Come on Twins! Cainele ala e practic genericul. Cred ca daca faceai un minim efort ai fi vazut ca am scris 15-20 minute. E adevarat ca nu am scris decat cu cifre, tura viitoare o sa intaresc intre paranteze si cu litere ca sa nu fie atat de dificila citirea in cele doua sisteme...:P
In toate aceste 15-20 de minute am mai mentionat ca se abordeaza intr-o maniera ciudata, bizara poate, probleme adolescentine. Multe filme prezinta aceste conflicte mocnite ale tinerilor cu parintii sau neintelegerile si marginalizarea in institutiile de invatamant. Dar nici unul nu adauga acele tonuri sangerii acestor situatii. Si cand spun sangeriu, nu ma refer la sange efectiv, precizez asta ca sa nu te mai obosesti tu sa o faci si sa iti dea impresia ca ai gasit iarasi o chichita care nu-i super-mega explicita asa cum iti place tie. ci la intreg decorul, situatia, povestea care are ciudatenia ei unica.
Si iarasi daca erai un pic mai "ager", ai fi vazut ca am mai intarit o data delimitarea celor 2doua filme", distincte si neomogene pentru mine, cand am mentionat in final ca "totul este sublim pana la acel episod cu ATACul". Nu dau mai multe amanunte ca poate sunt oameni care doresc sa-l vada. Dar tu, care ai vazut filmul, ar fi trebuit imediat sa-ti fileze o lampa si sa incepi sa strigi Evrica! >:)

Si in restul de 80 de minute nu? :-? Da, am inteles de prima data ce ai scris, nu e nevoie sa imi traduci Nu inteleg insa prin ce crezi ca s-ar diferentia atat de dramatic inceputul de restul filmului. Eu unul nu vad nicio diferenta de stil sau mesaj.

Un Depp perfect intrat in rol, intr-un film stralucitor. Prea stralucitor!
 

Public Enemies (2009)

Recunosc ca am avut unele idei preconcepute cu privire la acest titlu. Imi si imaginam cum ar arata Johnny Depp in rolul unui infractor nemilos de la inceputurile anilor '30. Recunosc ca numai acest gand si automat luam decizia de a evita acest film. Dar cum ieri mi-am propus sa vad un film mai de entertainment, m-am oprit asupra lui.
Surpriza a fost mare atunci cand am vazut un Depp impecabil. Cu un aer de macho, desi nu exagerat, cu o expresivitate destul de potrivita acelor ani si cu o interpretare care nu trada deloc anul productiei, adica 2009. Asa ca, din punct de vedere al interpretarii, nota 9!
Dezamagirea insa, pentru ca am avut si o mare deceptie, vine din modul de filmare-regizare. O imagine prea sticloasa, o perfectiune si un luciu prea actual. Totul este nou, fals, totul e o imitatie ieftina. Chiar in momentul in care urmarim filmul, decorul parca striga prin ecran ca nu e autentic, ca e o aparenta, un fals.
Iar acest lucru te scoate din ritm, iti altereaza starea de spirit pe care incerci sa ti-o creezi cu cat te afunzi mai mult in desfasurarea actiunii. Practic, scoate spectatorul in decor, la propriu, dandu-i astfel acea senzatie de teatru, de interpretare, de poveste construita, ireala.
Pacat, mai ales de prestatiile celor doi protagonisti, dar nu numai. Pacat chiar si de poveste, care nu este rea! Bine gandita, cu un puternic mesaj, cu un impact asupra istoriei destul de important, filmul daca avea si patina acelor vremuri ar fi putut sa fie chiar un clasic al genului. Dar asa, pierde mult si se transforma intr-o alta realizare din portofoliul celebrului Johnny Depp, portofoliu care nu stiu cata nevoie avea de aceasta bifa.
Un 6,74! De vazut dar fara prea mari pretentii. Macar pentru Depp si tot merita.

Politically corect! sau un Spielberg comod.
 

*batteries not included (1987)

Filmul vine la nici 5 ani dupa fenomenul E.T., iar in calitate de producator executiv, Spielberg pare ca s-a implicat mai mult decat ii cerea sa o faca aceasta titulatura sub care apare in cast. Similitudinile izbitoare cu multe dintre cratiile acestui deja faimos regizor si producator, in special cu productia mai sus amintita, fac ca acest produs cinematografic sa fie destul de plictisitor de urmarit. Filmul este mai degraba animat decat artistic. Modul de a interpreta cu scalambaieli si fara tensiune, tradeaza un tip de productie mult indregita de Hollywood, in care povestea are happy-end. Iar acest fel de final plus adresabilitatea familiala, l-au scutit pe Spielberg and co de emotiile unei posibil insucces si nu a mai trebuit sa-si bata capul cu studii de caractere, povesti mai complexe sau mai stiu eu ce viziuni regizorale. Daca ai un model deja patentat si care iti si asigura succesul, ce rost mai are sa te chinui.
Ca singur plus din tot acest film, putem mentiona doar realizarea acelor robotei, cam multifunctionali ce-i drept, dar simpatici per total.
Un film pentru copii, copii mici si foarte mici, mai ales daca este sa il recomandati copiilor timpurilor noastre. La vremea lui probabil ca isi impresiona publicul infantil, insa monstruletii pretentiosi de acum sigur nu vor gusta simplitatea acestei realizari si cu atat mai putin politetea povestii efective.
Un 6, 12!

Visul ambalat in cutie de carton.
 

La science des rêves (2006)

O constructie ciudatica, dar nu rea. Cea mai pertinenta realizare care trateaza mult dezbatutul subiect al visului lucid. Desi titlul o recomanda ca fiind o analiza profunda si oarecum tehnica a subiectului, ne poate duce usor cu gandul catre productii gen Pi, nu este deloc asa in cazul de fata. Este cred, cel mai entertainment film pe care l-am vazut si care trateaza un subiect serios, profund chiar. Iar asta nu o spun ca pe o critica! Filmul este practic eliberat de tot ce putea sa puna greutate pe privitor si sa-l transforme intr-unul greu de urmarit poate chiar plictisitor.
Chiar de la primul cadru, ne putem da seama ca vom asista la o altfel de constructie, atipica si usor exagerata, dar cu tente amuzante si deci, placuta. Acea reteta a viselor, parodica in aparenta, este extrem de bine realizata din punct de vedere al ideilor, constructiei si semnificatiilor. Iti creaza acea stare de spirit placuta care te va insoti pe tot parcursul proiectiei. Iar asta este o mare reusita din toate punctele de vedere.
Minusul peliculei este tot acest "ieftin" care se intalneste la tot pasul. Daca planul de realizare a unei arce a plantelor este de inteles dpdv al materiilor prime din care se va realizeaza, restul decorului, pornind de la studioul de unde emit visele si pana la acel "cal balan", nu este altceva decat o lipsa vizibila a finantarii. Rezultatul finit nu pierde decat la estetic, partea ideologica ramanand la fel de interesanta. Dar vizual, ... filmul pierde.
O sa sara multi adepti ai productiilor independente, carora le repugna efectele speciale, calculatoru sau mai stiu eu ce alte tipuri de tehnica introdusa in procesul de creatie si o sa spuna ca nu e chiar asa, ... ca totul acolo are o tenta jucausa, ... ca mutarea actiunii in apartamentul copilariei duce acest decor intr-o lume infantila si de aici toate acele structuri de carton, de tuburi si cutii folosite in jocurile copilariei... etc.; dar vin si eu cu o intrebare. Cine viseaza cutii de carton ieftine, ambalaje si materiale reciclabile? Sa fim seriosi! Sa ne imaginam atunci cum ar fi aratat The Fountain-ul lui Aronofsky, daca toata acea ploaie de lumina de exemplu, era realizata cu instalatia de la bradul de craciun... Yeah!
Oricum, filmul, o realizare suprarealista, usor naiva si pe alocuri exagerata, dar vizionabila si chiar creatoare de bine, ca stare de spirit bineinteles, nu abunda in motive si teme filosofice sau in impenetrabilitati asa cum vad ca marturisesc multi spectatori in review-urile lor. Cum ca au ramas cu framantari si dileme sau ca le-a fost fortata concentrarea si bagajul interpretativ la maxim. Ba din contra! Gasesc productia de fata ca fiind o realizare cursiva si care destinde privitorul, care in unele momente lasa senzatia ca imaturitatea chiar scapa din mana regizorului, ca se exagereaza cu naivitatea si copilaria personajului. Nicidecum ca seriozitatea si masajul isi supraincarca publicul.
L-am vazut si pe Gondry intr-un material realizat pe marginea acestui film, care spunea ca desi a studiat stiinfic fenomenul visarii si chiar a cazului de fata, a visului lucid, in film totusi el a vrut sa surprinda mai mult trairile si emotiile acestei stari si de ce nu, chiar si jocul copilaresc al structurii acestui fenomen. Totul, trebuie sa marturisesc ca i-a iesit asa cum si-a dorit.
Un 7,04 per total! Frumos si placut de urmarit!

Pretentios numit film...
 

Waking Life (2001)

Ciudat prin constructie, acest cumul de teorii, unele aprobate, altele combatute, cu greu poate fi numit un film. Actiunea este minima. Ea poate fi concentrata in 2-3 cuvinte. Este o misiune imposibila formularea unei propozitii, in adevaratul sens al cuvantului, care sa exprime subiectul proiectului de fata. Ideea pe de alta parte, pentru ca ideea este cam tot ceea ce ni se ofera, este dupa majoritatea parerilor exprimate, cea a visului constient sau visul-lucid. Eu as merge mult mai departe si as spune ca viata dupa moarte sau dainuirea constiintei este adevarata idee a filmului. Chiar nu am citit si nici nu ma atrage sa aprofundez ideile regizorului Richard Linklater asupra operei, dar per total, luandu-se in calcul finalul, teoriile expuse si evolutia personajului, totul duce la un vis etern, din care nu mai poti sa te trezesti. Chiar si titlul, aceasta Viata de Veghe poate avea astfel de conotatii.
Ca si maniera de realizare, productia aceasta este oarecum inovatoare. Tot continutul este oniric. Totul este lipsit de contur, de limite. Formele se revarsa si sunt intr-o permanenta vibratie. Accentul este evident pus pe fond si nu pe forma.
Insa avalansa de notiuni, teorii si parafrazari ale unor anumite tratate celebre ne tortureaza pe toata durata, iar parcurgerea intregii proiectii este un adevarat supliciu. Filmul se urmareste greu. Brutalitatea notiunilor, (sunt notiuni introduse cu liniuta as putea spune) si saltul la fel de barbar de la una la alta: de la religie la mod de viata, de la notiuni filosofice la discursuri despre libertate, ingreuneaza vizionarea atat de tare incat simti nevoia de pauze la fiecare 5 minute.
Dupa vizionare, pot spune ca am participat la un fel de rezumat al unor cursuri de Comunicare si Relatii Interumane in care apar punctate si ideile altor ore gen Stiinte Politice, Mediu si Ecologie, Filosofie sau Teologie. (Aaa! Si sa nu uit. Teoriile teologice ce se dezbat sunt atat de gresit redate incat tradeaza o superficialitate si o (ne)intelegere empirica, daca nu chiar prosteasca.)
Concluzie, asta nu e un film, asa ca nu pot sa-l recomand. O lectura de specialitate este net mai benefica decat aceasta incalcire de idei. Un 6 pentru prezentarea grafica.

:-/ X_X :|

Poti sa te ascunzi cat vrei !:P
Dupa cum am argumentat, in acceptiunea mea, asta nu e un film propriu-zis. E o colectie de maxime, precepte si teorii, plus o idee neexpluatata nici macar la suprafata.

Salvador Dali - Probabil cel mai celebru vis din istoria cinematografie.
 

Daca tot suntem la capitolul vise, sa vorbim si despre visul lui Dali. Mai mult ca sigur o sa se gaseasca insi care "sa se ascunda" ;) , tinand cont ca, impotriva curentului ce se poate observa cu usurinta in majoritatea parerilor exprimate pe pagina acestui film, parerea mea este total opusa. Dar macar incerc, in limita posibilitatilor, sa mi-o motivez mai mult sau mai putin multumitor, depinde de dispozitia receptorului bineinteles.

Spellbound (1945)



Interesanta aceasta colaborare Alfred Hitchcock - Salvador Dali. Scena visului transcede imaginea si filmul conventional intrand profund in lumea artei datorita unicei viziunii asupra oniricului venita de la cine altul daca nu de la inconfundabilul indragostit de formele fluide. Este probabil cea mai importanta parte, dpdv al realizarii cinematografice, din tot acest film, produs ce trebuie sa marturisesc ca nu mi-a placut ca film.
In primul rand m-a dezamagit sa vad ca Hitchcock s-a "conformat" la modelul productiilor pline de stereotipiile vremii in ceea ce priveste interpretarea, muzica, punctele culminante, pana chiar si lumminile ori umbrele folosite pentru a accentua anumite momente; toate clisee atat de uzitate in acea perioada in realizarile ce se turnau pe banda ruanta in cetatea filmului.
La fel de surprins am fost si de usurinta cu care a acceptat mutilarea nestematei acestui film. Secventa suprarealista, scena ce trebuia sa fie muuult mai lunga, mult mai incarcata de indicii or de elemente ce ar fi conferit o semnificatie mai plauzibila in ceea ce priveste interpretarea visului dupa standarde psihologico-psihiatrice este reconfigurata de mintile inguste ale celor ce reprezentau factorii de decizie. Multe din evenimentele traumatizante ce au fost reprimate de catre subiectul pacient si care aveau echivalente in lumea somnului, au fost reeditate si scurtate la cererea expresa a casei producatoare. In varianta sa finala, toata acea rastalmacire a visului ce se realizeaza ca psihanaliza in film, este fortata si trasa de par rau de tot. Insusi Dali s-a declarat dezamagit in ceea ce priveste ciopartirea lucrarii pe care el a gandit-o ca facand corp comun cu restul povestii.
Marea problema e ca nici macar aceasta varianta trunchiata nu a fost toata inclusa in rezultatul final. O alta bucata buna cazand la montaj, din pacate.
Despre actori am spus ca m-au dezamagit. Nu ei prin prestatia efectiva ci ca maniera regizorala, prin ceea ce li s-a cerut sa transmita in anumite scene. Daca in multe filme ale anilor '40 ma sufoca acea interpretare melodramatica a divelor timpului, prestatii obisnuite perioadei, aici totul este inzecit mai enervant. Nu mai avem o diva ci un div in persoana lui Gregory Peck iar asta nu e un repros adus acestui actor ce isi dovedise maiestria cu atatea alte ocazii precedente. Mai mult ca sigur ca el s-a achitat de sarcini exact in maniera in care i s-a cerut sa o faca. Toate acele lesinuri si ochi dati peste cap, toate acele ameteli si sacrificii din prea multa dragoste, atat de ieftine si ... absolut nepotrivite pentru un asemenea actor si ridicole pentru un asemenea talent.
Actiunea este buna, chiar inovatoare daca e sa extragem doar firul narativ central. Fiind unul din primele filme ce abordeaza fatis, psihologia ca metoda invaziva de tratament. Ideea in sine l-a si determinat pe Hitchcock sa accepte acest proiect in aceeasi masura in care isi dorea o colaborare cu marele Dali. Regizorul deja isi fixase in planuri sa il coopteze pe artist pentru a realiza momentul oniric. Dali mai avusese o alta aventura de acelasi gen, contributie tot pentru o scena similara, un delir pe care l-a imaginat pentru pelicula Moontide (1942), a treia sa implicare in domeniul filmului dupa colaborarea cu bunul sau prieten, Loius Buñuel pentru L'age d'Or (1930) si Un chien andalou (1929). (obsesia imaginii ochiului, momentul aproape imposibil de privit din cel de-al doilea scurt-metraj, se repeta sub o alta forma si in acest film, atunci cand giganticul foarfece taie cortina ce avea reprezentat pe ea tot un ochi, gigantic de aceasta data)
Tinand cont de tot ceea ce am enumerat mai sus ca si dezamagiri, filmului ii acord nota 6,57! Oricum, scena visului realizeaza cu acele cateva cadre plastice, adevarate tablouri picturale, sub semnatura inconfundabilului Salvador Dal?*. Sunt si singurul punct de interes din intreaga productie.
Concluzie: Un experiment scapat de sub control de catre toti factorii decidenti, rezultand un film atipic atat ca stil regizoral cat si ca modalitate de interpretare. Atat Hitchcock cat si Peck nu se regasesc deloc in pelicula care desi a avut cel mai mare buget dintre filmele aflate pe lista scurta a oscarurilor, nu a castigat nimic important, reusind performanta sa nu aiba nici o nominalizare importanta desi avea o distributie de exceptie si un dirijor fenomenal. Singura nominalizare care conteaza a acestui film, cea pentru cel mai bun director, se datoreaza exclusiv deciziei de a-l coopta in echipa pe Dali.
Ps. Ca o curiozitate: Hitchcock referindu-se la film, l-a numit "just another manhunt wrapped up in pseudo-psychoanalysis".

Pierde tot misterul specific celor 12 ani in dauna americanizarii.
 

