eu o sa tin cont de cronologia anilor considerand astfel ca asa se poate observa cu adevarat etapele regizorale pe care autorul le-a parcurs si evolutia viziunii sale artistice.
La Collectionneuse e despre Haydee, (Haydee Politoff), in pofida faptului ca intreaga istorie ne e povestita de personajul masculin Adrien, (Patrick Bauchau), cel ce deturneaza intreaga valoare morala a ceea ce vom vedea. Caracterizarile depreciative la adresa frumoasei frantuzoaice sunt usor de inteles, venind din partea cuiva care doar ravneste la fructul interzis. Revelatoare sunt gandurile referitoare la Suzane, ce si incheie filmul, moment in care Bertrand recunoaste ca cea pentru care simtea doar mila, e acum vesela si ca ea e cea care i-a invins pe ei toti chiar inaintea liniei de finish.



Toata situatia din La Collectionneuse iti poate lasa gustul unui tratament misogin. Ideea unei lumi a barbatilor care controleaza femeia dupa bunul plac, e de cateva ori rostita chiar si prin cuvinte. "Va face tot ce eu ii spun" ii zice Adrien colectionarului de antichitati chinezesti; "Ma culc cu tine cand vreau eu. / inca din prima clipa cand am vazut-o am si facut dragoste cu ea.", cuvinte aruncate cu dispret de celalalt personaj masculuin, Daniel, (Daniel Pommereulle), doar pentru a lasa impresia unei superioritati indiscutabile a lor, a barbatilor asupra lui Haydee.
Personajul feminin e altfel structurat. Fara inhibitii, mult mai matura decat partenerii cu care imparte aceeasi casa, ea isi asuma propriul comportament, nesfiindu-se de actiunile intreprinse. Spre deosebire, Adrien, un pseudo-filosof autointitulat artist, cauta o justificare care sa scuze modul parazitar in care isi duce existenta, incercand sa transforme in ceva nobil statutul de cersetor - catalogare facuta de catre bogatul amic. Cu toate argumentatiile gasite, motivari menite sa-l convinga mai intai pe el si apoi pe interlocutor, concluzia e clara. Asa-zisul artist duce o viata fara niciun tel sau viitor.
Filmul lui Rohmer e minunat in primul rand datorita prezentei lui Haydee Politoff. Modul in care camera o contempla in deschiderea proiectiei, vorbeste de la sine despre veneratia pe care regizorul o confera femeii. Inregistrarea pare o mangaiere in care nu exista contact fizic, o soarbere din priviri. Iar cand spun privit, nu ma refer la acel gen de admiratie ci la o dorinta febrila, la pofta carnala si dorinta pacatoasa. Asta simti in mai toate momentele in care obiectivul de filmat surprinde prim-planuri cu parti din trupul voluptos al zeitei-muza. Femeie sa fii si tot vei simti erotismul acelor imagini.
Peisajele, minutios selectate si de multe ori redate in doua-trei cadre distincte, doar pentru a descrie mirificul locatiei, potenteaza senzualul. Soarele atinge pielea asa cum ar fi vrut insusi Adrien sa o faca. Pe langa prezenta inefabila si panorama, al treilea punct de interes il reprezinta caracterul meditativ al gandurilor narate. De aici si factura morala a naratiunii. Decizia ultima luata de Adrien nu inseamna automat si preluarea puterii. In fond, el e cel ce oscileaza intre diferite stari. Haydee isi continua linia comportamentala tipica personajului ei. Ca e morala, imorala, scandaloasa, o priveste doar pe ea.
Concluzie: O realizare de roman, o analiza demna de o lucrare de specialitate si o neascunsa adoratie fata de femeie din partea lui Rohmer. Nicicand o EA nu a fost mai jignita prin monologuri venite din partea unor personaje de calitate indoielnica, dar nici mai divinizata prin imagini demne de un indragostit iremediabil. Nota 7,99!

Roma (2018)
by Alfonso Cuaron



Cuaron omagiaza femeile din viata lui, a mea, a ta si a tuturor.

