IN MEMORIAM...

[Pitbull]

Suntem o natie de artisti. Cel putin de la Matei Millo încoace, am avut întotdeauna un teatru admirabil. Si chiar dacä filmul românesc e asa cum este, nu lipsa talentelor e cauza, ci alti factori, färä legäturä cu acest topic.
Memoria noasträ retine nume ale atât de multor artisti ai scenei si ecranului care au trecut în cea de-a doua, mai înaltä, nemurire. Timpul si-a spus cuvântul asupra unor personalitäti ca Vraca, Bältäteanu, Aristizza Romanescu, si alte legende. Iar unii dintre ei au vietuit mai aproape de zilele noastre, astfel încât ni-i mai putem aminti si ca oameni. Si, uneori, chiar se cuvine sä ni-i amintim în mod special sub acest aspect, pentru cä au meritat - sau, câteodatä, o nedreaptä uitare s-a gräbit sä se astearnä peste numele lor.
Dar nu propun ca aici sä rememoreze mari nume numai aceia dintre voi care i-au si cunoscut. Aveam doar saptesprezece ani când a murit Toma Caragiu, si-l väzusem la fatä doar de trei ori (de douä ori pe scenä, o datä pe stradä) - însä e un om a cärui moarte m-a marcat ca a unei rude, si care mi-a rämas de-a pururi drag. Dupä cutremur, îi vizitam mormântul cu regularitate, si încä o mai fac, ori de câte ori drumurile mä poartä pe la Bellu. Este unul dintre acele motive care mä îndeamnä oricând sä-l pomenesc.
Prin urmare, vä invit sä ne reamintiti aici despre aceia dintre marii nostri artisti ai scenei si ecranului de care v-a legat "ceva" - orice; poate doar un rol, poate doar o secventä... poate amintirea unei întâmpläri la care ati asistat, sau despre care ati auzit ori citit... ori poate, nedrept de des, împrejurärile nemeritate ale sfârsitului - ca în exemplul cu care voi deschide acest memorial.
Ideea mi-a venit întâmplätor. Astä searä, nu mai stiu prin ce asociatie de idei, mi-am amintit dintr-o datä cä am cunoscut, cândva, un om numit...

[Pitbull]

ARISTIDE TEICÄ

Ce nedrept de putin a fost folosit Teicä pe ecran, si ce actor fermecätor era! Singurul lui rol principal, "profetul" sectant din "Bocet Vesel" de Mircea Moldovan, s-a pierdut în uitare - film tezist, neînsemnat si amorf, ce sä-i faci... Pentru multi dintre cei care prin 1973-74 se uitau la televizor, a rämas acel "Teicutä" caraghios, nätäräu si impulsiv, pe care-l mustruluia Toma Caragiu în ineptul serial "Un august în fläcäri". Altii, poate, si-l mai amintesc din roluri secundare comice (adevärate bijuterii de expresivitate si haz) prin diverse filme - sau dintr-un incredibil Ipingescu jucat în Bucuresti, la Odeon, în regia lui Visarion Alexa. Dar ploiestenii au avut ocazia sä-l vadä frecvent pe scena teatrului lor, sä-l admire si sä-l iubeascä.
O teastä plesuvä si tuguiatä, înconjuratä de resturile unei podoabe capilare läsatä uneori ca un fel de plete comice. Un chip prelung si ascutit, de päsäroi, cu ochi sclipitori si iuti, expresii extrem de mobile - o fizionomie de comedie tipicä, magistral folositä. Asa aräta Teicä.
În 1980, eram abia un pusti intrat la regie care chibita ca bäiat-la-toate prin echipele de filmare, în vacantä, ca sä mestece putinä meserie. Astfel s-a fäcut sä-l cunosc, la o biatä comedioarä cu fotbalisti, de Alecu Croitoru, "Am o idee!"
Dupä doar vreo orä de când munca pe platou ne fäcuse sä schimbäm primele cuvinte, aveam revelatia unui om de o cäldurä sufleteascä insondabilä, de o finete impresionantä, de o cuceritoare putere a comunicärii. De-atunci, ori de câte ori ne mai vedeam pe platouri, prin culise de teatru sau pe bulevardele din Bucuresti, remarcam întotdeauna la el aceeasi bucurie sincerä a reîntâlnirii, acelasi surprinzätor respect fatä de tânärul necopt care eram. Ori de câte ori îmi amintesc, mi se trezeste acelasi sentiment: existä oameni care, prin însäsi natura lor, fac lumea sä fie mai bunä.
Despre marele Toma Caragiu s-a scris o carte - intitulatä chiar asa: "Carte despre Toma Caragiu", sub coordonarea lui Valentin Silvestru (Editura Meridiane, 1985). Multi dintre cei care-l cunoscuserä pe Tomitä au asternut acolo pagini întregi de amintiri si comentarii.
Ultimul pe listä - cu al cärui citat se si încheie volumul - este cel ce i-a fost coleg la teatrul din Ploiesti, partener în câteva filme, si prieten: Aristide Teicä.
"De câte ori ne întâlneam, ne îmbrätisam... Îmi culcam capul pe umärul lui, îsi punea si el capul pe umärul meu, stam câteva minute în täcere astfel - ne simteam extraordinar de tineri, de puri si de frumosi - consumând, în acele clipe tandre, afectiunea celor trei decenii de amintiri care ne legau.
Nu am cuvintele trebuincioase sä exprim cine a fost acest mare umanist, acest coleg minunat, acest suflet curat, acest prieten de-o viatä, mai mult decât prieten - frate.
Când l-am väzut ultima oarä, era atât de impunätor, un bärbat splendid, un om - o mândrete, încât m-am abtinut sä-l strig pe nume, pentru a nu-i strica frumusetea täcerii..."
Atât a avut de spus Aristide Teicä despre Toma Caragiu.
A murit särac, uitat de toti, singur, la Ploiesti.

