O alta femeie a nisipurilor...
 

Suna no onna (1964)
aka
Woman Of The Dunes (1964)



A vorbi despre ecranizarea cartii cu acelasi titlu poate parea inoportun, daca un chiar gresit, atata timp cat Kobo Abe, autorul nuvelei, a fost cooptat in acest proiect cinematografic in calitate de scenarist. Si totusi…
… nu poti sa un observi cele doua moduri de introducere atat de diferite si care schimba foarte mult din mesaj. Daca cartea incepe printr-o descriere a conditiei de disparut, destul de tehnica ca precizari, filmul incepe chiar din genericul de prezentare cu acele acte, hârtii care te definesc ca om, ca cetatean al statului, macar in ochii institutiilor. Pasaport, vize, stampile, apostile sau autorizatii; vizual, asta e primul contact cu filmul. Iar ca o intarire a acestei stari de recunoastere, de legalitate, vine si discursul tinut chiar de erou in primul lui momento de panica. Faptul ca insira toate acele permise si documente il ajuta sa se (re)identifice si sa se (re)cunoasca pe sine, chiar daca doar in aparenta, dar asta ii confera un confort psihic, fie el si de moment. De aici eu o sa ma distantez un pic de cei care considera acest film ca fiind o analiza a starii de incarcerare sau a trairilor celui intemnitat, asa cum e in carte.
Eu vad mai deslusit in film o descompunere a omului vechi si o innoire dupa reguli si valori noi. Si ca sa imi explic optica o sa ma opresc asupra importantei radioului care este o cu totul alta decat in nuvela. Aici radioul este vazut de catre Femeia, (nenumita in film), ca o modalitate de alinare adusa barbatului nemultumit de situatia in care este aruncat cu forta. Si faptul ca stirile sunt “ca sa mai auzim ce se mai intampla in afara”, arata lipsa lor de importante pentru o lume atat de mica si personala ca cea pe care o impartasesc ei acolo intre dune. Toate acele evenimente nationale, mondiale sau cum or mai fi ele, nu ii vor atinge nici macar tangential.
Ca toata aceasta prezentare si analiza se realizeaza utilizand motive si mituri ca cel al lui Sisif sau ca influenta kafkiana in prezentarea absurdului actiunii este limpede si evidenta, ca nisipul este personificat, (eu mai mult inclin sa cred ca apa are un rol mai important in film; chiar nisipul se comporta ca o apa sau ca o mare), nu are rost sa mai dezvolt. Sunt teorii ce se regasesc in mai toate recenziile si review-urile disponibile si pot fi citite de acolo la fel de bine.

Eu in schimb o sa ma opresc la scena din finalul filmului. Acea epifanie pe care o sufera Jumpei in momentul in care femeia suferinda este ridicata de sateni cu ajutorul acelui scripet. Incredibil cat de bine surprinsa si redata e toata acea uluiata a protagonistului. Acela este momentul bulversant, care darama prejudecati si zideste noi credinte. Este reinnoirea despre care vorbeam mai inainte. Diferenta este ca de aceasta data viata nou, credintele noi se vor ridica pe baze mai solide, mai umane, mai importante pentru viata de zi cu zi, mai personale cum s-ar spune. Daca venirea in aceste locuri s-a facut doar pentru a gasi insecte noi si astfel aceste specimene sa primeasca numele descoperitorului si sa fie trecute in dictionarul de specialitate, descoperirea apei se dovedeste a fi o realizare incomensurabil mai mare si mai importanta, chiar daca, in afara satenilor, probabil ca pe nimeni nu va interesa aceasta metoda ce va usura viata acestor oameni. Dar pentru acesti putini locuitori ai dunelor, gaselnita reprezinta libertatea, asa cum a reprezentat si pentru protagonist la un anumit moment.
Concluzionand, putem spune ca Teshigahara ca si regizor, impreuna cu Kobo Abe scenarist rearanjeaza romanul si il recompun, cu mult mai puternic, cu mult mai sentimental, asemanator poate noului Jumpei, care in sfarsit isi gaseste un loc caruia sa-i apartina si in care el este cineva prin propria-i persoana, prin propriile-i ganduri si nu definit de niste hartii sau acte.
Un nou sens al unei vieti, un nou inteles al unei carti, un nou om. O nota de 8,00!

