Compendium despre "cum sa torturezi" folosind doar lucrurile obisnuite din gospodarie
 

Ich seh, Ich seh (2014)
aka
Goodnight Mommy (2014)



Daca e sa dai crezare majoritatii selectiilor serioase care iti recomanda filmele triate pe genuri si categorii, altele decat cele in limba engleza si care sunt in topul ultimului deceniu, nu poti sa nu te intalnesti si cu acest titlu austriac, (Ich seh ich seh), al regizorilor Severin Fiala, Veronika Franz. E adevarat ca toate cerintele genului horror sunt indeplinite, nimeni nu neaga. Ai supranaturalul, ai scene gore, terifiante si ai factorul malefic, chiar daca e cosmetizat in doze de mici omuleti, cei doi frati gemeni in cazul de fata. Insa nu poti sa nu remarci ca nu are pic de sare aceasta portie de cinema servita de austrieci, ce a reprezentat si propunerea tarii respective pentru premiile Oscar, gala unde nu a prins lista restransa, situatie normala zic eu. Altfel spus, nu ai suspansul ce sa iti starneasca frica, iar asta la un film ca acesta e de rau augur.
La inceputul vizionarii, in prima parte a peliculei, m-a bantuit asemanarea cu The Others-ul (2001) lui Amenabar. Si pana la un punct, am intuit imaterialitatea unor personaje, a unor fapte si a directiei in care se va indrepta toata actiunea. Doar ca dupa ce senzatiile de la inceput s-au transformat in certitudini, filmul schimba brusc macazul si o ia spre latura sadica fara sa ne ofere nici un moment de respiro intre cele doua jumatati. Aceasta intorsatura pare a fi un alt imprumut, un fel de Ils (2006), doar ca aici, haituitul e legat fedeles.
Nu stiu de ce toti care se declara multumiti de aceasta productie, gasesc in cadrul scenariului o "rasturnare" spectaculoasa a situatiei, o intorsatura nesperata a actiunii, incadrand acest film alaturi de un Se7en (1995), Primal Fear (1996) sau chiar Das Cabinet des Dr. Caligari. (1920). Actiunea din acest "Vad, Vad" (parca asa s-ar traduce), este incredibil de liniara, ideea neschimbandu-se nici un moment pe toata durata proiectiei. Amplificarea starii de incertitudine si de suspiciune ce urmareste personajele inca din prima secunda, nu e nicidecum o schimbare a paradigmei, cu atata mai putin una spectaculoasa.
Despre atmosfera, ea nu e rea, dar ii lipseste suspansul si motivatia. Un scop mai important, cu o mai mare penetrare in randul publicului a tot ceea ce vedem, ar fi crescut interesul in timpul vizionarii. Insa asa, asistam la o psihoza a unui copil, posibil marcat de o pierdere imensa, dar care nu prea poate si nici nu pare afectat, atata timp cat pentru el nimic nu s-a schimbat. Sunt voci care analizeaza filmul prin a face o introspectie folosindu-se de aceasta trauma. Insa prin modul in care se desfasoara viata acestui personaj, fara nicio modificare a rutinei si activitatilor zilnice, nu justifica o astfel de abordare.
Filmul per ansamblu, il consider incredibil de sadic mai ales ca foloseste copii la varste extrem de periculoase. Insa finalul, prin acea poza de familie, mai salveaza toata aceasta inutilitate de desfasurari de idei si modalitati de a tortura.
Concluzie: Un film supraestimat, ceva mai altfel dar nu un pioner in ideile pe care le incorporeaza in structura povestii. Despre latura profund psihologica a filmului nu am discutat pentru ca nu o gasesc bine fundamentata in sinopsis-ul acestuia. Modul in care un copil recurge la acele atrocitati, cum nu se sperie el de sange sau de strigatele de spaima si de durere, nu e deloc credibil, asa ca prefer sa nu aduc in discutie aceasta latura, inexistenta dupa mine. Nota 6,89!

Film nordic, turnat pe calapod american.
 

Klovn: The Movie (2010)



Tocmai ce am terminat de vizionat aceasta productie daneza si inca nu pot sa imi clarific un aspect. Ar trebui sa fiu trist sau vesel ca un astfel de film vine tocmai din infrigurata, incoruptibila si mult prea serioasa Danemarca? Trist pentru ca odata cu aceasta ecranizare, nu ai cum sa nu resimti cu regret ca s-au inrolat si nordicii in randul consumismului mondial, adoptand perfidul slogan: sexul vinde. Vesel, pentru ca e totusi vorba de o comedie ... mai altfel.
Si chiar asa si e. Daca vreti sa va petreceti timpul urmarind ceva total diferit, acesta este unul din titlurile care cu adevarat se deosebeste radical de marea masa a filmelor conventionale de comedie .
Desi provine dintr-o tara cu inalte standarde etico-morale, (sistemul de invatamant danez, caruia pentru a i se definitiva structura si modul in care a fost el implementat, s-a muncit, cercetat si analizat timp de mai bine de 40 de ani, si-a castigat renumele de cel mai performant sistem educational al lumii), tematica acestui film ramane din pacate destul de occidentala si foarte comerciala, asigurandu-si prin acest artificiu o adresabilitate mondiala.
Dar la ce altceva sa te astepti daca pana si un inegalabil in ale actoriei cum e Robert deNiro de exemplu, magnific in comedii ca Analyze This (1999), Analyze That (2002) sau Meet the Parents (2000), se preteaza tot mai des la roluri de bunic mai mult sau mai putin (in functie de gusuri) libidinos, reusind sa ajunga in 2017 in postura de nominalizat la premiile Razzies, celebra Zmeura de Aur, pentru rolul din filmul, sugestiv intitulat, Dirty Grandpa (2016). Asadar, de ce nu ar face si nordicii astfel de "comedii"?
Filmul nu este de nevizionat, dar desi prefer comediile ce isi bazeaza umorul pe gag-urile de limbaj, pe ciocnirile de tipologii antinomice sau pe personaje ursuze ce sunt puse in situatii caraghioase, nu pot totusi sa spun ca m-am plictisit la acest film. Fiind total altfel fata de ce s-a realizat pana la el, pelicula, daca nu isi atinge scopul, acela de a te face sa razi, macar reuseste sa te intrige prin forma in care se prezinta in fata spectatorului si astfel iti capteaza cel putin atentia. E adevarat ca nici nu am ras la vizionare, dar nu e nici de plans. E un film vesel, un film previzibil, in care idiotul ramane in picioare, indiferent de cat de delicate au fost situatiile. Iar evenimentele care mai de care mai jenante, se succed si se depasesc in prostie cu o repezeala aiuritoare. In fond aici e si unica sclipire a acestui scenariu, care prin alt lucru nu se face remarcat. Dar toata aceasta ecranizare a inimaginabilului sau ma rog, a unui climax al penibilului, te tine atent la ce anume mai pot debita cei doi gogomani care nu au nici macar o urma de discernamant.
Surprinzator a fost pentru mine, folosirea tanarului personaj, copilul, intr-un film de acest gen. Cum a fost posibil, cum a fost permis, nu stiu. Probabil ca scenele s-au filmat in paralel si apoi unite la montaj, dar chiar si asa, rezultatul e socant.
Interpretarea e ok. Nici nu putea sa fie altfel, tinand cont ca cei doi actori principali au realizat si serialul omonim Klovn (2005), serie tv ce are nu mai putin de 6 sezoane, adica 60 de episoade in total. Insa, acting-ul ramane unul specific unui sitcom si nicidecum nu se ridica la pretentiile unui lungmetraj solid, de calitate.
Concluzie: Un altfel de film, o comedie absurda in care bufoneriile abunda, iar tantalaul, gogomanul sau idiotul au tot timpul de castigat, ramanand in final cu jumatate de imparatie dar si cu fata de imparat de sotie. Nota 6,17 pentru aceasta incercare cinematografica scandinava!

Un film rupt in doua atat ca interpretare dar si ca mod de abordare.
 

Lion (2016)



Lion este filmul care ar face orice pentru a amplifica suferinta protagonistului, suferinta care in a doua sa parte, practic n-ar trebui sa existe. Pelicula este literalmente sfasiata in doua. Prima parte, cea a micutului Saroo, corespunde asteptarilor pe care ti le faci atunci cand te duci sa vezi o drama indiana. Sau macar petrecuta in India si care trateaza probleme izvorate din aceasta enigmatica si inaccesibila societate.
Este jumatatea de film buna, antrenanta si emotionanta. Realizata aproape pe muteste intrucat Saroo copilul, (Sunny Pawar), nu vorbea la acea vreme engleza, toata atentia se concentreaza asupra actiunii si a modului cum evolueaza ea. Viata grea, plina de primejdii si de lipsuri, are o prezentare usor idilica, iar acea fericire pe burta goala din sanul bordeiului, contrasteaza cu imaginea mizeriei si a saraciei. As fi preferat realitatea dura si bruta a unei Fefeleaga (analogie provenita din "meseria" practicata de cele doua femei care cara pietre), in detrimentul acestui tip de abordare. Intr-o lume in care rata mortalitatii copiilor minori de pana in 5 ani era de 1,5 % la vremea la care se intampla actiunea filmului, iar probabilitatea de mortalitate in randul tinerilor depasea 20% sau in care 11 milioane de copii traiesc pe stazi la ora actuala, tratarea subiectului pentru a face din el unul simptomatic pentru societatea indiana, consider ca trebuia sa fie mai temperata si mai realista. Dar fie si acest caz particular, de calm si pace in umilul sălaș, destul de atipic totusi, unicat in orizontul dezolant as indrazni eu sa spun. (o prima bila alba i-o acord filmului pentru ca nu ne permite sa folosim plictisitorul si enervantul deja stereotip "peisaje superbe", nimic nefiind incantator in acea groapa de gunoi)
Din pacate aceasta parte ce ne-a introdus in strania lume a saraciei lucii ce tine ostateca peste 30% din populatia acestei tari, se sfarseste si lasa loc partii australiene a filmului. E momentul in care melodrama pune stapanire pe ritm si orice detaliu, orice artificiu folosit in procesul de filmare incearca sa atinga coarda noastra sensibila si/sau lacrimogena.
Saroo, (Dev Patel) acum barbat in toata firea, indian doar dupa bunici, - ca doar nu ne-am fi asteptat ca intr-un film occidental, actorul principal sa nu fie un reprezentat neaos al rasei sale si nu un sex-simbol, nu?, - interpreteaza un personaj care nu isi gaseste linistea. Desi are putin mai mult decat avea in copilarie cand fura de foame din trenuri aflate in miscare, el este irascibil, nemultumit si capricios.
Toata harababura este declansata de un desert specific partii de lume din care provine , jalebi dupa denumire. Pana aici nimic fortat. E normal ca o astfe de amintire sa declanseze imagini si stari demult uitate. Insa tanarul incepe sa se revolte inexplicabil impotriva tuturor. Nimic nu il mai multumeste si desi lasa aparenta ca nu vrea sa cerceteze pentru a afla de unde vine si cine ii este familia biologica, Saroo devine o ruina fata de ce a fost, ce ii dispretuieste pe toti cei ce il inconjoara cu dragoste.
Parintii adoptivi au si ei un comportament straniu, "duplicitar" daca e sa analizam modul in care discern diferitele situatii. Se autoflageleaza atunci cand e vorba de celalalt copil adoptat, pierzand orice urma de ratiune si echilibru, insa atunci cand discuta alte probleme la fe de sensibile cum e si cazul cautarii familiei adevarate a lui Saroo, sunt extrem de cerebrali, analizand, ba chiar sustinandu-si copilul de o maniera uimitor de clara si corecta. O dualitate greu de disecat si de inteles, nenaturala mai exact, atat din partea cuplului de parinti cat si din partea copilului adoptat. Impresia e ca nimeni nu stie ce anume vrea cu exactitate.
Momentul cautarii pe Google Earth e banal si atat. S-au spus atatea despre el incat pentru un zoom acompaniat de putina muzica alerta nu se merita mai mult. Tot la fel e si regasirea. Fara prea mari emotii si intrerupta de flashuri cu momente de singuratate in fata unei ferestre de hotel. Adica na, daca iti revezi familia dupa 25 de ani, parca vrei putin timp si pentru tine, ca sa nu obosesti sau si mai grav, sa te plictisesti.
Tot in acest al doilea mitan, putem spune asa ca doar s-a schimbat terenul si s-a efectuat si o schimbare a jucatorului capitan, apare si obositorul efect numit "fata morgana", tehnica prin care i se permite adultului Saroo sa mearga alaturi de el insusi cand inca era un pusti. Si daca s-ar fi utilizat aceasta tehnica doar la sfarsit, probabil ca as fi aplaudat ideea. Problema e ca visarea asta cu ochii deschisi si intalnirile cu sine se intampla de mult prea multe ori. Iar in dezorientarea din capul personajelor, impresia creata e ca halucinezi si tu alaturi de ei. O stare tulbure, deloc placuta si care nu foloseste la nimic; asta daca nu te enerveaza asa cum a facut-o in cazul meu.
Cea mai emotionanta parte a filmului a venit dupa incheiere. Acele imagini incluse in genericul final cu cele doua mame intalnindu-se, ... asta da emotie autentica.
Concluzie: Un film sentimental, intentionat creat si structurat astfel si care nu are un apogeu al tensiunii si emotiei. Realizat in doua parti ce par regizate de diferiti directori, per total, filmul e acceptabil ca poveste, tinand cont ca trateaza un fenomen ingrijorator, cel al disparitiei, pierderii sau cum doriti sa-l mai numiti, a peste 80.000 de copii in fiecare an in aceasta tara. Nota 7,07!