Roma by Netflix sau by Alfonso Cuaron? (asa doar ca sa ofticam Cannes-ul, festival ce se vrea conservator si care nu introduce filme produse de entitati precum cea amintita) O intrebare pusa in gluma, bineinteles, caci Roma e proiectul de suflet al lui Alfonso Cuaron; Are si platforma de streaming online meritele ei, imense, cum reiese din multiplele discursuri de multumire pe care regizorul le-a adresat pe la mai toate festivalurile, numind direct entitatea respectiva, fara ocolisuri sau retineri.
Roma e un biopic destul de ciudat pentru ca cel ce isi ecranizeaza viata, Cuaron insusi, nu vrea sa creeze din acest proiect cava nostalgic, ceva din trecut, ci vrea sa aduca in actualitate un crampei din copilaria sa. Spun ca e ciudat mai ales cand declari peste tot ca ai tinut in mod expres ca in aceasta ecranizare up-to-date sa incluzi pana si mobila pe care au detinut-o parintii tai in anii '70, depunand pentru asta o munca de sisif.
Dar chiar si cu decorul istoric ori cu luciul imaginii in alb-negru, povestea ii face pe plac autorului ei si este valabila inca pe mai toate meridianele. Asa cum marturisea maestrul de ceremonii insusi, persoane de pe tot mapamondul s-au regasit in mesajul pe care el l-a pus in proiectie. Un lucru impresionant daca e sa tinem cont de cei aproape 40 de ani ce ne separa de la data evenimentelor reale.
Filmul este unul sensibil, foarte bun doar ca lucrurile sunt mult ca "prea in viata". E real, da, ca doar astfel se poate sa se contureaze o protagonista parca sculptata si nu doar o imagine pe sticla la care doar te uiti. E cumva palpabila aceasta Cleo. Iar Yalitza Aparicio, debutanta ce ii da viata, mirobolanta. Practic, mai mult la interpretare o sa ma limitez in discutia despre cum e si cum se simte acest film, Interpretare si ecouri ale ei.
Lucrurile incep cu timp in debutul vizionarii. Timpul e si un suport al naratiunii dupa cum ne spune Cuaron. In deschidere vedem o pardoseala cu gresie peste care trece apa cu detergent. Multa apa pentru ca "a spala acea curte interioara ia timp", ne spune regizorul. Si dupa vreo 3-4 minute, imaginea incepe sa se ridice si vedem o scrugere. Apa, cerul oglindit in ea, avionul care intretaie aceasta reflexie, multa simbolistica pe care fiecare o interpreteaza cum vrea - mana libera tot de la acelasi regizor. Incheierea se face tot cu ajutorul acestor 3 elemente, apa, cer si avion, exact in aceeasi ordine, deci pe subiect se merita sa se mediteze.
Personajul principal feminin are ceva din nobletea caracterizarilor lui Zola. O viata in slujba altora. Nu e sclavie asa cum v-ati puteti gandi, e ceva modern, ce se numeste in lumea latina "interna", adica servitoare cu program nelimitat. "Dueña", expresie folosita ca recomandare atunci cand angajatoarele o insotesc pe Cleo la spital, nu inseamna altceva decat "stapana", sau forma mai putin agresiva, dar mai umilitoare, "proprietara"; de parca ai putea sa detii o persoana. Si totusi Cleo nu e un suflet zdrobit. Are timpul ei, reuseste chiar sa ramana si insarcinata. E adevarat ca si afro-americanii aflati in robie aveau serile lor de dans si cantec, doar ca acum e mai civilizat si cu mai mult respect. M-a impresionat decizia de a nu include nici macar o reactie a femeii atunci cand este umilita de Fermin. Absolut nimic, nici maca nu se decide introducerea ei in cadru. Minunata aceasta decizie ce pastreaza intacta integritatea tinerei, nealterandu-i portretul cu nimic. Arta marca Cuaron!
Timpul insa se scurge inexorabil si unealta regizorala cea mai sfredelitoare aduce cu sine remuscarea. Pragmaticii au gasit in drama o eliberare. Ma inscriu oarecum printre ei, desi sa vezi trupul acela plapand cum se indoia in timpul manevrelor medicale, simti cum mori si tu putin cate putin. Insa o mama, indiferent de contextul in care se gaseste, pierde definitiv o bucata din ea, parte ce nu mai revine la viata niciodata. Dramatic, sfasietor si nedrept ce se intampla cu acesti ingeri de-o palma, pentru ca aici e universalitatea filmului: Astfel de lucruri se intampla chiar in momentul in care scriu aceste randuri. Si cat am asteptat in acele momente interminabile minunea. Cum mi-am ascutit auzul ca sa prin un scancet ce poate i-a scapat medicului. Dar viata, ca iarasi ea e vinovata, a lovit fara mila.
Inchei aici pentru ca durerea ce razbate de pe strada Tepeji numarul 21, chiar din inima cartierului Roma, din imesului Mexico City, m-a cuprins din nou si sigur in aceasta seara nu o sa mai imi dea pace.
Concluzie: Iti zdrobeste inima, pentru ca asa e in viata. Roma e locul ce exista in viata reala si unde Cleo munceste, traieste, atat cat ii permite munca si se naste ca mama. Tot in acest cartier ea moare pentru copilul ei, dar renaste pentru ai altora. Roma e trist pentru ca tristi sunt si cei ce trudesc ca altii sa se bucure de libertate. Un destin ca multe altele, de atunci, acum si din viitor. Nota 9,09!

Imagini Cinematografiate Auditiv si Sunete Inregistrate Vizual.
 

Zama (2017)



E de ajuns sa privesti primele secvente din Zama, cele introductive de pana la derularea credits-ului de inceput, pentru a-ti da seama ca vei asista la ceva diferit, la acel cinema alternativ care garanteaza in mare lui parte, calitatea.
Totul incepe cu o poveste minora a unui neinsemnat birocrat in serviciul Coroanei Spaniole, dar in memoria unui popor, cel argentinian in cazul de fata, speta capata anvergura spiritului unei intregi natiuni. Resemnarea, asteptarea in van, speranta iluzorie a unui viitor asa cum ti-l doresti, nu sunt lucruri specifice doar argenitinienilor. Noi, romanii, le traim de atatia amar de ani. Insa nicaieri aceste vise desarte nu definesc mai bine un popor asa cum se intampla in a doua tara ca marime a continentului sud-american. Iar filmul reuseste imposiblilul, sa ecranizeze "inecranizablilul" si sa articuleze acest fond si aceasta forma a esentei romanului lui Antonio Di Benedetto, unul specific literaturii gaucesca.
Atmosfera incomoda, asta spusa asa ca sa pastram limbajul academic, nu iti creaza confortul unei vizionari relaxate. Plus ca intregul material se caracterizeaza prin acel ton difuz atat de drag regizoarei Lucrecia Martel, cititoare si ea la un moment dat a cartii omonime si care a simtit la terminarea lecturii EUFORIA descoperirii unui adevar fundamental al existentei umane. Incapabila sa defineasca anume acesta descoperire, a filmat acest film. Acum, cand materialul este gata si numirea respectivului adevar a devenit ceva mai clara, in masura in care un substantiv abstract poate fi limpede numit si precizat. "Simtirea timpului atunci cand nu mai exista timp" devine, intr-o anumita faza a vietii fiecaruia, chinul si zbuciumul sufletesc imposibil de evitat. Iar Zama nu mai dispune de timp. "Copiii si logodnica ta s-au saturat sa tot astepte" i se transmite prin mesageri in permanenta. Lui i s-a acrit, de-asemenea, de cat a rabdat si mai ales de cat se intrevede ca va mai intarzia raspunsul mult asteptat. Doar ca e ceva specific acestor oameni, a "gaugilor" sa traiasca cu o nadejde permanenta, nimeni altcineva neputand intelege pe de-a-ntregul sentimentul neimplinirii amestecat cu amagirea perpetua. Actiunea este asezata pe malul marii, privelistea ideala in care sa te pierzi cu gandul. Ca tot vorbeam de cadrul natural, unul deschis asa cum e specific acestui tip de constructie literara, trebuie sa amintesc de nimblanzirea natural-umana atat de fidel surprinsa pe camera in acest film. Impresia ca ai fost abandonat in secolul XIIX e totala. Iar asta in pofida unei imagini impecabile, fara retusuri si artificii care sa altereze fidelitatea de care e capabila tehnologia digitala actuala. Nu e nevoie sa apelezi la astfel de siretlicuri intrucat atmosfera, veridicitatea a ceea ce vezi si simti sunt extrem de palpabile.
Am descris intr-un alt material, acest proiect ca fiind O Cinematografiere Auditiva a Imaginii si O Inregistrare Vizuala a Sunetului pentru ca in timpul vizionarii, prin tehnica folosita de a manipula atat auzul cat si privirea, imaginea iti palpita aidoma tamplelor unui bolnav cuprins de cele mai severe stari febrile iar sunetul transforma un piesaj natural altfel idilic, intr-o imagine horror, terifianta, situata la limita suportabilitatii. (de reurmarit fragmentul dialogului imaginar cu fiul marinarului, -proiectie din trecut lui Zama-, oaspete proaspat sosit pe insula; asta bineinteles, daca mai puteti sa retraiti tensiunea macabra a unei coloraturi sonore infricosatoare). Cu alte ocazii sunete ce nu au nimic in comun cu umanul se alipesc diferitelor personaje, copiii mici fiind tinta predilecta. Unul miauna exact ca o pisica doar ca turnura unui asemenea cadru emana ceva demonic, altul plange sub forma unui marait sinistru. Un joc ilogic de vibratii sonore intr-o lume ce nu ne e cu putinta sa o descifram. Zama, el insusi un om al locului, devine strain de toate aceste halucinatii bolborosite intr-un grai indescifrabil, simtind ca devine din ce in ce mai european ori mai spaniol, dar si din ce in ce mai instrainat si mai fara idenditate la gandul ca nu va mai ajunge niciodata acasa, la noua lui casa.
Salbaticia constituie puncul forte al peliculei. Cadre neimblanzite, inca virgine parca, oameni nedomesticiti, comportamente salbatice, dar si conditii de trai barbare, primitive chiar se transforma in adevarate delicii cinematografice aici. O arta a uratului si o stiinta de a reda inesteticului valoare artistica sunt performante regizorale demne de orice mare artist, indiferent de domeniul in care acesta creeaza.
Concluzie: Un delir cinematografic peste care nu va trece mult timp pana cand sa fie asezat intre cele mai semnificative realizari ale celei de a saptea arte. E diferit de tot ce s-a realizat pana acum si probabil ca va ramane unic in peisaj si pe viitor. Cinema de substanta si mai ales creator de sentimente si stari. Stanjenitor la vedere, te vei simti un stingher spectator ce retraieste pe pielea lui toata amaraciunea protagonistului unui material pe care tocmai il parcurgi. Din acest punct de vedere, substituirea privitorului cu personajul principal, proces ce nu tine de modul in care tu reusesti sa realizezi imersia in imagine ci ti se impune fortat, vrei nu vrei, este si el o opera de arta in sine. Fara discutie, Martel reuseste sa creeze tot ceea ce e imposibil de implinit in cinematografie, intr-un singur film: Zama. Nota 9,05!

