Jean Anouilh

Jean Anouilh, pe numele complet Jean Marie Lucien Pierre Anouilh, s-a născut la 23.06.1910, în Cérisole, un sat mic de la periferia orașului Bordeaux, Franța, și a decedat la 03.10.1987. A avut strămoși basci. Tatăl său, François Anouilh, a fost croitor, iar mama sa, Marie-Magdeleine, o violonistă care completa veniturile modeste ale familiei cântând în orchestra cazinoului din stațiunea Arcachon. Ea lucra în turele de noapte în orchestrele de music-hall și uneori acompania...

Jean Anouilh, pe numele complet Jean Marie Lucien Pierre Anouilh, s-a născut la 23.06.1910, în Cérisole, un sat mic de la periferia orașului Bordeaux, Franța, și a decedat la 03.10.1987. A avut strămoși basci. Tatăl său, François Anouilh, a fost croitor, iar mama sa, Marie-Magdeleine, o violonistă care completa veniturile modeste ale familiei cântând în orchestra cazinoului din stațiunea Arcachon. Ea lucra în turele de noapte în orchestrele de music-hall și uneori acompania reprezentații scenice, oferindu-i lui Jean oportunități de a cunoaște spectacolele dramatice. El participa adesea la repetiții și îi ruga pe autorii rezidenți să-l lase să citească scenarii. A încercat pentru prima dată dramaturgia aici, la 12 ani, dar primele sale lucrări nu s-au păstrat. În 1918, familia s-a mutat la Paris, unde Jean și-a făcut studiile secundare la Liceul Chaptal. A fost admis la Facultatea de Drept de la Sorbona, dar, neputând să se întrețină financiar, a plecat după doar 18 luni pentru a lucra ca redactor la agenția de publicitate Publicité Damour. A fost chemat în serviciul militar în 1929. Anouilh s-a căsătorit cu actrița Monelle Valentin, în 1931. Deși ea a jucat în multe dintre piesele sale, fiica lui Anouilh, Caroline (din a doua căsătorie), spune că mariajul nu a fost unul fericit. Cea mai mică fiică a lui Jean, Colombe, spune chiar că nu a existat niciodată o căsătorie oficială între Anouilh și Valentin. Se presupune că a avut multiple aventuri extraconjugale, care i-au cauzat lui Anouilh multă durere și suferință. Anouilh și Valentin au avut o fiică, Catherine, în 1934, care i-a urmat pe cei doi în munca teatrală la o vârstă fragedă. Jean a început să scrie scene comice pentru cinematografie, pentru a-și suplimenta veniturile. La 25 de ani, Anouilh a lucrat ca secretar pentru actorul și regizorul francez Louis Jouvet la Comédie des Champs-Elysées. Jouvet ajunsese faimos la începutul anilor 1930 prin colaborările sale cu dramaturgul Giraudoux, care a fost o inspirație pentru Anouilh pe care l-a încurajat să scrie. Înainte de sfârșitul anului 1929, și-a făcut debutul teatral cu Humulus le muet, urmat de primele sale proiecte solo, L'Hermine în 1932 și Mandarine în 1933. Piesele nu au avut mari succese, încheindu-se după 37, respectiv 13 reprezentații, dar Anouilh a perseverat, continuând cu o serie de producții, cea mai notabilă fiind Y'avait un prisonnier (1935). Aceste lucrări, majoritatea în colaborare cu regizorul experimental rus Georges Pitoeff, au fost considerate promițătoare în ciuda lipsei de profituri comerciale, iar cei doi au continuat să lucreze împreună până când au avut primul lor succes major în 1937, Călătorul fără bagaje. În anii următori, rareori a existat un sezon la Paris care să nu prezinte o nouă piesă de Anouilh, iar multe dintre acestea erau exportate și în Anglia și America. După 1938 însă, o mare parte din opera ulterioară a lui Anouilh a fost regizată de scenograful parizian Andre Barsacq, iar afilierea lor a fost un factor major în succesul continuu al dramaturgului după război. În anii 1940, Anouilh a renunțat la poveștile contemporane și s-a îndreptat către subiecte mitice, clasice și istorice. Cea mai faimoasă piesă, Antigona, l-a consacrat pe Anouilh ca dramaturg de renume. În cariera sa de cinci decenii, Anouilh a rămas cunoscut pentru producția sa, Antigona (1944), văzută ca un atac la adresa guvernului de la Vichy al mareșalului Petain. El a fost unul dintre cei mai prolifici scriitori francezi de după al Doilea Război Mondial, când a scris piesele Roméo et Jeannette, Médée, L'Alouette. Anouilh însuși și-a grupat piesele: Piesele negre erau tragedii sau drame realiste, ca Antigona, Jézabel și La Sauvage; piesele roz erau comediile: Carnavalul hoților, Cina cu familia, Timpul amintit. Dramaturgul a împărțit operele din perioada 1940-1950, în piese strălucitoare și piese sâcâitoare. Primul grup include lucrări precum L'Invitation au château și Colombe, iar celelalte, Valsul toreadorilor și Cocoșul de luptă. O altă categorie specificată de Anouilh sunt piesele în costume: Ciocârlia, Prinde cum se poate prinde și Becket, un succes internațional, care îl înfățișează pe martirul istoric Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury, care a încercat să apere biserica împotriva monarhului (și a prietenului său), Henric al II-lea al Angliei. Perioada finală cuprinde Peștera, Dragă Antoine sau Iubirea care a eșuat. Anouilh a rămas ferm apolitic pentru cea mai mare parte a vieții și carierei sale. A servit în armată timp de cel puțin două perioade, fiind recrutat în armata franceză în 1931 și 1939. A fost prizonier de război pentru o scurtă perioadă când germanii au cucerit Franța și a trăit și a lucrat de bunăvoie la Paris în timpul ocupației germane. Deoarece a refuzat să ia partea Franței în timpul colaborării Franței cu Alianța Axei, unii critici l-au etichetat drept un potențial simpatizant nazist. Această controversă a escaladat ca urmare a conflictelor publice ale lui Anouilh cu liderul Forțelor Franceze Libere, generalul Charles de Gaulle. În anii 1950, Anouilh și-a examinat antagonismul cu generalul de Gaulle în L'Hurluberlu, ou Le Reactionnaire amoureux (1958) și Le Songe du critique (1960). Cu toate acestea, a început să piardă favoarea publicului și a criticilor deopotrivă, odată cu apariția unor dramaturgi precum Eugene Ionesco și Samuel Beckett. În 1970, opera sa a fost recunoscută cu Premiul Mondial Cino Del Duca. În 2012, Recordurile Nobel au fost deschise după 50 de ani și s-a dezvăluit că Anouilh se număra printre autorii luați în considerare pentru Premiul Nobel pentru Literatură din 1962. În 1980, Anouilh a fost primul beneficiar al Grand Prix du Theatre de l' Academie francaise instituit în acel an. Până la sfârșitul carierei sale, reputația lui Anouilh o depășea pe cea a unora dintre contemporanii săi. În anii 1980, Anouilh s-a reinventat ca regizor, punând în scenă propriile piese, precum și pe cele ale altor autori. A murit în urma unui atac de cord la Lausanne, Elveția, pe 3 octombrie 1987. După ce a divorțat de Monelle Valentin, a lăsat în urmă a doua sa soție, Nicole Lançon, și patru copii. A fost înmormântat în Cimitirul Pully, lângă Lausanne, unde sunt îngropate și fiica sa cea mare, Catherine (1934–1989), și ultima sa parteneră, Ursula Wetzel (1938–2010).