subiectul filmului promite mult. din pacate, nu a fost exploatat suficient pe latura realismului, a derapat destul de mult, prea mult, pe partea romantata, asa incat, finalul, pur si simplu, dezamageste. nu am observat acel contrast dintre "fericirea pe burta goala" si saracia lucie din jur, probabil, am trecut cu vederea, datorita contrastului si mai mare intre viata "indiana" si cea "australiana", a lui Saroo. pe mine, m-a scos din pepeni. in loc sa ma bucur ca saracutul copilas scapase din infern, eram mihnita ca, dintr-o data, vraja emotiei, a empatiei, a fost intrerupta de aparitia madamei Kidman si a sotului ei. nu mi-au placut personajele australiene. deloc! nici macar prietena lui Saroo, tanarul. liniari, insipizi, nedecorativi, fara expresivitate.doamna Kidman, obosita, fara stralucirea de odinioara si cu riduri, a incercat sa fie interesanta, interpretand un personaj destul de ambiguu si fara esenta, aidoma cu cel masculin, interpretat de David Wenham. singurul care merita apreciat este Sunny Pawar, cel care i-a dat viata micului Saroo, pana la adoptie. practic, filmul devine interesant din momentul ramanerii lui in captivitate, in acel tren dezafectat, iar din clipa sosirii lui In Calcutta, chiar merita urmarit cu sufletul si inima, fiindca peripetiile unui copil de 4-5 ani, care a ajuns in acel loc din intamplare, ratacindu-se, pot cu siguranta sa impresioneze. desigur, una este imaginea Indiei din filme artistice, alta din documentare si alta ca vizitator sau locuitor al ei, dar cred ca, in toate ipostazele prin care India incearca sa se dezvaluie, sau indiferent de modalitatile prin care occidentalii incearca s-o descopere, ea nu poate ascunde saracia extrema in care traiesc zeci de milioane de indieni. asadar, era de asteptat ca Saroo sa nu aiba nici o sansa ca sa se intoarca acasa. mizeria urbana, dezolarea, miile de oameni care traiesc si dorm pe strazi, printre mormane de gunoaie, sunt greu de imaginat. punctul culminant a fost cand Saroo, s-a reintors in gura de metrou, pentru a-si recupera cartonul pe care il primise de la acel copil al strazii. acela era patul lui, momentan, singurul lui avut, iar lucrul acesta, chiar m-a atins....
mi-ar fi placut sa se pastreze linia aceasta. cum spuneam, filmul promitea din perspectiva asta. din pacate, alunecarea in partea a doua, a rupt vraja. temporal, a insemnat destul de mult. si numai asta a contat. aici mi s-a parut mie a fi un contrast, intre viata prea grea a lui Saroo din prima parte si viata lui lipsita de griji din a doua parte, ca o renastere, in sanul familiei australiene. poate ar fi trebuit sa ma bucure ca Saroo a fost atat de norocos, practic a fost salvat prin nu stiu ce minune, dar acest noroc chior al lui Saroo, a insemnat,efectiv, "sfarsitul" filmului, pierzandu-si directia. pacat, mare pacat!
Saroo cel tanar a fost "umbra" copilului. un personaj construit dupa vesnicul cliseu al copilului din lumea a treia, salvat de o familie bogata dintr-o tara din lumea a intaia. parca spune povestea copiilor infiati de Angelina Jolie si Brad Pitt, mai ales ca, la un moment dat, doamna Kidman a fost aproape ridicola cand a incercat sa explice fiului ei adoptat, ca putea avea proprii copii, dar si-a facut un scop in viata, din a salva copii ca Saroo, care, culmea, avea o mama, undeva....in marea India! una peste alta, trebuie sa-i multumim lui Google Earth. ne-a salvat personajul de la zbucium, fiindca altfel, filmul risca sa se termine fara ca bietul Saroo sa-si implineasca visul dezgropat din amintiri. si poate ar fi fost mult mai real asa, fiindca, sincer, intr-o tara unde viata a milioane de oameni si copii, se petrece numai pe strazi, ce sanse ar fi avut un copilas ca el,sa se reintoarca vreodata la familia lui?

ah...si am uitat: fara calcule prea complicate, nota mea e 5.9696004958978888....

:-*
ma bucura similitudinea parerilor pe marginea acestui film. Adica dezamagirea finalului, personajele australiene care doar deruteaza si nu contribuie cu nimic si calitatea primei jumatati fata de povestea buimaca din cea de a doua parte. Avand atatea recenzii pozitive, ravasitoare si sensibile, cum a mea facea o nota discordanta, ma asteptam la orice fel de reactie. Nu neaparat din partea ta, dar asa, in general. Insa rvn ramane rece si caustica. =)) Cand vine vorba insa de ideea de a nu avea copii proprii pe care familia adoptiva a luat-o, aici ne despartim. E si normal ca sa nu fim intru totul deacord, cred ca e chiar sanatos. :)) Pt mine acest episod este esential in recalibrarea tanarului Saroo. Altfel ar fi deraiat total si inexplicabil iar filmul ar fi devenit un dezastru. Ma inerveaza in schimb lipsa acestui personaj de luciditate si mai ales contrastul intre micul si patrunzatorul erou al povestii, care doar analizand ceea ce se intampla in jur, scapa de pericolul ce il amaninta, si acest adult capricios care nu mai doreste sa relationeze cu nimeni si este pe punctul de a-si distruge propria fiinta pentru ca vrea si nu prea sa afle adevarul.

Poate filmul ar fi fost salvat daca altfel ar fi fost aranjata cursivitatea temporala a naratiunii. O adoptie ce sa fi venit chiar in finalul filmului, o imbinare intre trecut si prezent cu o redistribuire graduala a evenimentelor, ar fi fost mai interesanta. Parerea mea.
Dar cum trendul e ca acum la orice film serios sa se poata scrie pe afis "inspirat dintr-o poveste reala", transforma aceasta moda, tot mai mult, filmele in relatari gazetaresti facute de "simonele" sau "andreele" scoase la munca de teren (generic vorbind).

Ps. O parere despre Moonight daca ai avut timp sa-l vizionezi? Eu mi-am postat-o la pagina filmului. E iarasi impotriva curentului :D

Un film foarte bun !

Grizonantul Denzel Washington, prea bland sa mai constituie o amenintare.
 

Fences (2016)



Foarte iubit in patria natala, intampinat in schimb de multe voci critice in Europa, iar situatia e oarecum de inteles. Probabil ca pentru critica si publicul american, filmul, cu ale sale strazi prafuite dar animate si pline de viata sau cu case natale situate in cartierele muncitoresti, trezeste amintiri de tot felul. Unele nostalgice si placute, altele dureroase si triste aidoma celor din film. Insa noi, europenii, ne putem dezice de acest tip emotional de analiza si cu luciditate, putem afirma ca Fences (2016) nu e unul dintre cele mai bune filme ce introspecteaza viata propriilor personaje intr-o America a anilor de mult apusi. Daca este sa compari la nivel de captare a tonurilor unei epoci, primul exemplu care imi vine in minte este Once Upon a Time in America (1984) si care chiar daca trateaza teme diferite si perioade diferite ale trecutului, (in partea sa finala chiar se apropie de anii despre care face vorbire Fences), reuseste sa ilustreze poezia acelor vremuri,- nostalgia unor timpuri trecute -, dar si realitatea neprelucrata, mohorata si violenta a acelor decade.
Filmul se deschide cu episodul intoarcerii de la serviciu, moment in care cateva monologuri interminabile isi fac si ele loc. Toata scena din jurul sticlei de tarie tine pana la minutul 13. E un inceput nefericit din punctul meu de vedere, mai ales daca e sa tinem cont ca filmul nu se schimba deloc pe parcurs. Am tot sperat ca asa e la inceput si ca totul va trece, ca va incepe si intriga care va darama aceste "garduri" de protectie pe care le foloseste personajul principal si care sunt reprezentate de vorbaria inutila, multa si, dupa cum se va demonstra, ipocrita si fara fundament. Dar nu, totul e plin de dialoguri de unul singur, de gandire cu voce tare si Tory (Denzel Washington) se va mentine in permanenta in spatele ingraditurii din lemn de esenta tare pe care singur si-o construieste, fara sa indrazneasca sa-si paraseasca propria ograda, in care se simte in siguranta, nici macar pentru o clipa.
Tot la nivelul replicilor, al dialogurilor, desi filmul prezinta o anumita categorie de cetateni, cei din clasa muncitoare, frazele acestor personaje abunda in epitete, metafore, hiperbole, figuri de stil ce nu caracterizeaza astfel de oameni, nescoliti si nepregatiti. Si totusi, argumentele colorate si pline de imaginatie sunt demne de un om erudit.
Si ca sa lucrez cu material din film, nivelul de oboseala la care te aduc aceste discursuri este atat de bine exprimat de replica lui Rose, (Viola Davis), care nemairabdand exclama: "Ce nu e in regula cu tine Troy?... Ai ceva de comentat despre orice! ... Arunca o privire si vezi daca macar vreme iti e pe plac!"
Acest inceput plin de povestiri imposibil de catalogat in vreun fel, mi-a trezit amintiri nostalgice prin asemanarea cu Big Fish (2003), doar ca acolo povestile sunt spuse pentru infrumusetare, pe cand aici, ele nu reprezinta nimic altceva decat vorba multa. Acolo au avut o finalitate, o logica care s-a dezlegat intr-un mod minunat in final, aici ele contureaza un personaj viciat, fragil si fatarnic care indruga cat e ziua de lunga povesti sumbre despre moarte.
Ca tot suntem la momentul adevarului, la fel trebuie sa recunoastem ca Denzel Washington este "one hell of a storyteller" si practic salveaza spectatorul de la sinucidere. Spuse de alta maniera, fara tot acel patos si expresivitate, filmul ar fi cauzat depresie oricui s-ar fi incumetat sa-l priveasca Punctul minus al interpretarii este ca desi are o verva atat de buna si de potrivita situatiei, Denzel nu reuseste sa devina acel ticalos de care filmul are atata nevoie. Intruchipand un dictator al propriei case, un zbir ce a bagat frica in proprii copii, actorul sfarseste orice confruntare cu o privire blanda ce distruge intregul discurs. Pur si simplu nu poti sa-l privesti in ochi si sa spui ca-l urasti pe acest personaj care, mai mult ca sigur, in trecut s-a facut vinovat in multe ocazii si de violenta domestica. Doar ca acum nu mai e decat un buldog batran care latra si atat. Pana si frica despre care se vorbeste si pe care i se reproseaza ca o transmite, nu este bine cuprinsa in textul scriptului. E acel moment in care sotia ii cere explicit sa semneze acea nenorocita de hartie, amenintandu-l ca "e pentru ultima oara cand discutam despre asta". Iar o astfel de exprimare nu ti-o permiti in fata unuia care te-a facut sa tremuri de frica toata viata.
Ar mai fi de discutat despre victimizarea pe care o predica cu orice ocazie Troy, el aruncand vina pentru toate esecurile pe discriminare, opresiune, injustete, niciodata asumandu-si bucata sa de vina. Cu siguranta ca aceste persoane apartinand unui anumite minoritati au avut partea lor de nedpretate, felie mult mai mare decat cea de dreptate. Dar filmul surprinde chiar un episod care sparge aceste prejudecati si totusi discursul nemultumitului personaj nu se schimba nici o iota. Oricum ar fi, punctul de rezistenta, parama care sustine povestea in intregime este prestatia Violei Davis. Perfecta este cuvantul corect.
Concluzie: Fences prezinta o poveste singulara, periferica si neesentiala pentru posteritate. Avand totusi doua interpretari de exceptie, cu micul amendament in cazul lui Washington, (chiar trei actinguri, eu l-as socoti si pe Gabe (Mykelti Williamson), ca fiind exemplar) si cu un buget modest, filmul reuseste performanta notabila de a capta atentia privitorului si de a-l conecta cu personajele sale si cu un timp de mult apus. Nota 7,58!

Compton, orasul salvat de la anonimat chiar de cei blamati ca duc o viata promiscua.
 

Straight Outta Compton (2015)



Un film nuantat, despre viata celui care a dus rap-ul la statutul de curent muzical cu drepturi si recunoastere deplina. Pelicula il are in prim plan pe Eazy-E. - Eric Lynn Wright, (Jason Mitchell), cel de dupa momentul reconcilierii cu fostii sai colegi de trupa si astfel multe dintre ciocnirile ex-membrilor N.W.A. ce au ales sa paraseasca proiectul, (Dr.Dree si Ice Cube in speta), cu fondatorul Ruthless Records, ciocniri atat muzicale cat si publice, prin interviurile acordate, au fost date uitarii si neincluse in cuprinsul scenariului acestui lungmetraj, probabil din respect pentru cel ce a fost primul gangster din Compton.
Cantaretul Ice-T este unanim recunoscut ca fiind parintele acestei aripi a rap-ului, gangsta rap, insa si el paseaza meritele lui Schoolly D. Oricum si oricare ar fi adevarul, cei doi au fost destul de evazivi in cantecele pe care le-au lansat, premergatoare albumului celor de la N.W.A., album care da si titlul filmului. Astfel stand lucrurile, cred ca nu gresim cu nimic daca ne referim la DJ Yella - Neil Brown Jr., Dr. Dre - Corey Hawkins, Eazy-E - Jason Mitchell, Ice Cube - O'Shea Jackson Jr., MC Ren- Aldis Hodge si Arabian Prince - Brandon Lafourche ca fiind cei care au contribuit decisiv la impunerea acestui stil cu versuri si rime belicoase, ca un gen muzical public acceptat.
Eazy-E devine un fel de Larry Flynt al negrilor, care chiar daca nu a fost initiatorul miscarii muzicale a carui exponent este, cum nici Flynt nu a inventat pornografia de la zero, a fost cu siguranta cel care l-a facut faimos pe tot mapamondul. Figurile legendare care au fost lansate odata cu acest proiect te lasa perplex, toti cei care au luat parte la proiect ajungand sa aibe cariere solo de succes. Limbajul licentios, atacul la oranduirea statala si la fortele de ordine au fost la acea vreme intampinate cu represalii si incercari de intimidare. Multe dintre ele sunt suprinse si in film insa intr-o lumina mult mai "periculoasa" decat au fost ele in realitate, ceva mai apropiate de lumea "gangster". Atitudinea pe care o proclama acest mod de a fi, aceste personaje provenite direct din strada si care compune pentru strada, nu a sucombat sub presiunea exterioara. Ba mai mult, ea s-a invartosat si s-a facut auzita intr-un numar record de melodii protest, majoritatea indreptate impotriva politiei locale dar si a celei nationale sau federale. Toate acele actiuni de cenzura ce vizau noul curent ce cauta sa isi facea loc in lumea show bizz-ului, au constituit o mediatizare ce a amplificat fenomenul si l-a adus in atentia intregii societati americane. O reclama mai buna nici ca se putea.
Actorii, desi se vorbeste despre ei ca fiind debutanti si fara experienta, s-au achitat excelent de sarcini si au redat foarte natural atat personajele carora trebuiau sa le dea viata pe ecran, cat si atitudinea si carisma lor. Insa, cu exceptia lui O'Shea Jackson Jr., toti au in spate cariere destul de importante in cinematografie. Iar pe Jackson, tatal sau l-a "antrenat" timp de 2 ani inainte de debut, pentru a nu se putea invoca nepotismul ca motiv al distributiei acestuia in film. Iar experienta lui Ice Cube in ale industriei filmului, cel ce a debutat fulminant in Boyz n the Hood (1991), se simte ca un ajutor substantial dat tanarului debutant. Un alt bonus pentru privitori e asemanarea fizica a fiecaruia dintre protagonisti acestei productii cu cei ce au fost (la acea vreme, acum 30 de ani), membrii trupei N.W.A.. Uimitor cat de tare pot sa semene.
Filmul nu pomeneste deloc de partea "conspiratista" a disparitiei celebrului raper. Numeroase interviuri ale unor figuri cheie din aceasta industrie, ridica tot felul de semne de intrebare, invocand tot felul de scenarii legate de imbolnavire, argumentand declaratiile cu asa-zise "dovezi", unele chiar interesante si pertinente pana la un punct. Dintre toate aceste voci, cea a lui Suge, (Marcos Taylor), surprinde mai ales stiut fiind conflictul deschis dintre el si Eric. Mi-ar fi placut ca filmul sa alunece putin si pe aceasta panta, macar in partea de generic final. E totusi o latura polemica a existentei eroului acestei povesti.
Concluzie: Straight Outta Compton devine cel mai credibil si corect film al genului muzical rap. Nu e atat de spectaculos ca fir narativ insa compenseaza prin prezenta unor piese devenite hit-uri. Usor de urmarit de catre oricine, neavand importanta daca iti place sau nu acest gen de muzica; in fond, povestea vorbeste despre o cultura a strazii, despre o societate ce isi are prejudecatile ei si mai ales despre discriminare, abuz sau inegalitate. Nota 7,16!