"Carte verde" pentru toate sufletele umilite.
 

Green Book (2018)



"Ai nevoie de curaj pentru a schimba inimi" si mentalitati as adauga eu. O zicala foarte adevarata cu un inteles pe care nu l-am luat niciodata in serios pana azi, ba mai mult, avand permanenta impresie pana acum, cum ca o lipsa de reactie din partea celui ce ar fi avut toata dreptatea din lume sa se revolte, denota slabiciune, nicidecum forta morala. E adevarat ca cele mai puternice caractere se calesc in medii ostile, dar povestea adevarata a doctorului Don Shirley, (Mahershala Ali), depaseste conventionalul vicisitudinilor cunoscute. El alege constient, pe o suma castigata ce e de trei ori mai mica fata de ceea ce ar fi incasat daca ar fi ales sa stea in zona lui de confort, sa mearga si sa ia contact cu realitatea dura a oamenilor de aceeasi culoare a pielii ca si el. Imagini pitoresti ce sangereaza atunci cand in cadru se introduc muncitorii oropsiti, sleiti de puteri, muncind pe ogoarele cat e ziua de lunga.
Nu cred ca filmul are tema principala rasismul. Adica nu mai mult decat analizeaza ignoranta sau singuratatea izvorata din sentimentul lipsei de apartenenta. "Alb nu sunt" desi ma frec permanent de ei prin cluburile lor elitiste unde concertez, ar zice doctorul in muzica. "Negru nici atat" pentru ca nu sunt acceptat in lumea lor din cauza situatiei financiare si pozitiei sociale in care am ajuns prin munca - ar gandi acelasi personaj. Si intrebarea ce uneste cele doua realitati: "Atunci ce sunt eu?".
Pe de alta parte, Tony Buza, (Viggo Mortensen), si el apartinand unei minoritati poreclite in fel si chip, nu pare sa fie afectat de acest aspect. Situatia lui lasa sa se inteleaga ca e, macar la o prima vedere, nu tot atat de vitrega ca a angajatorului sau. Pentru el lucrurile devin mai usoare pentru ca el vine din chiar inima situatiilor si conflictelor respective. Dar chiar si asa, Tony se dovedeste la fel de ignorant ca majoritatea covarsitoarea a societatii. Nu e vorba de rasismul radical, de ura. E pur si simplu o lipsa de cultura, de contact si de indiferenta. Ezita mult pana sa arunce cele doua pahare. Un intolerant obtuz ar fi actionat din impuls, pe cand Tony trebuie sa isi justifice actiunile pentru linistea propriei constiinte, sa gandeasca situatia in prealabil. "Eu - Tony - sunt mai negru ca tine." ii spune el doctorului; de ce? Pentru ca ascult, apreciez si ma bucur de muzica acestei rase, ii stiu pe cei ce canta aceste populare cantece ale vremii, mananc din preparatele pe care ei le gatesc, frecventez localurile unde au si ei acces iar cartierul meu e mai pestrit ca Turnul Babel. O viziune asupra problemei, pertinenta si mai ales un adevar ce arde pentru Shirley mai fierbinte decat intreaga umilinta la care l-au supus, pe toata durata turneului, gazdele pentru care concerteaza in calitate de invitat de onoare. In adancul constiintei acestui privilegiat negru lucrurile nu sunt chiar atat de clare precum ar fi vrut el sa ramana. Mult mai usor iti e sa stii exact pe cine sa blamezi, mai ales daca el e un factor extern si tu nu ai nicio vina. Cand insa ajungi sa identifici si partea ta de culpa in problemele ce pana atunci aveau cu totul alti vinovati, lucrurile incep sa doara; adevarul insusi doare.
Discutia despre umorul prezent in acest film consider ca trebuie sa fie la fel de atenta precum a fost si cea despre rasism. Nu e comedia specifica hahaielilor desi am ras la unele scene copios. E mai degraba o transformare a unui sentiment oribil de pesimist in ceva datator de speranta. Peter Farrelly, un maestru al comediei si creatorul unor personaje legendare prin prostia lor, modifica culoarea unor stari de fapt si negrul ori griul ori obscurul sau orice culoare deprimanta vreti voi sa vedeti in secventele blamabile in care intoleranta meschina va calca pe suflet, primeste tonuri calde si vesele. Acest efect de estetizare adauga plusul de valoare ce ii trebuie unui film altminteri comun. Green Book e departe de a fi o pelicula grea sau un clasic in devenire. Poate fi insa un mod placut de a-ti incepe weekend-ul sau vacanta ori Craciunul, (de ce nu?). Un film specific Hollywood-ului si care place atat de mult studiourilor din simplul motiv ca nu provoaca si nu ataca. Discutia putea sa fie mult mai pertinenta fie ea chiar si asa cum e, spusa pe un ton jucaus si utilizandu-se ciocnirea unor mentalitati, culturi si tipologii diametral opuse dar care au neaparata nevoie una de cealalta pentru a evolua. Nu a fost sa fie si de aici lipsa luciului de nestemata.
Concluzie: Noul "Conducandu-l pe dnul Daisy" sau mai corect ar trebui spus "Dnul Daisy, conducandu-l pe sofer" ramane dator la lipsa de reactie fata de un subiect inca sensibil peste tot in lume. Doar ca acum in societatea actuala nu mai e doar o confruntrare negru vs alb ci e european contra asiatic, german contra estic, englez contra restului lumii, american contra musulman si nationalist contra orice e venit din afara. Practic, filmul lui Farrelly nu propune nimic semnificativ si care sa ramana in memoria colectiva atunci cand se discuta despre aceste probleme. Nu gasesti prea multe citate in interiorul acestei realizari cinematografice si care sa poata fi folosite in momentul in care se initiaza o discutie de genul pomenit mai sus. Filmul relateaza o poveste cu un foarte mare grad de realitatea, o intalnire care a schimbat doua vieti dar o face la nivelul inocent al unui simplu film cu happy end. Nota 7,66!