1.m-am gandit sa te ajut cu o poza un pic mai mare.
Attachment 2975
2. un entomolog este fascinat de insecte. desigur, niciodata nu-i este dat sa afle pe pielea lui, cum este sa traiesti ca o asemenea creatura. si totusi...
Jumpei este prins in plasa femeii care traieste in casa dintre dunele de nisip. asemeni unei insecte, ea il tine captiv si tese in jurul lui urzeala,pentru nu se putea elibera din capcana intinsa cu dibacie de sateni.inainte de a-l lasa fara vlaga, femeia are grija sa perpetueze specia.
dincolo de analiza cu reactiile in situatii de criza, asa cum este captivitatea, filmul are o componenta poetico-fantezista extraordinara, care-l scoate definitiv, din sfera thrillerelor care s-ar mandri cu un asemenea scenariu. cum incercam sa spun, totul incepe de la pasiunea pentru a descoperi fapturi miniaturale, din interes stiintific. cumva, usa spre aceste fapturi se deschide si urmeaza sa cunoastem, la scara umana, ce se intampla in fascinanta, diabolica, lume a lor.

Sa specificam de la inceput ca ceea ce discutam reprezinta un MAAAAREEE Spoiler :D

Analogia cu insectele e cat de cat perceptibila, pana la un punct. Nu cred ca trebuia sa o mentionez atata timp cat am precizat de starea de captivitate in care se gasea eroul filmului.

La punctul 2 insa tin sa te contrazic. Sau macar sa imi postez dezacordul (asta daca e ingaduit bineinteles :P ). Niciun moment nu am simtit senzatia cum ca Jumpei cade in plasa tesuta de stapana casei. Din contra! Stapana casei pare si ea daca nu o victima, macar un pion in tot acest plan al satenilor.

Modul in care Jumpei o abuzeaza, supunerea de care da dovada, stoicismul cu care isi accepta soarta si accepta umilintele din partea noului locatar, nu fac decat sa contrazica feeling-ul pe care l-ai avut tu. Capacitatea femeii de a unelti, de a fi diabolica, de a intocmi macar un plan e atat de redusa incat sa nu uitam usurinta cu care este ea epuizata ,sexual vorbind, si apoi imbatata.
Pe cand Jumpei.... :">
La inceput mi-era si jena de impulsurile sexuale care emanau din mai toate aceste confruntari dintre cei doi cam cum emana transpiratia din acele prim-planuri cu pielea, vazuta aproape microscopic, celor doi. Ma gandeam ca situatia in care este pus Jumpei dar mai ales biata femeie numai la asta nu te poate face sa te gandesti, dar ulterior am aflat ca aproape toti cei care au urmarit filmul, barbati sau femei, au trait aceasta stare de "discomfort" similara mie. :))

Deci, nici urma de mreje sau ispite tesute in jurul lui Jumpei. Ramane stabilit bine?! =))