Ca o curiozitate draguta, trebuie amintita scena in care Ice Cube vorbeste de neprimirea banilor pentru acel prim album solo si de faptul ca asteapta un copil. Cum rolul celebrului raper e interpretat de O'Shea Jackson Jr., primul fiu al lui Ice Cube, Jackson, in film, vorbeste despre el insusi. :)

Personajele isi pierd unicitatea, sfarsind patetic, plangand unul pe umarul celuilat.
 

Guardians of the Galaxy 2 (2017)



Inainte sa plec la cinema si sa vizionez acest film, am prins un ultim trailer pe internet, al 3-lea astfel de spot comercial oficial si, ce sa auzi, deja celebra melodie Hooked on a Feeling a celor de la Blue Swede. Asta m-a antrenat si parca m-a capacitat pentru lunga calatorie spre marea lansare a acestei secunde parti din odisea spatiala a celor 5 agardieni. Problema a aparut in sala de cinema, atunci cand nu am regasit aceasta piesa, ce eu speram sa ajunga un fel de marca inregistrata a echipei galactice, pe coloana sonora a filmului. Nici o melodie din cele vechi nu a aparut, iar cele noi care se fac auzite, nu mai au atata lipici la public cum au avut-o acum 3 ani vechile cantece redate direct de pe caseta audio a lui Peter Quill aka Star Lord, (Chris Pratt); caseta, un element complet strain intregii generatii de cinefili ce se afla in sala alaturi de mine. Bine ca macar in final, lucrurile reintra in normal si desi nici mp3 player-ul nu mai e in echipamentul standard al tinerilor contemporani, macar e recunoscut ca functie si utilitate de acestia.
Al doiea lucru pe care l-am sesizat, cam dupa o jumatate de ora de vizionare, a fost disparitia personajului Drax, (Dave Bautista). Daca in vechiul film, rolul acestuia era unul intunecat si inecat in propria suferinta, acum este exact la extrema opusa, un fel de gluma ambulanta. De fapt, un banc prost ce nu se mai termina. Nimic din ce a spus sau a facut acest nou Drax nu mi-a provocat nici macar un zambet. Disparitia unui astfe de pol din poveste reprezinta o piedere majora, lucru pe care nu l-as fi putut intui daca era sa ma gandesc in prealabil la eliminarea lui din poveste. Dar se dovedeste a fi un rol mai important decat credeam.
Apoi vine si adevarata tragedie. Groot, sau baby Groot, caruia i-am mai dat ragaz sa creasca, daca nu in inaltime, macar ca si consistenta, este transformat in marca de papusi pentru papusei. Cu ochii mari si expresivi, cu pupilele supradimensionate, aceasta planta umanoida are o unica menire in film, cea de a determina tinerele privitoare sa exclame tipicul "oooh!" sau "so cuuute!" si apoi sa vrea sa cumpere reprezentarea personajului in plastic sau cauciuc. Interesant ca insusi James Gunn a tinut sa precizeze, rapid si neintrebat, ca nu s-a incercat o miscare de marketing prin descrierea si realizarea acestui erou de maniera in care pare ca a fost gandit. Doar ca realitatea demonstreaza altceva; in fond, cine ar fi avut de obiectat daca Groot ar fi crescut intr-un an cati altii in 100 si il revedeam in film pe batranul si inofensivul copac? E totusi o planta de care nu stim absolut nimic, deci orice e posibil.
Aidoma lui Groot si Drax, si celelalte personaje isi pierd din aura de aventurieri misteriosi sub care erau prezentati in prima parte. Aici toti devin sentimentali si familiari. Se imbratiseaza, lacrimeaza si isi deschid sufletul unul in fata celuilalt. Trist pentru o astfel de productie. Lucrurile functionau bine, nu era nevoie sa modifici compozitia eroilor doar pentru a-i face placuti unei anumite parti de public care nu e capabila sa treaca dincolo de prima propozitie a unei fraze. Ei oricum sunt pierduti.
Am spus despre: muzica, Goot, personaje; a mai ramas scenariul, care e un rateu cap-coada. Si o sa si dau exemple unde, in elementele neimportante, cheie insa pentru actiune, cei 10 scriitori, plus regizorul 11, (aici am vrut sa pun numele scenaristului dar am renuntat cand am vazut ca sunt mai multi decat actori, aceeasi de altfel ca la prima parte), au creat din aceasta "space opera" cum mai este acest tip de creatie numita, o simpla "opera" cum inspirat spuneau cei de la revista Accion.
Daca in privinta celorlalte elemete, mai apar episoade raslete, incapatanate si nostalgice care amintesc de feeling-ul din prima parte, ba o replica ce caracteriza un personaj in primul episod, ba un comportament singular care aducea cu personalitatea acelui caracter din vechea poveste, scenariul in schimb este ... cum sa spun... tipic pentru ceva ce nu are pic de inspiratie. Plecand de la clasicul "Luke, I'm youre father!" si pana la "am incercat pe nenumarate lumi (planete) si nu am gasit nimic, ... doar pe pamant am aflat ceea ce cautam de atata timp", totul este pueril si arhicunoscut. Pamantenii sunt speciali, iar chestia cu familia e ... tot un fel de smecherie unicat. Nu conteaza ca nu s-au cunoscut niciodata. O legatura speciala, neinteleasa, mai presus de orice rationament, ii leaga pe cei cu acelasi sange. Familia adevarata, cea care se formeaza in timp, cea care iti este alaturi, nu cea cu grad de rudenie, este inexistenta bineinteles. Era o vorba inspirata care circula pe internet conform careia Star Wars e despre o familie care a f***t intregul univers cu melodrama lor. Cam asta e cazul si aici.
Si ca sa realizati cat de neinspirat e scenariul, planeta Ego, locul unde se va detona intreaga intriga, pare decupata din seria animata Clopotica si prietenele ei, Zanele de pe Disney Channel. Si sa mai terminam cu cautarea de semnificatii acolo unde ele nu exista, doar de dragul de a salva aparentele, afirmand ca aceasta planeta e o reprezentare a Nirvanei sau mai stiu eu ce tip de paradis. Ce hoti, asasini, raufacatori si criminali isi imagineaza o planeta cu sclipici prin aer, cu globuri lichide frumos colorate marca Skittles si pe care ii duce pana la castel o caleasca zburatoare model Zoe, (probabil ati ghicit ca faceam referire la senzatia oribila pe care o simteai atunci cand vedeai un barbat in interiorul unui astfel de vehicol, constructie franceza)? Ganditi si voi singuri si analizati scena respectiva. Nu-i asa ca e odioasa?
Concluzie: Gardienii Galaxiei vol.2 este un esec de la sunet pana la imagine, (melcul dintru inceput aducand aminte de un joc nu prea sofisticat de pe vechile PC-uri). Personajele nu mai sunt aceleasi iar din dorinta prosteasca de a la conferi mai multa profunzime, scenaristul, multi la nume, ajunge sa le blegeasca de-adevaratelea. Si cand te gandesti cat de bine erau conturate aceleasi personaje, de catre aceeasi oameni, in prima parte, mai ca iti vine sa le adresezi o vorba de dulce. Nota 6,22 pentru acest sequel deloc reusit, mai ales acum ca ai la ce sa il raportezi. Doar ca Gardienii Galaxiei (2014) e din alt sistem solar.

Fotografia e adevar iar cinemaul e adevar 24 de ori pe secunda.
 

Le Petit Soldat (1963)
aka
The Little Soldier (1963)



Cronologic vorbind, Le petit Soldat este cel de-al doilea film al lui Godard. Faptic, acest film controversat, a vazut lumina proiectiei abia dupa 3 ani, atunci cand cenzura impusa de statul francez a fost ridicata. Intarzierea difuzarii este si principalul motiv pentru care acest proiect a scazut in valoare desi continua aceeasi linie ca si faimosul sau predecesor, Breathless (1960). Fusese deja lansat minunatul Vivre Sa Vie (1962), un proiect cu un alt nivel de profunzime, o viziune mai cizelata si deci Micul Soldat, la data la care a aparut in peisaj a parut cam anacronic.
Ca si subiect, sa remarcam curajul sau inconstienta regizorului de a aborda o idee atat de delicata cum era pe atunci Razboiul Algerian, 1954-1962, intr-un timp si spatiu total nerecomandat pentru o astfel de discutie. Godard a si fost primul care a tratat in film acest subiect tabu pentru lumea cinematografica a anilor '60, desi razboiul dura deja de mai bine de jumatate de deceniu, iar voci critice, anti-sistem sau doar glasuri doritoare de afrimare, revolutionare indiferent de domeniu, existau destule.
Desi pelicula ataca anumite zone sensibile ale acestui conflict, cum ar fi: spionajul, agentii din afara granitelor celor doua tari sau tortura pentru obtinerea informatiilor, astazi, privind la ecranizarea lui Godard, putem spune ca abordarea este una tangentiala cu subiectul si total inofensiva. Prin imagini lipsite de duritate si de realism, regizorul francez vrea doar sa impuna o idee si nu sa polemizeze pe marginea acestor teme delicate. Filmul nu cauta sa aiba consistenta pe partea violenta a acestui tip de conflict, cum e cazul unui razboi de gherila. Ca si in alte productii marca Jean-Luc, importanta e filosofia personajului principal, gandirea si motivatia acestuia. Razboiul si evenimentele in mijlocul carora este prins, au putina importanta, fiind cel mult un declansator de reflectie si analiza.
Prezenta feminima este, asa cum ne-am obisnuit deja, obligatorie si catalizatoare. Anna Karina aici, este muza distanta, rece si superficiala. Companion de discutii si meditatii filosofico-politice uneori chiar framantari de natura existentiala, frumoasa actrita este cautata in film mai ales datorita notorietatii povestii de iubire ce s-a infiripat intre ea si Godard. De privit totusi acel tip de a iubi, matur, realist si sincer pe care regizorul i-l inchina Annei. Desi camera graviteaza in jurul ei cum faceau odinioara cantaretii la lauta in jurul unei regine, putin probabil au remarcat replica poetica, in spiritul lui Eliade, a redescoperirii celeia ce i-a furat inima: " acum nu mai parea tot atat de frumoasa ca ieri" si totusi "farmecul Veronicai era ea, umerii ei, privirea si zambetul".
Scenariul e simplu. Un proscris francez aflat in exil in Swizerland ce incearca sa se distanteze de viata pe care a dus-o pana atunci. Subiect important pentru cei captivi in evenimente, total indiferent pentru lume in general. Cauza acestui spion ce isi are propriile convingeri devine interesanta abia cand apare momentul "intrebarilor lui Protos" (referire la personajul lui Dumas ce este amintit in Vivre Sa Vie ). Din acest punct, micul soldat nu mai este doar un pion nesemnificativ pe o uriasa tabla de joc. El devine centrul unui univers ce se cere descoperit, privit si inteles deopotriva.
Finalul, absolut surprinzator, bulverseaza oarecum toata aceasta analiza, lasand privitorul fara vreo certitudine anume. Totul E intrebarea ce va ramane in suspans.
Ca mod de abordare-ecranizare, viziunea din A Bout de Souffle (1960) se continua in acest film. Digresiunile repetate ajuta sa se introduca in dialog referiri la toate domeniile artei sau a unor mentiuni istorice. Avem asadar trimiteri catre literatura, muzica, fotografie, pictura, arhitectura, sculptura, exact asa cum obisnuia regizorul sa procedeze atunci cand realiza critica. Ce am remarcat e ca desi nu mai apar acele taieturi obsesive in interiorul cadrului, tehnica ce iti crea impresia de deplasare in timp, in aceasta pelicula, cum fiecare secunda e vitala, Godard inventeaza o noua maniera de a exprima simultaneitatea sau continuitatea. E vorba despre acele rotiri delirante ale camerei de la un decor la altul. Senzatia resimtita e ca toata actiunea se produce la milisecunde distanta un eveniment de altul, acum pe moment si intr-o goana nebuna.
Rudimentar pana la simbol, filmul prezinta crima, tortura sau spionajul intr-o maniera ce poate parea ridicola. Este doar maniera prin care Godard sfideaza cinemaul noir-american, cel atat de atent la detalii si la veridicitatea celor prezentate. Problematic prin tematica aleasa, filmul a avut deserviciul sa fie cenzurat timp de 3 ani si astfel sa isi piarda din reprezentativitate. Nota 7.08!

Multa poezie, putin film.
 

Pierrot le Fou (1960)



In Breathless, Godard acorda o atentie mai mare eroului masculin in detrimentul celui feminin. Mai apasat decat atunci, acum Pierrot acapareaza aproape toata atentia in acest film, femeia asigurand prin prezenta sa doar un companion de drum si de viata. Mofturoasa si mereu nemultumita, Marianne reprezinta doar o distragere de la scris si de la cugetarile cele mai profunde. Dar chiar si asa, problematica cum e, ea este muza artistului si fara ea viata nu are rost. Conflictul celor doua tipologii, el visator si contemplativ, ea pragmatica si insetata de viata, asigura tensiunea acestei structuri narative mult diferite, asta daca e sa ne raportam la celelalte proiecte finalizate deja de regizorul francez.
Si ca tot aminteam de asemanarea dintre Pierrot, protagonistul din Pierrot le Fou (1965) si Piccard, personajul principal al lui A Bout de Souffle (1960), ambele roluri jucate de Jean-Paul Belmondo, sa amintim si asemanarea Mariannei, partenera lui Pierrot, cu personajul Nana din Vivre Sa Vie (1962), de asemenea, personaje interpretate de aceeasi actita, Anna Karina. Destinul tragic oferit protagonistei si comportamentul rebel ce afiseaza in permanenta o indiferenta sinucigasa dar asumata, pentru perechea acesteia, descriu exact combinatia acelor doua titluri anterioare si care se regaseste in acest nou realease. Pacat ca toata aceasta sumare de caracterizari nu se regaseste si intr-un cumul calitativ si valoric din celor doua fime. Atunci, Pierrot le Fou, ar fi fost cu adevarat ceva special.
Poezia, pentru ca filmul e intesat de figuri de stil specifice operelor meditativ-contemplative, este pretutindeni. In imagine, pe langa prezenta naturii, a marii si a plajei, toate cufundate in albastrul pal al cerului mediteranean, mai apar si acele alterari ale filmarii, momente cand tonul predominant devine ba rosu, ba verde, albastru, alb si in cele din urma galben, maniera de filmare deja exeprimentat de regizor in Le Mepris (1963). Diferenta e ca aici imi pot face o idee despre ce anume ar vrea sa insemna toata aceasta descrestere a tonalitatii din inceputul filmului, de la culori vivace, la cele neutre. Ele imi descriu foarte exact starea ce se contureaza, deciziile ce urmeaza sa fie luate. In final, tot acest proces se inverseaza iar acele cadre cu notatiile de mana ale lui Pierrot devin, atat ca scris cat si suport, (referire la culoarea cernelei si a hartiei), incandescente, trecand de la nunatele reci la cele calde.
Poezia mai apare si in interactiunea si modul de a fi al perechii; cel putin in prima parte a filmului. Totul pare o joaca, totul este inofensiv si natural, intr-un cuvant, romantic.
Mai e insa si poezia din conversatie sau cea sub forma de monolog.
Spun "insa" pentru ca daca un film are o latura poetica, il pot savura. Daca are doua, deja putem vorbi de o realizare de autor, film de arta si deci, ceva mai dificil. Dar daca are 3, a treia cat primele doua la un loc ca si intindere, deja pot sa spun ca e prea mult. Ideea gaunoasa de a sacrifica tot pentru a lasa loc strict metaforelor sau antitezelor, m-a descumpanit.
Concluzie: Pentru gustul meu, acest film contine o prea mare concentratie de Godard autentic. Lipsa actiunii si modul cum orice stare de tensiune este lichidata doar pentru a nu cumva sa concureze cu citatele literare sau cu expunerea de tablouri, plictiseste si dezamageste in egala masura. Una e sa realizezi un film care sa transmita poezie si alta e sa vorbesti despre ea la nesfarsit. Si cand te gandesti ca pelicula parea ca aluneca spre un road movie european, total neasteptat si foarte atipic. Sau macar spre un "dangerous couple" film, gen Bonnie and Clyde (1967), dar nu; Godard se rezuma doar la neintelegerile celor doi si la imposibilitatea, tinand cont de aceste conditii neprielnice, exprimarii in scris a lui Pierrot. Nota mea e 6,89!
Ps. Godard tine ca si in acest proiect sa introduca o metoda neconventionala de exprimare si foloseste in doua ocazii, muzicalul. Iscat ca o ploaie torentiala de vara, cantecul dureaza destul de mult si se termina ca si cand nimic n-ar fi fost.