Mincinosul onest ce sopteste adevaruri doar in urechile celor cu suflet pur.-Fellini
 

Le notti di Cabiria (1957)
aka
Nights of Cabiria (1957)



"Sunt un mincinos, dar unul onest." spunea autorul acestui film despre el insusi, atunci cand se descria pe sine ca persoana ce genereaza destine pentru delectarea publicului privitor. Cabiria, pe acelasi calapod cu parintele ei, nu doar ca asculta aceste minciuni spuse de cel ce ii detine in propriile maini destinul, dar "aude si adevaruri in aceste minciuni".
Termenul de autor al unei opere tografice a fost folosit pentru prima oara de catre A. Bazin pentru a descrie exact acest film si modul in care se povesteste el. Lucru de care Fellinni s-a simtit tare magulit, ca tocmai lui sa i se acorde o atentie atat de mare, asta in ciuda neincrederii producatorilor in materialele sale dedicate categoriilor paupere ori oamenilor cu porniri si practici sensibile la acea vreme.
Desi inclus in noul realism italian, Felinni s-a distins intotdeauna din grupul regizorilor ce au aderat la noua miscare, datorita modului tragic-comic prin care isi construieste o lume proprie in care doar accentele grave apartin realitatii, restul datorandu-se esentei spiritului uman. Personajele sale au dreptul sa viseze, asigurandu-li-se astfel o scurta evadare din cotidian. Prostituate, vagabonzi, saraci, amarati, oricine are dreptul la a spera in universul nou creat. Cineastul intinde atat cat e posibil, patura noului val asupra a ceea ce realizeaza. Un altfel de De Sica ce-si conducea trenul bunastarii prin mijlocul patriei oropsitilor in Miracolo a Milano (1951), doar ca sa le arate ca exista si asa ceva in aceasta lume cruda. Fellini, profitand si de o perioada destul de tarzie a lor post al 2-lea razboi mondial, permite eroilor sa fie peregrini in lumea buna si avuta. Sa intre pe picioarele lor in acele zone inaccesibile unora de nivelul lor. Cabiria ajunge chiar sa fie invitata la o plimbare cu masina si apoi la masa in luxoasa casa a unui star de . Noaptea si-o petrece tot cu cainii acestui excentric bogatas, dar ramane cu momentul scurt in care a fost aproape de stele.
Structura naratiunii e una destul de fragmentata, cu momente ce descriu lumea acelor cartiere insa care nu contribuie la firul central al povestii. Samariteanul milostiv, spovedania remuscarilor, noaptea petrecuta la vila luxoasa, episoade pe care Cabiria le inmagazineaza in constiinta ei de martira in devenire, dar de care filmul se poate lipsi la fel de bine, asa cum spunea chiar autorul atunci cand amintea de lipsa secventei necunoscutului ce facea acte de caritate, neinteresat si fara sa fie mandatat sau sub patronajul bisericii, lucru ce a deranjat si a dus la cenzura. Insa chiar si asa, ce leaga toate aceste istorii ale unor zile si nopti este Cabiria. Un mim, "reminescenta a marelui Chaplin" - porecla data chiar de Fellini -, ce isi coboara expectativele atat de jos incat nicio lovitura pe care viata i-o ofera cu atata darnicie, nu il poate dobora. Lacrimile secventei finale vorbesc despre un nou inceput tot atat de sfant precum e si mana micuta a lui Bruno, cuprinsa in mana lui Antonio, tatal sau. (Ladri di Biciclette 1948) Sau imbratisarea lui Umberto D, oferita micutului patruped, singurul prieten pe vecie pe care batranul pare sa il mai aiba. (Umberto D. 1952)
Tema principala, singuratatea si dorinta de a exista cineva caruia sa ii pese cu adevarat si de persoana ta, se acopera repede de multe altele adiacente. Naivitatea, trasatura care defineste fiinta visatoare, pe punctul de a aduce in mai multe situatii sfarsitul Cabiriei, nu e prezentata totusi ca o slabiciune, pentru ca, persoanele singure provin din acele doua categorii: "cele destepte ce tind sa se izoleze singure si cele proaste (de bunatate), pe care lumea le respinge"-Fellini.
In concluzie o sa reamintesc citatul ce guverneaza intregul film:
"Sa nu iti pierzi niciodata entuziasmul infantil pe toata durata acestei calatorii ce inseamna viata... Fericirea este simpla si atemporala, o chestiune pasagera si temporara care doar antedateaza nefericirea. Din nefericire, functioneaza si invers. Dar la final, totul face parte din acest carnaval" (al existentei). In tot acest circ, Cabiria are rolul paiatei perfecte, modelata doar din optimism ce are puterea sa zambeasca chiar si atunci cand durerea pierderii iti spala involuntar obrajii cu lacrimi ce izvorasc din rana redeschisa a unei inimi ce nu va reusi sa se cicatrizeze niciodata. Pentru ca, nu-i asa, oamenii buni sunt predestinati sa sufere vesnic. Nota 8,08!