Jumpei, cautand insecte, ramane printre dune.sateanul,binevoitor,se ofera sa-i gaseasca adapost pentru o noapte, taman la vaduva care, abia astepta sa-l primeasca. papica buna, umbrela contra nisipului, ospitalitate maxima, mai putin apica..prima tentativa clara de a-l atrage in plasa a fost cand Jumpei s-a trezit dimineata cu corpul femeii gol, alaturi. imaginea este sublima. umbrele accentueaza si mai mult senzualitatea, la fel si nisipul asternut pe piele. femeia nu dormea, doar imbia barbatul...
a doua scena este aceea cand Jumpei s-a oferit sa-i scuture nisipul de pe piele, in urma furtunii. gestul sau nu a pornit neaparat din impuls sexual, a fost o reactie de compasiune.femeia, insa, a speculat si momentul s-a transformat intr-o scena erotica de toata frumusetea. camera zaboveste secunde bune pe chipul femeii si se observa clar ceea ce simte, adica placere.
a treia scena, poate cea mai intensa dintre ele, exprima atat de bine dorinta carnala a ei, incat, n-ar trebui sa se mai indoiasca cineva de mreje. ma refer la scena cand ea ii incalzeste apa pentru baie si el o lasa sa-l spele. miscarile mainilor ei pe corpul lui sunt cat se poate de graitoare si foarte sugestiv surprinse de camera de filmat.
femeia aceasta dorea sa-si recapete viata de dinainte. ocazia unica sa se intample lucrul acesta era sosirea lui Jumpei. entomologul, supus rigorilor captivitatii, a speculat cat a putut de mult aceasta slabiciune a femeii, in favoarea lui. captiv, dar constient de farmecul sau, a intrat in jocul erotic impus de femeie, dar nu a ramas definitiv cucerit, asa cum ai sugerat. eu nu am inteles in final, ca Jumpei si-ar fi gasit locul caruia sa-i apartina,intre dune, din contra, descoperirea apei, i-a dat increderea ca, poate, intr-o zi,in sfarsit, va scapa, folosind-o ca moneda de schimb.
este cumva gresit sa victimizam femeia. ea apartine locului, nu poate trai in afara lui, cu toate ca lucrul acesta presupune o munca ingrozitoare si fara sens. o scena hilara despre absurdul acestui mod de a-si duce traiul este atunci cand femeia isi numara banii stransi din caratul nisipului. ce sens are sa-i strangi, daca esti captiv intr-o groapa imensa ai carui pereti se surpa? tot ritualul acesta se desfasoara sub semnul absurdului, Jumpei realizeaza dupa cateva zile bune ca nu are alternativa pentru a supravietui decat sa care nisip alaturi de femeie. isi invoca identitatea si faptul ca are acte de stare civila, chestie care, in capcana in care a cazut, nu mai valoreaza nimic. poate de aceea el este singurul personaj din film care poarta un nume, restul personajelor, inclusiv femeia, sunt neidentificabile, poate la fel ca unele specii de insecte care asteapta sa fie descoperite de el ca sa-i poarte numele.acestea, in conduc, de la inceput si pana la sfarsit, intr-un joc absurd al captivitatii, pe care, eu, l-am asemuit si nu stiude ce ar fi o greseala, cu ritualul de intalnire si imperechere,din fascinanta viata a insectelor. sunt atat de multe elemente in film, unele mai putin sugestive, altele mai mult, care ne conduc sa facem asocieri cu insectele, cu viata lor,inclusiv acel mod de filmareaproape microscopica. eu am asemuit pana si infatisarea femeii cu aceea a unei insecte. corpul subtire si alungit, buzele groase, ochii mari...in fine, poate imaginatia imi joaca feste. si chiar daca ar fi asa, nu as regreta, fiindca filmul, in esenta, este un exercitiu pentru minte, un mod fascinant de a pune la incercare rabdarea, tenacitatea, inteligenta, dar si instinctul de conservare al omului, comparand metaforic, cu insectele.

Wow! ai dus mult mai departe paralela intre acele insecte si situatia de captivitate a lui Jumpei, ajungand la ritualuri de imperechere. Marturisesc ca e interesanta abordarea si e o latura ce se poate dezvolta. Nu m-am gandit la ea in felul acesta, dar... nici acum nu e prea tarziu.

Cat priveste "gasirea apartenentei", asta e clara si in film cat si in carte. Iar precizarile din final cand Jumpei este dat disparut dupa 7 ani arata fara niciun dubiu ca desi acum scara ramasese la dispozitia lui in permanenta, el a nu a folosit-o pentru a parasi casa, satul, dunele, ci a ramas sa isi continue misiunea kafkiana de sisif. Cel putin pentru mine, dar si alte surse pe care le-am parcurs, acest lucru este un dat.