[Pitbull]

Vistrian Roman

Cred cä putini dintre cei ce au apucat sä-l vadä jucând si-l mai amintesc, pentru cä, asemeni altora, si el a avut un destin neprielnic. Dar am sä vä readuc în memorie cel mai cunoscut rol al lui: Tatäl, din "Pistruiatul".
Un serial prost, stângaci filmat, subtire ca "retetä de actiune" si mincinos ideologic. Totusi, pe aceia dintre noi care aveam vreo paisprezece ani pe-atunci, ne-a cucerit pentru moment. Si ne-a mai cucerit si personajul Tatälui, întelegätor si prietenos cu propriul lui fiu, într-un mod bärbätesc, lipsit de clisee siropoase. SINGURA secventä care mi-a pläcut din toate cele zece biete episoade, a fost finalul celui de-al saselea, "Omul de legäturä", când Pistruiatul, la o întâlnire conspirativä pentru a preda coletul cu mini-tiparnita de manifeste, descoperä cä destinatarul este însusi tatäl lui.
Francisc Munteanu era un scriitor mediocru si un cineast inept. Mai fiintau pe-acolo Costel Bäloiu, legendarul Pistruiat pe care peste ani si ani aveam sä-l revedem la televizor ca taximetrist la Cobälcescu, si cu un prilej, la "Stupize, stupize", ca tatä divortat, reväzându-si dupä ani de zile fiul readus de Andreea Marin din sträinätate. Si Sergiu Nicolaescu, într-unul dintre interminabilii si stereotipii lui "Andrei". Si Cala Pogonat, aceeasi nevastä de ilegalist care tot gäteste si tot calcä. Si Reka Nagy, o interpretä expresivä ca o statuie de gips, în rolul unei profesoare de istorie la rândul ei ilegaliste - cä, de, tot boboru' era, nu? Si... Vistrian Roman, unul dintre putinii care-si îmbogäteau personajul cu cäldurä umanä autenticä.
(Se cuvinte sä-l amintim pe marele Kovacs Gyorgy, într-un perfid comisar de politie, pe Petre Gheorghiu-Goe, nevrotic si spontan, pe Peter Paulhoffer, Florin Tänase, Viorel Comänici... Unii au murit, altii s-au dus pe alte meleaguri, altii mai existä...)
Dar Vistrian...
În aceeasi perioadä de ucenicie dintre liceu si facultate, ca proaspät admis la regie, si tot pe platourile unui film (la fel de nul) al lui Alecu Croitoru ("Al treilea salt mortal"), l-am cunoscut într-o dupä-amiazä, la Mamaia, pe tatäl Pistruiatului care mä fermecase în copilärie. Era august, 1979.
Timp de cincisprezece ani, Vistrian a fost, indubitabil, cel mai bun prieten al meu. Si a rämas cel mai bun pe care l-am avut vreodatä. Doar Bujor Nedelcovici îi poate sta pe-aproape.
Ironia sortii a fäcut ca, fiind un "tip bine", sä fie distribuit mai mult în roluri fotografice si propagandistice, de care râdeam amândoi pe înfundate. O datä, prin 1986, într-un interviu, întrebat "Ce rol din film ati retinut?" a räspuns franc: "Nu mä întrebati, vä rog. Din felurite motive, le-am uitat pe toate." Omul nu se îmbäta cu apä rece.
Dar a avut prilejul sä compunä un excelent Artimonut, în piesa de teatru TV "Descoperirea familiei", de Ion Brad, sä tulbure si sä incite sub chipul lui Pilat din Pont (dupä Cotescu si Ianculescu), în "Maestrul si Margareta", la Teatrul Mic, si sä-si arate incredibilele disponibilitäti comice în "Necunoscuta si functionarul", de Aldo Nicolaj, la Foarte Mic. Si a mai culcat la pämânt o salä înteagä, în hohote de râs, cu Lordul Ronald Brewster-Wright, în "Pluralul englezesc", formând un sextet suprem cu Miticä Popescu, Dan Condurache, Rodica Tapalagä, Tatiana Iekel si Magda Popovici.