James Blonde - misiune in Berlin.
 

Atomic Blonde (2017)



Prea repede a venit acest film dupa Wonder Woman (2017) si astfel foarte multi pusti iubitori de supereroi sau adulti ce au ramas cu mintea la o varsta de invidiat, au fost pacaliti si s-au lasat furati de val mergand la acest film fara o minima documenare prealabila, in speranta ca vor vedea o alta confruntare in stilul bataliilor galactice ale salvatorilor de galaxii. Asa se explica si valul de indignati ce se declara plictisiti de actiunea "prea lenta", cum o numesc ei. Nimic mai gresit dpmdv.
Bazat pe nota relativ mica primita din partea publicului roman, m-am dus la fara vreo tinta precisa. Ajuns la fata locului, aveam de ales intre o mana de animatii si 3-4 povesti fantasy-uri; plus 2 comedii. (asta intrucat pe Dunkirk (2017) deja il bifasem)
Am ales asadar acest Atomic Blond si m-am pregatit de un film cu multe impuscaturi si batai, ceva in genul celor care mi-au asigurat acum multi-multi ani, initierea in aceasta lume a imaginilor proiectate pe ecranul de panza. Nu am regretat deloc alegerea si in pofida asteptarilor extrem de scazute, filmul m-a surprins placut si mi-a asigurat 2 ore extrem de antrenante ale unei dupa-amiaze de vineri.
Extrem de dinamic si cu o poveste peste media lor de actiune, co-productia filmata in 3 tari diferite dintre care una este eterna si fascinanta Ungarie, (probabil ca aici s-au tras cadrele care aduceau aminte de Berlinul de sub ocupatie), aceasta pelicula nu iti ingaduie clipe in care sa te desprinzi de anii `89, ani care asigura cadrul temporar pentru tot ceea ce vei vedea. Am apreciat foarte mult coloana sonora si modul in care ea ajuta la mentinerea starii de incordare. Folosita ca sa acopere secenele de lupta, brutale si sangeros de real procesate, anumite piese cheie au scopul de a inlantui momentele dinamice intre ele. Un caz graitor este acel intermetzzo din lift, in finalul filmului, unde din difuzoare rasuna Under Pressure. Prin acest intermezzo muzical se asigura trecerea de la o scena extrem de alerta la o alta dinamica, ce va avea voaleare in economia deznodamantului acestei intrigi atat de bine tesute. Prin acest procedeu, regizorul s-a asigurat ca privitorii nu vor iesi din transa in care i-a bagat infuzia de adrenalina de la scena precedenta. Febletea mea ramane insa 99 Luftballons, o melodie ce nu mi-a lipsit din nici o compilatie pe care mi-am realizat-o in ultimii ani.
Un singur regret am de la aceasta dupa-amiaza atomica. Faptul ca eroinei nu i se asigura sexapil-ul pe care l-ar fi meritat o astfel de prezenta incantatoare intr-un thriller cu spioni feminini. Sau mai corect spus, din cauza nenumaratelor scene in care o putem admira complet goala, Theron exercita atractie abea atunci cand incepe sa se imbrace. E un fel de revers al Sharon-ei Stone din Basic Instinct (1992) care genera sudori reci oricarui barbat, atunci cand isi lepada cate un articol de imbracaminte. Charlize in schimb este sexy abia atunci cand isi aranjeaza dispozitivul de inregistrare audio iar apoi isi incheie sacoul. David Leitch putea sa scoata infinit mai mult prin simpla prezenta in distributie a unei asemenea frumuseti.
Revenind la scenele de lupta, trebuie spus ca realizarea lor e nesperat de buna. In afara gemetelor si a icnetelor ce aduceau aminte de un meci de tenis, dar care sunt autentice si dureroase asa cum ar trebui sa fie ele intr-o confuntare, totul este foarte bine potrivit si conceput. Sange care pare sange, vanatai si hematoame asa cum sunt si in realitate si lovituri aplicate direct in puncte sensibile. Toate aceste elemente te ajuta sa vezi scena din casa scarii si sa nu te plictisesti desi secventa are mai mult de 7 minute.
Concluzie: O poveste ok ce dezvolta o actiune galopanta fara timpi morti si fara momente de respiro oferite publicului. Coloana sonora este una dintre cele mai bune din acest an si folosita cu ingeniozitate, reuseste sa umple golurile dintre scenele de actiune, creandu-se astfel o punte de legatura si o continuitate a starii de surescitare. Bun pentru genul sau, interesant pentru ca introduce si un moment foarte important din istoria unei tari sau chiar a unui continent, pelicula exagereaza doar prin introducerea proiectiei Stalkler in corpul povestii sale, o pretentioasa trimitere ce nu se muleaza pe o astfel de idee cum e cea a povestii blondei luptatoare. Nota 7,21.

Si parca am mai vazut acest film.
 

Valerian and the City of a Thousand Planets (2017)



Sesiunea de la cinema din acest weekend mi-a provocat o dezamagire profunda intrucat am urmarit noul film al lui Luc Besson si am realizat ca defapt am revazut Le Cinquieme Element (1997) aka The Fifth Element, doar ca remasterizat in muuult mai multe culori, asa cum cere publicul juvenil din zilele noastre. Hai cu argumentele.
Primul lucur ce m-a frapat e varsta actorilor. Inconjurata de vapori irizati e pustoaica Cara Delevingne in rolul Laureline, o actrita putin trecuta de 20 de ani; cu ochii albastrii sidef, desi mai trecut ca varsta, Dane DeHaan, 30 de ani, insa cu o infatisare de adolescent din Beverly Hills 90210, ce nu ii tradeaza catusi de putin adevarata etate. Pustiul e maior in filmul asta, asta ca sa fim respectuosi cu gradele si cu cei in functii de conducere. E un trend acum sa transformi protagonistii in niste intruchipari infantile ale eroilor seriosi de odinioara, in care sa se poata transpune orice copil-adult, intarziat la minte si la trup. Despre pusti, copile sau copii, numai de bine. Ei da, trebuie sa viseze astfel de lumi, insa in sala, din cele 200 de locuri ocupate, nu cred ca erau 30-40 astfel de entuziasmati. Asa s-a intamplat tot in acest an si cu adolescentul SpiderMan. Sa speram ca lucrurile se vor opri aici si ca nu va mai continua scaderea asta drastica de varsta si pentru alti super-eroi. Ce diferenta intre Bruce Willis si Dane DeHaan, ca de la cer la pamant! Am observat in schimb ca anti-eroii raman adulti, oameni in toata firea. O fi asta vreo caracteristica negativa in acceptiunea spectatorului modern ... ? Plus ca toti acesti pustani ce personifica salvatori de lumi, au si comportamentul sau mintea unor tanci. Pentru ei totul este o gluma si orice incercare serioasa, nu este nicidecum responsabilizatoare si importanta. Trendul vremii, n-ai ce-i face. Slab pregatit, inconstient si temerar in prostie.
Si ca tot vorbeam de cer ca inaltime sa pomenim si de prima mare asemanare dintre cele doua filme. Orasul proiectat in viitorul lui Korben Dallsa si orasul virtual de pe o planeta indepartata sunt unul si acelasi. In cei 20 de ani cati au trecut de la prima vizita prin el, unde ghid ne-a fost soferul de taxi Bruce Willis, doar fatadele au fost rezugravite in culori stridente ce tipa la tine literalmente. Restul e la fel: aceeasi metropola pe verticala, inalta sau adanca, depinde de cum e orientata camera de filmat intr-un anumit moment, plin de poduri si punti de legatura, construit acum cu dublul pretului din 1997, (de la 90 la 180 milioane de dolari). Apare si acel salt in gol al maiorului Valerian, atat de identic cu saltul Millei Jovovich, Leeloo in Al 5-lea Element; va mai amintiti de el?
Urmatoarea mare asemanare dar si una dintre cele mai bune scene din actualul film este cea a numarului de cabaret: o repunere in scena a unui moment coregrafic din '97 avand-o in prim plan pe Diva Plavalaguna. Rihanna acum, chiar daca nu canta, ofera un numar de dans excelent din punct de vedere al aranjamentului, al creatiei si nu in ultimul rand, al executiei. Apropo de lipsa cantatului; O mare eroare comisa de experimentatul regizor. Sa ai asa o voce intr-o asemenea zeita si sa o pui doar sa danseze lasciv la bara, e dovada de amatorism, cred eu. Raman insa cu marea mea descoperire despre cantareata din al carui repertoriu cunosteam foarte putine melodii: Only Girl si Love The Way You Lie unde face pereche cu Eminem; acum stiu ca e si dansatoare, una buna rau, ce are toate calitatile necesare, ba inca si ceva in plus din cate am putut sa admir. :)
Si daca am dat cateva elemente ce par extrase din filmul de acum 20 de ani al aceluiasi Luc Besson, sa vorbim si despre noile creatii, fiinte venite de prin intregul univers, care mai de care mai luminate si sclipitoare, sau sclipicioase, alegeti voi cum le priviti. Extraterestrii din acest ultim proiect al experimentatului regizor in ale sf-ului, sunt minunati. Nu ca cei vechi erau mai putini spectaculosi, insa acum avem o cantitate uriasa de astfel de fiinte. Problema, pentru ca da, exista o problema, e ca majoritatea acestor exponate este doar prezentata ca o marfa. Enumerate oarecum ostentativ, cutarescu care e sectorul financiar al statiei spatiale, icsulescu care produce nu stiu ce minereu, fascinantele scorneli ale unei echipe geniale, nu au un rol practic in toata constructia. Ele doar au fost imaginate si trebuiau expuse.
La capitolul clisee, o sa pomenesc de metoda deja plictisitoare prin care vrea a introduce spectatorul in lume ecranului. Ati intuit bine ca se apeleaza la un cantec vechi, respectiv David Bowie cu Space Oddity. Daca proiecte recente ale celor de la Marvel au marjat pe acelasi trend, folosind hituri din anii '70 ori '80 si le-a iesit, cel putin in parte, Valerian liciteaza si mai mul cu o piesa ce apartine anilor '60. In acest ritm, exact ca si cazul varstei protagonistilor, probabil ca vom ajunge sa ascultam la cinema piesele lui Bing Crosby sau Ellei Fitzgerald.
Concluzie: Un nou proiect al lui Besson preparat dupa o veche reteta ce si-a demonstrat deja potentialul acum exact doua decenii. Foarte luminos si diversificat ca oferta vizuala, filmului ii lipseste motivatia de a fi, de a exista. Este pur entertainment si nimic mai mult. Merita vizionat pentru a-ti oferi un respiro multicolor ce sa iti permita sa te odihnesti putin intelectual, ca mai apoi sa poti sa te re-apuci de a viziona noi filme bune, importante si cu greutate. Nota 6,48.

Lantul consecintelor nefaste ca urmare a unui gest necugetat.
 

Detroit 2017



Tulburatoare aceasta descriere detaliata a unei istorii recente, o problema ce pare ca inca persista, din pacate, in care un oras de talia Detroit-ului cade victima unor interese meschine sau unor comportamente reprobabile. Chiar in 2013, Detroit a trecut printr-un faliment de rasunet, lucru ce a provocat numeroase miscari atat de strada, sociale, cat si migratorii. Populatia acestei metropole, a 5-a din Statele Unite, intr-o continua scadere inca din anii 50-60, atunci cand atinsese maximul de crestere, ajungand la aproximativ 1.700.000 locuitori, este dupa ultimele estimari, in 2016, la circa 650.000, cu o curba descendenta, vizibil mai abrupta dupa evenimentul din 2013.
Respectand o regula ciudata dupa care in ultimul timp protagonistul isi pierde din pondere in detrimentul antagonistului sau a secunzilor ce-l inconjoara, s-a ajuns la paradoxul intalnit in aceasta productie, unde negativul este de departe cel care conduce intregul proiect. Rolul principal in intelesul clasic al termenului, cred ca nici nu exista aici. Este el John Boyega sau Algee Smith? Greu de spus. Practic, oricare actor ce apare pe toata durata proiectiei isi are perioada sa in care poate fi considerat protagonist. Aceasta contrabalansare a echilibrului dintre pozitiv si negativ, cu evident castig de cauza in favoarea variabilei neplacute, are ca efect o lipsa a descarcarii tensiunii acumulate in timpul vizionarii, lucru ce duce la frustrari in randul publicului. Povestea este extrem de plauzibila si realul nu pare deloc cosmetizat. Problema apare chiar la aceasta imposibilitate a delimitarii filmului de evenimentele ce ne inconjoara si ni se servesc zilnic la stiri de exemplu. Aici viata nu numai ca bate filmul, dar ea e filmul insusi. Si nimeni nu vrea sa faca un drum la unde sa i se nareze o poveste despre ce a facut sau a vazut azi pe strada sau la tv.