Legat de mreje si seductie, tot nu sunt convins. Dupa ce ti-am parcurs chiar de doua ori postarea si incercand pe cat imi e ingaduit sa tin cont de faptul ca o femeie vede mult mai atent detalii de acest gen, tot nu gasesc in film referinte irefutabile care sa imi dovedeascca o astfel de uneltire din partea proprietarei pe care am numit-o in lipsa de altceva "Femeia".
E adevarat ca si ea doreste in felul ei aceasta unire, atat fizica cat si casnica, care sa dureze in timp, cu Jumpei. I-o marturiseste inca din prima clipa cand e ferm convinsa ca el va ramane pentru totdeauna. De aceea nu cred si nu simt ca Femeia mai gandeste ca e nevoie sa vrajeasca. E adevarat ca i se ofera si se ofera sa il slujeasca intocmai ca pe un sot. (chestia cu spalatul). Sincer, si cultura asta asiatica ne poate juca feste. Si spun asta din cauza faptului ca nu vad nicio clipa uluiala pe chipul barbatului. El accepta aceste lucruri ca si cand ar fi normale. Acum sincer, sa patesti asa ceva si sa vina cineva oferindu-se sa te spele si sa iti plimbe buretele pe copase, picioare, etc..., cam ce face ai pune? Insa Jumpei o ia ca pe o normalitate. Iar asta m-a surprins.
Dar din toat ce se intampla, din felul in care e tratata si accepta asta in propria casa, din faptul ca plange in prima dimineata cand goala fiind, Jumpei o atinge ca sa o instiinteze ca vrea sa plece, din aceasta lipsa de suprindere a barbatului la aceste comportamente cu tenta erotica, se vede ca si ea este o unealta a satenilor. Sau poate asa e traditia in sat. Si locuitorii care locuiesc benevol acolo isi asuma si o astfel de "petire" mai salbatica.

Revenind la insecte, acum mi-ai dat un pic lucrurile peste cap. La inceput, in afara asemanarii intre starea de prizonier si captivitatea insectelor pe care le prindea, am vazut aceasta ocupatie-pasiune care l-a adus pe Jumpei acolo, mai mult ca un pretext de introducere, de plauzabilitate a continuarii povestii si nimic mai mult. Acum insa, o sa incerc sa revad filmul si din aceasta perspectiva sa vad ce rasare.

ai extras fix secventele de dupa :
Attachment 2977
Attachment 2979
Attachment 2983
Attachment 2981
Attachment 2985
eu asta am vazut si dupa mine, imaginile inseamna "mreje". e de-ajuns sa observam pozitia femeii si privirea barbatului. ea nu dormea, carpa care-i acoperea fata, o ajuta sa ascunda lucrul acesta. intr-adevar, asiaticii au un stil aparte in exprimarea sentimentelor si in comportamentul erotic, dar lucrul acesta face parte,oricum, din personalitatea lor,sunt mult mai retinuti , mai interiorizati, decat europenii, expansivitate foarte rar am vazut. nu stiu, cred ca cel mai bine cunoaste Twinsen, lucrurile astea, doar este domeniul lui preferat (ma refer la filmul japonez).
cat priveste ideea ca femeia este victima (unealta) satenilor...mi se pare nereala. mie mi-a intrat de la inceput in cap ideea ca, femeia a vazut sosirea entomologului ca singura si nesperata sansa ca ea sa-si refaca familia dupa care tanjea. in fond, femeia suferea de singuratate, dar nici macar perspectiva ei, n-o putea determina sa paraseasca locul, fiindca, asa cum ea a martusit chiar de la inceput, apartine acelui loc, se identifica cu el.

Attachment 2987
Attachment 2989
Attachment 2991
Attachment 2993

poate nu sunt eu experta in "senzatii" si-atunci rog pe altii sa-si dea cu parerea. ce se intelege din expresia fetei?
dupa mine, a fost un moment pe care femeia il astepta demult si pe care l-a trait extrem de intens si asta nu s-a dedus dupa zgomote....

If there is no good life, then a life cannot exactly be wasted.
 