Let Me In (2010)

Vazut din fericire pentru mine, dupa ce am parcurs originalul.
Spre surprinderea mea, la o vedere mai generala, filmul nu mi-a displacut. Este un remake bunicel spre bun, tinandu-se cont ca mai toate scenele importante, ba chiar si cele fara prea mare relevanta in conturarea povestii sunt copiate pana la cele mai mici detalii.
Partea proasta insa o reprezinta acele adaugiri introduse in scenariu. Sau mai bine zis in filmarea efectiva a scenelor. Adica acea viziune regizorala ascupra scenariului. Pentru ca surplusuri pur scenaristice nu sunt foarte multe. Este acea poveste detectivistica introdusa ... dumnezeu stie de ce!; acea transformare a scenei esecului tatalui, scena in care se mutileaza si alte cateva asemenea. Insa ca si transpunere in film, nuantarea devine de-a dreptul enervanta. Se pierde mult din aerul originalului, aer care si fara aceste intruziuni specifice unei anumite scoli de film ar fi fost daca nu imposibil, cel putin foarte greu de atins.
Americanizarea, sau cum spunea un coleg forumist, "traducerea pentru bizonii americani incapabili sa citeasca subtitrari" se manifesta in tot. De la mai sus mentionata poveste politista, trecand prin efectele speciale si de machiaj, total nepotrivite spiritului povestii (acele lentile de contact ce amintesc de Exrocistul + acea privire demonica inspirata de acelasi film), pana la intrebarile in plus introduse in dialog, explicatiile suplimentare si expresiile explicite folosite pentru a descrie sentimente, stari. Totul face ca farmecul si inocenta originalului sa dispara si sa se piarda in aceste completari de prisos. Ceea ce acolo se intelegea in mod uman, tacit, aici este exprimat prin cuvinte si reactii edificatoare. Cred ca la asta se referea in modul caracteristic Twins cand facea referire la "traducere pentru bizoni". Daca da, are foarte mare dreptate!
Apoi tot ca o explicitare a unei stari, a unei senzatii din varianta originala vine si acea framantare introdusa in mod obligatoriu in orice versiune americana a unui film horror. O problema morala, macinatoare, anormala varstei, dar care o are orice cetatean, american bineinteles, atunci cand comite ceva ilegal sau imoral. Acea reactie de la scena atacului din baie, cand privind cadavrul, Owen, copilul ce interpreteaza rolul principal in film, efectueaza acel mers cu spatele, inspaimantat, debusolat si dezgustat.... Desi in secventele premergatoare se pregatise el insusi sa atace cu cutitul acelasi detectiv... Cum spuneam, dileme si framantari anormale varstei de 12 ani. Dar ce sa ii faci? Ei sunt cetateni americani care sunt crescuti in spiritul corectitudinii, onestitatii si nu in ultimul rand respectand toate rigorile ce le impune o viata de credincios practicant, referiri ce iarasi nu inteleg de ce au fost introduse.
Recomand evaluarea acestui film fara sa se tina cont ca e un remake, pentru cine poate sa faca aceasta delimitare si aceasta analiza neutra, deoarece paleste in comparatie cu originalul. Nu are nimic din nobletea si naivitatea copilareasca a primului si este incarcat aiurea cu tot acest macabru si grotesc tipic productiilor horror. In fond, asta e si farmecul versiunii originale, Horrorul este atat de sublim si inocent, incat lipseste cu desavarsire. Genial nu? Cel putin pentru mine e! Un 6, 87 datorita imposibilitatii mele de a nu face comparatie cu prima versiune.

Don't f**k with time!
 

O sa postez aici acest review, nu pentru ca ar fi vorba despre vreun film usuratic sau prost. Nicidecum! Doar ca nu mi-a placut mie! Si modul in care l-am perceput il aveti mai jos:

Ni na bian ji dian (2001)
. aka
What Time Is It There?(2001)

Un film nu prea pe gustul meu. Mult prea incarcat de intelesuri si prea enigmatic. Prima jumatate am petrecut-o destul de placut, usor intrigat si asteptand pe langa multiplele intelesuri ce pot fi atribuite aproape fiecarei scene si o usoara intriga. Adica o poveste care sa ma ghideze in tot acest hatis de intelesuri si cadre cu mesaje puternice in marea lor majoritate.
Conflictul este evident. Singuratatea si inadaptabilitatea. Dar asta doar ca fundal al adevaratei teme, pentru ca in profunzime avem problematica omului ingradit, care vrea sa strapunga timpul si spatiul, chiar si cu gandul daca fizic ii este imposibil. Aceste doua coordonate -timp si spatiu- transcend realul in momentul in care apare si o a 3-a dimensiune, cea a timpului etern, a neantului in care salasluiesc sufletele intr-o asteptare constienta conform credintelor budiste.
Si de aici, metafizicul pune stapanire pe tot ce este idee in film. Totusi dupa mai multe interpretari imi permit o mica reflexie. Oare toata acea obsesie de a reseta ceasurile sunt o licenta cinematografica cu tenta romantica, poate chiar poetica daca e sa interpretam plastic actiunea, sau o simpla paranoia a protagonistului? Este o tema de meditatie chiar daca multi nu vor accepta si aceasta latura a interpretarii. Dar intrebarea are totusi fundamente solide, trebuie sa recunoastem.
Cea de a doua jumatate mi-a fost destul de greu sa o parcurg. Deja obisnuit cu cadrele acestea statice, destul de lungi si in care nu se intampla nimic din punct de vedere al actiunii, ne mai avand nicio urma de tensiune sau vreun fel de asteptare, filmul a devenit greoi si chiar plictisitor. La toate astea se adauga modul de viata si cadrul in care vietuiesc personajele. Totul este mediocru, totul isi are radacinile in credinte arhaice si invechite.
Daca unele personaje lupta intr-o oarecare masura sa scape de aceste tipare ale obidirii si umilirii, altele contrabalanseaza stilul de viata printr-o practica si mai habotnica a acestor ritualuri stupide. O replica este definitorie din toata aceasta procesiune ce ne este redata. Acel vas de apa unde ni se spune ca "preotul" a pus o vraja si dupa un timp sa se urmareasca nivelul apei, iar daca a scazut inseamna ca spiritul a venit si a baut. Toata aceasta absurditate face o abstractie grosolana de la elementara regula care spune ca un lichid se evapora. Si asta doar pentru a se sublinia ridicolul situatie.
Oarecum aceasta situatie mizera in care sunt inchistate personajele imi aminteste de mai toate creatiile cinematografiei romane de dupa '90 pana pe undeva prin 2000, daca nu chiar mai bine. Iar asta, in acceptiunea mea, este o bila neagra.
Motive si interpretari sunt nenumarate, la tot pasul, la mai toate situatiile pe care ni le prezinta filmul. De la omagiul adus unor productii mai vechi ale cinematografiei pana la diverse "coincidente" sau situatii bizare.
Acea trimitere la filmul lui Jean-Pierre Leaud, "The 400 Blows" si pana la evidenta similitudine dintre scena schimbatii orei la ceasul gigant si una din cele mai faimoase scene din istoria cinematografiei, cea a lui Harold Lloyd in "Safety Last!". - film ce din pacate nu apare pe cinemagia.ro :(
Interesante sunt si acele sincronicitati realizate. In momentul in care Hsiao, eroul masculin al povestii, urmareste la televizor scene din 400 Lovituri, cu pe atunci copilul Jean-Pierre Léaud alergand prin paris, exact in acest timp, Shiang, eroina feminina, il intalneste in cimitir chiar pe Léaud, care se afla exact in cimitirul in care este inmormantat François Truffaut, regizorul emblematicului film "The 400 Blow".
Apoi scena de amor, adica scenele de amor, pentru ca vedem ca toate cele 3 personaje au in felul lor parte de sex. Si totul iarasi simultan.
Trebuie sa remarcam si umorul, un umor trist, dar prezent si chiar de buna calitate. Dialogul dintre mama si Hsiao cand gasesc acel gandac este unul destul de amuzant. "Nu-l omora ca poate e taica-tau reincarnat! / Ce? Esti nebuna?! ":) E doar un exemplu.
Totusi, impresia generala cu care am ramas este acea marginire a omului, marginire determinata de stilul de viata, de cultura si nu in ultimul timp de religie. Din pacate eu m-am izbit de tot acest grotesc-real si nu am mai fost capabil sa patrund dincolo de el si sa savurez ceea ce cred ca ar fi vrut regizorul Ming-liang Tsai sa experimentez. Modul in care ideile sunt zugravite m-au facut sa ma impotmolesc in toata aceasta mizerie atat ca si decor dar si ca mentalitate umana si sa nu pot patrunde in probabil, frumusetile adevarate ale acestei productii.
Finalul este o alta parte care m-a pierdut. Acea aparitie a "celui ce nu este", la Paris, alaturi de tanara Shiang care doarme pe o banca in public, iti dinamiteaza intreaga tesatura de posibilitati si ramai cu o si mai mare dilema. Oare imaginile sunt dintr-o alta lume sau exista o explicatie pamanteasca a ceea ce vedem?
Desi imi plac finalurile care te implica ca si privitor, deschise pana la un punct, acest tip de final nu mi-a facut niciun fel de placere. Senzatia pe care am experimentat-o a fost aceea a citirii unei carti din care cineva a rupt ultimele pagini zicandu-mi asa in ciuda "Imagineaza-ti hai!". Urata senzatie!
Filmului o sa ii dau o nota neutra, un 7, pentru ca tot ce am explicitat mai sus tine de propria-mi perceptie. Poate altcineva o sa fie capabil sa posteze si un review pozitiv. Daca e si pertinent il primim cu aplauze.

Actiune buna, clisee obisnuite, incasari record.
 

ridic manusa aruncata de colegul nostru Robert si voi incerca sa imi postez si eu parerea mea vis-a-vis de primul film pe care l-a comentat in topicul "Review-uri de filme". Salutam si noi initiativa ;)

Taken (2008)

Chiar nu mi-a displacut acest film. Pot spune ca am petrecut 94 minute placute, chiar relaxante. Filmul, asa cum spunea si colegul nostru forumist, are si o mare incarcatura de stupiditate, pe care el o numea "elemente de propaganda americana". Nu sunt atat de indulgent incat sa afirm si eu ca acele abureli dintru inceput ar fi propaganda. Au americanii specialisti mult mai buni in domeniu daca si-ar fi propus asa ceva. Este doar un dialog mediocru si atat. Insa scenele de actiune sunt destul de bine realizate. Nu sunt ele perfecte! Mai apar obisnuitele exagerari - acele rafale de mitraliera de exemplu, unde eroul principal face el o rostogolire, un salt, ceva si scapa neatins - insa astfel de scene prostute sunt atat de uzitate in productiile de gen, incat uitandu-ma atat de des la astfel de filme, cred ca daca voi vedea vreodata o mitraliera adevarata, chiar si eu voi fi sigur ca daca fac un pas inainte si doi inapoi, n-are cum sa ma nimereasca cel ce ar trage plin de ura, astfel de rafale.
Altfel spus, scenele de lupta, in special cele corp la corp sunt interesante, cu un exces de adrenalina ce iti dau, in calitate de privitor, un sentiment ok.
Oricum, interesant e ca in ciuda denigrarii Parisului, a Frantei sau a Europei in general, filmul a fost extrem de bine primit pe batranul continent. Incasarile vorbesc de la sine. A strans afara din SUA incasari de peste 80 milioane dolari. Per total un 230 milioane cu 20 milioane investite, eu spun ca e un adevarat succes.
Iar ca sa avem o mai buna perspectiva a succesului acestei prime parti a unei trilogii, (iata un alt argument al succesului), partea a doua a fost chiar mai bine primita decat prima, avand incasari de aproape 400 milioane, iar din afara americii a strans triplu fata de prima parte, adica 240 milioane. Deci nimeni nu s-a simtit jignit de aceasta propaganda pe care se spune ca o face. Probabil ca multi au fost in asentimentul meu si au acceptat acele greseli ca fiind facute din prostie.
Ps. Partea a 3-a a strans deja 330 milioane in doar jumatate de an, iar strainatatea, (incasari din afara teritoriului american), are deja acelasi aport ca la partea a doua. Adica in doar 6 luni a strans 240 milioane. Ne asteptam ca aceasta incheiere sa surclaseze partea a 2-a per total
Asadar, un film ok, placut, cu actiune si adrenalina, nu deranjeaza prea mult nici ca exagerari ce se regasesc pe parcursul lui, un 7,07! Recomand tuturor celor ce doresc spre vizionare un film alert.

Kaurismäki si inceputul drumului catre Oscar.
 

Kauas pilvet karkaavat (1996) aka
Drifting Clouds (1996)

Prima parte a asa numitei trilogii finlandeze a lui Aki Kaurismaki, sau "a loser trilogy" cum a mai fost supranumita, povestea prezinta oameni in lupta lor pentru supravietuire. Din aceasta cauza a primit si cel de-al treilea nume sub care aceste trei filme sunt universal cunoscute si anume "trilogia crizei"-econimice bineinteles. Un film ce l-a pregatit practic pe cel din 2002, "The Man Without a Past", mult mai elaborat si mai puternic ca mesaj si totodata si mai apreciat, devenind primul film al cinematografiei acestei tari care a primit o nominalizare la Oscar pentru Cel Mai Bun Film Strain.
Revenind la aceasta prima parte, desi nu are nimic in comun cu celelalte doua filme, mai bine spus, nici unul nu are nimic in comun cu celelalte doua, ca poveste ma refer, fiecare fiind de sine statator, notam o istorisire desi sumbra per ansamblu, parca mult prea fericit incheiata. Cu o linie narativa simpla, poate prea simpla, colorata cu tot felul de "incercari" ,(mai bine spus ispite), pentru personaje, filmul nu are acel vino-n-coa' a altor productii atat de deosebite ale tarilor scandinave sa zicem, daca e sa largim putin unghiul de analiza de-asupra nordului continentului.
Daca povestea este destul de unidimensioala, nici personajele nu se pot lauda cu o mai ampla paleta de stari. Cum era si de asteptat, dialogul si implicarea emotionala sunt sterse spre inexistente. Desi obisnuiti cu acest stil nordic de a creiona protagonistii, totusi aici parca se exagereaza. Avem un tablou al unei familii, sot si sotie, ce se poarta mai stangaci decat la prima intalnire. Daca nu ar fi aparut acele episoade bahice, in care partenerii, pe rand, se cara unu pe celalalt catre pat, ar fi putut cu usurinta sa apara confuzie si deruta in randul privitorilor, privitori ce ar fi putut sa inteleaga ca cei doi sunt frati, veri sau mai stiu eu ce alt tip de rude. Nicidecum casatoriti.
Ca final, filmul pierde mult. Se incearca sa se creeze o tensiune artificiala cu acel privit continuu la ceas, cand de fapt toti am intuit cum se va termina mica odisee a celor doi soti & co.
Oricum, chiar daca este indiscutabil mai slab decat succesorul sau, filmul trebuie urmarit. Este, asa cum spuneam, o pregatire si o introducere in stilul Kaurismäki, o incalzire necesara, daca vrem sa patrundem si sa savuram cu adevarat exceptionalul "The Man Without a Past".
Nota 6,88!
Ps. Marturisesc ca acel baiț dat direct pe lambriul de lemn brut, montat deja pe perete, mi-a trezit amintiri nu prea placute, dintr-un trecut relavit indepartat, amintiri pe care speram sa le fi ingropat si chiar uitat demult.

Acel obisnuit rateu al filmelor de comedie-satira.
 

.......

Acel obisnuit rateu al filmelor de comedie-satira.
 

Los jueves, milagro (1957)

Desi urmaresc si chiar apreciez cinemaul spaniol contemporan, mai ales pentru felul in care a renascut si a gasit acest echilibru intre succes de public si calitate, marturisesc ca nu m-a interesat prea mult vechiul cinema din aceasta tara. Din razletele titluri pe care le-am urmarit, putine au fost cele care chiar mi-au placut.
Am incercat de asemenea sa urmaresc si laudatele realizari ale celui care semneaza si regia acestui film, Luis Garc�*a Berlanga. Din pacate, dupa ce am vazut "¡Bienvenido, M�*ster Marshall!" si apoi acesta, "Los jueves, milagro," am considerat ca am vazut de ajuns, sarind peste orice alt titlu al acestui regizor.
Stiut e ca productiile spaniole nu au excelat niciodata la capitolul comedie. Poate in ultimii ani sa mai fi ridicat stacheta cat de cat prin surprize de genul "Ocho apellidos vascos", (film ce isi leaga umorul de intelegerea si cunostintele pe care le are privitorul despre actualele contexte socio-politice din anumite regiuni spaniole).
Din aceasta penurie de filme de calitate care sa aiba si umor, am pornit cam lacom la vizionarea acestei asa numite "una dintre cele mai bune satire spaniole". Dezamagirea a fost pe masura asteptarilor. Un adevarat esec. Si nu as da vina pe mult discutata cenzura.
Ea intr-adevar a fost prezenta si a mutilat filmul in special in cea de a doua parte a sa. Prima jumatate a fost in mare masura doar viziunea lui Berlanga. Si nici aceasta prima parte nu exceleaza la niciun capitol. In afara catorva dialoguri gen "Dnul Goe" al lui Caragiale, schita de la sfarsitul secolului 19, nimic. Dar ce spun eu sfarsit de sec 19, cand dialogurile si situatiile ce se doresc satirizate palesc si in comparatie cu Coana Chirita, creatia lui Alecsandri de la mijlocul aceluiasi secol.
Cam asta ar fi nivelul acestui film.
Apoi mai apare acea legenda cu cenzorii care, tot intr-un gest de afrond, Berlanga i-ar fi inclus in cast. Deh, la cat au modificat cica meritau sa fie recunoscuti si ca autori sau co-autori ai materialului ce sta la baza filmului. Nimic mai neadevarat. E vorba de un singur astfel de "supraveghetor", si anume parintele Garau, censorul bisericii dominicane, care a lucrat cot la cot cu Berlanga si a contribuit la aproximativ 80 de pagini ale scenariului. De aici si dorinta regizorului, justificata, de a-l include in cast. Dar din cauza refuzului institutiei pe care o reprezenta preotul, nu a aparut niciodata.
Tot ca o curiozitate, cenzura bisericii a modificat scenariul, care in faza lui initiala vorbea de un miracol care nu s-ar fi produs niciodata. Dar la interventia bisericii s-a ajuns la aceasta formula de miracol contrafacut. Ciudata pozitie asa cum si Bertanga marturiseste.
Despre actori nu sunt prea multe de spus. Sunt acei vesnici distribuiti, acei omniprezenti acceptati de un regim totalitarist, asa cam cum se intampla si pe la noi cand pana si in fotbal aveam "bunuri nationale".
Un film asadar mediocru, nimic deosebit, destul de fortat in momentele cheie ale povestii; un 6,08.
Ps. si pentru ca imi place sa caut indrumare in intelegere sau interpretare direct de la sursa, analizele personale si rastalmacirile diferitelor persoane incluzandu-le la can-can-uri, iata si o scurta prezentare a contextului acestui film chiar din gura autorului aici.