Filmat preponderent in gros plan, in special in cea mai importanta jumatate a sa, cea a interogatoriului, in care toata compozitia imaginii se rezuma la chipurile descompuse ale interpretilor, filmul devine si mai apasator. Este ca si cum ai privi in ochi aceste victime ale unor abuzuri nejustificate dar tu nu deti nici o putere prin care sa le ajuti si sa opresti acele acte de violenta. O neputinta dureroasa ce lasa sechele si traume provenite din acel schimb de priviri, atat de direct si care parca nu mai e nemijlocit nici de camera de filmat nici de ecranul de panza. Te uiti pur si simplu in ochii victimelor si simti ceea ce e in sufletul lor.
Finalul dezamageste nu neaparat prin calitatea lui, ci prin disconfortul pe care ti-l creaza. Nimic nu se intrezareste a fi datator de speranta, absolut totul conducad la ideea ca problema e de nerezolvat. Un fel de "asta e si cu asta defilam", atat de des folosit ca solutie in vremea noastra. Nimeni nu ii cerea regizoarei Kathryn Bigelow sa propuna solutii sau sa retuseze un caz adevarat facandu-l astfel mai placut si mai pe gustul unui public generalist si comercial. Singura pretentie era sa te axezi si pe latura celor ce au reusit sa-si regaseasca linistea si sa isi continue viata. Ei sunt mentionati la sfarsit ca si cum nu ar fi fost deloc interesanti pentru speta cazului ce se dezbate. Productia nu promoveaza viata si schimbarea ci se resemneaza si incheie nejustificat in cea mai pesimista nota cu putinta.
Scenariul si acuratetea faptelor sunt discutabile. Relatari si marturii puse cap la cap si din care s-au selectat doar acele parti ce sa corespunda ideii de realizarea a acestei pelicule. Povestea este cu siguranta relatata doar din punctul de vedere al unei singure tabere. Asta ma face putin mai precaut, desi nu ma indoiesc ca lucrurile s-au petrecut intocmai cum se relateaza in imagini. Retinerea apare strict la partea emotionala ce incearca sa ne fie impusa ca necesara pentru intelegerea intregii istorisiri.
Concluzie: Modelul perfect de film care iti prezinta repercursiunile unui cumul de evenimente, fiecare avandu-si motivatia si scopul lui. Interesele meschine cum sunt acelea de a profita material de pe urma unui haos, teribilismul si inconstienta ce se platesc cu viata sau incalcita birocratie care inca permite ca un element nociv sa ramana activ pana la solutionarea si ultimei cai de recurs, reprezinta cateva din piesele unui puzzle complex si greu de analizat. Singura justificare a crearii unui astfel de film este redesteptarea unei constiinte comune ce pare ca in ultimul timp s-a cam saturat sa mai vegheze treaza la pastrarea, asigurarea si garantarea din partea statului si a organelor sale, a drepturilor cetatenesti si democratice. Nota 7,11!

Filme nici bune nici ne(bune) - de recreere
 

The Rundown/Bun venit în junglă (2003)

O comedie de actiune din vremurile noastre care se desfãsoarã pe fundalul sălbatic si neîmblânzit al Amazonului.Initial, directorul filmului Peter Berg a dorit sa faca filmul in jungla Amazoniana din Brazilia. Insa, dupa ce a fost amenintat cu arma de localnici si jefuit de toate bunurile de valoare,echipa de producţie s-a mutat in Hawaii,locaţia de filmare fiind Kaua"i,SUA.,Scenariul a fost astfel adaptat încât să se suprapună calităților sportiv/naturale ale actorului de acţiune Dwayne Johnson (The Rock).O producţie Columbia Pictures Corporaţion,care nu a dat însã lovitura pe marile ecrane,fiind un film de valoare medie,care,pentru acting şi peisaje,evident poate fi urmărit,din motive de recreere.Participarea lui Christopher Walken şi a actriței Rosario Dawson,fac parte din acel "ceva",care fac spectatorul să nu părăsească sala de cinema sau micul ecran,până la final.
O notă de 5,5,cred că este una corectă.

Pasiunea nu are patrie cum nici filmul nu contine nimic despre jocul de Go.
 

Wu Qingyuan (2006)
aka
The Go Master (2006)



Go este cel mai antic joc pe tabla ce s-a practicat neintrerupt pana in zilele noastre. The Go Master, filmul despre acest joc, avandu-l in centru povestii pe Wu Qingyuan - cunoscut ca Go Seigen in Japonia, (Chen Chang), cel ce a fost o singura data invins la acest joc in toata cariera sa profesionista, de catre Fujisawa Hosai in mai bine de 22 de ani de activitate, infrangere la limita, scor 4-6, suferita in urma unei conjuncturi speciale, Hosai pornind partidele cu un avantaj conferit de statutul sau de jucator profesionist cu vechime si maxim de dani. Dupa doar 8 ani, Wu avea ocazia sa isi ia revansa, pierzand doar o singura partida din cele 10 si canstigand 7. Un an mai tarziu, aceiasi oponenti consemnau tot o ingura infrangere suferita de Wu in contrabalanta cu 5 partide castigate de acesta.
In pelicula nimic despre jocul de Go. (exceptie acea precizare "3-3 stea in centru" ca fiind o strategie de deschidere). Pur si simplu filmul se rezuma la a prezenta sosirea jucatorilor, pozitionarea acestora la masa de joc si pregatirea ce se efectueaza cu o rigurozitate ritualica inainte de a fi efectuata prima mutare. Pana si momentul de la finalul unei partidei ce consta in strangerea pieselor si asezarea celor 2 recipiente pe suprafata tablei de joc e relatat cu aceeasi seriozitate si piosenie. Din pacate despre continutul jocului, despre jocul propriu-zis, nimic.
Biopicul nu e nici el bine dezvoltat, fiind la la fel de timid in ceea ce priveste detaliile. Personajul a carui viata ar fi trebuit filmul sa o propuna publicului nu are detalii care sa il umanizeze. Nu se prezinta deloc emotia unui spirit neinteles, framantarile unei minti geniale sau trairile eroului din timpul partidelor ori cele din viata privata. Apar ce e drept cateva izbucniri nervoase cum e cea de la moartea maestrului sau, dar sunt atat de desprinse de context si atat de nelineare cu actiunea incat par spoturi introduse in film dintr-o alta ecranizare paraela si nu sentimente ale personajului central din filmul pe care tocmai il urmarim.
Ca tot am adus in discutie secventialitatea povestirii si modul in care este ea (ne)alcatuita, intregul material pare o cronica a unor momente din viata unei personalitati. Episoade biografice consemnate cu acuratetea si rigurozitatea caracteristica jurnalismului de tip documentar, ce nu au coeziune si puncte de legatura in interiorul constructiei finale. Posibil ca asta sa fi fost si motivul pentru care am reluat de 3 ori vizionarea, chiar daca am ajuns de fiecare data pana la final cu parcurgerea intregului material. Pur si simplu imi dadeam seama ca fiind atat de usor de distras de la ceva ce nu imi propunea nimic cu care sa ma identific, sa il inteleg sau de care sa ma atasez, atentia imi era atat de usor distrasa si constatam ca nu am acordat destula importanta unor anumite momente ce tocmai s-au derulat. Iar cand te gandesti ca se vorbeste despre acest film cum ca ar fi cel mai coerent si vizionabil film al regizorului Zhuangzhuang Tian.
Zona de provenienta, cultura din care ia nastere aceasta realizare, traditia ce sta in spatele acestei discipline, constituie cu siguranta alte bariere ce coroborate cu forma fragmentata in care regizorul chinez si-a gandit proiectul, au dus la aceasta senzatie stranie de instrainare a mea fata de actiune si oamenii ce iau parte la ea.
Un moment anume de o importanta istorica deosebita si de o frumusete bizara, stranie ca lumina rece a distrugerii pe care o anunta, il reprezinta explozia bombei de la Hirosima, fix in timpul desfasurarii unei confruntari din cadrul Tuneului Celor 10 Partide, Jubango in dialectul nipon. E exemplul cel mai elocvent pentru ceea ce spuneam mai sus, legat de cultura si traditie. O secunda efemera, un moment poetic ce se continua prin reluarea partidei imediat ce jucatorii s-au dovedit capabili sa continue.
Concluzie: O noua incursiune in "stricteturile" unei societati solide, bine ierarhizata si bine consolidata. Maestrul de Go e filmul unei lumi greu de inteles, mai complexe chiar decat cea a jocului de sah si care cere sacrificii imense. "un jucator profesionist trebuie sa vrea sa si moara, daca trebuie, pe tabla de Go" . O filosofie pe cat de simpla pe atat de penetranta. Un film ce incearca sa surprinda lupta intrinseca ce se da in sufletul lui Qingyuan intre iubirea de patrie si dragostea pentru jocul de Go, dar care esueaza fix atunci cand ar fi trebuit sa isi insufleteasca personajul, sa-l faca viu, vunerabil. In asteptarea unei noi adaptari a acestei biografii pe masura celui care a fost cel mai mare jucator de Go din toate timpurile, depasidu-l pe insusi Shusaku - "saint of Go", doar nota 7,11 pentru acest film confuz.

Go-ul e foarte dificil de redat in arta. E cel mai simplu ca reguli dintre sporturile mintii si in acelasi timp cel mai subtil. Nu exista niciun film care sa se apropie de esenta sa, cea mai buna aproximare e nuvela The Master of Go de Yasunari Kawabata. Go-ul poate fi abordat intr-un infinit de moduri, dar pana la urma se intoarce la tine asa cum il adopti. Poti sa-l fortezi sa fie ca tine, dar ai de castigat mult mai mult daca te lasi transformat de el in ceea ce ar trebui sa fii.

:P Eram convins ca o sa am o reactie din partea ta, Twins. A fost o postare cu dedicatie ca sa ma exprim asa. :-*

Ideea de a critica filmul, nu are nimic cu jocul, dupa cum sunt sigur ca ai vazut. Chiar am mentionat, cred, ca e un joc mai complicat si decat sahul prin multitudinea de posibilitati pe care ti le asterne inaintea oricarei noi mutari ce trebuie efectuata. Nici nu e de mirare ca un soft rulat pe unul dintre cele mai puternice calculatoare si care sa poate concura cu un maestru in jocul de Go, a fost dezvoltat multi ani mai tarziu fata de cel similar ce invingea campionul mondial la Sah.
Chestia cu stilul de viata care incorporeaza si aceasta activitate, este un lucru specific acestei natii ce trateaza cu aceeasi seriozitate orice ocupatie, hobby, profesie.

Apropo, o sa postez in curand si o recenzie legata de recomandarea ta vis-a-vis de R-point. Doar atat dezvalui: dezamagit rau.:-S

Lacrimile varsate de Craciun sunt urmate automat de un miracol. Tipic, nu?
 

Christmas Cottage (2008)
aka
Thomas Kinkade's Christmas Cottage




Ce altceva poate fi mai simplu decat a-l privi pe Thomas Kinkade insusi, vorbind despre celebrul tablou ce imprumuta numele acestui film, Christmas Cottage (2008), despre elementele biografice ale filmului, amintit fiind in primul rand mentorul sau Glenn Wessels sau despre locurile natale de care se simte atat de atasat. Kinkade, probabil cel mai comercial-cunoscut pictor, (un tablou sub patent poate ajunge in casa oricui doreste sa-l detina pentru sume ce variaza intre 100 si 4000 de dolari, lucrarile sale ajungand sa fie reproduse in cantitati industriale, drepturile pentru aceasta adevarata industrie fiind vandute chiar de catre autor), s-a implicat activ si in realizarea proiectului cinematografic pe care si-l prezinta cu atata mandrie sub titulatura de Thomas Kinkade's Christmas Cottage (2008). Etichetarea "Thomas Kinkade" vine probabil mecanic, din obisnuinta cu care compania infiintata si condusa chiar de artist patenteaza orice replica ce apare la o lucrare originala. Auto-intitulat "pictorul luminii", o eticheta ce ii fusese atribuita cu mult timp inainte si mult mai pe merit lui William Turner, dar pe care afaceristul desenator si-a insusit-o, ba a mai si patentat-o pe deasupra ca fiindu-i proprie, Kinkade si-a extins negotul oferind inclusiv produse de larg consum cu unica conditie ca pe ele sa se poata imprima imaginile ale carui creator e. Astfel, prin glasul oficialilor companiei pe care o conduce, s-a decretat ca una din douazeci de camine americane contin cel putin un produs cu semnatura sa.
Am facut aceasta introducere pentru a putea intelege de unde vine sentimentul asta de comercial, de vandabil al filmului despre care fac vorbire. Produs de la inceput pana la sfarsit sub o nota melodramatica patetica, filmul incepe cu ochi inlacrimati, la propriu. Dezastrul e ca procesul depresiv evolueaza permanent si se ajunge in final la plans in hohote; bocit in toata regula. Un amanunt pe care l-am aflat documentandu-ma despre film si care mi se pare pe cat de reprezentativ pentru ceea ce se intampla pe ecran, pe atat de amuzant, e reactia lui Jared Padalecki, Thomas in film, la acel discrus emotiv din final. Tanarul, efectiv nu se mai putea opri din plans, moment in care veteranul O'Toole l-a altoit nitel, verbal bineinteles, spunandu-i: "Stop that! These are Thomas's tears, not Jared's." In apararea lui Jared o sa spun ca e de inteles aceasta rabufnire, vazand cum intregul film e un plans inabusit continuu.
Sigur ca adepti pentru un asemenea mesaj pe care personal il gasesc patetic, se vor gasi destui. Eu tin insa sa apreciez strict prestatia lui Peter O'Toole. La cei 76 de ani cati avea in momentul realizarii acestui film, venerabilul actor e impecabil. Momentele de ratacire sau cele in care rememoreaza imagini din trecut te fac sa nu respiri pana cand actorul nu isi termina monoloagele. Sa interpretezi ca pe scena unui teatru, cu atata realism, e absolut fantastic.
Erori apar in mai toate compartimentele. Montajul lasa de dorit; iau exemplul suprapunerii felinarului rosu peste chipul lui Gale la transferul intre cadre, tehnica ce-l transforma in felul acesta, pentru o fractiune de secunda, pe simpaticul bunic intr-un demon rosiatic inspaimantator. Detaliile de imagine sufera si ele profund; in timpul ninsorii, un prim plan cu Maryanne, tradeaza pe parul negru al acesteia artificialul fulgilor de nea ce arata in realitate ca niste confeti nereusite - ceea ce ar fi trebuit sa fie bucatica de hartie rotunda, se dovedesc in respectivele prim-planuri ditamai bucatile de coala, taiate pe deasupra si patratoase). Vin apoi timpii atat de prost alesi in care anumite scene ce prezinta interes si pe care am fi fost interesati sa le vedem dezvoltate sunt taie inexplicabil. Ce mai? Intregul film sufera de lipsa de profesionalism. Vina, nici nu mai stiu a cui e. Poate a gresit regizorul, poate a fost o impunere din partea producatorului-patron al acestui film, care apropo, a tinut mortis sa isi bage capul in poza, la sfarsitul filmului, unde apare alaturi de regizorul Michael Campus, lucrand fix la noul lui tablou ce reprezinta coliba natala. E si asta o strategie de marketing.
Concluzie: Un film de plans, in care se boceste mult si la care multi vor varsa lacrimi, atat de bucurie cat si de tristete. Aidoma tuturor lucrarilor pictorului a carui viata o surprinde in scenariul sau, filmul pare a fi cliseul suprem in materie de povesti cu si despre Craciun. Recomand doar celor care vor sa le dea o pilda educativa micutilor lor, acestia dovedindu-se singurii telespectatori ce vor putea scoate vreun folos din intregul material. Nota 6,06! Pentru pretentiosi, sunt multe alte filme de sezon care sa merite vizionate.
Ps. Alaturi de prezenta lui O'Toole, sa mai retinem si cadrul excelent in care cetateni se perinda prin fata giganticei picturi. E o imagine de tip vedere ce merita privita in aceasta perioada si care incorporeaza mai mult mesaj decat intreaga melodrama.