Le salaire de la peur (1953)



Iata-ma reusind sa revad unul din filmele ce mi-au bantuit gandurile de atatia si atatia ani. Desi l-am vizionat pentru prima oara cu mult timp in urma si la o varsta destul de frageda, incordarea si suspansul acestui film mi s-au intiparit in memorie cu o acuratete si o claritate cum nu multe filme au reusit sa o faca, socotind chiar si vizionarile mai recente. Revazut astazi, pelicula ramane la fel de buna, dar parca e mai profunda, ca intelesuri ma refer, decat referirea stricta la actiune pe care o aveam eu in minte.
Asadar, exonerat de atentia pe care orice privitor ar fi acordat-o firului narativ, pentru ca nu ma mai putea surprinde cu nimic, atat de limpede imi era inca filmul in memorie, am avut posibilitatea sa imi indrept analiza asupra altor aspecte ale acestei cununi a creatiilor lui Clouzot. Bine spunea zicala care s-a incetatenit printre cineasti cum ca un film trebuie vazut de cel putin doua ori inainte de a putea fi dezbatut.
Cursa, actiunea propriu-zisa, atat de faimoasa in acest univers al cinematografiei, este o chintesenta de definitii a ceea ce vrea sa insemne thriller-suspans ca si gen. Insa filmul nu se limiteaza doar la atat. El este practic o reinviere a unei lumi atat de speciale cum este cea a vagabonzilor si a acestor pierde vara, tipologii care au provocat imaginatia multor cineasta de-a lungul timpurilor. De aceea am si catalogat acest film ca fiind un omagiu adus intregii cariere a Marelui Vagabond, Charlie Chaplin.
Si astfel, intr-o introducere de aproximativ o ora, Clouzot isi arata inzestrarea si talentul regizoral prin uluitoarea lume pe care o construieste pentru, probabil cei mai liberi si mai poetici dintre pamanteni. Fara posesiuni, fara bani si de multe ori flamanzi, acesti patimasi si insetati de viata se comporta asa cum ii sta bine unui vagabond. Cheltuind orice para ce le pica in mana pe lucruri extravagante, traind clipa ca si cum ar fi ultima: merge cu taxiul cei 50 de metri pana la destinatie, totul, doar pentru ca se poate si pentru ca asa e normal in aceasta lume.
Modul in care filmul de fata reuseste sa suprinda aceste fine trasaturi atat de specifice vietii boeme a acestor oameni, poate doar capodoperele literaturii universale sa o mai fi reusit la acelasi nivel de prezentare artistica. Si e de ajuns sa pomenim de camaraderia ce ii leaga pe acesti oameni: Mario, (Yves Montand – cunoscut noua din Z-ul lui Costa Gavras), traieste pe langa Luigi (Folco Lulli), fara sa fi incercat niciun moment nici cel mai mic sentiment de recunostinta, nu ca el ar fi fost asteptat de Luigi; dar pur si simplu lucrurile in aceasta lume, intre acesti oameni se intampla si nimic mai mult, ei se ajuta fara sa astepte nimic la schimb. Apoi mai e patima cu care se bucura si se sustin intre ei acesti oropsiti ai sortii, dar care patima, se schimba intr-o clipita in cel mai pur sentiment de ura. De la a petrece impreuna pana la a-si cara pumni zdraveni uni altora nu e decat un pas.
Atentie spoiler!
Schimband putin registrul chaplian al povestii, Clouzot dovedeste ca isi intelege atat de bine personajele incat nu are inima sa le permita sa reuseasca in viata si astfel sa riste ca acesti eroi ai lui sa devina oameni obisnuiti. In aceata nota este si finalul tragic al filmului, un final normal daca este sa il raportam la felul eroului si la modul in care este construita toata aceasta lume pentru el si in jurul lui.
Ghidandu-se dupa motoul “If there is no good life, then a life cannot exactly be wasted.” si dupa ce si-a lasat protagonistul sa fie orbit de dorinta de a duce la bun sfarsit sarcina-intrecere, sarcina e mai importanta decat insasi banii care ii revin din indeplinirea ei, Clouzot ii confera personajului Mario o retragere din scena asa cum merita, triumfala si la fel de poetica ca intreaga sa existenta.