Trasarea coordonatelor cinemaului modern.
 

La regla del juego (1939)
aka
Rules of the Game (1939)



Conduci linistit pe partea stanga a carosabilului si te apropii de un sens giratoriu la care ai vrea sa faci tot stanga. Tai scurt intersectia si iti continui drumul fara sa trebuiasca sa dai ocol intregului oval de asfalt. Pare nebunie curata pentru orice conducator auto din lumea asta, si totusi acesta e un caz real ce se petrece pe orice drum din Regatul Unit, unde apare aceasta situatie de trafic. Reguli ce par aberante cam peste tot in lume, se utilizeaza fara prea mari probleme prin locuri izolate, chiar si de soferii de pe continent ce stirct tranziteaza aceasta tara. Aceleasi auspicii derutante in intelegerea majoritatii par sa guverneaze si viata boema a burgheziei, fie ea franceza in cazul de fata, dar un numai.
Renoir, atunci cand a realizat ceea ce ulterior avea sa fe omni- recunoscut de lumea filmului ca fiind “opera perfecta”, a dorit sa imortalizeze pe pelicula, cutumele greu de inteles ale acestei clase sociale suspuse. Viata insasi se desfasoara altfel acoolo si pare total impenetrabila din exterior. Cel putin la nivelul unei logici elementare, fireasca pentru majoritatea dintre noi. Absurdul, asa cum este el unanim perceput de “cei obisnuiti”, adica marea masa a poporului, merge pana intr-acolo incat la scena ce se petrece in culisele spectacolului improvizat de gazdele domeniului folosit ca locatie a vanatorii, Christine, (Nora Gregor), desi pleaca la brat cu pretendentul la pozitia de amant, nu este ea cea oprita si constransa sa inceteze intreaga sarada; ci barbatul acesteia, victima ce ajunge sa fie imobilizata si astfel oprita din incercarea de a-si apara matrimoniul. Iar el, asa cum cere si regula, se supune.
O respectare a standardelor normal-comune ale cavalerismului si ale moralitatii, nu este trecuta cu vederea de catre masinistul intregului spectacol ci este pedepsit la modul cel mai drastic, vezi destinul pilotului-erou al acestei istorisiri.
Importanta proiectului pus la cale pe cheltuiala proprie de catre autorul descendent direct din ramura genealogica a marelui pictor, (introducatorul in pictura atat a privirii celui obisnuit sa inteleaga familia ca un complex angrenaj functionabil cat si a ochiului format in a intelege stilul ori aparitiile publico-vestimentare ale modelelor contemporane folosite), este data de momentul in care respectivele tabieturi se imortalizeaza. In plin proces de emancipare si modernizare, (exista o scena sublima in film unde pianul canta singur iar pianista se simte inutila), respectiva clasa sociala se lasa coplesita de frivolitate si indecenta. Un renegat devenit criminal cu sange rece va fi repus in functie lasand impresia primirii unei recompense pentru fapta sa.
Controversele starnite de aceasta ecranizare un se opresc doar asupra unor fapte abominabile sau, ingaduitor zis, reprobabile. Adulterul ori minciuna incep sa para banalitati daca e sa le punem in contrapartida cu crima, nici ea o chestiune de o gravitate peste care sa nu se poata trece. Inutilitatea unui individ parazitar, un intrus asa cum Renoir s-a considerat in permanenta, ne este prezentata prin aparitia pe ecran chiar a regizorului insusi. Un infiltrat in propria-i poveste si un actor sub acoperire, iar prin acoperirei nu fac referire stirct la imbracarea pielii de urs, ci mai degraba la rolul in care intra, cel al lui Octav, un personaj ce oscileaza intre clase, confidentul tuturor si cu siguranta, necesarul amic al actorilor ce isi interpreteaza propriile vieti, mintind, inseland toate asteptarile si conventiile ori pozand pentru imagine.
In ciuda stilului de narare “frank”, definitie venita direct de la sursa, nimic din ceea ce vedem pe ecran nu e si ceea ce pare in realitate. Pornind de la conflictul initial, o proasta interpretare a preocuparii si grijii Christinei fata de Andre, (Roland Toutain), un prieten ce pleaca intr-o calatorie primejdioasa din cauza acestei neintelegeri, se ajunge la recompensarea unui ucigas cu sange rece. Tot “frank”-a e si imaginea camerei ce ofera cea mai buna perspectiva privitorului. Nu ne simtim deloc ca niste invadatori ai unor vieti private, asta tinand cont ca toata actiunea se desfasoara intr-o resedinta privata, intimitatea fiind deci un drept al personajelor. Aici totul ni se ofera din plin, fara jumatati de masura, detalii lipsa din linia narativa ori mistere provenite din eludarile unor elemente ce s-ar fi putut dovedi edificatoare. Unde mai pui ca 90-95% din cadre, (estimare la ochi ca nu am stat sa masor cu sublerul), sunt cadre perfecte – referire stricta la secventele ce contin actiune. Pe toate cele trei zone componente ale imaginii, apar repartizate personaje, avandu-se grija ca atunci cand necesitatea o cere, nici unul sa nu ramana neanimat. Avem personajul din prim-plan, apoi pe cel din planul-de-mijloc si bineinteles un altul in fundal. E o adevarata placere sa urmaresti rocadele realizate de acestea atunci cand altul preia naratiunea, iar cel ce fusese protagonistul de pana atunci, trece in locul ramas vacant. Secventele sunt lungi, asa cum ii si sta bine unui indragostit de camera mobila cum e Renoir, iar detaliile sunt din abundenta. Intra si acest capitol tot la categoria franchetei din exprimare. Si cum nu se abuzeaza de taieturi, putem spune ca raportat la anul de fabricatie, 1939, cursivitatea si montajul fluent ofera filmului un caracter futurist ce si in contemporaneitate respecta regulile moderne si place ochiului.
Concluzie: La Regle du Jeu, filmul marilor neintelegeri, cel ce va trasa “regulile” cinemaului modern, exceleaza prin gradul de ipocrizie pe care il aduce pe ecran. Satira isi proclama cu glas puternic dragostea fata de situatie incat Renoir sau Octav, exact acelasi lucru, intreaba retoric si isi si raspunde fara ezitare: “Si eu nu o iubesc? Ba o iubesc intr-atat incat ma gandesc sa fug cu voi!”. A inova, a progresa se dovedesc a fi cerinte ale timpurilor actuale, tot mai actuale, tot mai necesare si o impunere ramasa poate chiar incepand cu acest film. Nota 8,10!