Acel obisnuit rateu al filmelor de comedie-satira.
 

Los jueves, milagro (1957)

Desi urmaresc si chiar apreciez cinemaul spaniol contemporan, mai ales pentru felul in care a renascut si a gasit acest echilibru intre succes de public si calitate, marturisesc ca nu m-a interesat prea mult vechiul cinema din aceasta tara. Din razletele titluri pe care le-am urmarit, putine au fost cele care chiar mi-au placut.
Am incercat de asemenea sa urmaresc si laudatele realizari ale celui care semneaza si regia acestui film, Luis Garcia Berlanga. Din pacate, dupa ce am vazut "¡Bienvenido, Mister Marshall!" si apoi acesta, "Los jueves, milagro," am considerat ca am vazut de ajuns, sarind peste orice alt titlu al acestui regizor.
Stiut e ca productiile spaniole nu au excelat niciodata la capitolul comedie. Poate in ultimii ani sa mai fi ridicat stacheta cat de cat prin surprize de genul "Ocho apellidos vascos", (film ce isi leaga umorul de intelegerea si cunostintele pe care le are privitorul despre actualele contexte socio-politice din anumite regiuni spaniole).
Din aceasta penurie de filme de calitate care sa aiba si umor, am pornit cam lacom la vizionarea acestei asa numite "una dintre cele mai bune satire spaniole". Dezamagirea a fost pe masura asteptarilor. Un adevarat esec. Si nu as da vina pe mult discutata cenzura.
Ea intr-adevar a fost prezenta si a mutilat filmul in special in cea de a doua parte a sa. Prima jumatate a fost in mare masura doar viziunea lui Berlanga. Si nici aceasta prima parte nu exceleaza la niciun capitol. In afara catorva dialoguri gen "Dnul Goe" al lui Caragiale, schita de la sfarsitul secolului 19, nimic. Dar ce spun eu sfarsit de sec 19, cand dialogurile si situatiile ce se doresc satirizate palesc si in comparatie cu Coana Chirita, creatia lui Alecsandri de la mijlocul aceluiasi secol.
Cam asta ar fi nivelul acestui film.
Apoi mai apare acea legenda cu cenzorii care, tot intr-un gest de afrond, Berlanga i-ar fi inclus in cast. Deh, la cat au modificat cica meritau sa fie recunoscuti si ca autori sau co-autori ai materialului ce sta la baza filmului. Nimic mai neadevarat. E vorba de un singur astfel de "supraveghetor", si anume parintele Garau, censorul bisericii dominicane, care a lucrat cot la cot cu Berlanga si a contribuit la aproximativ 80 de pagini ale scenariului. De aici si dorinta regizorului, justificata, de a-l include in cast. Dar din cauza refuzului institutiei pe care o reprezenta preotul, nu a aparut niciodata.
Tot ca o curiozitate, cenzura bisericii a modificat scenariul, care in faza lui initiala vorbea de un miracol care nu s-ar fi produs niciodata. Dar la interventia bisericii s-a ajuns la aceasta formula de miracol contrafacut. Ciudata pozitie asa cum si Bertanga marturiseste.
Despre actori nu sunt prea multe de spus. Sunt acei vesnici distribuiti, acei omniprezenti acceptati de un regim totalitarist, asa cam cum se intampla si pe la noi cand pana si in fotbal aveam "bunuri nationale".
Un film asadar mediocru, nimic deosebit, destul de fortat in momentele cheie ale povestii; un 6,08.
Ps. si pentru ca imi place sa caut indrumare in intelegere sau interpretare direct de la sursa, analizele personale si rastalmacirile diferitelor persoane incluzandu-le la can-can-uri, iata si o scurta prezentare a contextului acestui film chiar din gura autorului aici.

Sex, relatii, iesiri cu prietenii... Un mod de a studia viata.
 

Too Late Blues (1961)

Un film impresionant prin atentia ce se acorda tuturor detaliilor, aceeasi atentie deosebita ce i s-a acordat procesarii imaginii si sunetului. Nimic nu este lasat la voia intamplarii. Este practic un altfel de film independent-experimental decat tot ce se produsese pana atunci.
Aceasta maniera ingrijita de a regiza tradeaza o pregatire meticuloasa in mintea regizorului cu ani inainte probabil, a acestei productii. Avand si o casa de productie in spate, Paramount-ul, Cassavetes a avut libertatea sa se focuseze doar asupra muncii de creatie si acest lucru se transmite prin cizelarea practic a fiecarui cadru.
Ca si film, se poate observa inca de pe acum o concentrare totala asupra relatiilor si asupra tensiunilor si modului in care aceste tensiuni sunt suportate de catre cei doi membrii ai cuplului. Acest studiu i-a marcat practic cariera regizorala si totodata i-a si incununat-o cu filme ca: Faces (1968), Husbands (1968) culminand totul cu inegalabila analiza a nebuniei din A Woman Under the Influence (1974).
Edificator in film avem acea scena din bar in care se incearca cucerirea "printesei", un ritual atat de elaborat si de anevoios incat iti da impresia ca personajul feminin ar fi Marilyne Monroe si intreaga scena ii este dedicata. De fapt, tot ce se vrea experimentat in aceasta scena este modul in care femeia reactioneaza sau nu diferitelor incercari si sutiatii.
Ca si poveste, filmul este un obisnuit al acelor ani. Nu iese cu nimic in evidenta. Dar la o privire mai atenta nu poti sa nu remarci ca filmul nu este despre o poveste anume. Actiunea ca si fir narativ este doar pentru a creea ceea ce filmul are permanent in centrul atentiei si anume de a crea o stare de spirit. Este un film despre acel MOOD-stare, dispozitie, chef- despre care se tot vorbeste. Filmul este MOOD efectiv.
Relatiile, muzica, modul prin care se petrece timpul liber, totul denota un stil de viata.
Evolutia lenta a sentimentelor este un alt indice ca acest film este unul experimental. Ceea ce incearca aici Cassavetes se va desavarsi in viitoarele sale proiecte si va fi recunoscut ca atare si prin cele doua nominalizari primite pentru Cea Mai Buna Actrita incasate de Faces si A Woman Under the Influence.
Un film greu de catalogat si notat, dar o sa incerc totusi o nota de 6,87! Evident ca trebuie urmarit inainte de orice alt film al acestui regizor.

Nostalgia bat-o vina!
 

The Barbarians (1987)

Daca reusim sa ne izolam de nostalgia care ne cuprinde cand vizionam acest film, majoritatea dintre noi vazandu-l pe caseta VHS la video inchiriat cum obisnuiam eu sa fac de exemplu in perioada de trista amintire, filmul isi pierde probabil cam toata stralucirea. Este un film de categoria.... C, daca e sa fim realisti si asta bineinteles cu indulgenta celor care citesc acest review si care accepta aceasta noua categorie inventata acum pe loc doar ca sa exprime mai bine ceea ce vreau acum sa spun.
Totusi, chiar daca filmul nu pare sa aiba mai nimic din elementele esentiale ale unei ecranizari, adica nici personajele nu sunt conturate de nicio culoare, dialogurile sunt praf, povestea este o schita prostuta rau, iar decorurile si regia sunt atat de nereusite si de low cost incat pot pierde chiar si o competitie cu o piesa de teatru instrumentata de doamna invatatoare la clasele primare... spuneam ca totusi, pentru ca exista si acest totusi, cei doi frati reusesc in tot acest fiasco general sa fie placuti prin ei insisi. Sunetele pe care le scot, felul in care vorbesc si maniera libertina in care interpreteaza ii fac simpatici si filmul reuseste sa se salveze in extremis, devenind dintr-un film imposibil de vizionat un film de timpul liber si la care daca il ai si pe junior langa tine, (obligatoriu baiat - sa-mi fie cu iertare dar asta e adevarul), vizionarea devine chiar agreabila.
Practic se poate spune ca acest movie este atat de prost incat e bun.
Mai multe nu se pot spune despre un film care are un script chiar mai redus decat ceea ce am postat eu aici, asa ca o nota de 5,00 cred ca e rezonabila dar chiar si asa nota este strict acordata celor doi muschiulosi si atat.

Commando sau cum am inceput sa-l iubesc pe Schwarzenegger.
 

Commando (1985)

Probabil ca acum discut depre cel mai ilogic film din cate am vazut in toata viata mea. Despre felul in care este construita actiunea, elementele ce o declanseaza, modul in care ea se consuma, scenariul intr-un cuvant, asta dupa ce acceptam conventia ca acest film a avut un scenariu; eu spun ca este de prisos sa vorbim despre toate aceste lucruri in cazul de fata.
Concret, avem un film razboinic si un luptator. Este tot ce conteaza. Motivatia lui, cum si de ce face ceea ce face sunt elemente secundare. Filmul este actiune in stare bruta. Iar la acest capitol, al actiunii, exceleaza.
Pana si dialogurile sunt construite astfel incat noi sa fim concentrati doar la operatiunea de comando ce se desfasoara pe aproape toata durata proiectiei. Simple ca structura, replicile sunt memorabile. "Remember when I said I'd Kill you last? / I lied." de exemplu este amuzanta, citabila si contureaza un personaj simplu, onest si de care nu ai cum sa nu te indragostesti. Unidimensional, asa cum sunt toate personajele, filmul nu se incurca in nuante din acest punct de vedere, personajul interpretat de Schwarzenegger devine rapid un personaj emblematic al copilariei filmografice a oricaruia dintre noi cei care am parcurs acest film la varste destul de fragede. Si toti l-am vizionat in acea perioada in care, usor impresionabili, am conferit acestui personaj dar si celui ce-l interpreteaza statutul de erou al copilariei noastre.
Ca si incheiere, trebuie sa spunem ca filmul este despre Schwarzenegger si despre eroul neinfricat pe care il personifica el aici. Este actiune pura si divertisment total. Vrei sa vezi o treaba bine facuta, un factotum ca la carte? Atunci trebuie sa i te alaturi lui John Matrix, (Arnold Schwarzenegger) si sa te lasi condus in lupta de el. Fara intrebari, fara analize, fara priviri critice. Doar film!
6,65!

Cel mai important film de duzina ...
 

Chromophobia (2005)

Chiar asta e senzatia dupa ce vizionezi acest film ... simplu in esenta, dar complicat in aparenta, ca si structura. Din pacate povestile care se intrepatrund sunt simple sau chiar banale. Se vor reprezentative pentru anumite categorii sociale probabil, dar nu sunt deloc. Adica cine mai e surprins ca un politician cauta propriul castig? Sau ca un personaj important merge la curve? Sunt lucruri atat de comune incat oricum le-ai cosmetiza si le-ai adauga nuante, tot aceleasi lucruri des intalnite raman.
Finalul are si el un mare... rateu de logica. Incredintezi cuiva o treaba si apoi o rezolvi tu...Sau iti imaginezi. Naiba stie! Oricum nu merita sa iti pierzi timpul incercand sa descifrezi acest lucru total aiurea si artificial creat. Si iarasi... oricum nu doar acest neajuns face filmul unul de duzina ci pur si simplu povestea, bine, povestile in sine. Interpretate acceptabil, ele nu transmit prea mare lucru. Apeleaza la imagini usor impresionabile si poate au un efect de moment. Dar doar atunci. Marturisesc ca pentru a face acest review a trebuit sa il revad, pentru ca dupa o prima vizionare acum 2-3 ani, nu mai retineam nimic din toate aceste povesti. Si cand spun nimic, ma refer la absolut nimic. Nada! Iar asta e iarasi un semn de film slab dupa parerea mea. Nu se remarca prin nimic memorabil. O scena, o replica, ceva.
Titlul, pentru ca si de el trebuie pomenit, e unul dintre cele mai prost alese titluri de film. Daca s-ar face un astfel de top, ce apropo, chiar ar fi interesant ca cineva sa realizeze un astfel de top, acest titlu ar intra in lista filmelor cu cel mai prost ales titlu din istorie. Poate chiar pe un loc funtas.
Cam atat despre un film fara prea mare importanta care puncteaza doar in filmografia celor implicati in proiect. Si sunt actori importanti, poate mult prea importanti pentru asa film: Penélope Cruz, Ralph Fiennes.
O nota de 6,64 cred ca e cat se poate de corecta.

Ridiculizand normalul, normele se modifica si ele.
 

Il Decameron (1971)

Ca inceput al acestui review o sa aleg un citat din cea de a doua piesa constitutiva a acestei trilogii, ("Il Decameron" (1971), "I Racconti di Canterbury" (1972) si "Il fiore delle mille e una notte" (1974)), intitulate pompos "trilogia vietii".
"Si totusi, prin glume si haz se pot spune marile adevaruri"... Nu ca aici ar fi cazul! :)
Dar e clar ca sub acest frontispiciu si-ar fi dorit sa se ascunda productia de fata:. Din pacate umor nu e, de haz nu se pune problema iar adevaruri... judecati si singuri.
De scenariu ca si o adaptare nu este cazul sa aducem discutia. Ca povestioarele selectate pentru a alcatui aceasta colectie cinematografica sunt din Decameronul lui Boccaccio, da! Dar atat! Nimic din atmosfera, nimic din mesaj.
Exagerat denumit film, realizarea lui Pasolini are un aer de frustrare si de denigrare a tot ce conventional numim "normal". De la stiluri de viata la institutii ca manastirea sau casatoria, de la decoruri pana la costume, totul este pervertit si rastalmacit de propriile credinte ale regizorului. Daca mai adaugam si posibile ranchiune si sechele capatate de pe urma suferintelor pricinuite de o societate intolerabila cu inclinatiile homosexuale ale lui Pasolini, tabloul ce ni se pune inainte in toate cele 10 povestioare ce ne sunt servite intr-un calup de aproape 2 ore, capata imediat o explicatie. Dar nicidecum una artistica.
Toata aceasta durere si dorinta de a reseta normele unei societati potrivnice, neintelegatoare, se vad explicit si in film. Modul si felul in care chiar regizorul a dorit sa se implice activ in proiect ca intruchipare a artistului, a creatorului, cel ales, care este deasupra muritorilor, este cat se poate de relevant; restul personajelor bubuind de prostie sau innecandu-se in reguli si conventii care mai de care mai idioate. Doar el, artistul, este salvat. Iar aceasta imagine se vrea reflectata si asupra lui ca si rigizor, adica creatorul acestei pelicule. Fraza din final vine si ea cu elemente lamuritoare. Neinteles, parca undeva deasupra normalului, artistul isi imagineaza o opera perfecta. Iar acest vis in stare de semi-trezvie, perfect si sublim, se intineaza cand este transpus intr-o creatie accesibila si celorlalti....
Sexualitatea, nudul si erotismul chiar nu deranjeaza. In aceasta lume falsa si exagerata, pare singurul liman de normalitate, de umanitate.
De protuberantele cu care defileaza orice mascul in aceasta pelicula ce pot sa spun. O alta gaselnita regizorala sau poate un alt fetis pe care si-l satisface in fata noastra Pasolini.
O nota de 6,16 cred ca e cat se poate de aproape de valoarea ... filmului.
Ps. Un plus pentru autenticitatea lumii pe care o creaza. Totul pare medieval, arhaic.

Nici ca se putea gasi un titlu mai bun.
 