O remarcabila realizare, un film de nota 9,088.
Recomandare? Mai e cazul?

pai, din moment ce-ai scris elogios juma' de pagina, tocmai in topicul special deschis in acest scop, ce sens mai are intrebarea, pusa la sfarsit? nu era mai nimerit sa incepi taman cu ea?

"Fiului" meu iubit, Truman.
 

Truman (2015)



Cu greu reusesc sa imi gasesc cuvintele dupa asa un regal cinematografic. Mult peste asteptari, desi si acestea erau mari, filmul m-a incantat in aceeasi masura in care pana acum reuseau sa o faca doar capodoperele marilor regizori.
Un film simplu, insa direct si de-o emotie incomensurabila. Dar sa incepem cu titlul.
Acest "Truman ", care usor se poate intui ca este numele unui caine, se dovedeste, dupa vizionare, ca fiind o extraordinara gaselnita regizorala. El disimuleaza si redistribuie in doze perfecte toata aceasta drama la care vom asista pe durata celor 110 minute cat are proiectia. Cainele, ca si personaj, este destul de putin prezent in film. Poate doar ideea si dilema legata de acest patruped sa aiba o pondere mai mare. In rest, filmul are o cu totul alta directie decat lasa sa se inteleaga la o prima privire a afisului. Nota 10 pentru acest titlu!
Introducerea in film este una daca nu atipica, cel putin la fel de interesanta cum e si titlul. 5 minute si 10 secunde pana la cea dintai replica. O liniste ce sporeste concentrarea si atentia, inexplicabil si care concentrare si atentie vor fi extrem de bine folosite de catre regizorul Cesc Gay pentru a intra pregatiti in viata lui Julian, personajul principal.
Descoperirea intrigii se face gradual si iarasi o nota maxima pentru regie. Tema dramatica dezvaluita dintr-un foc ar fi taiat probabil din elan privitorului daca nu era atat de bine dozata si atat de atent inserata in naratiune.
Apoi incepe sa curga povestea si din acest moment replicile si situatiile tragi-comice se vor tine lant. Fiecare secventa ce reprezinta un conflict intre doua lumi diametral opuse are un farmec si o noblete imposibil de anticipat. Reactia la aceste ciocniri atat de simple si de dezarmante dpdv al decentei si emotiei este ca te incarca ca pe un resort si vei avea tendinta sa te ridici din fotoliu si sa aplauzi indelung dupa fiecare schimb de replici dintre cei 2 protagonisti, in special la cugetarile lui Julian, un gen de individ "pe cale de disparitie" asa cum ni se si spune in film ca ar fi.
Si ca sa nu divulg nimic din subiect si conflict, o sa incerc sa vorbesc cat mai vag despre acele situatii limita in care personajele secundare si cu precadere Tomas, prietenul lui Julian inca din copilarie si care acum s-a reintors din Canada, sunt puse mai pretutindeni. Acele imposibilitati de exprimare, acele "fara replica" care tradeaza neputinta si emotia dureroasa ... superbe! Nimic nu s-ar fi potrivit mai bine decat acele balbe si acele taceri usor jenante.
Spuneam la inceput ca filmul se remarca prin simplitate. Nu are cadre simbol asa cum ne-au obisnuit teoreticienii cinemaului, nu are replici ce transcend dpdv filosofic, nu are maxime de viata de tipul axiomelor sau aforismelor. Totul este normal, nicidecum banal, dar normal si firesc; poate chiar nobil daca e sa privim atent acest tip de comportament.
Modul acesta de exprimare atat de lipsit de artificialitate este exemplificat de replica din restaurant: "Stii de ce te evita oamenii? Pentru ca nu stiu ce sa iti spuna in aceste momente. Pentru ca mirosi ... " specific... (o sa punem noi pentru a nu face spoiler).
Finalul este in nota filmului. Imprevizibil, frumos, chiar perfect pentru o astfel de pelicula.
Concluzie: Un film superb, o mare realizare si ca sa folosesc un cliseu des utilizat in descrierile de film, dar usor adaptat cazului de fata, o sa spun ca este: nu probabil, ci "cu siguranta unul dintre cele mai bune filme ale anului 2015".