Si alte câteva vârfuri, printre care ultimul rol, la Nationalul din Cluj, în "Anul viitor la aceeasi orä", aläturi de Melania Ursu.
Astfel, actorul s-a confirmat, pentru cine a avut sansa sä prindä aceste momente.
Iar Omul...
În cei cincisprezece ani cât mi-a fost prieten, am învätat de la el ce înseamnä sinceritatea, devotamentul, afectiunea, compasiunea, puterea de întelegere si comunicare. Cea mai importantä stare cu care l-am echivalat întotdeauna a fost aceea de CERTITUDINE. Printre toti oamenii din jurul meu, Vistrian era ACELA. Punctul fix. Reperul. Curajul. Continuitatea.
Ultimul lui rol în film a fost la mine - procurorul Belizarie Ispas din "Neînvinsä-i dragostea". Rol nesemnificativ. L-am distribuit, si a acceptat, doar ca sä lucräm împreunä. (Pentru prima si... ultima oarä.)
Un an mai târziu, trecând fugar prin Bucuresti, m-a invitat la ziua lui. Am fost doar cinci: eu cu fiul si nevasta de-atunci, el cu o prietenä. Începea sä se lege aceeasi prietenie caldä si profundä între Vistrian si fiul meu, care avea doar cinci ani. (În particular, as putea povesti câteva lucruri extraordinare despre aceastä relatie în germene, dar nu vreau sä mä lungesc aici prea mult. Asemenea, despre momentul cu care voi încheia memorialul.)
Ne-am luat rämas-bun, iar peste douä säptämâni, creierul lui Vistrian a cedat unei crize de apoplexie.
În luna de deznädejde si sperantä cât a durat agonia, am aflat cä directorul lui de la Cluj, faimosul Dorel Visan, îl terorizase pervers în legäturä cu repartitia unei case. Iar când Funar, în urma unei audiente, i-a repartizat-o în sfârsit, Visan i-a luat-o, pentru un protejat de-ai lui.
Ultimele cuvinte scrise de Vistrian în jurnalul lui personal au fost:
"Simt cä încep sä clachez. De s-ar termina odatä tot circul..."
S-a terminat în 3 iulie 1994, când coma a luat sfârsit.
Nu pot sä nu mentionez încä o ispravä a lui Visan: în salonul de spital, färä a sti ce auzea si ce nu Vistrian, din patul de suferintä, întrebându-l grobian pe medic: "Eu sä mai contez pe dumnealui pentru teatru, sau mai bine nu...?" (Nota bene! Senatorul melcilor NU a fost un rol de compozitie!)
Sunt convins cä Vistrian l-a iertat. Eu, însä, încä nu pot. De va ajunge vreodatä la cunostinta lui Dorel Visan acest lucru, îl previn: "Sä nu dea Dumnezeu cel sfânt sä-mi iesi vreodatä în cale!"

O lunä mai târziu, la Costinesti, înainte de proiectia filmului, am cerut cuvenitul moment de reculegere - salutat cu aplauze, asa cum e obiceiul printre actori.
În aceeasi clipä, fiul meu, aflat în amfiteatru, a simtit "o mânä micä si caldä" pe obraz, întorcându-i capul cu forta spre dreapta. Si, pentru o clipä, în picioare pe scara dintre banchete, privind concentrat spre scenä, l-a väzut.
Vistrian era acolo.