Cassenti-1976-L'affiche rouge
Printre altele, Cassenti a fost, probabil, si un fan Pirandello.
S-a dorit, poate, si s-a realizat ca film prea cultural sau prea pretentios, poate prea indraznet, uneori, si, poate, de aceea mai putin cunoscut.
Filmul este un amestec eterogen in care se gasesc cateva lucruri de certa valoare.
In acest film perspectiva romanilor este mai firesc conturata si alta decat cea folosita de obicei in altele.

Juan Mora Catlett-2006-Eréndira Ikikunari
Trebuie rabdare si citit printre randuri, asa e cu filmele latino-americane, asta e arta lor! :)

Goya en Burdeos (1999)
Dupa un pahar cu vin, Goya este girondin? Nu, nici pe departe, fugit din Spania din calea napastelor, continua...

Marianne & Juliane (1981)
Un film cum numai nemtii pot sa faca!

Si tous les gars du monde (1956)
Este si o carte dupa care s-a facut filmul, tradusa in romana, pentru cei interesati.

The Blue Kite, a revolutionary movie.
 

Lan Feng Zheng (1993)
aka
The Blue Kite (1993)

Conceptul de prezentare a historiei prin ochi de copil parea sa isi fi epuizat puterea de impact odata cu realizarea lui Klimov, Come and See (1985). Artistic, nimic nu ar mai fi putut trece dincolo de dramatica imagine a lui Flyora, (Alexey Kravchenko); si nici nu va mai putea vreodata, cred eu, insa cinemaul e mereu surprinzator. Si iata ca Zhuangzhuang Tian reuseste sa isi impuna tanarul protagonist in constiinta comuna a iubitorilor de film, nu ca ramanand o imagine simbol ci prin realitatea povestii sale. In asta consta si forta mesajului acestui material venit tocmai din China, ce nu are nimic in comun cu propaganda, cu sarcinile de partid ori cu manipularea, un mesaj mult prea adevarat, deranjant chiar. Lucru ce nu se poate afirma despre Idi i Smotri.
Comunismul si colectivizarea au sucit minti simple, invidioase ori nestiutoare, cum e si cazul copilului din acest film, unde doctrina si propaganda dusa pana la distrugere au rolul de a-l modela inca de mic, pentru ca mai apoi partidul sa il folositor in viitorul plan al miscarii ce ia nastere sub ochii nostri. Tietou, un tanc nestiutor asa cum este prezentat la inceput, ajunge si la euforia tineretii sale unde participa la un moment de razvratire, posibilitate pentru elevi sa isi umilesc profesorii ce au fost odata mai severi. Dorinta a oricarui tanar rebel ce isi inchipuie ca isi cere “dreptatea” intr-o perioada in care lui toate i se par a fi strambe, contrare libertatilor si personalitatii sale in devenire. Dusul rece nu se lasa asteptat mult si in momentul in care braveaza in fata mamei, pe neasteptate vine si o palma din partea bietei femei, dezarmata de omul ce pare sa devina puiul ei, ea care “nu a crescut cu atatea sacrificii un huligan”. Mai-mai ca te astepti ca dupa asa o sapuneala sa vina comitetul si sa o disciplineze pe mama oripilata de comportamentul unui fiu pe care credea ca il cunoaste. Insa adevarata trezire la realitate, cea definitiva pentru eroul nostru, apare abia la final. Ceva mai matur, Tietou realizeaza ca noua ordine se construieste pe destine distruse si pe nedreptate. E momentul in care constientizeaza ca nici unul din cei “reeducati” nu avea vreo vina sau culpa care sa i se poata imputa in fata vreunui tribunal normal si corect. Noi, in calitatea noastra de spectatori ai dramelor acestor familii greu incercate, suntem inca de la inceput conectati la aceasta stare de fapt, la procesele colective prin care partidul cere sa i se aduca un numar normat de opozanti, vinovati fara vina, dar necesari pentru a consolida o ideologie ce isi are temelia construita preponderent pe dusmani ai poporului. Doar asa poate ideologia insasi exista si asta e singura metoda prin care s-ar putea impune in constiinta colectiva. Victima unui astfel de modus operandi e insasi tatal plapandei creaturi, un om decent dar care isi alege total neinspirat momentul de mers la toaleta. Odata reintors in sala de sedinta, decizia luata unanim se citeste pe chipurile tuturor consatenilor ca o vina sinonima rusinii. Toti stiu ca au distrus o viata, important insa ca nu pe a lor si toti parca isi scuza in minte imposibilitatea de a fi actionat altfel. Si era doar inceputul marilor transformari, (campania celor 100 de flori), prin care trecea cea mai popuata tara de pe glob. Si era tot un inceput de demascare cinematografica a curselor intinse de Mao Zedong, cel ce ceruse ajutorul tuturor cetatenilor ce doreau sa se implice pentru binele comun, Li se cerea deschis sa isi exprime criticile, recomandarile ori sugestiile aduse politicilor partidului, spre a fi adaptate si imbunatatite. Realitetea a dovedit insa ca toti participantii momiti astfel au sfarsit pe listele de exterminare. Scena devine instant un tablou general al unei ideologii si ea a fost remarcata de cei mai importanti critici ca fiind una dintre cele mai importante realizari cinematografice legate de analiza unei doctrine politice. Totusi eu mi-am oprit privirea la o linie de dialog, cuvinte ce m-au bulversat poate mai tare decat momentul deciziei de a aduce un vinovat spre sacrificiu partidului. “As fi spus-o (n.r. critica la adresa politicii statului) daca n-as fi iubit atat de mult tara?” Un gand rostit cu voce tare, o cugetare plina de durere si regret. Ceva venit dintr-o inima de pur patriot care stie ca dorinta sa de mai bine al patriei ii va aduce pieirea.
Pe langa valoarea testamentar-documentara a filmului, apare si o alta directa si cat se poate de reala, umana si imediata. Destinele unor implicati in acest proiect au fost damnate pentru totdeauna in tara natala. Un pret enorm inchinat celei de a 7-a arte, singura care poate genera atata panica chiar si unui regim totalitar. Nici un actor dintre cei ce l-au interpretat in cele 3 faze ale varstei in care este surprins Tietou, nu a mai primit vreo sansa de a mai performa pe micul ori marele ecran. Liping Lu, interpreta mamei a fost reabilitata dupa ani, dar chiar si in aceste conditii nu i s-a mai atribuit niciun rol in productiile importante. Regizorul Tian Zhuangzhuang a fost nevoit sa se repatrieze intr-o tara de adoptie iar producatorii, persoane non grata in tarile lor au fost nevoiti sa fure materialul pentru a-l monta dincolo de granite, lucru deloc pe placul regimului.
Plin de momente emblematice, filmul lui Zhuangzhuang satirizeaza cu un gust amar tot ce tine de impunerile unei puteri, a unui lider oarecare, in viata reala a oamenilor obisnuiti. Portretele omniprezente ale conducatorului suprem, inceputul vietii de cuplu ce se realizeaza intai cu o plecaciune adusa imaginii acestui cap incoronat de puterea populara, amuzanta marturisire plina de naduf a pustiului narator cum ca moartea unui parinte al miscarii comuniste i-a intarziat nasterea cu zece zile doar cateva din cele mai evidente metode de exprimare folosite in a critica o revolutie facuta de altii in numele tuturor. Toate aceste amanunte, pusa la comun, genereaza un tablou amplu despre o stare de fapt. Zmeul albastru incalcit in ramurile batranului arbore nu e nici el nimic altceva decat o alegorie rotunda a copilariei ajunsa acum la maturizare. “O sa iti fac un altul”, spune Tietou micutei verisoare, asa cum si lui i-a spus, cu multi ani in urma, un tata ce nu a mai putut sa isi duca la indeplinire promisiunea.
Concluzie: Optimismul cinematografic al acestui proiect se sustine pe acei oameni ce mai exista in lumea asta si care indiferent de consecinte vor spune mereu adevarul, vezi Zhuangzhuang. In contrapartida, tristetea imaginilor picura ca niste lacrimi grele in momentul in care constati ca in aceeasi lume, alaturi de curajosii eroi, inca mai exista si oameni ce in inconstienta lor isi predau dreptul de a alege pentru ei insisi in mainile unui lider pe care in principiu ei l-au instalat pe viata in fruntea tarii, paradoxal, prin puterea lor de a decide liber. Si asta la mai bine de 2500 de ani de la inventarea ideii de vot popular. Nota 7,86!