Frumos colorat, in multe straturi de celuloid ambalat, filmul e unul re-editat.
 

The Shape of Water (2017)



Vizionand acest film, la un moment dat, o ciudata senzatie mi-a retezat orice sansa de a ma lasa vrajit de un basm in cel mai pur stil Guillermo del Toro. Ideea ca urmaresc un lanced dar reincalzit La La Land (2016), mi-a transformat acest posibil vis, intr-un cosmar. Nu sunt similitudini de ordin scenaristic sau regizoral intre cele doua, nu aceste detalii mi-au starnit starea de tulburare, ci modul in care se construieste o poveste cosmetizata intr-un semi-muzical, pseudo-muzical cum il cataloghez eu. Faptul ca include multe inserturi cantate sau dansate, poate nu ar fi trimis spre un anumit gen, insa vine de nicaieri o scena in care Elisa, (Sally Hawkins), se porneste in a-si canta replicile. Un indiciu evident ca echipa ce a lucrat la realizarea de fata a luat in serios muzicalul.
Realizarea lui Del Toro, efectiv nu era capabila sa isi umple singura spatiul intrucat istoria de amor, una extrem de superficiala, nu aprofundeaza nimic din ceea ce inseamna dezvoltarea unei relatii intre doua ... entitati o sa le numesc pentru a nu putea fi acuzat de discriminare. Gaselnita regizorala pentru a definitiva intregul proiect a fost atunci introducerea in cuprins a diferitelor trimiteri catre alte realizari pe care predecesorii colegi de breasla ai regizorului, ni le-au lasat ca mostenire. Trucul este din ce in ce mai folosit in filmele recente ce vin de la Hollywood, ajungand acum sa para un cliseu deranjant. The Shape o Water contine toata gama de trimiteri pe care un produs cinematografic o poate cuprinde. Imaginile explicite din The Little Colonel (1935), Hello Frisco, Hello (1943) sau Sun Valley Serenade (1941) ce se vad la televizor sunt sustinute de elemente cheie ce fac conexiuni usor de identificat cum ar fi: papucii rosii din The Wizard of Oz (1939) ori The Red Shoes (1948) ori din ambele, depinde pana unde vreti sa mergeti cu retrospectiva, dansul cu matura care aminteste si el de un episod marca Fred Astaire in Royal Wedding (1951) sau creatura insasi, o replica imbunatatita a celui din Creature from the Black Lagoon (1954). La toate astes mai adaugi similitudinile naratiunii din Beauty and the Beast, atat clasicul lui Cocteau cat si versiunile ulterioare, incluzand-o aici chiar si pe cea Disney, plus The Little Mermaid (1989) si obtii "noul film", acest Forma Apei.
Pana si muzica inclusa in coloana sonora este una omagiala. Doua nume sunt prezentate cu majuscule pentru a putea fi citite de toti: Glenn Miller si Benny Goodman. Pe langa cei doi, filmul mai cuprinde si interpretarea lui Andy Williams.
Riscand sa par incoerent, trebuie sa aduc unele lamuriri de ce de exemplu in Gardienii Galaxiei (2015) introducerea muzicii retro am gasit-o exceptionala, pe cand aici doar o alta modalitate de a continua citarile din marii clasici. Gardienii se adresa unui public extrem de tanar si isi avea actiunea proiectata in viitor. Prezenta unor melodii din anii '70 a fost una intentionata si destul de nefireasca, insa avea un scop educativ. De multe ori mi-a fost dat sa ascult piesa Come And Get Your Love a celor de la Redbone si un copil aflat prin preajma sa recunoaca in ea simbolul filmului lui preferat. Cat de mare le e surprinderea tinerelor fiinte atunci cand le explici ca piesa a fost lansata in 1974. Pur si simplu ii vezi ca nu par capabili sa inteleaga cum ceva atat de vechi poate sa fie fain si sa le placa. Iar respectiva piesa nu e singurul exempu de pe acea coloana sonora. Comparativ, filmul de fata cuprinde acelasi fel de trimiteri muzicale catre melodii clasice, insa o face pentru ca asa ii cere scenariul. Sunt piese ce se ascultau la acea vreme si chiar daca unele erau ceva mai timpurii, nu inseamna nimic. Oricum filmul isi plaseaza actiunea in trecut, deci muzica e normal sa fie una de demult. Ea nu mai are valoare educativa intrinseca. Se confunda cumva cu recuzita si decorul. Adica pe nimeni nu intereseaza ce tip de televizor e cel la care se vad imaginie din filmele clasice, decat daca e un cunoscator si un pasionat al unor astfel de antichitati. Noi stim doar ca e vechi si asta ne e suficient.
Love Story-ul pe langa ca nu se dezvolta mai lanseaza si ideea gresita in mintea unora ca bestiile aici sunt oamenii. Nimic mai eronat. Elisa este si ea un om si nu poate fi catalogata ca o bestie. In film este blamata o anumita mentalitate, nu oameni sau rase luati la gramada. Felul de a gandi si de a te comporta, plin de prejudecati rasiale ori sociale, impart oamenii in monstrii si ingeri. Discursul cu fiinta care e un zeu, un dumnezeu, e la fel de lipsit de sens ca cel cu bestiile. Aptitudinile si abilitatile dincolo de cele umane, nu transforma o vietate intr-o divinitate. In fond, se hraneste vanand si a fost tinuta in lanturi de oamenii gata sa o sacrifice. Nimic divin in asta.
O interpretare anume, mi-a captat atentia si mi-a dat de gandit. Ce ar fi daca, tot ceea ce am vazut, a fost un vis al Elisei? Indicii sunt pretutindeni. De la inceputul oniric, in care frumoasa adormita pluteste in lumea somnului si pana la apa ce pare a fi sub putearea printesei fara voce - noua noastra Ariel, trimitere la Mica Sirena. Interesanta aceasta perspectiva de a decoda produsul cinematografic si una chiar spectaculoasa. Mult mai profunda fata de realitatea in care am judecat eu filmul, explicandu-mi rational faptul ca picaturile de apa raspund comenzilor Elisei printr-un transfer de abilitati de la omul amfibie la femeia cu care a intrat in contact. Sau poate fi si un alt moment artistic, fara valoare simbolica, introdus de dragul spectacolului, cum e si bucata muzicala ce intrerupe deodata cursivitatea naratiunii.
Per total, un film colorat in nuante marine. Verdele este filtrul predominant in toate imaginile si indeamna la calm si profunzime. Rosul e exact opusul, del Toro rasturnand valorile calde ale acestor doua nuante. Tot ce e rosul e incertitudine in film. Vestile proaste vin de pe telefonul rosu aflat pe biroul lui Richard, (Michael Shannon) desi acolo sunt 3 telefoane in culori distincte. Elisa, apare permanent in haine din gama culorii verzi, se imbraca in rosu atunci cand isi pierde speranta iar scena sfarseste cu ea plangand. Productiile lui Guillermo del Toro au toate o aparenta unica si aceasta ultima realizare nu putea face exceptie.
Concluzie: Cu multe imprumuturi si cu personaje care evolueaza prea repede, pelicula nu ne lasa timp de a ne indragosti de nici unul dintre personaje ei. Hipnotic prin colorit, basmul pentru oameni mari se regaseste in aceeasi forma in multe alte realizari precedente. Prea multe chiar. In afara creaturii, care e si ea una de imprumut, efectele speciale nu mai propun altceva memorabil. Nu tu incursiune in lumea subacvatica, nu tu transformari spectaculoase. Cateva luminescente si, din ce deslusim din limbajul semnelor, o deschizatura secreta din care la momentul oportun, se iteste placerea. Ar mai fi de discutat de fetishul pantofilor si cum un accesoriu vestimentar, singurul care e definitoriu ca uman pentru cineva lipsit de grai asa cum e Elisa, in scena finala este pierdut, semn ca nu mai e nevoie de el. Transformarea a inceput si este ireversibila. Nota 7,33. Ramane, pana la urma un film de recreere.

Sa rastorni un raport valoros poate sa conduca la un dezastru absolut.
 

A Cure for Wellness (2016)



Sa te arati incantat de ceea ce tocmai ai vazut sau sa ai reactii de genul: "foarte bun film", "extrem de bine realizat", mergand pana intr-acolo incat sa fie declarat "cel mai bun vazut vreodata", denota o inca insuficienta experienta acumulata in calitate de cinefil. Si nu o spun ca pe un repros adus celor ce au gustat aceasta productie. E pura deductie derivata din multimea de influente ce se regasesc ingemanate in ceea ce tocmai am vazut ca a realizat Verbinski, fara a simti nici cea mai mica jena tinand cont de imprumutul masiv de idei realizat din alte surse. Nu vreau nici sa se inteleaga ca tocmai ce m-am urcat singur pe un piedestal ce sa-mi confere o oarecare inaltime fata de toti cei care e posibil ca sa fi vazut pentru prima oara un film de acest gen si deci sa fi ramas impresionati. Ma numar printre cei ce considera ca experienta cinematografica nu e niciodata suficienta si ca ea se poate imbogati permanent, atata timp cat exista o trimitere, o comparatie pe care alta persoana poate sa o faca, cu ceva despre care nici macar nu ai auzit, daramite sa-l fi vazut. Din acest punct de vedere, cu regret marturisesc ca mie inca imi lipsesc de bifat o multime de realizari clasice, deci, departe de mine gandul arogantei.
Oricine a vazut A Cure for Wellness si Das Cabinet des Dr. Caligari (1920), cred ca e deacord cu mine cand spun ca, fara sa trebuiasca sa fii specialist, poti sesiza ca primul e opusul celui de-al doilea, sau ma rog, pentru cine nu a bifat varianta clasica, sa faca comparatia cu adaptarea sa moderna, mult mai cunoscuta, Shutter Island (2010). Iar cand spun rasturnatul celuilalt, fac referire la intregul concept generator de mister si intriga care aici se inverseaza. Realitatea nu mai degenereaza in paranoia ci psihoza maladiva devine stare de fapt. Doar ca legile ce guverneaza lumea noastra sunt formulari matematice iar regizorul tocmai de aceste postulate nu tine cont. Stiinta exacta ramane insa imuabila si astfel un raport ce inainte tindea spre absolutul perfectiunii artei cinematografice acum, asezat invers, converge spre nulitate.
Intreaga poveste propusa spre vizionare are fisuri ce nu par sa incomodeze pe nimeni din cei ce au condus acest proiect. Totul decurge previzibil dar acceptabil pana la punctul in care se alegea calea simpla si neinteresanta de dezvoltare a naratiunii. Aveam in fata doua directii pe care se putea inainta. Cea a unui thriller gotic, cu o tenta macabra, funesta chiar si cea a unui fantasy impresionant, burghez ca infatisare, avand o infinitate de posibile dezvoltari, inca neexploatate de alte pelicule. Personal preferam a doua poteca, inca neumblata. Pe prima au incercat-o atatia altii si chiar eu am mers in recunoastere pe ea in calitatea mea de spectator. Nu a fost sa am noroc si de ce mi-a fost frica nu am scapat, filmul alegand calea batatorita si arhicunoscuta.
Pelicula are si optiunea unei interpretari alegorice, motivul visului fiind si el prezent in intruchiparea acelei micute balerine cu ochii inchisi ce pare ca invita spectatorii mai indulgenti si dispusi la fabulatii sa isi imagineze doar ceea ce vor sa vada. (fantasy-ul pe care il mult asteptam) Realitatea de pe ecran tine insa mortis sa iti dea bobarnace peste nas pana cand te vei trezi din reverie. Aparitia mumiei frankesntein-iene nu lasa deloc marja sugestiilor care mai de care mai fanteziste pe care singur ti le-ai indus pana atunci. Lucrurile sunt ceea ce sunt si finalul este cheia in care trebuie ascultat intregul film. Pentru mine, problema mare e ca si in aceasta maniera de a privi filmul, realista, tot raman elemente confuze si neexplicate, invaluite in fumul gros rezultat in urma incendierii castelului. Tiparii sunt un exemplu. Halucinatie, vis sau un exepriment malefic pentru a obtine extractul miraculos? Totusi, tanara Hannah, (Mia Goth), impreuna cu tatal ei, (Jason Isaacs), trebuie sa isi fi prelungit cumva viata. Inseamna ca un elixir a fost produs. Iar daca metoda de a-l fabrica este cea descrisa in film, care mai e rostul pestilor vii si mai ales unde au disparut ei din corpul pacientului? Sa se fi pierdut exact aceasta parte de pe dvd-ul meu? Nu cred pentru ca durata filmului e tot de 146 minute exact atat cat, zice-s-ar, are si originalul. Adica mult prea mult pentru un remake prea putin modificat.
Concluzie: Desi foloseste reteta spectacolului din Pirates of the Caribbean, directorul Gore Verbinski nu mai bifeaza acelasi succes, Dane DeHaan neavand carisma lui Johnny Depp. Beneficiind de efecte vizuale bune, unele chiar spectaculoase, pelicula nu propune o poveste credibila, abordarile ne avand consistenta atunci cand se trateaza problemele adevarate. Finalul, e un exemplu a acestui neajuns si pare gandit pentru niste ignoranti. El nu include nimic despre consecintele si urmarile a ceea ce tocmai am vizionat, evenimente petrecute atat intre zidurile institutului cat si inafara lui. Nota 6,77!

O noua piesa asezata de cinemaul american in imensul puzzle al istoriei unei natiuni.
 