Ps. Un film despre inevitabil, despre normalitatea de care nu ne place sa ni se reaminteasca si din care lipsesc frustrarile, problemele sistemului corupt sau ticalos si alte mizerii de acest gen. Iata ca se poate si fara..., iar rezultatul ...? Nota 8,34!

ei, gandeste-te cum ar fi sa ai un catel aproape identic cu cel din film si sa cunosti pe pielea ta, cat de greu este sa te desparti de el, chiar si pentru o zi, daramite pentru totdeauna...
eu l-am vazut pe Ricardo Darin in cateva filme, dar in rolul acesta, chiar s-a deschis spre public cu o sensibilitate extraordinara. in ultimii ani a incaruntit bine si chestia asta i-a oferit un avantaj in a da un plus de expresivitate in interpretarea personajului. oarecum, tema nu este noua, am mai vazut filme in care protagonistul sau protagonista stiu ca sufera de cancer in faza terminala si evident, exista intotdeauna reactii contradictorii, dar si normale, atat de firesti, de emotionante..
in fata mortii, oamenii renunta la etichete, la complezenta. in final, ajung sa se resemneze, dar cred ca cel mai dureros pentru ei, nu este constienta mortii iminente ci, regretul ca provoaca suferinta celor pe care ii iubesc si le sunt alaturi,cu un soi de compasiune similara cu aceea din film. intotdeauna subiectele de genul acesta ating corzile sensibile si pana la urma, chiar daca in urma vizionarii, ramai cu o umbra de pesimism pe fond tragic, tot e bine, fiindca, ai primit o lectie buna, una care tine de educatie si de umanitate, iar pentru lucrul acesta, Truman merita toata aprecierea din lume.

asa e rvn. Darin aici este practic actorul-pacient innascut. E perfect. Putin neingrijit, usor slabit, grizonant asa cum spuneai si toate astea ii dau o aliura de om imbatranit inainte de vreme, sau cel putin mai imbatranit decat varsta reala. Totul e perfect la el.

Legat de caine, sincer, nu imi plac aceste animale. Iar filmul de fata m-a bucurat ca nu a pus accentul aproape deloc pe patruped. Scena despartirii din final, de care aduci aminte, este practic umana. Nimic teatral, doar o privire aruncata inapoi spre cel ce i-a fost companion pe toata durata vietii. O scena curata si natural-sensibila. E practic intruchiparea unui prieten adevarat.

Ca mai sunt filme de gen, da! E a devarat. Insa acest film are ceva aparte. O luciditate si niste situatii absolut firesti, .. dar, paradoxal, geniale. Scena din restaurant, sau mai bine zis scenele din restaurant. Sunt chestii cotidiene. Nimic nu pare rupt dintr-un scenariu. Cine in viata asta nu s-a confruntat macar o data cu situatia de a fi ignorat, desi a fost observat in prealabil, de catre un cunoscut? Insa in film, rezolvarea acestui conflict secundar, de moment, este ... dumnezeiasca. Apoi cealalta situatie... la fel. O transpunere in scena ... cum rar iti e dat sa vezi in filme. Superbe aceste momente si nota 10 pentru scenaristul care si le-a imaginat in asa maniera.

Apoi situatiile si discutiile aparent banale despre moarte, despre bani, despre prietenie, despre infidelitate, despre familie, etc. Totul, asa cum spuneam, aparent banal, cotidian. Dar, avand in subconstient motivul declansarii conflictului, aceste discutii capata un caracter filosofic. Dar nu o filosofie de manual, stufoasa si semiaccesibila. Ci o filosofie cu un profund caracter practic si de o profunzime iluminatoare.