… si al Oscar-ului Duh.
 

Cinemaul extremelor, narcotic si halucinogen, asa se poate condensa cam tot ce propune in ultimul timp Gaspar Noe. Cu intentia declarata de a ne oferi o doza de extaz, cel putin vizual, cam ca in cazul in care am fi terminat de consumat o doza de substante interzise, filmul de fata impacteaza inca din generic. Iarasi o stratagema comisa dinadins de cel ce stie ca daca ai reusit sa iti provoci publicul chiar din primul cadru, apoape ca l-ai castigat pe toata durata vizionarii. Sens usor de inteles mai ales daca ii asculti marturisirea conform careia “cel mai bun inceput de film din toate timpurile” in viziunea sa este “Un chien Andalu”.
Stroboscopul din deschidere nu dureaza exagerat de mult timp ca efect asa ca imediat dupa intro, Noe, prin intermediul lui Oscar ne mai administreaza o doza dintr-un alt compus ilegal, doar ca de data asta mult mai chimic si deci mai puternic. Alunecam usor din a fi privirea personajului principal in a inlocui psihicul acestuia. Galaxii, harti astrale, episoade spirituale, intalniri la confluenta religiilor, toate inunda sinapsele cerebrale atunci cand efectul drogului atinge climaxul.
O intrebare totusi ramane permanenta, chiar si in aceasta uitare de sine: Sufletul, ce este el, ce vede si ce percepe cand paraseste corpul fie doar si pentru un scurt moment datorat unei epifanii sau a unei morti clinice; sau ce nevoi esentiale are aceasta esente energetica umana? Iar raspunsurile nu intarzie mult timp pana sa apara.
Oscar este impuscat!
Urmeaza un zbor atemporal, asa cum ar suna definitia spiritului uman ce nu se subjuga niciunei legi fizice pamantene. Trecutul e prezent, viitorul tinde spre regret si iarasi ne intoarcem in trecut. O senzatie metafizica, autentica, bine prezentata si care te supune unor intrebari stringente. Dar asta imediat dupa, pentru ca in timpul filmului te simti realmente eteric, te regasesti in Oscar si realizezi calatoria finala in locul lui. Oscar si-a sententiat singur viata si in ciuda avertismentelor cu caracter profetic, alege sa persiste pe un drum infundat de unde e limpede ca nu se va mai intoarce. Ceva din final ofera parca o speranta, si dupa o invadare a numeroase episoade intime la care intr-o forma oarecum stranie asistam mai mult decat era cazul, o reintalnim pe Linda (Paz de la Huerta), intr-o ipostaza erotica si lucrurile dau senzatia ca se reaseaza pe un fagas normal. Dar doar in aparenta pentru ca cercul vietii, rotund la prima impresie, cu sufletul ce se reintrupeaza in lumea de care nu se poate desparti este brutal sfarmat sub bocancul ciocatei unui Noe neindurator. “Nu cred in reincarnare… scena finala inseamna o amintire pentru ca in ea am filmat-o pe mama lui Oscar, nu pe sora lui si nu pe viitorul posibil copil al ei.” Si mai apoi, cu aceeasi duritate inumana naruie orice speranta de restart al unei vieti ratate spunand: “Nu exista o a doua sansa. Viata e acum si aici. Atat!” Si filmul capata noi dimensiuni date de afirmatiile celui ce l-a plamadit in aceasta maniera sadica dar artistica pana la refuz.
Impresionanta in aceasta realizare, (pe langa volatilitatea aerica a transpunerii spectatorului intr-un spirit) e cursivitatea calatoriei. Probabil cea mai greu de realizat parte a intregului proiect si singura frica declarata a regizorului, el, Noe temandu-se ca nu va putea exprima vizual intentia sa de a descrie salturi intre perioade indepartate de viata sau a nu reusi sa ne faca sa ne perindam printre locuri, timpuri si personaje. Si totusi, pe cat de mare a fost angoasa, pe atat de valoros e rezultatul. Efectiv simti ca te dedublezi si ca realizezi calatoria pe aripile nevazute ale unei entitati nemateriale. Si toate aste apeland in redare la planurile continue, lipsite de taieturi sau montaje inutile. Secvente lungi ce lasa mintea sa planeze asupra evenimentelor, sa zboare ca gandul dintr-o scena in alta. Ceva electric, neinteles la nivel logic dar care totusi ramane plauzibil in inconstientul devenit constient pe perioada proiectiei, ii confirma spusele autorului.
Coloritul, acele leziuni oculare cauzate de exploziile violente ale frecventelor extremede lumina descumpusa, hipnotism in masa ce e posibil de realizat doar de un maestru al iluziilor colective, ramane marca patentata Gaspar Noe. Ori folosinta acestui atu, iarasi si iarasi, la capacitatea sa maxima de a impresiona, nu l-a tradat inca pe director in narare.
Ciudat e ca sentimentalismul, raspunsul afectiv al faptelor e sacrificat in favoarea tuturor celorlalte senzatii-simturi. Catre inima se adreseaza cam putin mesaj din acest film. Si totusi, pe un palier inteligibil, produsul artistic functioneaza. Probabil ca mesajul se adreseaza mai mult spiritului despre care stiinta nu stie absolut nimic. Ceva rezoneaza cu acele radiatii luminoase ce dau culorile tari despre care vorbeam ceva mai intainte. Ce? Habar nu am. Tind sa cred ca e … Gaspar Noe.
Concluzie: Calatorie deloc imaginara a acelei parti din creier care e mai presus de sentimentele primare, asa cum se inteleg ele de cei inca aflati prizonieri in trup. Inovatie nu la nivel tehnic ci la cel al utilizarii mijloacelor tehnice. Un abuz de unghiuri, filtre, lumini si culoare cum rar iti este dat sa vezi pe ecran. Dar cine poate sa conteste viziunea artistica a regizorului, avand argumente indestructibile si sa nege ca nu asa se vede viata de acolo de sus, dupa ce, pulsatiile vietii fizice vor fi fost reduse la tacere si deci, nu iti vor mai perturba inutil perceptia? Nota 7,37!