The Post (2017)



The Post, mai exact The Washington Post, este filmul unei stiri ce a transformat ziarul local pe atunci intr-un ziar cu influenta nationala. Croit pe modelul American, chiar si in cazul in care nu ne plac Statele Unite, trebuie sa recunoastem exemplele oferite restului lumii in care libertatea de expresie, libertatea la informare sau alte drepturi fundamentale au triumfat in pofida unor conspiratii si presiuni guvernamentale, la cel mai inalt nivel. Este si motivul pentru care SUA inca mai este un bastion al democratiei in care cetateanul isi mai poate apara drepturile, atat de restranse cate mai sunt ele in zilele noastre.
Filmul este curat si bine construit. Cu o forta si un eveniment surprins de o anvergura mult mai puternica decat cel din Toti Oamenii Presedintelui (1973), film ce a intrat pe usa mare a istoriei, The Post reuseste sa spuna o poveste tehnica adevarata despre riscurile unei institutii media de a informa corect. Lipseste drama, cea a protagonistului, atentie - nu cea biografica a unui personaj principal, o drama necesara pentru a ne putea ajuta sa empatizam cu personajele. Mai mult ca sigur ca daca s-ar fi introdus tot acest caz adevarat intr-un scenariu dedicat unui singur om, as fi blamat cautarea expresa a melodramei de catre marile studiouri de film. E si normal. In fond, asta e meseria noastra de spectatori, sa fim carcotasi si nemutumiti permanent. Cea a regizorului e sa gaseasca acel echilibru al imbinarii celor doua planuri si astfel sa pastreze obiectivitatea si sa isi incante publicul. Aici se face trierea marilor regizori de cei de duzina. Si ca sa nu par absurd prin cererile mele, o sa atrag atentia asupra dramei unuia din personaje, proprietara gazetei respective, un artificiu introdus de Steven Spielberg exact in ideea de care vorbeam mai inainte.
Este acolo un moment particular, al unei discutii de familie in care ni se repeta obsesiv curajul pe care il demonstreaza Kay Graham atunci cand ordona sa se mearga pana la capat cu dezvaluirile. Si ni se spune odata ca e o femeie curajoasa. Si apoi ni se repeta ca a dat dovada de curaj si iarasi se subliniaza cat de puternica si temerara e aceasta distinsa doamna si se insista pana cand intelegem toti ca asa e. Mai ramanea ca Spielberg sa o puna pe actrita insasi sa strige in gura mare: Sunt extrem de curajoasa! Nu spune nimeni ca nu ar fi, ca momentul nu cere o doza de forta si neinfricare aidoma unei nebunii pozitive. Doar ca putem si singuri sa deslusim aceasta trasatura a respectivului personaj. Nu avem nevoie de traducere scrisa si orala, repetata pana la refuz.
Mi-ar fi placut ca acest film sa fie mai putin propagandistic si mult mai egoist. Sa lase deoparte ideea sacrificiului unei personalitati pe altarul binelui comun si sa se concentreze pe ceea ce e specific fiecaruia dintre noi, egoismul si binele propriu. Altruismul asa cum transpira din imaginile vazute, nu mai inspira demult pe nimeni, ba e chiar obositor si prost vazut. Comparativ cu ceea ce se ofera aici, un exemplu de constructie buna de cum sa realizezi o poveste plecata de la interese personale care in final sa dezvaluie o conspiratie planetara il gasim in The Constant Gardener (2005) a lui Fernando Meirelles. Minunata toata acea lucratura minutioasa in care intriga si individualul construiesc ceva ce capata o amploare nesperata.
Pentru ca joaca in acest film Tom Hanks, dar in special aparitia lui Meryl Streep, un paragraf dedicat interpretarii e obligatoriu. Doamna de fier a cinematografiei constituie mai nou o stire prin faptul ca intr-un an nu a prins o nominalizare la Oscar decat ca a mai bifat o noua propunere la distinctia suprema pe care o poate o actrita cuceri. Iar rolul din The Post i-a adus a 21 nominalizare. Si pe merit, de ce sa nu o zicem franc. Cea mai premiata actrita s-a achitat excelent de sarcini. Momentele de descumpanire, de chibzuire a unei decizii sau de emotia unei responsabilitati venita la pachet cu statutul de puternica persoana decizionala ii ies de minune. Am identificat si doua mici scapari telenovelistice, secvente intinse la maxim in care inainte de a se pronunta, tensiunea se anuleaza din cauza exagerarii duratei. Asta coraborat cu episodul jenant de preamarire descris mai sus, i-au diminuat sansele unei noi statuete, a 4-a, pentru ca 3 le detine deja. Hanks pe de alta parte, pentru ca numele lui il pomenisem in deschiderea paragrafului dedicat acting-ului, e straveziu. Pare ca joaca doar pentru a o pune in vedere pe Streep. Nu e rau nici asa. Concentreaza mai mult filmul in directia protagonistei prin neutralizarea propriului personaj.
Concluzie: Un film eveniment cum sunt atatea altele in cinematografia americana. O noua poveste provenita dintr-un episod real, istoric, cosmetizat si adaptat atat cat sa incapa pe marele ecran. Interpretari bune spre foarte bune si incarcatura emotionala fluctuanta, unidirectionala. Cand prea sus, in momentele asa-zise biografice, cand prea jos in dezvoltarea actiunii propriu-zise, in elaborarea stirilor sau a ziarelor ori chiar a procesului de fabricare a unei publicatii. Faptul ca se termina exact atunci cand incepe filmul lui Pakula, All the President's Men, demonstreaza cat de sistematic isi propune cinematografia de peste ocean ecranizarea momentelor importante din viata omenirii, in special cea a propriei societati. Nota 7,28!

Semnalul care te pacaleste ca tu sa ramai captiv pe toata durata peliculei. (aproape
 

TheSignal (2014)

byWilliam Eubank

Al doilea proiect al regizorului William Eubank, The Signal (2014), emite senmale derutante si aidoma naratiunii acestui film, te poate face sa crezi ca vei asista la un alt film de referinta al genului s.f.. Din categoria semnalelor pozitive, cateva merita mentionate, analizate si cine stie, refolosite de o mana iscusita, poate chiar a coordonatorului acestui proiect, intr-o noua productie si cu mai multe resurce ce sa ii asigure un mai mare succes, pentru ca ele sunt generatoare de interes si dau o tenta de calitate unei pelicule ce le inglobeaza in interiorul ei. Primul si cel mai evident pentru orice spectator e permenenta deturnare a povestii, nedandu-ti oportunitatea sa ti se concretizeze nici o ipoteza din cate, singur ca ti-ai imaginat ca fiind posibile, in viitorul actiunii. Am vazut ca multi privitori declara ca au intuit incotro se indreapta intriga in care este prins Nic, (Brenton Thwaites). Marturisesc ca eu nu am avut un astfel de presentiment gen deja-vu, necitind si nestiind nimic despre ce anume se trateaza in acest film. Nu stiam sigur nici in ce gen anume se incadreaza aceasta ecranizare. Astfel am fost capabil sa savurez in tihna orice viraj pe care povestea mi l-a propus. Si sunt destule astfel de schimbari. Avanta serviciu in favoarea mea!
Al doilea semnal, la fel de puternic si de aceeasi intensitate cu primul e dat de minutele de aur ale acestui film. Acea urmarire a elementului declansator al intregii istorisiri, cu nuantele de thriller, horror si science fiction surprinse toate in mai putin de 2-3 minute, constituie o minunatie de manipulare si de transformare a genului unui produs de cinema. Toate elementele idica pentru inceput o urmarire dementa ca in Joy Ride (2001). Senzatie ce tine doar un singur minut. Urmeaza partea horror, buna si ea, ce aminteste de The Blair Witch Project (1999). Nici acest episod nu dureaza mai mult ca primul. Apoi dezmeticirea, momentul in care s.f.-ul preia intreaga naratiune si lucrurile se lamuresc, cel putin in aceasta privinta. Minunate secunde, trebuie sa recunosc, am experimentat asistand la transmutarea genului planurilor pe care se desfasoara actiunea.
Finalul, un alt semnal, interesant si el, pe care pelicula il da spectatorului satul de clisee si stereotipuri. Spargerea matricei care creaza iluzia unei lumi conventionale si recognoscibile oricarui individ, asigura consistenta intregului scenariu. Nu e o obisnuinta ca un film de acest tip sa se termine atat de spectaculos. E si partea in care efectele speciale isi fac de cap. Vizual, incheierea acestei pelicule genereaza un spectacol pentru oricine apreciaza cinemaul si imaginile de calitate. Socotind si faptul ca bugetul nu atinge nici macar 5 milioane de dolari, rezultatele sunt cu atat mai spectaculoase.
Mi-a mai placut maniera de a interpreta a lui Laurence Fishburne. Nu as merge pana intr-acolo incat sa spun ca a fost o prestatie exceptionala sau cea mai buna din cariera acestui actor. Rolul in sine nu il solicita aproape deloc pe un astfel de actor, posesor al unui asemenea talent. Insa calmul, timbrul vocii, linistea pe care ti-o oferea atunci cand repeta o intrebare la care nabadaiosul Nic refuza cu obstinatie sa raspunda, mi-au produs o placere suplimentara, ciudada ce-i drept, in vizionarea acelei parti.
Paradoxul straniu consta in dezamagirea pe care o simtim la sfarsitul vizionarii, in pofida cumulului de indicatori pozitivi pe care filmul le emite pe tot parcursul sau si pe care le-am tot enumerat pana acum. Realizezi ca desi povestea este bine transpusa in scena, ca imaginile sunt nesperat de calitative si ca actorii contribuie destul de mult la realizarea atmosferei propice pentru vizionarea unei asemenea povesti, nimic nu este aprofundat incat sa ofere si adancime subiectului tratat. Tema extrem de interesanta si provocatoare a studierii unui cobai nu se exploateaza deloc. Lucrurile raman la nivelul unor intrebari puerile si unor teste prescolare. La fel si despre evadarea din realul ireal. Cand lucrurile ar fi putut deveni cu adevarat interesante, tacerea se asterne peste intregul decor. Nici insusi lait-motiv-ul acestui film nu e deloc speculat. De la receptia mesajului si pana la declansarea actiunii, lucrurile se petrec cu o repeziciune ce nu lasa locul unui preludiu ce ar fi crescut satisfactia elucidarii unui mister venit din alta lume.
Concluzie: Cu multe puncte bune, Eubank reuseste contraperformanta sa nu si multumeasca spectatorul. Ideea din Matrix sau Brazil, un gen mult evitat, din pacate, in cinematografia moderna. Acum cand tehnologia e capabila sa creeze inimaginabilul, ea e folosita doar ca sa asigure o ultima rasturnare de situatie si nimic mai mult. Nota 7,07!

Departe de ... a fi perfect, filmul lui Todd Haynes vinde iluzii ce se risipesc rapid
 

Far From Heaven (2002)



Gandit ca un proiect corect cu el insusi, Far From Heaven (2002), nu pluseaza in orb atunci cand isi developeaza deznodamantul. Nu e cazul sa va asteptati la o promisiune gen ^poveste ca in filme^ sau ^happy end^. Toate sunt "departe de a fi ca in paradis". Prezentarea idilica a vietii de familie, cu elemente de fotografie emblematica a unei anumite perioade, culorile puternice atat de bine generate pe celuloid ce realizeaza contraste sfidatoare, constituie elemente menite sa pacaleasca atat actorii cat si publicul. Cu ajutorul lor se induce ideea unei lumi perfecte si senine. Episodul in care cuplul pozeaza pentru a ilustra aceasta viata perfecta, o ghidusie reusita si extrem de inteligenta, mai adauga cateva oglinzi decorului contrafacut ce exista deja. Momentul devine atat de natural cuprins in atmosfera ce s-a creat pana la acel moment incat nu pare o regie gandita special situatiei exceptionale din naratiune ci mai degraba o continuitate a vietii din casa, a tot ceea ce am crezut ca am vazut. Repede vom realiza insa ca totul este fum si amagire si ca nimic nu e ceea ce pare.
Din punctul de vedere al abordarii, pelicula semnata Todd Haynes este neutra. O caracteristica a acestui regizor ce lasa perioada descrisa in operele sale sa se manifeste tacit. Nu se discuta nici prejudecatile anilor 50 fata de negri, nici pe cele ale aceleasi societati vis-a-vis de homosexuali. Ele exista, se simt, se manifesta in ritmul cotidian al unei zile banale si cam atat, nedezvoltandu-se nici una din aceste laturi. Drama personajului feminin e si ea la fel de estompata. Naruirea fatadei unei casnicii model, nu duce la depresie, crize sau alte stari din registrul fatalist. Pierderea a tot ce ai construit in ani de zile e dureroasa, dar din cate vedem, tolerabila. Pare ca inca se incearca salvarea unor aparente ce inexplicabil, inca se vor a fi cosmetizate. Cand nu mai e nimic de facut, eroina inca mai spera. La ce? Asta doar ea o stie, pentru ca de manifestat, nu se manifesta in niciun fel. Indecizia de a pleca impreuna cu Raymond (Dennis Haysbert), dar ar si de a ramane in mijlocul anturajului pe care si l-a creat in timp, e umana oarecum, dar nu are nimic exceptional in ea pentru a deveni subiect de film. E la fel ca in viata, daca viata e un mare compromis. Iar pentru Cathy, (Julianne Moore), totul se dovedeste a fi un compromis.
Lumina, filtrele de culoare cu care se joaca cameramanul, sunt lucruri care transmit emotii aici. Actiunea porneste intr-o lumina puternica ce invaluie situatia artificiala si falsa, dar aparent fericita si sfarseste in obscuritate, pentru momentele cand toate decorurile menite sa debusoleze cad si divortul se contureaza ca o realitate iminenta. Scena lovirii Cathyei de catre Frank, interpretat aici de Dennis Quaid, o prezenta alcalina ce contribuie si el la stingerea oricarei urme de dinamism si de interes, scena spuneam, reprezinta o mostra de utilizare a tonurilor - umbre si culori. Proiecteaza practic un viitor ce devine tot mai sumbru pentru aceasta familie, lucru exemplificat de culoarea predominanta din cadre.
Punctul de rezistenta al intregii constructii, elementul care il socate din anonimat e dat de clipele in care se vorbeste despre rasismul celeilalte tabere. Iata ca si negri pot gandi la fel! "Pare sa fie singurul loc in care albii si negri sunt in deplina armonie" - zice Raymond in replica cea mai profunda din intregul film, atunci cand isi povesteste drama pe care familia sa o traieste seara de seara, in momentele cand autori necunoscuti ii sparg geamurile cu pietre.
Prezenta sonora a geniului lui Elmer Bernstein, cea din urma orchestrare a unei coloane audio dedicata unui film, nu mai are grandoarea din The Magnificent Seven (1960) ori gravitatea lui The Ten Commandments (1956). Nici macar dramatismul lui The Age of Innocence (1993). Era si greu sa se obtina astfel de reverberatii dintr-o pelicula ce treneaza si isi eschiveaza gravitatea subiectelor.
Cocluzie O adaptare moderna a clasicului All That Heaven Allows (1955) semnat Douglas Sirk, in care subiectul e ceva mai contemporan. Discriminarea pe criterii de rasa inca reprezinta ceva ce se intampla curent, peste tot in lume. Povestea de dragoste intr-un cuplu in care diferenta de varsta e considerabila, in lumea de azi ar fi fost absolut neimportanta. Culorile, chiar si in scenele intunecate, abunda, devenind un al doilea decor ofera cand himere, cand treziri bruste la realitate. Pacat ca nici un personaj nu e dispus sa iasa din mediocritatea stereotipurilor, sa faca un sacrificiu sau sa ia o decizie ce sa il scoata din imbacseala multimii uniforme. Probabil ca de aici vine si dezamagirea cea mare, din lipsa unei sclipiri de geniu din partea vreunui personaj. Despartirea de pe peronul garii e dureros de lipsita de tensiune si mai ales de pasiune. Nota 7,07!

Un alt mod de a privi filme, plus cateva goluri de umplut.
 