Fifty Dead Men Walking (2008)

Sa incepem ... nu cu inceputul ci chiar cu denumirea filmului. La o prima citire pare o propozitie aruncata acolo doar asa ca sa fie ceva ce sa tina loc de titlu si nicidecum o numire potrivita pentru un produs cinematografic. Dupa vizionare el,titlul, capata o semnificatie aparte, avand chiar o anumita incarcatura. Nici ca se putea gasi ceva mai bun pentru productia de fata. Faptul ca titlul indica o afinitate clara spre una din tabere este evident; nu ca ar fi fost greu pentru oricare dintre noi sa ne raliem si singuri taberei engleze, ocupatoare sau invadatoare, indiferent cum ar fi ea. Iar prin aceasta directionare fortata care ne bantuie pe toata durata vizionarii, filmul pierde din valoare.
Un alt capitol al deserviciilor aduse acestei pelicule este neprezentarea vietii de familie si in special a copilului care nu apare aproape deloc. Pe final se incearca sa se recupereze ceva din dimensiunea dramei provocate de instrainare, de imposibilitatea de a avea o viata alaturi de propria familie, dar totul este in zadar. Ni se cere sa suferim pe ochi frumosi mai pe romaneste. Nimic nu mai poate sa conexeze omul din fata ecranului cu personajul distrus care priveste de departe la propriul copil si la mama acestuia. Ne simtim si noi, spectatorii, parca asezati in spatele unui paravan de sticla asa cum este insusi eroul filmului in masina.
Alt minus este reprezentat de metodele de pacalire a membrilor conducerii operative a activitatilor IRA. Ca sa fim indulgenti sa spunem doar ca ele sunt prostute. Pentru o organizatie atat de suspicioasa care avea mijloace sa ii determine si pe cei nevinovati sa marturiseasca ceva ce nu facusera, acele balbe si explicatii pe care le comite sau pe care le gaseste Martin, (Jim Sturgess) sunt ofense aduse unui asemenea subiect cu o asa greutate. Scenaristii puteau gasi ceva mai credibil.
Interesant, deci iata ca avem si o parte buna, este toata aceasta explozie de adrenalina ce se pompeaza imediat dupa deconspirarea infiltratului. De aici actiunea este ok, scene cat de cat reale si deci un final bun, dinamic. (mai putin cazatura de la etaj sau cel putin nu in maniera in care este ea pusa in scena dpdv regizoral; nu acea cazatura ca pe canapea; nu in acea maniera, nu in acea postura.... Nu asa!).
Concluzie, un film lung, aproximativ 2 ore, nu greu de vizionat dar lung. Un 6, 59 e o nota corecta; parerea mea!

Rosu, arid si ... licurici.
 

Red Planet (2000)

Am vazut recent o intrebare foarte pertinenta si anume: Daca cineva a vazut cum arata planeta Marte, de ce anume ar mai vrea sa se intoarca acolo?. Stand si cugetand la aceasta interogatie nu putem sa nu realizez ca filmul de fata pleaca de la o premisa... ciudata daca nu chiar gresita.
Cat de greu este sa creezi un ambient care sa sustina viata pe planeta Marte si mai ales dupa ce reusesti sa spunem sa creezi oxigen, ce o sa faci apoi? Cu ce te hranesti? Cum iti cultivi si cresti mancarea si mai ales unde, (la sol ma refer) si cu ce, (despre apa vorbesc)? Oare nu e mai usor si mai simplu sa resuscitezi Pamantul indiferent de ce eforturi s-ar cere a fi facute?
Intrebari si iar intrebari. Dar sa trecem peste toate aceste analize si sa revenim la produsul cinematografic in discutie ca si produs de entertainment.
Tot ce se doreste in film este sa se realizeze atmosfera pe pustia planeta rosie. Atat si nimic mai mult.
Nu o sa detaliez acum detalii din poveste doar pentru a nu stric placerea vizionarii celor care inca nu au vazut filmul.
Si apropo, filmul chiar merita sa fie vazut. In ciuda simplitatii aparente si a premisei gresite de la care porneste, el, filmul, chiar merita o sansa. Iar daca mai esti si un fan al genului sf asa cum sunt eu, o seara placuta in compania acestei pelicule este ca si garantata. Placerea o sa vina cu siguranta de la acele surprize care apar pe toata durata misiunii acestui echipaj de temerari. Si surprizele sunt bine gandite, bine argumentate si cel mai important bine realizate grafic si ca efecte speciale. Si sa un uit, magistral de bine dozate.
La fel de important este si acel monolog de deschidere. El creaza o stare si o atmosfera futuristica, de sf autentic iar acest procedeu, des utilizat in cinematografie, are o pondere mare in asigurarea placerii vizionarii per total.
Despre interpretare sa spunem doar ca nu e cu nimic mai prejos decat filmul. Adica actorii isi fac treaba, asigura o buna cursivitate povestii si cam atat. Nimeni nu iese in evidenta cu nimic. Nici cu bune, dar nici cu rele.
Concluzie: Recomand mai ales iubitorilor de necunoscut, de nou, de viitor. Un 6,94!
Ps. Foarte enervant modul in care dialoga computerul principal al statiei spatiale. Un fel de centralista bagacioasa si pisaloaga care raspunde mai mult decat e intrebata. Foarte, foarte deranjanta acea voce!

Parerea mea este ca tu gresesti in evaluarea lui Apocalypse Now pentru ca pornesti de la premiza ca toate razboaiele sunt la fel, ca razboiul e razboi si cu asta basta.

In realitate lucrurile nu stau deloc asa. De pilda razboiul de transee din WWI a fost fara indoiala cumplit, multi veterani s-au intors acasa cu mintea zdruncinata dupa ce au participat la lupte cu zeci de mii de morti date pentru cateva palme de teren, in locuri unde nici acum, la 100 de ani distanta, nu mai creste nimic din pamant (ca urmare a cantitatii imense de metal ingropata in sol in urma bombardamentelor infernale). Dar cei care au trecut prin asemenea experiente reprezentau o parte relativ mica a zecilor de milioane de soldati angajati in lupta de ambele parti. Cu alte cuvinte, in marea masa a veteranilor din WWI, cei afectati grav si definitiv dpdv psihologic erau o minoritate.
Pe de alta parte, razboiul din Vietnam a fost un conflict de cu totul alta natura, in care americanii beneficiau de o uriasa superiortate tehnologica si logistica, dar cu toate astea se vedeau neputinciosi in fata unui inamic ultramotivat, tenace si inventiv. Adaugam in ecuatie si faptul ca luptele se dadeau intr-un mediu total ostil, cu care americanul de rand nu era deloc obisnuit, punem la socoteala si lipsa de motivatie a unor recruti trimisi la dracu-n praznic intr-un conflict caruia nici unul dintre ei nu-i vedea rostul si uite-asa obtinem reteta perfecta pentru dezastrul psihologic pe care conflictul din Vietnam l-a creat in randurile soldatilor americani. Nu mai vorbesc de faptul ca ambele tabere au recurs la orice tactica murdara pe care o aveau la dispozitie si ca pentru soldatii americani de rand era cam greu de digerat privelistea unor sate arse cu napalm cand lor li se spunea ca sunt acolo ca sa ajute poporul vietnamez.
Pe scurt, daca scoti filmul "Apocalypse now" din acest context, intr-adevar o sa ti se para ca generalizeaza situatia catorva veterani ramasi cu mintile ratacite. Dar in realitate experientele pe care le descrie filmul erau destul de reprezentative pentru majoritatea soldatilor americani trimisi in Vietnam.

Cand am postat ceea ce am postat, am incercat sa nu o fac asa pompieristic. Am cautat diferite surse de informare si am gasit urmatoarele date:
Cat priveste razboiul din Vietnam rezultatele sunt urmatoarele:
Iar rapoartele oficiale se anunta ca:
Chiar si asa nu mi se pare reprezentativ acest procentaj. Unde mai pui ca 60% dintre cei care au primit ajutoare financiare pentru traumele cu care au ramas sa traiasca viata de zi cu zi in civilie nu au si cerut sa fie consiliati macar. Iar din cei 40% ce au pretins un astfel de ajutor, doar 23% au si consultat un specialist. De aici reiese si procentajul infim de cei ce au suferit cu adevarat.
Iar in film vedem batalioane intregi spalate pe creier...

Cam atat despre date.

Despre film si modul in care se face cunoscut, raman la ideea mea ca este total atipic noua, europenilor si nu numai. Ce miros de napalm sau zboruri cu elicopterele in maniera de rata pentru navetisti. Noi nu avem de unde sa detinem astfel de feeling-uri; pur si simplu. (majoritatea din cei ce au vazut filmul nici nu stiu exact ce e ala napalm, daramite sa si stie cum miroase). Asa ca, a intelege filmul este destul de dificil.

In afara faptului ca este o demonstratie de regie la cele mai inalte standarde, (chiar cel mai inalt daca e sa spun ce impresie mi-a facut doar mie), filmul ... nu ma implica deloc in starea pe care o creaza. Si creaza stari...!

Nu cred ca termenul "pompieristic" isi are locul in aceasta discutie.

Daca niste studii facute la multi ani dupa conflict au concluzionat ca rata PTSD intre veteranii din Vietnam era de 15%, e foarte probabil ca imediat dupa incheierea conflictului cei care sufereau diferite simptome sa fi fost mult mai numerosi. Oricum si 15% ar fi enorm, inseamna unul din 7.
De exempu in WWI doar Marea Britanie a mobilizat in total 9 milioane de soldati si ofiteri. 15% ar fi insemnat 1.35 de milioane de oameni afectati de PTSD numai in UK. Cred ca iti dai seama ca altfel ar fi aratat literatura despre WWI...

Ce vedem insa in Apocalypse Now nu sunt cei care ramasesera afectati dupa ce s-au intors acasa ci soldatii si ofiterii care sufereau de simptome specifice PTSD in timpul stagiului in Vietnam, cand expunerea la evenimente traumatice era aproape continua. Ca sa ai 15% afectati grav la niste ani buni dupa incheierea conflictului e clar ca numarul celor care sufereau la fata locului ca urmare a stress-ului cauzat de evenimente traumatice era MULT mai mare.

Problema este de fapt alta: la noi deja s-au ridicat generatii care n-au facut nici macar armata aia vai de capul ei care se facea inainte. (bine, nu ma refer la cei care aveau "norocul" sa sefveasca patria cu sapa sau cu mistria pe timpul lui Ceausescu). Cei care au prins macar 2 trageri cu AG-ul in poligon deja isi pot imagina mult mai bine cam cum e sa te plimbi prin jungla si sa auzi suieratul ala fara sa stii macar din ce directie vine, dupa care sa aduni cu patura vreo 3 camarazi mai ghinionisti etc. Adica na, una e sa te joci CS pe calculator si sa ai impresia ca ala e razboiul, alta e macar sa fi tras de cateva ori cu diverse arme si sa vezi ce pot ele face efectiv cu o tinta, un copac, un tanc casat, o traversa de beton din poligon samd.
Pe urma e mult mai usor sa-ti imaginezi cam cum te-ai simti cand s-ar trage cu ele in tine de unde nici nu gandesti, asta vreme de luni bune, intr-un mediu/climat total ostil.

si ca sa nu dezinformam sau sa extragem din discutie franturi de adevar, gen televiziunile de azi (A3, Realitatea, Rtv, etc), trebuie sa detaliem acel procent de 15%. Asta ca sa fim corecti.

1 din 8 inseamna 12,5% nu 15%. 40% dintre acestia au declarat ca sufera de acest sindrom si au primit compensatii financiare ( adica pensii). asta scade procentajul sub 6% din numarul soldatilor implicati in acest razboi despre care vorbim. Din cei sub 6% doar 23% au apelat cu adevarat la un specialist (medic, psiholog si in cazurile mai extreme psihiatru). Acestia au fost cu adevarat afectati de ororile din timpul acelui razboi. Iar 23% din numarul de sub 6% scade procentul de oameni cu adevarat marcati la sub 1,5%. Iar asta e o nisa dupa parerea mea. Problema filmului e ca generalizeaza. In film toti sufera de o astfel de sechela. Si cei din jungla si cei ce sunt trimisi cu misiune in jungla. Si aici nu vorbim de cei 12,5% care aveau probleme de somn sau atacuri de panica. Cei prezentati in film fac parte din cei sub 1,5% care erau in sevraj. Asta e si problema filmului. Daca era doar colonelul, era ok. Dar toata brigada? Chiar si comandoul trimis in acea misiune? Chiar toti?

Chestia cu "pompieristic" am introdus-o vis-a-vis de comentariul meu. Am incercat sa subliniez ca nu l-am facut doar bazandu-ma pe "starea" personala pe care mi-a creat-o filmul. Am incercat sa il inteleg si statistic si istoric ... Poate a fost inoportuna folosirea acelui termen, poate nu.

Legat de ceea ce spui tu, "ca in timpul conflictului..." Cred ca e gresit acest rationament. Nu poate sa fie PTSD "in timpul". Este un sindrom POST. Cel putin pana acum nu se cunoaste vreun efect gen nebunie care sa se manifeste in timpul vre-unui conflict. E imposibil. Trebuie sa te intorci la viata de zi cu zi ca sa iti dai seama ca nu mai poti sa te integrezi, ca ai luat-o razna.

In argumentatie vorbesti de "neintelegerea stresului unui razboi de catre cei ce nu au tras sau participat niciodata la o tragere sau o operatiune de manevre de razboi". ASTA E PUR ADEVAR. De aici cred ca trebuia sa incepem discutia.
Asta am spus si eu in critica filmului. Sunt atatia care isi dau cu parerea si gasesc revelatii in acest film si care asa cum spuneai nu au facut macar armata,... incat nu am cum sa nu gasesc ipocrite aceste comment-uri.

Eu fac parte din aceasta categorie si de aceea marturisesc ca nu pot intelege aceasta beatitudine si extaz la vederea acele simboluri ale razboiului din Vietnam. (Napalmul, elicopterele, jungla, etc). Ca pot avea o deschidere si sa vreau sa imi insusesc toata povestea, da! Asta pot sa fac. Dar in momentul ala sunt cerebral si nu mai pot sa fiu atins la coarda sensibila facand astfel din acest film un favorit personal. Pur si simplu o sa analizez actiunea, reactiile si astfel o sa gasesc si neajunsuri, lipsuri si greseli. Ceea ce am si facut. Iar acest lucru nu ma lasa sa trec peste aceste bariere si sa ma fac ca nu le observ ca in cazul filmeor ce imi transmit mesaje inteligibile. Nu se poate uman realiza asa o raceala si in acelasi timp asa o exaltare. Sunt antagonice aceste doua stari, deci imposibile.

Ps. generalii sau mai stiu eu ce colonei care au primit stele, trese sau decoratii ca"si-au dat demisia":D cum este un cunoscut caz... nici nu trebuie adusi in discutie. Sunt rusini nationale si atat.

Ps2. Cat priveste mortii ca si trauma, nu spun ca nu e asa. Dar si aici e atat de ingusta nisa... Au murit 47,378 soldati americani pe front pe parcursul a 11 ani de razboi. Astfel de pierderi nu pot tampi batalioane intregi...

Problema e ca PTSD inseamna sindrom post-traumatic nu sindrom post-conflict. Un soldat care participa la un eveniment cu adevarat traumatic dezvolta simptomele PTSD imediat, nu le pune "on hold" pana ce este lasat la vatra.
Asta este motivul pentru care statisticile facute dupa conflict (unele la ani buni dupa) nu ofera o imagine clara supra situatiei psihologice a trupelor americane in momentul conflictului.


Ca sa nu facem ca A3/RTV/B1/Realitatea samd hai sa incepem prin a nu mai cita incomplet :)

In precedentul tau mesaj erau doua statistici, una cu 15% facuta la ani buni dupa conflict si una oficiala care spunea ca "1 in 8 returning soldiers suffers from PTSD" . Pare logic sa fi pornit discutia de la aia oficiala, facuta mai aproape de momentul lasarii la vatra 9"returning soldiers") nu?

Faptul ca unii s-au jenat pe urma sa ceara compensatii, sau au considerat ca nu aveau nevoie de ele sau pur si simplu au murit samd este irelevant. Relevanta pentru situatia prezentata in acest film este starea de spirit a trupelor americane din Vietnam in timpul conflictului.

Comedie de anii '70.
 

Le dîner de cons (1998)



Un film care te va face sa zambesti cu siguranta. Are o comedie de situatie putin exagerata, cu un umor de limbaj nu la fel de bun ca umorul de situatie si cu intorsaturi ale actiunii bine gandite si potrivite. Din acest unghi, al tesaturii scenariului, filmul pare atent construit iar daca nu ar fi usor ridicole situatiile prezentate, am avea in fata un film bun spre foarte bun. O sa spuneti ca ridicolul si persiflarea sunt scopul acestui film. E adevarat. Insa modul in care prostia trece peste limitele tolerabilului confera filmului un aspect retro, cam ca scenetele comice de acum 30 - 40 de ani. Iar asta nu e nicidecum un plus.

Lipsit de greutate, lipsit de importanta, filmul este complet inofensiv, naivitatea fiind ridicata la nivel de virtute.
Ideea de la care pleaca Veber si pe care a marturisit-o intr-o publicatie de mare prestigiu si anume aceea de " a pune o pisica si un caine intr-un cos, impreuna" si ca "daca ei sfarsesc prin a deveni prieteni ii provoaca lui, regizorului, un sentiment placut", pare o imagine desprinsa dintr-un registru infantil. Iar din pacate si filmul de fata ramane in acest ton de poanta copilareasca.
In fond si ideea care guverneaza productia lui Veber, de a-si supune doctorul la propriile-i leacuri, nu prea a dat niciodata rezultate mari si productii importante, cu atat mai putin fiind folosita intr-o comedie.

Despre interpretare este dificil de vorbit. Personajele sunt simpliste, balzaciene, tipic comediilor naive, caricaturale. E greu sa clasifici o astfel de interpretare. Ca se poate afirma cu siguranta ca nu au stricat produsul cinematografic cu o interpretare slaba, da. Insa din doar atat lucru nu se poate trage nicidecum concluzia ca interpretarea a fost buna.

Concluzie: o comedie ok, care destinde si relaxeaza. Prea cuminte, nepropunandu-si sa atinga subiecte sensibile sau tabu. Un 7,03!