Mie-mi pare rau ca alali nu mai gaseste timp sa treaca pe aici. Ar fi timpul, de la 23 august! Poate spune cine vrea, ce vrea, dar eu urmaresc postarile lui, ca si ale altora de aici, pe care-i pretuiesc.
Pana se imbuneaza el, zic eu de unul (film, care va sa zica, bata-l norocu'), dar pe scurt, ca nu voi a-i lua locul, si, in plus, eu nu stiu sa pun note cu virgula, n-am indemnânare! :)
La mine, ori esti de 9, ca zecele e al profesorului, asa ne invata pe noi la scoala, ori esti golan!
Ce sa-i faci, eu n-am nici gusa, nici capusa. In schimb, am rabdare.
Lust och fägring stor (1995), acesta e filmul, o capodopera a genului sexy filosofic, care face apel la intalepciunea dvs.
Cate as putea sa va spun despe el, dar las pe alta data.
O reverberatie poate fi Cuestión de suerte (1996), asa se cheama pelicula, ca este spaniola.
Nu va precipitati. Aflati ca am o naframa in varf de bat.

Du hast gesagt, dass du mich liebst - Ai spus că mă iubești (2006)

Deși are happy end, ca la americani, deși nu este o comedie, ci o dramă profundă, generală, pe mine m-a făcut mult să râd, ca în foarte multe alte cazuri, comentariul filmului de pe imdb, unicul de până acum.
Dacă vrei să observi, observi multe în film, dar permiteți-mi să trec de poveste și să vorbesc despre vreo două lucruri din spatele ei, trecute îndeobște cu vederea, care mi-au sărit în ochi, frapează, deși nu reprezintă obiectul principal al filmului, nu e adus chiar deloc la vedere în mod insistent.

De altfel și muzica lentă de pian care însoțeste filmul induce, printre altele, și acest lucru, o muzică ce dă impresia aparentă de liniște, dar ce înșelător e totul. Ea dă ideea de trecere a vieții fără a putea interveni, doar privind-o ca un spectator (a propriei vieți), fiind în ton cu întrebările pe care și le pune personajul și cu deliberarile lui (unele contrariază, deoarece astepți cultura, educația europeană, spre care tindem, să-și spuna cuvântul).

Într-un fel personajul e penibil, căci după o viață nu știe ce are de făcut la o vârstă la care ar trebui să știe. E omul uituc, dar astăzi, cum e și exemplul personajului, după toată experiența capatată, nici chiar așa!
Așadar, contradictoriul pleacă din om, din interiorul lui, atâta timp cât nu mai știi valorile, nu mai știi ce vrei, nu mai știi încotro s-apuci.
Pe scurt, se distinge clar (de pe ecranul meu), fără surle si trâmbițe, singuratatea înfiorătoare a omului actual și viața lui plină de nimic. Și la acestea mă refeream atunci când spuneam de uitucenie. Bine că n-a uitat esențialul și, astfel, o poate lua de la capăt.
Sunt multe întrebări în film care așteaptă răspunsul fiecaruia, un film ce (poate) stârnește comentarii aprinse.

Ca poveste, în două rânduri, o înotătoreasă ieșită la pensie de ceva vreme din viața sportivă, se îndrăgostește de un bărbat cu 20 de ani mai tânar decât ea, devenit (alături de ea) un romancier de succes, fapt urmat de consecințele ce decurg din acest lucru și de descoperirile făcute de femeie asupra sinelui și a partenerului ei.