The Lion King (2019)



. by Jon Favreau

Cinema 4DX. Scaunele o iau razna, literalmente, cu tine in ele. Cumva senzatia de roller coaster ajuta; cel putin in cazul meu, efectele speciale intalnite exclusiv in acest tip de proiectie, si-au facut efectul pe deplin si chiar m-au ajutat sa am o revelatie. Declar inca de la inceput ca nu sunt deloc un fan al seriei Regele Leu, trilogia animata ce si-a facut deja loc in Canonul Clasic Disney. Stau acum si ma gandesc ca de n-ar fi fost aceata premiera, in ceea ce ma priveste -n.r. vizionarea in 4DX-, probabil ca as fi adormit cu siguranta in sala de cinema. Dar asa, zgaltait din toate incheieturile, spre final udat bine de tot, ca deh, in film ploua torential, la fel cam ca in sala de cinema, dormitul s-a dovedit imposibil. Si jur ca m-am straduit!
Prima senzatie, cea resimtita direct in scaunul confortabil dar saltaret, a fost de inutilitate si de copy paste. Senzatia de deja-vu, odata cu trecerea timpului devenea chiar enervanta si suparatoare. Sa refaci animatia fara sa aduci nimic nou, la ce bun existenta unui astfel de live action? Am identificat, asa la o prima aruncatura de ochi, cateva pasaje suplimentare, dar care parca nu erau esentiale in desfasurarea evenimentelor. Si trebuie sa ma opresc la cel al identificarii blanii lui Simba, un fel de circuit al hranei in natura. Dupa ce smocul de par a fost purtat pe aripile vantului, a ajuns sa fie masticat, digerat si excretat de animale, ca mai apoi, din … excremente, sa fie iar purtat de briza si la final mirosit si identificat de babuinul oracol . In aceeasi idee ca in desene, doar ca mai detaliat acum. Poate prea explicit, daca e sa imi marturisesc gusturile.
Intors acasa si sub stresantul gand al reluarii fara motiv a animatiei intr-un film, m-am pus sa revad clasicul din 1994, cum cred ca era si normal. Surpriza a fost sa descopar lipsuri care acum, odata ce ele sunt umplute de film, iar paralela s-a putut face foarte usor deoarece ambele-mi erau proaspete in memorie, sa le gasesc chiar deranjante. Pana si secventa balegarului parca e cumva logica si isi are rostul ei, pentru ca fara aceste mici detalii de legatura, ajungi sa iti dai seama ca din animatie, anumite pasaje le deduci, pe altele le intuiesti iar in cateva cazuri chiar ajungi sa ghicesti.
Revenind strict la filmul lui Favreau, ajung sa ii redau creditul de a fi venit cu ceva in plus, chiar daca 80%, sau mai bine de atat, e reluat din lungmetrajul mai vechi, doar ca acum nu mai e pe folia transparenta de policarbonat, ci cu ajutorul cgi-ului. Filmul, in proportie de 100% e realizat pe calculator. O fi bine, o fi rau, om trai si om vedea, mai ales in aceste timpuri in care, se pare ca si un actor disparut acum jumatate de secol, va mai aparea intr-un film, tot datorita acestei tehnici.
Completarile spatiilor punctate din ecranizarea originala le-am trecut la plusurile acestei pelicule. La minusuri insa am punctat personajele. Parca prea in maniera National Geographic, lucru posibil si probabil intrucat facand parte din acelasi grup de companii, sigur au fost colaboratori trecuti in interes de serviciu, dintr-o parte in cealalata. Si astfel au rezultat niste fiare in toata regula. Doza de real e mult peste ce ne-a oferit Disney in live action-ul de la Cartea Junglei de exemplu. Caracterul de documentar filmat la firul ierbii e intarit si de prezentarea in amanunt a activitatilor anumitor specii de gandaci si de tot felul de insecte. Doar puii felinelor, poti spune ca mai corespund cerintelor unei productii ce se adreseaza copiilor. Restul e brutal si salbatic asa cum e si in realitate. Au pierdut trenul cei de la Disney de a genera un val mare de simpatie ce putea veni din partea raspandacilor de imagini cu pisicute si de pe urma caruia ar fi primit multe like-uri, meme-uri si tot felul de gifuri. In maniera in care se prezinta filmul, poti trimite astfel de clipuri doar ca amenintare dusmanilor.
Violenta trebuie si ea luata in calcul atunci cand se voteaza alegerea acestei productii ca facandu-se in familie, alaturi de prichindei. Personal, nu as recomanda ca un prescolar (mai mic de 6 anisori), sa asiste la lupta pentru suprematia vietii salbatice africane. Muscaturile, ragetele, labele cu gheare ce se impart in momentele de lupta, te pot afecta la o varsta atat de frageda. Pisicuta, pisicuta, dar parca stiind cat de feroce pot fi aceste feline, te vei gandi de doua ori inainte de a mai mangaia orice tip de patruped. (Nu ca animatia ar fi mai putin violenta)
Vazuta prin ochii unui adult, ai obligativitatea de a remarca rusinosul moment al proclamarii noului mostenitor, moment ce initiaza, dar si incheie intriga. Adunarea animalelor, corect spus ar fi a dobitoacelor, alaturarea prazii si a pradatorilor intr-o celebrare festiva si voioasa, miroase a declaratie politica si a prostie ce se vrea reperata doar asa, pentru a ne insulta minima inteligenta. Si e un moment marca Disney peste care poate am fi reusit sa trecem, doar ca aici ni se vorbeste explicit despre servirea zebrelor, sau a altor gazele, ca mancare atunci cand leilor li se face foame. Ferma animalelor lui Orwell, ecranizata si ea intr-o animatie britanica, e mic copil pe langa zeflemeaua ce apare aici; diferenta fiind nivelul de inteligenta la care fiecare lucrare face apel - unul minim in cazul lui Favreau.
O isecventa mi s-a parut totusi superba, si chiar daca tine doar de tehnica de proiectare despre care spuneam in deschidere, as vrea sa o impartasesc si cu voi. E un moment in care Pumbaa se pune pe infulecat tot felul de ganganii iar muscatura este facuta fix peste punctul de focus al camerei. Ei, aici sa te tii! Pulberea umeda pe care o resimti ca iti este aruncata direct in fata face ca tot ce baleste respectivul animal atunci cand deschide hrapareata gura, sa iti creeze o stare de … imersie in film, sau ma rog, in Pumbaa. Nu e nimic oripilant in asta, insa e o senzatie unica, stranie si interesanta in acelasi timp. Bleah! ... dar ce fain a fost!
Concluzie: Un film ok, merita vazut si mai ales e musai sa fie comparat. Nu imbunatateste cu nimic sensul povestii arhicunoscute, dar nici nu o altereaza in vreun fel. Stilul realistic, documentar as putea spune, nu face nicidecum cinste unei realizari Disney, dar nu avem ce face decat sa-l inghitim, in lipsa unor idei originale; asta de parca nu ar mai exista povesti in lumea asta ce nu au fost ecranizate . Noroc cu Pumbaa si Timon, personaje care mai inveselesc o istorie parca prea umana, plina de intrigi si urzeli tesute in numele puterii absolute. Nota 6,88!

Hazardul unor fapte ce se suprapun peste o naratiune surprinzator de bine intretinuta
 

fara sa vreau sa supar vreunul din numerosii fani ai productiilor A24, prezint doar parerea mea, zic eu, argumentata. No offence!

Hereditary (2018)



Inca de la inceput vreau sa imi exprim bucuria nedisimulata cu privire la “veridicitatea” faptelor din povestirea pe care tocmai am urmarit-o. Evenimentele nu sunt rezultatul vreunui delir sau intamplari onirice despre care sa ai dubii cum ca ar fi fost reale, desi au fost multe momente in care am avut impresia ca asta va fi turnura pe care o va capata explicatia logica a povestirii; acea concluzie finala pe care o tragi in cazul filmelor cu final deschis. Marturisesc sincer ca am cam obosit sa tot vad astfel de realizari in care trebuie sa pui la indoiala tot ceea ce ochiul vede pentru ca intelesul suprem e undeva in alta parte, nu in imaginile propriu-zise. In care privitorul trebuie sa isi reconstruiasca altfel povestea ca ea sa aiba inteles iar trimiterile, simbolismele si indiciile au un rol mai important decat “realul” din film. Mai vreau sa vad si regizori care sa isi asume povestea si nu sa o plaseze in carca privitorului, ca doar si-o fauri el un film in capul lui.
Hereditary nu este despre dementa si inchipuire, asta pana cand vreun tulburat nu ar vrea sa ii dea si o astfel de interpretare, tinand cont ca elemente pentru a abera exista in lucrare, unde o lume paralela, in miniatura, misuna prin aproape fiecare cadru al filmului. Faptic, Regele Paimon este o figura mitologica mentionata inca din secolul 12. Un print al intunericului care are abilitati cognitive absolute. Cunostintele acestei legendare figuri sunt exhaustive, fiind chiar capabil, prin aceasta atotstiinta sa prognosticheze cu o precizie aproape perfecta viitorul, dupa ce a analizat in prealabil o infinitate de variante a unor posibile decizii viitoare. Mentiune deosebit de importanta de stiut si care decripteaza intreg scenariul din spatele ecranizari. De ce? Foarte simplu. Odata capabil sa intuiesti viitorul, faptele ce se vor petrece nu mai sunt accidentale si imprevizibile ci devin parte a unui plan bine elaborat; vezi moartea lui Charlie. Plus ca mai sunt si marcaje vizibile pe parcurs, monograma de la gatul bunicii ce apare vizibila pe stalpul de care Charlie… stiti voi. Iata dar de ce o documentare de acest gen in care afli atributele unei figuri pomenite in pelicula iti aduc o noua lumina in intelegerea celor relatate. De aici totul pare coerent si chiar simplu. Bunica, regina unui cult inchinat lui Paimon, a vrut sa ii ofere demonului un trup fizic, obligatoriu masculin, si nu, nu vorbim de o nota misogina a mea ci asa spune autorul, atunci cand incerca sa “introduca alte fiinte” in trupul propriului fiu. Acesta ajunge sa se sinucida iar detalii despre cauzele esecului nu ni se ofera. Deodata toata speranta se muta spre un viitor descendent ce poate veni doar din partea fiicei ramase in viata. In imposibilitatea de a-si contacta nepotul, atentia bunicii se muta spre nepoata, o ofranda oferita de mama ce se simte vinovata dupa aplicarea tratamentului de distantare celei ce a adus-o pe lume. Charlie, (Milly Shapiro), nu serveste prea mult pentru ca este de sex feminin si i se spune fatis ca “ar fi fost preferabil sa fi fost un Charles”, adica barbat. Dar chiar si asa va participa la viitoarea operatiune menita sa il ofere pe Peter, (Alex Wolff), cultului. Acum parca se intelege de ce “mama nu l-a vrut la nastere”, de ce “a incercat sa il arda in timp ce dormea” ori de ce “a apleat la toate metodele cunoscute sa isi provoace avort cat timp a purtat sarcina”. Cam atat despre povestea pe scurt. Pare complicata dar cunoscand cateva informatii in plus de ce ne ofera filmul, lucrurile nu mai au atata ceata si mister. Doua mari momente, cel putin atat am reusit eu sa identific la o prima vizionare, (stiu, pare o contradictie in termeni sa vorbesti de intelegere, cand tu in realitate n-ai reusit sa-ti explici faptic aceste adaosuri in poveste), nu au noima in constructia ce ni se propune spre vizionare.
Primul tine de mama decapitata ce ajunge o membra veneratoare a intruchiparii Diavolului Paimon. Ea fiind pe toata durata proiectiei o luptatoare contra acestei creaturi, o persoana ce a incercat sa zadarniceasca si sa distruga planurile de reincarnare a fiintei venite direct din iad. Si totusi ajunge in prima linie de adoratori, inchinandu-se pana la pamant, intr-un fel de prosternare eterna. Lucru total ilogic si in contradictie cu toti ceilalti membrii ai cultului ce au fost cat au fost vii, slujitori devotati.
Al doilea element si probabil momentul de unde mi s-a rupt filmul, a aparut atunci cand cartea a fost aruncata in foc. Inexplicabil, actiunea a dus la incinerarea sotului, singura persoana ce nu zadarnicea cu nimic planul ocult. Ba chiar ajuta prin scepticismul dovedit in tentativa de a o opri pe Annie, (Toni Collette), sa zadarniceasca planul atat de minutios pus la cale de fortele intunecate. Si totusi el este cel pedepsit de distrugerea caietului care oricum nu are nicio valoare in economia evenimentelor generale. O intelegere a unor astfel de repercusiuni e imposibila tinand cont ca doar cu cateva minute inainte, faimoasa agenda o pedepsise, asa cum era si logic, pe cea care tocmai incerca sa o distruga. Iar cand te gandesti ca pentru a nu crea atata nedumerire, era de ajuns sa fie lasat Steve, (Gabriel Byrne), sa arunce singur caietul in foc... te iau durerile de cap si te intrebi singur care o fi fost rationamentul lui Ari Aster, sau daca e scuzabila o asemenea scapare unui cineast debutant.
Strict artistic privind filmul, trebuie sa remarc imaginea si sunetul. Fotografia e geniala aici. Cu multe planuri irelevante intercalate in timpul evenimentelor importante, ti se atata o atentie pe care in oricare alt ambient ce s-ar fi creat nu ai fi prestat-o la acelasi nivel. Prin inutilitatea acestor secvente introduse la montaj, vei cauta permanent un simbol, ceva ce iti scapa, ca astfe sa pricepi de ce se apeleaza la respectiva incadratura. Un ajutor enorm pentru scena imediat urmatoare si in care, astfel capacitat, vei prinde mult mai usor detalii pe care altfel le-ai fi trecut usor cu vederea. Mai ales daca e vorba de minuscula lume a miniaturilor ce recreaza unele situatii petrecute deja. Si tonalitatea, una suprinzator de luminoasa si deloc neclara, m-a surprins cumva. Desi majoritatea lucrurilor se intampla noaptea, intunericul si negrul din imagine nu ascunde vizual amanunte doar ca sa nu fie percepute de ochiul neantrenat. Exceptie poate in locurile in care spider-mama atarna prin colturi de camera, dar si acolo aparitia se desluseste, zic eu, usor.
Coloana sonora, pentru ca da, desi nu obisnuiesc sa discut de sunetul unui film per ansamblu, aici simt ca e cazul, contribuie decisiv la tot ce traiesti vizionand materialul propus de regizorul Aster. Si nu, nu e menita compozitia audio sa te sperie ci mai degraba sa te insoteasca intr-o lume underground, subpamanteana si ritualic-obscura. Ascultand filmul simti automat dorinta de a descifra misterul oricat de mult ar necesita sa te afunzi in intuneric. Daca pana acum obisnuiam ca dintr-un film sa remarc o compozitie, cel mult doua ca fiind bune si deosebite, (nu sunt deloc genul care sa asculte soundtrack-uri in intregime doar pentru ca mi-a placut un film sau pentru ca in linia melodica apare o piesa de rezistenta), acum e pentru putinele dati in care apreciez sonorul luat per ansamblu. E bine gandit, e diferit si nu are niciun “hit” al lui. Doar te acompaniaza pe toata durata proiectiei.
Concluzie: O poveste aproape perfect inchegata care beneficiaza de interpretari bune dar mai ales de tipologii de personaje magistral create. Sunt ciudati, urati, schizofrenici si unici, niste actori care de altfel sunt placuti si chiar frumosi. Doar ca prin machiaj, in acest film, se spune jumatate de poveste. Chipurile acelea sinistre or sa te bantuie mult timp. Strict din perspectiva machiajului pot sa ii acord o nota de 10, absolut meritata. Per total, desi este un horror, filmul nu te sperie aproape deloc, un esec, din punctul meu de vedere. E adevarat ca pare realizat in cu totul alt scop decat a fi un horror si aici imi aminteste de Casa lui Jack, a lui Von Trier. Chiar si asa insa, cateva scene care sa te anime in toata aceasta incordare, imi dau acum seama ca ajutau mult. Incununau incrancenarea cu care, asa cum am spus, te agati de fiecare secventa, chiar si de cadrele nenecesare. Nota 6,89!