"Viata intr-o ora si jumatate" - Godard
 

Au hasard Balthazar (1966)



Incep prin repetarea unui lucru pe care l-am mai mentionat, pentru a nu exista nicio altfel de interpretare decat cea pe care o voi da eu celor scrise in acest review.
Postul reprezinta o parere personala, in functie de propriile mele gusturi in materie de film. Nicidecum nu defaimez opera sau maniera de exprimare ori contributia vreunui regizor la dezvoltarea cinematografului ca arta, ci imi exprim o opinie proprie legata doar de filmul in discutie si de felul in care l-am perceput.
Iar filmul nu m-a prins intr-atat incat sa imi intre in topul personal de filme ce mi-au placut sau impresionat.
Asa cum se intampla si cu cei mai mari teoriticieni sau adepti ai anumitor curente, operele lor sunt mai putin estetice si mai mult teoretice. Iar teoria, daca mi se serveste toata de-odata si nu in doze mici, ma pierde de client.

In cazul de fata, minimalismul este cuvantul definitoriu. Bresson realizeaza probabil cel mai simplu film, cu cele mai simple mijloace, dar care cutremura prin forta dramei transmise.
Plumburiu pana la obscur, filmul surprinde viata insasi, incepand cu nasterea si terminand asa cum e si logic, cu moartea, iar viata de aici iti da senzatia de prea mult. Chiar daca filmul dureaza mai putin de doua ore, senzatia de oboseala, de nevoie de odihna este transmisa atat de real incat pelicula, ca suferinta a personajului central, pare prea lunga; da senzatia de o viata care nu se mai termina si in care, venirea mortii este o izbavire.
Cum eu caut mai mult povestea intr-un film decat exemplificarea teoriilor cinematografiei in cel mai fidel mod cu putinta, povestea de aici este puternica dar atat. Altfel spus, nici in literatura romana, pe nuvela Fefeleaga nu o pot considera ca fiind cea mai importanta opera ce exista. Iar Au hasard Balthazar este o Fefeleaga a Frantei.
Prin folosirea repetitiei interminabile, Bresson ma oboseste emotional. Suferinta dupa suferinta, lovitura dupa lovitura, practic Balthazar devine o metonimie a notiunii de jertfa si nedreptate. Interesant mod de exprimare dar nu prea placut ca si rezultat pentru spectator.
Ca imi place sau nu acest stil bacovian, ca ma regasesc sau nu in tot acest fatalism in care umbra mortii si a distrugerii pluteste peste tot si care este chiar aleasa de catre Maria in mod voluntar, este mai putin important. Este ceea ce defineste acest film ca fiind de autor si asta nu poate fi negat. Ca exemplu comparativ, aceeasi discutie se poate face si in cazul filmelor lui Tarr care se joaca cu temporalitatea si cu excesul de timp iar care daca ar restrange acest artificiu, filmele lui ar deveni mai comestibile fara indoiala si deci mai placute. Dar atunci ar mai fi creatii ale lui Bella Tarr? Cu siguranta nu! Cam asa e si in cazul lui Bresson.
Acest fel economicos de a transpune in scena, aceasta lipsa de personaje, (Bresson nu da nicio atentie personajelor, ele sunt inexpresive si fade, nu au viata, nu au vointa proprie), aceasta permanenta discontinuitate in felul de a monta povestea cu rupturi voite sau poate nu, toate au darul de a ingreuna vizionarea si incarca privitorul cu emotie negativa de cele mai multe ori.
Ceea ce am apreciat insa ca si senzatie, trebuie sa recunosc, este aceasta resemnare in fata destinului sumbru al personajelor, resemnare ce vine dupa o oboseala de a mai spera. Este o renuntare la a mai gandi optimist identica cu cea a magarusului sau chiar a Mariei. Iar efectul asta este si scopul intregii constructii a acestui film. Deci, regizoral, misiunea este indeplinita. Insa nu si sufleteste, unde ramane acel gol al neputintei, acea durere.
Concluzie: O experienta cinematografica trista, chiar neplacuta in cazul meu, cu un rezultat intocmai cum a fost si gandit sa lase in randul publicului de catre regizor, dar atat. Tristete si resemnare este laitmotivul acestui film. Ramas fara speranta, acord filmului un 7,00!

Ps. ciudat este ca imi place Bacovia si Fefeleaga :(
Ps2. Cum ar fi ca dupa acest film sa incerci sa vezi Mouchette (1967)? Oare omeneste ar fi suportabil? Adio Bresson pentru o buna bucata de timp…

Un film pentru Tv., cu inadvertentele de rigoare.
 

Sybil (1976)



Inceput halucinant asezonat cu o coloana sonora dementiala. Iata ingredientele care pareau ca anunta un film extrem de bun. Din pacate lucrurile nu au stat chiar asa. Incarcatura si atmosfera creata in prima parte a filmului diminuandu-se treptat si chiar stingandu-se total pana la final. Mare pacat, tinand cont de ce potential avea povestea si modul in care se reuseste punerea in scena a intro-ului filmului.
Nu vreau sa dau niciun detaliu legat de actiune si desfasurarea ei pentru ca aici este tot farmecul si suspansul filmului, cat o mai fi el. Iar daca se dilueaza si acesta, cele peste 3 ore de film se vor transforma, cu siguranta, intr-un calvar. Asa, filmul nu este greu de vizionat, dar este lung, prea lung pentru ceea ce are de oferit.
Nici interpretarea nu este vreo mare lovitura. Nu este nici proasta, sa ne intelegem, dar nici nu are vreo sclipire macar. La fel ca si filmul, Sybil, Peggy sau oricare dintre protagoniste, ";)" se sting sub ochii nostri, ajungand personaje banale, comune, fara nimic deosebit. Si sfarseste toata aceasta pleiada de o actrita, intr-un fel de ... pustoaice batrane, oribil incadrate in peisaj, cam ca o fantezie erotico-scolareasca cu protagonisti ce au undeva in jur de 40 de anisori. Si nu este vina actingului propriu-zis; dar spre asta tinde vizual proiectia; cel putin spre asta te trimite cu gandul. Regizoral, scenaristic, scenografic, nici nu mai are importanta unde se greseste. Importanta e senzatia pe care ti-o inspira.
Cred ca tot un minus este si senzatia de impartire in episoade a filmului. Avem diferite etape in evolutia personajului Sybil, etape ce nu par sa se intrepatunda si sa se continue. Ele nu decurg, asa cum ar fi fost natural, unul din altul. Sunt taiate si chiar sunt separate de timpi morti. Se merge pana acolo pana unde se folosesc de cateva ori, enervantele tranzitiile atat de uzitate la acea vreme, acele fade in/out -uri, adica acele estompari de imagine pana la obositul ecran negru care aici tine prea mult prea mult. Ai senzatia ca e gata episodul si vrei sa te ridici si sa schimb discul cu cel al episodului urmator.
Concluzie: Per total nu e un film prost. E urmaribil pentru povestea pe care o propune; apoi pentru interpretarea complexa cu acele fluctuatii spontane de temperament si ... cam atat. Un 7,12 cinstit!

Simpatic, dar parca prea rascoleste printre amintiri neplacute.
 

Playing the Moldovans at Tennis (2012)



Este un film amuzant, nu comic, dar amuzant cu siguranta. Pe langa zambete, o stare de bine ti-o garanteaza toata aceasta ciocnire de civilizatii. Pacat ca se adreseaza doar unei nise foarte inguste de public. Adica doar daca ai in amintire acele peisaje dezolante, acea lipsa de civilizatie si confort, abia atunci te poti integra cu adevarat in decorul peliculei.
Cu un buget... sau mai bine zis fara buget, cei 250 mii de lire sunt bani de deplasari, tinand cont ca s-a filmat in 4 tari diferite, (5 daca socotim si Transnistria ca un teritoriu de sine statator), produsul final arata si transmite faptul ca nu a avut o mana profesionista care sa il ghideze, sa il cizeleze si la final sa il slefuiasca asa cum ii trebuia sa i se intample unei astfel de productii.
Tony Hawks, umorist si scriitor englez, este omul factotum. Scenarist, actor, regizor, adica tot. Si asta doar pentru a reduce din costuri. Si se vede!
Filmat si montat intr-o maniera "home made", mai mult cu camera fixa, filmul pare ca este un colaj cu amintiri din calatorie. Dar si asa, marturisesc ca mi-a placut.
Apare acel patetic discrurs despre importanta si semnificatia "misiunii" lui Tony in Moldova si despre modul in care ea influenteaza viata moldovenilor, ... prost introdus, prost gandit si prost regizat, dar cand nu e regizor, nu ai pe cine sa dai vina.
Apoi e povestea cu medicul care ramane fara bani. Putin plauzibil moment. Adica nu neg ca ar putea sa fie si vreun cadru medical cinstit care sa traiasca din salariu. Dar in Moldova si medic? Putin probabil spre deloc. Puteau sa gaseasca orice alta ramura profesionala. Un inginer care sa traiasca de la o luna la alta, un profesor, un artist; dar medic?! Sa fim seriosi!
Ce mi-a placut este ca finalul se intoarce la locul crimei ca sa spun asa. Adica are acel apendice despre timpurile din ziua de azi. Iar asta il face mai corect, mai credibil. Nu ca acel Borat, unde s-a filmat intr-o locatie, iar in film se prezinta o cu totul alta. Asta doar asa ca exemplu, nu ca m-ar fi deranjat o astfel de falsificare cum e cea din Borat: Cultural Learnings of America for Make Benefit Glorious Nation of Kazakhstan (2006) sau ca m-as fi simtit prejudiciat ca locatia este undeva in Romania. Nici vorba! Recunosc mizeria prezentata si e reala, asa ca nu are ce sa ma deranjeze.
Nu stiu cat din ceea ce vedem in acest film "moldovenesc" e realitate si cat e fictiune; iar sentimentul final e ca nici nu conteaza, mai ales tinand cont ca in inchidere, apar acele precizari despre personaje, care maresc gradul de acceptabilitate a tot ce am vazut. Dar atentie, si asta poate fi parte a unei manipulari.
Concluzie: Un film ok, interesant, altfel. Un 7,11 meritat, pentru toate zambetele pe care mi le-a oferit, dar si pentru frisoanele nostalgice inerente atunci cand se realizeaza contactul cu o astfel de lume nu de mult timp disparuta si de pe meleagurile noastre. Bârrr; ce timpuri!

Smuglianka Moldvanka - asta ar trebui sa spuna tot.
 

V boy idut odni stariki (1973)
aka
Only Old Men Are Going to Battle (1973)



O asa stare de bine nu am mai experimentat de la "A Perfect Day (2015)" incoace. Si nu numai ca te binedispune dar te si amuza copios. Iar cand spun amuzament ma refer la acele glume foarte bine construite si cu un umor de calitate. Nu pot sa nu amintesc de savurosul dialog dintre "Greierasul" Alexandrov si Comandant cand, la uimirea celui din urma, cum ca Alexandrov a doborat un avion inamic, acesta raspunde, cu o mimica de om suparat, ca ar fi doborat mai multi dar "ati aparut dvs, tovarase comandant, in lenjerie intima si ati speriat toti nemtii"; sau un alt exemplu gasim in rivalitatea dintre Escadrila 1 si Escadrila 2 condusa de Comandantul Leoşa. Cand un membru al primei escadrile se lauda ca a reparat avionul Capitanului, in timp ce membrii celeilalte escadrile se ocupau cu cantatul, replica Comandantului Leoşa este savuroasa: "Tovarasa Capitan, daca doriti sa reparati un avion va puteti baza pe escadrila 1, dar daca doriti sa sticati (doborati) un avion (inamic), va puteti baza pe escadrila a 2-a".
Legat de modul de realizare a acestui film, el este unul propagandistic fara doar si poate. (sa mai tot auzim domni si domnite cu nasul fin care nu suporta propaganda americana; ea se gaseste oriunde, in orice fel de productii, chiar si in cele critice, anti-sistem).
Cadrul idilic al desfasurarii actiunii, uniformele impecabile, ratiile indestulatoare ale soldatilor, dusurile dupa zboruri, timpul pentru muzica, totul tradeaza o imagine imbunatatita, pe gustul partidului, o propaganda ca la carte.
Tot legat de realizarea acestui film sa mentionam si simplitatea mijloacelor folosite. O pajiste, 2-3 avioane pe post de recuzita si o epava pentru incendiere in final. Atat si nimic mai mult pentru a realiza un film decent, cu bun simt si cu un dialog bine scris. Nu avem nu stiu ce personaje, nu avem nu stiu ce intriga. E totusi un semi-muzical.
Iar daca am adus discutia de muzica, nu se poate fara sa amintim celebra Smuglianka Moldvanka sau Oachesa Moldoveanca cum se mai cunoaste pe la noi. Aici momentul incantator pentru cei ce nu ati vazut filmul: https://www.youtube.com/watch?v=SHKj1iihW0o .

Si ca sa inchei, pentru ca risc sa fac un review mai mare la un film simplu decat am facut la alte filme foarte bune, vreau sa mai mentionez doar prim-planurile cu protagonistii. Acele figuri tipice de rusi, acel aer sovietic, totul transpira amprenta tarii de provenienta. Iar asta o spun ca pe un plus al filmului si nu ca o critica.
Asadar, film bun, usor de urmarit, cu o coloana sonora continand piese de suflet si cu actori foarte, foarte buni, chiar daca filmul nu ii solicita la adevarata lor valoare. Nota 7,29!

Filmul privirilor explicite.
 

Peeping Tom (1960)

Un film atipic, greoi si care pare ca a imbatranit mul mai mult decat cei 50 de ani care au trecut peste el. Si asta chiar daca subiectul sau mai bine zis denotatiile si chiar conotatiile acestuia, sunt mai actuale acum decat atunci.
Insa, in ciuda acestui interes actual al semnificatiilor actiunii, interes doar aparent, maniera de filmare, modul in care se "realizeaza" analiza fenomenului si a cazului individual in parte, indeparteaza publicul si transforma filmul intr-un fel de experiment ciudat, intangibil si inteligibil totodata.
Psihanaliza care se putea face pe acest caz se rezuma la cateva disctutii sterile despre frica si reactii la acest sentiment. Ideea, aceea de a experimenta o stare genuina a starii de groaza, este foarte interesanta. Insa explicatiile, adica preludiul acestei necesitati patologice a caracterului principal de a ucide, lipsesc cu desavarsire. Il numesc pe Mark, (Karlheinz Böhm), caracter si nu personaj, deoarece creionarea acestui protagonist se face simplist si printr-o singura tusa de culoare, aceea a dementului si atat. In afara unor incursiuni in trecut care incearca sa elucideze si sa scuze putin acest comportament deviant, nimic nu mai adauga substanta acestui Mark Lewis. El este un psihopat care incepe sa omoare asa... inopinat, (ce-a facut pana la aceasta varsta?; cum a ajuns la ideea crearii acestui film?; a mai ucis el inainte?) si sfarseste intr-un mod inexplicabil pentru un astfel de prototip de criminal, dar totusi premeditat. Iarasi o ciudatenie a filmului.
Conotatiile sexuale sau mai bine zis perversiunile pe care le ascunde filmul sunt aproape insesizabile, (ma refer aici strict la impulsurile protagonistului si la manifestarile sale, nu la damele care fotografiaza deocheat pentru un ban in plus). Pur si simplu, in film, nu se furnizeaza argumente solide nici ale unui abuz, dar nici ale vreunei placeri perverse. Că psihoza care ne prinde pe noi, ne face sa ne imaginam o parte a filmului care nu exista, e alta poveste. Insa filmul, ca o psihanaliza a unui caz, nu ofera astfel de probe.
Dar, chiar si tinand cont de toate aceste neajunsuri, filmul revolutioneaza genul caruia ii apartine, cel al suspansului si nu al horror-ului asa cum gresit este incadrat, prin modul in care se focalizeaza asupra expresiilor faciale. Mimica este elementul cheiei al intregii productii. Prin ea se transmite frica, cu ea se impresioneaza publicul si doar cu ajutorul ei, spectatorul intuieste curusul narativ.
Iar aici apare o alta bijuterie regizorala. Desi filmul a fost blamat si ostracizat de absolut toti factorii mediatici dar si de public, pelicula in sine nu prezinta violenta nici macar la nivel de indicii. Un Psycho (1960) a lui Hitchcock a fost aclamat, iar acesta desfiintat pe motiv ca incearca sa scuze faptele unui erou psihopat pe fondul abuzurilor din copilarie. De neinteles, dar asa au gandit criticii "specialisti" in cinematografie in acele vremuri.
Astazi, repus in drepturi, chiar daca nu este un film pe placul maselor, meritele si contributiile la dezvoltarea viziunii si mai ales a manierei de redare a acesteia i-a fost, pe buna dreptate, recunoscute si apreciate asa cum merita. Pentru film ca si poveste in sensul clasic, nota 6,76, dar totusi o recomandare pasionatilor de teorie cinematografica captata pe pelicula.

Korda - Sabu si primele ecranizari dupa Cartea Junglei.
 

Jungle Book (1942)



Numele lui Zoltan Korda se leaga atat de destinul starului de cinema al anilor 40, englezo-amecianul de origine indiana Sabu, cat si de primele ecranizari ale Cartii Junglei. ( Elephant Boy (1937) si Jungle Book (1942) ).
Beneficiind de succesul pe care l-a avut Tarzan the Ape Man (1932) in SUA si aflat peste ocean pentru promovarea ultimului sau film The Thief of Bagdad (1940), film ce a devenit rapid o lovitura in ceea ce priveste incasarile dar si ca notorietate adusa echipei de productie si cast-ului, ambele mult peste asteptari, Sabu a atras atentia marilor case de productie. Astfel, decizia de a-l cooptat pentru viitoarea ecranizare pe baiatul deja familiarizat cu jungla, a parut una fireasca si obligatorie.
Aceleasi studiouri americane au considerat ca cel mai bun randament acest tanar actor l-ar da tot sub comanda celui care i-a ghidat pana atunci cariera, regizorul Z. Korda. Si astfel, avand fondurile necesare dar si mana libera spre a ecraniza povestirile lui Kipling asa cum crede el de cuviinta, Zoltan in echipa cu fratele sau Alexander, (cei doi au colaborat in mai toate proiectele importante din portofoliul lui Zoltan, Alexander avand o experienta uriasa stransa in cei aproximativ 20 de ani in care a regizat si produs filme inainte ca Zoltan sa fi semnat prima sa productie), au inceput munca la ecranizarea basmelor stranse sub denumirea generica de Cartea Junglei; dar nu fara probleme.
Fiecare avea o viziune proprei asupra a ceea ce voia sa realizeze. Zoltan dorea o adaptare fidela, pe cand Alexander o grandioasa epopee fantastica. Castig de cauza asa cum se poate lesne vedea a avut Alexander si astfel a aparut aceasta adaptare libera a celebrelor povestiri.
Modul in care este realizat filmu este cu adevarat impresionant. Si daca mai tinem seama si de anul in care apare pelicula, spectaculosul depaseste puterea de redare prin cuvinte.
Maretia decorurilor, jungla, statuile din orasul pierdut, totul are dimensiuni colosale.
Din pacate sunt realizate in studiou, iar cartonul razbate in unele momente pana la privitor. Dar totusi... impresia generala e ca se asista la o punere in scena a unui film epic prin proportii si actiune.
Animalele care apar in film sunt cam rebele si contactul actorilor cu ele este minim. Probabil ca masura de precautie. Macar sunt reale, cu exceptia lui Kaa.
Despre interpretare nu se poate vorbi decat la superlativ. Chiar si contactele cu fiarele iritate de prezenta lui Sabu in apropierea lor sunt cat se poate de indraznete. Si unde mai pui ca pe langa atentia permanenta ce trebuie sa le-o acorde actorul acestor imprevizibile salbaticiuni, el mai trebuie si sa-si joace rolul. Si o face cu brio!
Trebuie remarcata priceperea si efortul pe care Zoltan Korda le-a pus la bataie pentru a da viata acestei lumi. Cum a incercat el ca prin fonduri difuze sa dea senzatia de departare, de distanta. Sau cum s-a folosit de orice tertip ca sa arate cat de impunator este cadrul in care se desfasoara actiunea, (ex: filmarea aproape perpendiculara). Nimic nu este precupetit pentru a crea acea stare atat de necesara unei vizionari pline de emotie a acestor intamplari incredibile.
Recomand filmul tuturor celor care vor sa vada o punere in scena grandioasa dupa Cartea Junglei de Kipling, probabil cea mai buna ecranizare de pana la filmul din 2016. Nota 7,47!

"You're one ugly motherfucker!"!
 

Predator (1987)



Plecand de la western-urile in care apar acei misteriosi pistolari, necunoscuti, tacuti si care cauta izolarea si singuratatea, Predator reuseste sa ne ofere un nou tip de protagonist, perfect incadrat in actiune dar care un este conturat defel ca personaj. Este misteriosul suprem daca imi e ingaduit sa ma exprim astfel.
Oferind doar informatii tehnice gen: nume, grad in armata si detalii despre misiune, fratii Thomas au reusit performanta de a realiza probabil, cea mai succinta creionare a unui personaj principal dintr-un film gandit pentru marele ecran. Si nici nu e de mirarare acest neajuns daca e sa tinem cont ca erau la debutul in aceasta noua cariera scriitoriceasca, cea de scenaristi mai exact.
Insa au adaugat un altceva scriptului care sa substituie tot ce ii va lipsi filmului ce va utiliza povestea scrisa de ei. Si ii lipsesc multe… Dar are actiune si suspans din plin si astfel toata atentia iti zboara de la o secventa la alta, iar intre dozele de adrenalina reuseste sa te tina tot in tensiune, cu sufletul la gura cum se spune si sa nu iti lasa ragazul necesar sa analizezi sau sa despici firul in patru. Practic esti intr-o stare de incordare sau surescitare permanenta.
Alegerea lui Schwarzenegger a fost tot atat de inspirata dpdv regizoral pe cat a fost folosirea excesiva a actiunii si suspansului in scrierea scenariului. Practic a salvat filmul. Avand replici putine, destul de limitate ca si inteligenta si fler scenaristic, s-a apelat la planul b), acela de a coopta o voce memorabila care sa dea o noua nuanta dialogurilor. Si cine ar fi fost mai potrivit daca nu recentul Terminator?
Gaselnita suprema a filmului este, asa cum spuneam mai sus, umplerea pauzelor dintre reprizele de actiune cu suspans realizat prin folosirea acelor imagini termice care maresc tensiunea prin simpla lor prezenta. Senzatia de urmarit si de iminent este traita la maxim de orice privitor si astfel nu iti da timp sa remarci si sa memorezi defectele care apar la tot pasul. Totul e “momentul” in acest film.
Despre extraterestrul pe care Stan Winston reuseste sa-l creeze folosind chiar si o sugestie din partea lui James Cameron, s-au spus atatea incat e inutil sa mai incarc si eu review-ul detaliind fenomenul care s-a creat in jurul aspectului acestui extraterestru. Continuarile, (Predator 2 (1990) si Predators (2010)) sau seria AVP, (AVP: Aliens vs. Predator (2004) si Aliens vs. Predator: Requiem (2007)) ori de ce nu jocurile pentru calculator si revistele de benzi desenate ce au iesit ulterior vorbesc de la sine.
Concluzie: Un film perfect de actiune genuina, cu o regie de exceptie ce a reusit sa dinamizeze un scenariu slab, beneficiind si de un actor principal care a vrajit publicul cu fizicul si aspectul lui de dur dar si cu un timbru vocal unic ce i-a transformat replicile banale in citate devenite clasice in randul cinefililor si nu in ultimul rand cu un alien emblematic. Cam asta este reteta acestui succes nu doar ca numar de spectatori sau ca incasari ci si ca preferinta in randul publicului de peste ani si ani.
Nota 7,89!

Transformers, dar cu o poveste nu la fel de idioata.
 

Gods of Egypt (2016)



Probabil ca asa cum am fost odata acuzat si invidiat deopotriva cum ca as fi fericit ca ma pot bucura de filmele pe care le vad, vine si acest caz al Zeilor Egiptului. Mi-a placut in masura in care te duci pregatit la cinema sa vezi un film de aventura-fantezie-mitologie si rezultatul nu te dezamageste; o naratiune bine gandita, plina de actiune si cu personaje inspirate din mitologia egipteana. Motivele pentru care povestea m-a prins sunt urmatoarele: povestea originala, efectele speciale bune si cel mai important dintre toate, exemplificarea grafica a unor notiuni greu de reprezentat in imaginatie cum ar fi haosul sau apa creatiei.
Dar sa le luam pe rand.
1. M-a bucurat faptul ca nu e o alta ecranizare a miturilor si legendelor "panteonului" egiptean. Folosindu-se doar de numele, atributele supranaturale si rolul fiecarei zeitati egiptene in cultul religios, scenaristii Sharpless si Sazama au creat o lume unica si noua. Au reusit sa amestece bine aspectul omenesc al zeilor cu reprezentarile mitologice ce au chipuri de animal, au integrat in povestea gandita de ei rolul si caracteristicile fiecarui zeu in parte fara sa creeze senzatia de "gata dat" sau de "fapt luat ca atare" si au folosit rivalitate legendara dintre Set si Osiris-Horus, fiul sau-, pentru a pune bazele acestei povesti plina de imaginatie.
Din pacate unele personaje nu prea au reusit, cum e cazul lui Ra care pare epuizat de misiunea sa ce pare mai mult un blestem. Probabil ca aceasta senzatie vine si din neintroducerea in poveste a lui Mehen ajutorul si sprijinul lui Ra in confruntarea zilnica cu Apophis-Haosul.
2. Efectele speciale sunt bune spre foarte bune. Putin prea multa lupta corp la corp, lucru deloc specific zeitatilor egiptene si prea mult foc, explozii si fuga de flacari; per total insa recreerea Egiptului in toata splendoarea lui, imaginile de-a dreptul onirice reprezentand cosmosul sau Lumea de Dincolo sunt superbe. Nu cred ca se putea mai bine de atat.
Chiar si transformers-șii sunt reușiti. Nu e cine stie ce diferenta intre cei de aici si cei din de acum serialul Transformers.
3. Am mai spus de reprezentarea vizuala, grafica, a unor notiuni abstracte cum ar fi Haosul sau elementele primordiale, apa facerii in cazul de fata. La fel sunt de parere ca toate aceste realizari sunt aproape de perfectiune. Totul este lucrat la cel mai mic detaliu si placut la vedere.
Si ca sa nu uit, o alta idee minunata este acel sange de aur. Sătul sa tot vad băltoace rosii formandu-se sub orice infrant al unei lupte, aici apare acel lichid auriu care mai sparge tiparele banalitatii acestor scene.
Despre interpretare trebuie sa spun ca mi-a displacut Gerard Butler. E acelasi King Leonidas din 300 (2006). Tipa, urla, se lupta soldateste, intr-un cuvant nimic mitic in tot comportamentul lui.
Concluzie: Avem un film ok de aventuri, bun pe segmentul lui, cu o multitudine de efecte speciale foarte bine realizate, cu o interpretare slabuta dar nu enervanta si cu o actiune destul de cursiva.
Nota 6,99! Merita urmarit mai ales impreuna cu fiii, cine are. :)

Ps. Umorul din film este unul imbucurator de bine conceput si redat. Replicile sunt de multe ori delicioase. Ca exemplu iau acel dialog dintre Horus si Bek, (Brenton Thwaites):
Bek: Ce s-ar intampla daca as bea apa creatiei?
Horus: Te-ai simti revigorat si dupa ai muri.
B: Nu e ciudat ca tocmai apa creatiei sa te omoare?
H: Nu ea te omoara ci eu pentru ca mi-ai irosit apa.
Iar astfel de exemple sunt destul de multe.

the pursuit of happiness
 

Un film bun dupa parerea mea merita o nota de 7 pentru actiunea lui , ideea de baza . Te face sa te gandesti ca ti se poate intampla si tie si ca mai ales aceste lucruri se intampla in realitate . Un film care iti da de gandit in foarte multe puncte si are foarte multe emotii .

vecini de cosmar 2
 

Un film vazut de mine din categoria comedy care sincer mi-a schimbat starea este un film super care il recomand

Un "X Files" fara sare si piper; paranormalul lipseste cu desavarsire.
 

The X-Files: I Want to Believe (2008)



Atentie, spoiler!
Mulder inca este cautat pentru evadarea din finalul serialului. Traieste retras, intr-un anonimat total si pastreaza legatura doar cu Scully.
Dar si statutul fostei agente s-a schimbat radical de la momentul in care ne-am luat la revedere, acum mai bine de 5 ani, cu acel in ultimul episod difuzat la tv. Ea este acum un "forensic detective" in cadrul FBI-ului, adica mai pe romaneste, este un soarece de laborator care nu mai face munca de teren. Totul tinde sa se schimbe si sa se reaseze pe vechile fagase atunci cand Scully primeste insarcinare sa ia legatura cu Mulder si sa il convinga sa preia un caz ciudat. In schimbul acestui serviciu, agent renegat va fi exonerat de tot ce s-a intamplat in trecut.
Astea sunt premisele care par sa ofere cele mai bune auspicii pentru un nou inceput in forta al legendarului cuplu de investigatori ai fenomenelor paranormale.
Dar de aici si pana la a incepe sa intelegi despre ce caz e vorba nu trece foarte mult timp. Asa afli consternat că toata aceasta resetare a unui trecut tumultuos se face pentru a cerceta o disparitie, una intru inceputuri că apoi mai aparand si altele colaterale. Si totul in numele unor incercari de a transplanta capul cuiva. Iata ca am povestit filmul fara sa omit aproape nimic. Ar mai fi de adaugat custile, cainii si reintoarcerea lui Skinner si chiar am povestit cu de-amanuntul, tot ce se intampla important in acest film ce ar fi trebuit sa fie o incheiere demna de o serie fenomen la timpul ei, serie ce ne-a incantat cu cele 201 episoade si un lungmetraj.
Iata de ce aceasta incheiere a seriei "X Files" este un esec pe toate palierele. Cel mult poate fi privit ca un episod nu prea spectaculos din cadrul serialului, dar sub nicio forma nu are anvergura si calitatea si nici spectaculozitatea filmului din 1998. Pur si simplu deviaza de la povestea principala asa cum mai facea din cand in cand cate un episod ratacitor ce nu aducea nicio contributie la dezlegarea misterului firului narativ central.
Si unde mai pui ca desi au trait atatea, desi au vazut tot ce au vazut, cei doi agenti inca mai sunt chinuiti de celebrul slogan "Vreau sa Cred!". Jenant tot acest zbucium si deranjante deja toate aceste dubii ce par introduse din lipsa de altceva. Practic scenaristii reiau iarasi si iarasi o poveste ce parea incheiata si lamurita pana in cele mai mici detalii. Si sa auzi iarasi protagonistii spunand ca "Vor sa Creada!", ca "Au Nevoie sa Afle!", e penibil ca sa nu mai spun ca e plictisitor in cel mai enervant grad.
Concluzie: Un film nedemn de antecesorii lui, putin sf, deloc paranormal si nici macar o amprenta extraterestra. Un 6,48 doar pentru ca ii reabiliteaza pe cei doi agenti si astfel lasa o portita deschisa unei continuari, continuare care a si venit in 2015 prin acel sezon 10, alcatuit din doar 6 episoade, slab si el dupa parerea mea, dar asta e o cu totul alta poveste pe care o lasam pentru alta data.

faces
 

......

Chipuri schimonosite, chipuri vesele, chipuri planse - Cassavetes.
 

Faces (1968)



"Nu am vazut niciodata un elicopter explodand, nici pe cineva zburandu-i creierii altui om. Asa ca de ce sa fac filme despre astfel de lucruri?"
Sunt vorbele lui Cassavetes si o filosofie care a influentat cinemaul in cel mai benefic mod cu putinta. Lucrurile nu au fost pe durata carierei acestui regizor-producator de filme independente, chiar atat de radicale cum sunt ele prezentate in citatul de mai sus. Adica avem acel The Killing of a Chinese Bookie in care se mai si impusca si cu siguranta Cassavetes nu a avut prilejul sa asiste la impuscarea si apoi la agonia unui om in aceasta maniera. Dar, per total, faptul ca a "vazut oameni ascunzandu-se sub doctrine politice,... in spatele ideilor fasciste, a ipocriziei si chiar eu (regizorul despre el) am facut multe dintre aceste lucruri, deci pot sa le inteleg", se regaseste ca deviza pentru intreaga sa creatie.
Faces, probabil cel mai dificil film de discutat dpmdv, deoarece nu construieste o poveste ci exemplifica o stare de fapt, este si cel mai ovationat film al acestui regizor.
Nu e un cinema de arta in sensul consacrat si nici macar o transpunere de teorii asa cum e cazul clasicilor de pana la Cassavetes. In Faces e ESENTA DE CINEMA in cea mai concentrata stare posibila de ingerat pentru un privitor.
Parintele filmului independent asa cum mai este cunoscut Cassavetes, ne propune sa privim chipuri de oameni in viata lor de zi cu zi. Rasul autentic, rasul fals sau plansul sunt privite cu lupa (plan-detaliu), astfel incat sa nu treaca nimic neobservat. Si cei ce doresc sa urmareasca Faces sunt oarecum obligati sa analizeze si sa studieze aceste chipuri atat de des intalnite in realitate, dar pe care nu le-au privit niciodata cu atentie. Realitatea, caci ea joaca rolul temei aici, emana din tipul caracterelor folosite. Personaje de varsta mijlocie, din clasa medie si cu probleme matrimoniale, ca majoritatea noastra a tuturor. Si totusi, Faces in ciuda acestui comun, fascineaza. Niciodata un studiu nu a mai fost atat de simplu si de limpede realizat. Nimic nu se foloseste pentru a umple cele doua ore de priviri atente asupra personajelor. Nici o actiune adiacenta, (defapt nici o actiune de niciun fel), nici o poveste de fundal sau o posibila intriga viitoare, ... nimic. Totul e momentul si starea de facto. Oricui altcuiva i s-ar fi cerut sa realizeze un astfel de film-scoala care sa analizeze stari sufletesti, ar fi plasat toata analiza intr-o poveste. Nu si Cassavetes. El filmeaza in maniera in care cineva ar fi putut doar sa priveasca. Timpul, asa cum se intampla si in viata, este umplut/pierdut cu discutii inutile. Glumele deocheate, chiar grosolane si ofesatoare atunci cand zeul Bachus e stapan peste orator sau momentele de tacere apasatoare acasa iar tot acasa disctutiile inutile de omorare a timpului, toate astea se folosesc pentru ca asa se intampla si in viata.
Tot viata te invata ca dupa rasul isteric, de multe ori fals si fortat, vine si plansul. Un plans care in film este elocvent catalogat: "lacrimile sunt viata, baby" - ii spune amantul celei pe care tocmai a salvat-o de la tentativa de sinucidere.
Concluzia ca Faces a lui Cassavetes nu e pentru oricine, asta e clara! Ca e lectie de regie, curs de manevrare a focusului si a camerei, ca e clasa de actorie sub conducerea unuia dintre cei mai buni profesori, e la fel de evident (Lynn Carlin - Maria Forst in film este o debutanta intr-un rol si a ajuns sa fie nominalizata la Oscar pentru prestatie). Ca toate astea ni se prezinta cu forta , spre incantarea unora, in cea mai dura si curata totodata maniera e la fel de vizibil. Nota 7,12 pentru toata aceasta interpertare si munca titanica, independenta, din dragoste pentru arta.

Promite. Ramane de vazut daca si confirma.
 

Jean de Florette (1986)



Am tinut anume sa fac acest review inainte de a vedea partea a doua, cea care incheie acest film gandit in doua acte. Am rezistat astfel tentatiei desi dvd-ul continea si cel de-al doilea disc, Manon of the Spring (1986). Dar am vrut sa pot sa imi exprim parera strict la acest prim capitor al povestii, fara sa fiu influentat de finalul intregii serii sau de schimbarea eroului acestei prime parti Jean cu Manon, cel(a) din a doua sectiune.
Poate am facut bine, poate nu, ramane sa imi dau seama singur, dupa ce voi termina de vizionat si continuare. Pana atunci ma rezum doar la acest Jean de Florette.
Filmul nu mi s-a parut rupt din soare. Nu e rau, creaza atmosfera si placere in vizionare, dar nu depaseste asteptarile. Bun ca poveste, satisfacator ca si punere in scena si cu o interpretare ok, impresia produsa de film asupra-mi este ca nu reuseste sa puna in valoare nici povestea destinului tragic al naivului personaj principal dar nici avaritia inascuta a invidiosului vecin.
Motivul principal pentru care eu consider ca ecranizarea nu isi atinge potentialul maxim este tot acest peisaj idilic si idea de reintoarcere la traiul greu, dar plin de satisfactii a unui lucrator al pamantului. Iar la inceput filmul pare un bucolic roman campenesc in care asa cum e si de asteptat, crima este si ea prezenta. Ciudat e ca acea fapta dintru inceput nu este nici macar o singura data reamintita pe toata durata filmului. Se trece peste cadavre, la propriu si se revine la tabloul linistit, cotidian al protagonistilor fara sa se incerce nici cel mai mic sentiment de remuscare, de bantuire a trecutului; nimic din tot ce inseamna proces de constiinta.
Tensiune nu exista, iar modul de desfasurare al povestii este definit de un fel de joaca cu pitorescul, combinat putin cu disperarea si din care rezulta o tragedie spontana, neanuntata de aproape nimic. Un contrast prea disproportionat intre atmosfera si fapte care se oglindeste si la nivel de oameni.
Avaritia si uneltirea planurilor meschine este la un nivel atat de ridicat incat personajele intruchipate de Yves Montand ca Papet si Daniel Auteuil ca Ugolin, nu par reale. Iar asta strica total atmosfera in care ar fi trebuit sa ma incorporez si eu ca spectator. Momentul plansului, cand Ugolin pare ca simte un fel de remuscare si filmul pare ca incepe sa aiba iarasi oameni adevarati ca protagonisti si nu personaje de basm, este ridiculizat si el cu replica: "Nu eu plang, ci ochii mei." De ce trebuia sa se scuze o astfel de actiune total umana? Nu stiu.
Acelasi lucru se poate spune si despre caracterul intrepretat de Gérard Depardieu, Jean de Florette. Nici el prin naivitatea si optimismul lui nu pare pamantean. Desi lucreaza calculat si documentat, toate actiunile-i par impulsuri de moment. Plus ca din umila mea experienta pe care mi-am facut-o singur prin vizionarea a sute de filme bune, pot spune ca nici interpretarea lui Depardieu nu e dintre cele mai stralucite...
Momentul de forta al acestei prime parti este reprezentat de acel dialog al celui incercat cu Cel ce Vegheaza aspura tuturor. Toate acele intrebari, toate acele "acuze" care se indrapta in directia gresita, (noi cei ce privim povestea panoramic, stim ca Dumnezeu nu are rautate, ci omul este cel ce intrece si cele mai intunecate inchipuiri), asadar acel moment este practic inima acestui film ce pare ca incearca sa pulseaze viata in aceste personaje fade.
Pentru aceasta prima proiectie din seria de doua, o nota de 7,76 si o nerabdare de a vedea partea a doua care sper, asa cum mi-a si fost recomandata, va face din tot acest film, o capodopera in adevaratul inteles al notiunii.
Recomandarea ramane in stand by....

Ps. Se putea gasi o papusa de copil mai atras spre actorie decat aceasta Ernestine Mazurowna in rolul lui Manon. Intr-un astfel de film, personajul ei, desi unul extrem de important, nu ajuta cu nimic, daunand peliculei prin crisparea si distantarea pe care o arata. Pacat de aceasta alegere.

Piesa pe care o fredonezi atunci cand spui "film western".
 

The Magnificent Seven (1960)



Atunci cand cineva rosteste western, cu siguranta ca in urechi iti rasuna o anumita muzica pe care nu ai de unde sa o apuci, nu stii cum se numeste sau de unde provine. Dar esti sigur ca ea, melodia, este reprezentativa pentru toate filmele cu cowboy si pistolari. Acum sa spunem si despre ce theme song este vorba: Main Title and Calvera a lui Elmer Bernstein compusa special pentru The Magnificent Seven (1960). Si de aici incepem sa vorbim despre unul dintre cele mai influente filme ale genului. Actorii care isi inscriu numele pe afisul acestui film, Yul Brynner, Steve McQueen, Charles Bronson sau Robert Vaughn (4 dintre cei 7 componenti ai grupului de justitiari), sunt si ei la fel de reprezentativ pt filmele western pe cat e si coloana sonora.
Povestea este si ea preluata dintr-un caz devenit clasic. Chiar daca la nici 6 ani de la lansarea originalului, Shichinin no samurai (1954) sau Cei 7 Samurai cum este cunoscuta la noi, Hollywood-ul imprumuta povestea lui Akira Kurosawa si o readapteaza pentru acest film, vorba aia: daca tot plagiezi un lucru, macar plagiaza-i pe cei mai buni; dar atentie, cu acordul lui Kurosawa insusi care a apreciat aceasta adaptare a unei povesti imaginate in estica Asie pentru vesticul Mexic.
Filmul ca si constructie este tipic genului in care se incadreaza. Doar protagonistii sunt putin mai atipici prin modul in care se comporta pe durata sederii in micutul sat. Intru inceput, la momentul in care isi fac intrarea in scena, apar toate stereotipurile tampite ce insotesc acest tip de personaje, masculi care nu permit sa le fie jignit amorul propriu. In acest caz ucid fara sa clipeasca. Insa cand vine vorba de transportul unui cadavru in cimitir, marinimia lor e atat de mare incat pe langa faptul ca isi risca viata, nu s-ar da inapoi nici de la a omora pe drum alti cativa cetateni rai, rasisti si insuportabili. Dar asta e doar fata personajelor atunci cand intra in scena. Ulterior gasim ca sunt si ei oameni, ca s-au saturat de aceasta masca de duri, ca ar prefera sa se odihneasca si ei undeva, sa isi intemeieze familii. Lucru atipic pentru astfel de eroi in astfel de filme, asa cum spuneam.
O replica mi-a placut in mod deosebit si consider ca trebuie repetata in orice review al acestui film. Ideea de a-ti chestiona actiunile si de a te intreba de ce anume ai facut ceea ce ai facut primeste aici un raspuns pe cat de simpla, pe atat de profund si plin de insemnatate: Am facut asta pt ca "parea o idee buna la acea vreme". Ce poate fi mai simplu si adevarat de atat. Rivalizeaza cu oricare din legile lui Murphy.
Un singur amanunt sa mai completam si anume superbul subtitlu ce apare pe afisul american al filmului: "Au fost sapte... Au luptat ca sapte sute!". Nicio alta constructie nu putea avea aceeasi incarcatura semantica.
Concluzie: O readaptare a unei povesti cu samurai preschimbati in pistolari, nu la fel de profunda ca originalul. Un cowboy nu are in spatele sau cultura unei intregi natiuni, dar este un personaj emblematic pentru un intreg tinut in care justitia si-o facea fiecare dupa puteri. Muzica este western, actorii sunt bad boys iar peisajele sunt exact ceea ce are nevoie un astfel de film. Nota 7,06!
Ps. Remarc un detaliu tehnic: un mare atu al filmului este transferul pe suport digital. Tot acel colorit suprasaturat al apusurilor, al zarilor in care alearga calaretii, in special cei 7 eroi, a fost pastrat si poate usor imbunatatit fata de variata originala. E oare cineva care nu a vazut macar o data, in film sau in alte surse care se inspira de aici, scena celor 7 calareti galopand la orizont, profilandu-si siluetele pe discul de foc al soarelui la asfintit cand tot acest peisaj devine sangeriu?

Filmul confruntarii McQueen - Newman. Doar interpretarea fiind la inaltimea turnului.
 

The Towering Inferno (1974)





Irwin Allen nu cred ca spune prea multe nici unui iubitor de film. Ca si regizor nu are in portofoliu cine stie ce titluri; in schimb ca producator a inregistrat, probabil, cele mai spectaculoase lovituri ale decadei ´70 la box office si, pe cale de consecinta si la public . In plina epoca de aur a filmelor despre dezastre si dupa ce produsese cel mai important hit din istotia acestui gen, The Poseidon Adventure (1972), care cu 4,5 milioane $ a strans incasari de 127, echivalentul a peste 700 milioane astazi, Irwin a fost cooptat pentru un alt "disaster film", al patrulea ce se realiza in doar 5 ani. Sa reusesti in aceste conditii, parea imposibil. Dar tactica lui Irwin de a-si reuni echipa care s-a ocupat de efectele speciale la productia din 1972 a dat roade: A.D. Flowers - sef al departament efecte speciale; L.B. Abbott si Matthew Yuricich conduc departamentul de efecte vizuale; dar si cativa dintre cascadorii de atunci. Astfel, desi in strainatate nu s-a bucurat de succes, restul lumii neavand nici un reper de zgarie nori din sticla la care sa se raporteze, (poate in Franta sa fi existat 2-3 exceptii, dar si alea discutabile), filmul a strans grosul in SUA. 115 milioane $. Cu un total de 130 la nivel global, productia lui John Guillermin, a intrat in topul All Time Adjusted Box Office undeva pe locul 60. Insa, e adevarat ca, investitiile au fost de trei ori mai mari decat la filmul din urma cu 2 ani.
Infernul din zgarie-nori ne propune o confruntare soc intre doua legende ale marelui ecran, Paul Newman si Steve McQueen, pe care publicul si presa de specialitate nu le puteau vedea colaborand vreodata si filmand fata in fata in vreun proiect comun. S-au facut speculatii, predictii despre altercatiile ce ar fi avut loc intre cei doi sau despre cele ce vor fi avand loc. Din fericire, colaborarea a mers struna iar rezultatul este unul pe masura. Macar din acest punct de vedere, al prestatiilor actoricesti, nu avem de ce sa ne plangem. Desi propune o distributie aiuritoare, pe langa cei doi aflandu-se nume ca: F. Dunaway, Fred Astaire, O.J. Simpson, W. Holden si altii, momentele savuroase ale acestei pelicule sunt date de scenele in care co-protagonistii, Chief O'Hallorhan, (McQueen) si Doug Roberts, (Newman), sunt pusi in acelasi cadru. Sfatuiesc orice privitor sa realizeze un stop-cadru si sa dea atentie privirilor pe care si le schimba cei doi in chiar prima lor scena comuna reprezentata de acel moment al prezentarii. Doar din acea secunda iti poti da seama cat talent exista la cei doi si de ce etalari de forte vom beneficia pe durata acestei proiectii.
Pe langa acest regal interpretativ mai avem efectele speciale. Bune, inovatoare, revolutionare pentru industria de gen, dar.... si aici am un "dar" destul de dureros. Am avut impresia ca filmul e o vitrina de prezentare pentru aceste efecte si nu invers asa cum m-as fi asteptat. Avem scena primului ars, care e patetica. Acel om cuprins de flacari care nu scoate un geamat, care se misca in reluare, totul atat de lent, de static chiar; inexplicabil! Apoi bucata de film, era sa spun secventa dar m-as fi echivocat, bucata deci de film in care se salveaza cei 2 copii. 20 de minute pentru a cobora un etaj din cele 81?! Sincer, e prea mult! Pana acolo, actiunea destul de cursiva. O ora de film fluid, insa intrerupt de aceste 20 de minute interminabile.
Vin apoi prezentarile in detaliu de: legatori, carabiniere, centuri, carlige sau de elicoptere decoland si zburand pur si simplu pe cerul intunecat. De parca niciun alt elicopter, pana atunci, nu a mai zburat vreodata. Prea multe astfel de tehnicitati si prea in detaliu aratate.
Toate aceste neajunsuri m-au scos din atmosfera si m-au facut sa sesizez recuzita si efortul ce s-a depus la realizarea cascadoriilor si efectelor de tot felul. Pacat ca nu s-au integrat in film, incat dupa vizionare sa raman cu placuta intrebarea: "Oare cum au facut asta?"
Ca si concluzie, propun un exercitiu de logica; poate e prea mult sa ceri si logica la un film ce si asa iti ofera un regal vizual in ceea ce priveste inovatia tehnica. Toata acea dojana pe care orice personaj nu pridideste in a i-o "oferi" arhitectului cu privire la inaltimea cladirii... Oare nimeni nu tine cont ca electricianul, constructorul, adica nimeni nu a respectat specificatiile bietului arhitect? De unde pana unde graba asta, mai ales intr-un film cu o asa expunere, de a infiera o tagma ce nu prea are culpa in cazul pe care tocmai l-am vazut? Sau o fi vreo polita a regizorului John Guillermin pe care vrea sa o plateasca unui arhitect ce l-a dezamagit? Numai el poate sti care e dedesubtul acestei subversive denigrari ;). Nota 7,12 pentru un film de entertainment dar nu prea relaxant... si lung... luuung cat turnul in cauza.

Soubeyran-ii isi ating scopul. Nu e nicio rusine in asta!
 

Manon des sources (1986)



Acest titlu poate fi motto-ul sub care se desfasuara intreaga pelicula.
Este unul dintre acele filme bune, la care, paradoxal, m-am plictisit, desi, asa cum am spus, filmul nu este rau, iar povestea, daca ar fi sa o citesti dintr-o carte, cu siguranta ca iti va placea. Atunci m-am pus sa caut si sa gasesc motivul pentru care a survenit aceasta interesanta contradictie intre calitate si placere. Si primul lucru care mi-a venit in minte a fost faptul ca nu are acel ceva care sa te atraga, nu are .... era sa zic "stralucire", dar tocmai de aceasta stralucire vroiam sa ma leg in primul rand.
Sentimentul predominant atunci cand am vizionat aceasta a doua parte a seriei Jean de Florette a fost ca imaginea, claritatea si luminozitatea ei nu ma trimit cu gandul la un timp trecut, la o poveste autentica, intamplata odinioara. Sa nu ma intelegeti gresit si sa va faceti impresia cum ca as fi asteptat ceva alb-negru, gen Aferim! (2015) sau poate ceva care sa fie alterat si invechit artificial cu tot felul de efecte care mai de care mai kitsch. Nicidecum! Nu sunt un specialist ca sa ma pronunt dand verdicte definitive, in care sa ii explic eu ce ar fi trebuit sa faca unui regizor sau unui cameraman. Departe de mine astfel de pretentii. Dar vroiam sa simt ca si privitor, din ambianta, (imagine, sunet, sau luminozitate si decor, mi-e indiferent), o patina a vremii in care filmul isi propune sa ne introduca. Iar din ce am vazut, filmul se percepe ca fiind extraordinar de nou si de recent. Iar toate astea in conditiile in care are deja 30 de ani de la data lansarii.
Al doilea impediment ar fi modul in care justitia se efectueaza prin mana tinerei Manon, (Emmanuelle Béart). E prea totalitara si prea transanta aceata incercare de restabilire a echitatii si a dreptatii. E meritata, nimic de zis, dar parca se schimba un pic prea fortat taberele. Acum Manon este in unele scene, odioasa, iar cei doi avari par ca sunt mai umani decat aceasta copila neprihanita de doar 18 ani. Feelingul asta se sesizeaza foarte rapid si da o senzatie foarte ciudata in economia acestei povesti-razbunare cum e aceasta a doua parte.
In primul film m-a frapat naivitatea si increderea prosteasca in semeni a lui Jean, aici in schimb, e dezarmanta duritatea si cat de haina putea sa fie aceasta frumusete de fata care e Manon. Se potrivesc acestea doua, caracterul si aspectul, ca nuca-n perete.
Inca un neajuns, ar fi lipsa unui protagonist bine-definit. Manon e clar ca nu e un personaj principal, drama ei fiind net diminuata in comparatie cu complexitatea trairilor celorlalti doi acompanianti. La fel as putea sa spun si de Ugolin, (Daniel Auteuil), care nici macar nu ridica pretentii de protagonist. Mai ramane Papet, (Yves Montand), dar nici el nu lasa impresia unui protagonist in adevaratul inteles. E mai mult un fel de narator-interpret decat un erou al acestei povesti. Confuzia si lipsa de coordonator al filmului par ca au facut sa ii creasca valoarea primei parti. Acolo macar simpaticul si mult prea bunul cocosat, (Gérard Depardieu), si-a asumat cu vitejie statutul de punct central al intamplarilor, pe cand aici, totul pare ca se intampla cu ajutorul unei forte exterioare, oarecum divine daca e sa fortam definitiile si sa credem ca divinitatea dorea moartea pacatosilor.
Concluzionand, pot spune ca filmul e ok daca nu avem prea mari asteptari. E politically correct tot ce se intampla acolo, dar nu impresioneaza decat la nivel de pedeapsa, de razbunare.
Tot filmul suna in cheia in care e si discursul final rostit de Papet. El se declara deloc rusinat de fapte si nici nu se considera macar vinovat de cele intamplate. Ba chiar crede ca Jean se va bucura ca il vede acolo unde se va duce curand si el si ii va lua cu siguranta si apararea, ca doar e un Soubeyran. Deci, gandeste la fel ca el. Nota 7,06. Aveam asteptari mult prea mari ca sa ma poata multumi doar ceea ce am vazut.

Blonda, bruneta, roscata, orcine poate sa devina o plastic girl.
 

Mean Girls (2004)



O comedie simpla, tinereasca si destul de superficiala, dupa chipul si asemanarea generatiei careia i se adreseaza sau pe care o abordeaza in continutul ei, tot una e. Inteligenta unor replici ce se vor spirituale si amuzante si care chiar reusesc sa fie asa in unele momente, scot filmul cu un pas in fata majoritatii filmelor cu "teenagers" ce au invadat piata in ultimii 10-15 ani. Trei replici le-am retinut fara nici cel mai mic efort iar asta e un semnal bun venit din partea script-ului.
1. Chiar la inceput este acea primire facuta de profesoara de matematica, Tina Fey, noii eleve venite tocmai din Africa, cand indreptandu-se spre o tanara de culoare, aceasta riposteaza: I'm from Michigan!
2.Karen: If you're from Africa, why are you white?
Gretchen: Oh my God, Karen, you can't just ask people why they're white.
3. Regina: No, I know what home-school is, I'm not retarded! So you've actually never been to a real school before?
Cady: No!
Regina: Shut up! Shut up!
Cady: I didn't say anything.
Si probabil ca mai sunt replici simpaticute, nu la fel de memorabile ca cele de mai sus, dar bune pentru a crea o stare de buna-dispozitie, de placere in vizionare si de deconectare.
In ceea ce priveste mesajul filmului, el e unul atat de generic si de cliseistic, in stilul discursurilor frumoaselor participante la concursurile de miss. Nici nu merita macar sa ne intrebam daca acest film are un mesaj si daca are, care e acesta. In fond, titlul complet al cartii dupa care este realizat scenariul, descrie perfect tot ce inseamna acest film: "Queen Bees and Wannabes: Helping Your Daughter Survive Cliques, Gossip, Boyfriends, and Other Realities of Adolescence" scrisa de Rosalind Wiseman.
Tot ce ni se cere noua, spectatorilor este sa ne cufundam in aceasta lume artificiala si suprficiala a tinerei generatii si sa savuram ciocnirile dintre grupurile de elevi; tocilarii si majoretele fiind, ca in toate filmele de gen, cele principale in economia naratiunii.
Sa mai punctam ca scenarista este aceeasi profesoara de mate, Tina Fey, faimoasa colaboratoare a longevivului comedy-show Saturday Night Live dar si actrita in fenomenul 30 Rock, sitcom avand 7 sezoane la activ.
Un lucru nu prea merge in tot acest univers roz al copiilor fara griji si fara probleme. Acele episoade "wild", cu ragete si tipete de primate agitate. Tot acel paralelism al junglei dintr-un liceu cu adevarata jungla africana, se vrea un adaos artistic, adanc si valoros, dar nu e decat o maimutareala in plus la unele scene slabute.
Concluzie: un film usor, fara niciun fel de problematica pe care sa o ridice spre reflectie, fara mesaj, doar cu ceva momente de buna-dispozitie. Placut de urmarit si relaxant pana la ... dedublare. Nota 6,83!

Ils, filmul surprizelor, atat placute cat si neplacute.
 

Ils (2006)



Ils, sau Ei, in romaneste cu titlul explicit "Ei Ataca", ca altfel parca, publicul larg, nu ar fi fost capabil sa priceapa mai nimic din tot ce li se ofera spre vizionare, este un film diferit si bun pana la un punct. Mi-a placut mult comentariul regizorului, (fost regizor putem spune), Mihnea Columbeanu alias Pitbull. Este cred, cel mai bun si exhaustiv comentariu pe care l-am citit de-al controversatului regizor roman, cu un singur amendament legat de scena de debut. In timp ce sursa citata vede acest episod ca ceva revelator, care schimba intregul colorit al decorului in care se desfasoara actiunea filmului, parerea mea mai profana e ca nu are nicio logica tot acel adaos criminal. Iar ca si argument o sa ma refer strict la precizarile finale in care identificarile s-au facut la cateva zile de la eveniment. Atunci de ce nu se specifica nimic legat de primul episod? De ce cercetarile nu au inceput mai devreme? Sau poate ca s-a dorit sa se introduca acel moment doar ca sa se creeze o senzatie de infractiune in forma continua, un fel de normalitate a zonei. Toate indiciile inclina spre aceasta ultima supozitie si asta eu o consider o gafa impardonabila a celor care au ecranizat acest asa-zis caz real.
Si ca veni vorba de realitate sau fictiune, desi am incercat sa gasesc informatii despre evenimentele relatate de film, nu am reusit sa gasesc nimic altceva in afara acelei declaratii televizate a presupusei surori a victimei, si iarasi, in functie de intervalul in care a fost facuta acea transmisie, filmul tinde sa se decredibilizeze prin acele completari finale care spun ca lucrurile au fost elucidate in scurt timp. Atunci de ce ar mai fi aparut acest apel disperat al sorei Clementinei din moment ce ea ar fi fost gasita?
Lasand deoparte identificarea elementelor reale si a celor fictionale, sa analizam putin si filmul.
La inceput am avut un mic soc, ca tot e la moda termenul. Se vorbeste in romaneste si acest lucru m-a trimis instantaneu la o interpretare a titlului. Ce e ILS in romana? Ulterior am vazut ca in realitate filmul e francez, doar filmat in Romania si da, Ils = Ei.
Filmul are o incadrare in decor si o ambianta perfecta, lucru care face ca tot acest calvar sa fie perfect. Senzatiile sunt bune pentru spectator si totul transmite frica, panica si in final claustrofobie. Evenimentele de la conac sunt extraordinar de bine surprinse si puse in scena. O atmosfera mai buna decat cea care este obtinuta in acest film, nu cred ca se putea extrage din aceasta poveste. Suspansul atinge cote alarmante. Realul este si el corect integrat in poveste, iar cresterea intensitatii intamplarilor asigura o concentrare maxima din partea spectatorului. Totul e impecabil in maniera in care se realizeaza filmarea acestei parti din film. Apoi, cand scena dinauntru, se apropie de final, avem si primele "revelatii" nedorite din toata aceasta pelicula misteriosa.
Atentie Spoiler!

Nu e nimic paranormal, nu e nimic enigmatic; sunt doar oameni, fiinte pamantene ce ataca un cuplu in propria casa.

Dar e bine si asa. Tensiunea continua.
Urmeaza bucata ce se petrece in natura, in gradina casei. O urmarire nu la fel de reusita ca cea din casa, dar nici nefericita. Un plus pentru acel croncanit continuu ce pare o forma de comunicare, un limbaj neinteles. El, zgomotul ajuta la mentinerea incertitudinii si a sperantei ca totusi, poate e si ceva neinteles implicat in acest mister.
Atentie spoiler!

Am vazut oamenii, am vazut cat sunt de vulnerabili si Ei si totusi inca mai nadajduim.

Ultimul episod, cel din subteran, al catacombelor, este cel mai gresit din tot ce ne-a oferit acest film. Iar greselile sunt la nivelul bancurilor seci cu Schiopul care aleargă.
Ce bine ar fi fost daca in toata aceasta parte de final, evenimentelor li s-ar fi dat vreun sens anume. Nu că acest "n-au vrut sa se joace cu noi" nu are impact. Din contra! Uluirea, conotatia si subtextul acestui enunt te arunca in ghearele depresiei. Dar parca mai bine era sa incercam un final elaborat, adaptat doar pe ideea cartii sau a cazului si nu ad litteram construit.
Imi amintesc scena pietroiului... bleah! oribila si mizera. Nici ca se putea ceva mai nepotrivit. Pacat de acest moment care realmente strica tot ce filmul reuseste sa construiasca pe intreg parcursul lui si care nu e rau deloc.
Cadrul de incheiere este la nivelul primei treimi a filmului, adica foarte bun. Intelegem limbajul misterios, vedem limpede toata enigma si mai vine si completarea textuala a ceea ce deja am dedus si singuri, dar cu unele adaugiri.
Mărginirea si limitarea unora care au dedus ei că tara ne este jignită, că poporul este ponegrit si că o cultură si o istorie milenara este batjocorita, n-are niciun rost sa o discutam. Astfel de analize pe marginea unei productii cinematografice sunt cele care ne denigreaza ca popor, nu filmul in sine. Ce, daca actiunea se desfasura in Bulgaria sau Ungaria, atunci filmul era vreo capodopera? Probabil că da, dupa mintea ingusta a acestor cinefili de duminica.
Concluzie: Un film cu o prima parte foarte bine realizata in care gasim o atmosfera extrem de bine incarcata. Din pacate, pierde din mister si tensiune pe parcurs si sfarseste avand unele momente umile sau prostute. Merita vazut mai ales in acesta perioada, dar atentie, nu va lasati pacaliti de incadrare.
Nu e un film horror! Nota 6,93!

Sar scantei in acest posibil inceput de serie (interminabila).
 

Doctor Strange (2016)



Multe idei si multe retete combinate in acest nou film Marvel. Un pic de The Karate Kid (1984) un pic de The Matrix (1999) plus Inception (2010) si cate un strop din mai toate filmele gen blockbuster cu vrajitori, magie, supereroi si bineinteles artele martiale, Parand a avea implicatii adanci in domeniul doctrinelor religioase, mistice si/sau oculte, filmul incearca sa ramana totusi neutru relationat la curentele existente si practicate la scara mare.
Din tot acest amestec rezulta un film colorat pana la saturatie, dar si un erou altfel decat vechii supereroi de pana acum. Este cel mai uman detinator de superputeri si salvator de omeniri dintre toti clasicii comic-con-urilor. La 20 de ani de la aparitia lui Batman sau Superman si din aceeasi generatie cu Hulk, Iron-Man, Spider-Man, Fantastic-Four, X-Man, Daredevil, Thor sau echipa din The Avengers, Dr. Strange este omul genial care continua sa se imbunatateasca si sa isi dezvolte abilitatile, puteri care in aceast prim film, (continui sa sustin ca acesta este primul episod dintr-o serie lunga de filme Dr. Strange), nu ating nici 50% din potentialul maxim; biblioteca templului fiind totusi destul de impresionanta. Folosind si gadget-uri, lupta eroului cu partea intunecata este extrem de periculoasa si parca putin prea amuzanta. Acest umor omniprezent nu pare sa se potriveasca tot timpul situatiilor pe care le relateaza filmul si uneori deranjeaza.
Episodul cooptarii lui Strange in echipa Ancient-ei, pare si el mai degraba o reclama extrem de reusita la un produs care iti promite fericire si bunastare. Frumos din punct de vedere grafic, cu posibilitati si abilitati dincolo de imaginabil, nimic nu pomeneste insa de viata sacrificata unui scop mai presus de individ.
De la acest prozelitism pervers, ajungem la antrenamente, etapa tratata foarte superficial de film. Scanteile pe care reuseste sa le iste novicele Stephen Strange si care il dezamagesc profund, ar ajunge sa castige ca adepti o lume intreaga. Dar na, pretentiile din film sunt mult mai mari. Urmeaza, neanuntata de nimic, confruntarea. Confruntarile, ca sunt mai multe. Bine montate in scena, bine completate de partea tehnica si extrem de antrenante, aceste ciocniri reprezinta punctul forte al filmului. Ideea "multiversurilor" si prezentarea lor grafica capteaza atentia oricarui sceptic; indiferent ca esti adeptul peliculelor cu supra-oameni sau nu, aceasta parte cu siguranta iti va trezi interesul. Vizual, realizarea acestei bucati de film este fascinanta.
Pe langa toate aceste universuri paralele ce abunda de lumina si culoare, fie ea si in tonuri mai intunecate, apar si mozaicurile compuse din lumea noastra, asa cum o stim din viata de toate zilele. Toate acele rearanjari, reconfigurari si redefiniri ale lucrurilor materiale par jocuri lego sau puzzle-uri tridimensionale, complicate. De fapt si logica si regula rearanjarilor lumilor materiale este dificila si greu de inteles de un neofit; la fel e si cazul spatiului captiv in oglinda sau a inghetarii timpului. Dar sa uitam aceste legi complicate ale fizicii care dau dureri de cap, ca doar avem in fata un fantasy si sa ne bucuram de toate aceste minunatii nemaivazute pana acum, pentru ca totul este la superlativ, creational vorbind.
Concluzie: Un film placut, cu un personaj ce iti intra pe sub piele, cam prea egocentrist pentru gustul meu, dar care are șarm si stie sa se faca placut.
(pe langa tot acel neserios-ism pe care filmul il afiseaza si in momentele in care nu e cazul, egoismul si grandomaniei care aluneca foarte lin in megalomanie m-a deranjat cel mai tare. Faptul ca nici dupa "tratamentul" maestrilor acest aspect nu s-a ameliorat, creaza o senzatie de frivolitate ce se rasfrange asupra intregului cult si care pe mine m-a scos realmente din sarite. Dar vine apoi o noua poanta reusita si totul se intoarce in favoarea domnului Doctor.) Nota 7,12!

Tangoul Satanei pe ulitele noroioase ale satului.
 

Satantango (1994)



Dupa ce armoniile celeste din Werckmeister harmoniak (2000) ne-au ridicat la inaltimi la care doar cele mai inzestrate suflete erau capabile sa pluteasca pe acordurile perfect echilibrate ale simfoniei cosmice, Bela Tarr vine si ne impinge spre prabusire, inapoi pe pamant cu acest Satantango deprimant si mizer.
Iar cazatura din paradis va fi atat de puternica incat ne va fi ingroapat pana la brau in tina si noroi, afundare la propriu in mocirla, dupa cum vedem din pelicula. Atmosfera plumburie, ploaia continua si glodul lipicios sunt pretutindeni.
Impresionabil pentru altii, insa eu care am si vazut cu proprii mei ochi si nu de putine ori, un astfel de peisaj prin satele romanesti, nu prea imi pot face o imagine poetica, apocaliptica asa cum este ea perceputa de critici, despre tot acest tablou. Asta ar insemna ca toata aceasta lipsa de civilizatie, de conditii minime de trai si de mizerie autentica, toate neajunsurile deci, sunt elemente sublime din viata satului romanesc. Si credeti-ma, nu e deloc asa! Viata e trista si imbacsita in aceste asezari, iar oamenii din ele sunt marginiti si napastuiti, nicidecum emotionati sau patrunsi de mai stiu eu ce frumuseti. Nu e nici un pic de poezie in tot acest tablou funest.
Cam asta e si senzatia pe care am incercat-o parcurgand cele peste 7 ore ale acestui Tango al Satanei sau SátánTangó. Stilul unic al regizorului maghiar e elocvent si perfect incadrat in acest film. O exemplificare mai buna a atemporalitatii nici ca se putea. De la durata filmului sau cadrele pre(a)lungi care urmaresc mersul locuitorilor satului pe ulitele noroioase, pana la decorul dezolant care parca spune ca aici timpul s-a oprit in loc iar civilizatia urmeaza sa vina si ea odata, candva, intr-un viitor nu prea apropiat, totul denota ca timpul este unicul suveran in acest univers de cosmar. Decadenta umana a contaminat si ea aproape toate personajele povestii. Avem totusi un mesia in persoana lui Irimiás, care "reinviat" din morti, vine sa schimbe satul din temelii si sa-i mantuiasca pe locuitori. Momentul in care decide sa isi faca aparitia este unul de o emotie atroce. Dpmdv episodul sinuciderii copilei infiate este atat de dureros incat e greu de redat prin cuvinte, dar modul in care este el ecranizat nu are seaman ca frumusete. Bela Tarr reuseste sa transceada drama si durerea vorbind in limbi nepamantene, in graiul ingerilor:
"Da si-a spus ea. Ingerii vor vedea si vor intelege asta. ... Tot ce se intampla e bun gandea ea... Stia ca ingerii ei erau cei care pregatisera totul pentru ea." - tulburator de frumos. Nu ai cum sa nu simti vazand acele imagini si auzind acest gand al fetitei, fiori stabatandu-ti tot corpul, doar de piatra sa fii.
Despre interpretare nu sunt in masura sa discut in cazul acestui film. Avand o parere proasta despre astfel de personaje cum sunt cele intruchipate aici de protagonisti, plafonate, dezumanizate si damnate, probabil ca as rasfrange aceast negativism si asupra actingului si nu ar fi corect. Oricum, interesant este personajul doctorului. Este sau nu este el creatorul intregii povestiri? Totul indica spre un astfel de rol al sau, doar ca finalul este oarecum iesit din acest tipar al naratorului.
Nota 7,16 pentru un film caracteristic partii de lume din care provine. Din pacate, noi suntem chiar ceva mai la est fata de Ungaria.

Ps. De urmarit si reurmarit monologul gandurilor fetitei ce adoarme intru somnul etern. Un episod de o frumusete fara seaman in toata cinematografia lumii.