In concluzie, pe mine nu subiectul m-a marcat. Ci personajul Julian. Modul lui de a se impaca cu lumea, de a rezolva situatiile intr-o maniera sincera si corecta, atentie insa, ne resemnandu-se. Onestitatea combinata cu un orgoliu de om cult. Artistul care nu abandoneaza ci isi accepta destinul. Ce film frumos... 8->

asa cum ai obervat si tu, tema nu este impresionanta, ci maniera in care scenaristul si cei doi actori, au reusit s-o readuca in atentia publicului.
tot legat de caine, am gasit de cuviinta sa scriu doua-trei vorbe, din postura cunoscator al acestui gen de relatie: caine-stapan, care n-a fost deloc subiectul principal al filmului, desi, titlul, ar putea sa ne induca in eroare. nu am simtit, cum spuneam si spuneai si tu, greutatea unei drame aproape exclusive,pe fondul acestei relatii, dar eu am perceput-o, undeva, in adancul sufletului, fiindca, la randul meu, am o relatie speciala cu patrupedul meu, care, culmea, seamana leit cu Truman. cainii sufera de loialitate totala, daca sunt tratati cu dragoste de catre stapan. loialitatea cainelui, pe de-o parte si sentimentul ca nu va putea sa-i gaseasca un stapan care sa-l iubeasca asa cum a facut-o el, ii provoaca lui Darin o mare neliniste, aproape o durere. desigur, neliniste similara ii provoaca si despartirea de fiul sau, dar mi s-a parut ca vizavi de el, s-a linistit, fiindca relatia cu fata aceea il va ajuta sa suporte mai usor durerea provocata de moartea tatalui sau.
copiii cresc, iti construiesc propriul univers, isi intemeiaza propriile familii, nu raman neconsolati. in schimb, in cazul lui Truman, chiar avea nevoie sa stie ca i-a gasit un loc la fel de bun, asa gandea sa-si lase treburile in ordine.. chiar daca relatia stapan-patruped, n-a excelat, eu am simtit emotia momentului de cumpana, dar, cum spuneam, am simtit-o din perspectiva propriei mele experiente. nu ai idee cat pot fi cainii de sensibili in astel de situatii! sunt in stare refuze mancarea de dorul stapanului. eu asa ceva, nu stiu daca as putea suporta. nu mi-am pus niciodata problema mortii mele, inaintea cainelui. ei bine, filmul asta m-a pus sa ma gadesc la aceasta posibilitate si am ajuns la concluzia ca voi simti exact ca Darin.

foarte corect punctat. Cred ca pentru prima data sunt 100% deacord cu ceea ce ai scris. Poate chiar cu ceea ce a scris cineva po forum :))

Si apropo, stii ce m-a surprins placut la aceasta ecranizare? Faptul ca am impartasit si eu durerea lui Julian. Si nu doar durerea ci intregul zbucium. Totul. Desi nu iubesc cainii decat la un nivel de toleranta, ceva m-a facut sa pot experimenta pe pielea mea intreaga suferinta a lui Julian. Unidirectional e adevarat; adica doar din pdv al stapanului nu si al patrupedului, dar totusi... E o performanta trebuie sa recunosc.

Uite, de exemplu Hachiko: A Dog's Story (2009)... nu m-a atins defel. Am inteles, sau macar am incercat sa inteleg atasamentul, loialitatea, care dupa parerea mea, ulterior s-a transformat in rutina, in instinct animalic. Dar durere, suferinta, agonie... deloc n-am resimtit.

Suferinta unei intregi natiuni.
 

un film ce se potriveste perfect momentelor de sarbatoare pe care tocmai le parcurgem.



Voskhozhdeniye (1977) aka The Ascent



Multi critici de film considera Idi I Smotri (1985) aka Come and See, ca fiind “Cel Mai Bun Film despre Razboi”. Mai mult ca sigur ca nu au vizionat si aceasta productie a regizoarei Larisa Shepitko. Si spun ca nu au vizionat-o, deoarece la niciunul dintre ei nu am gasit vreun review sau macar vreo parere exprimata despre Voskhozhdeniye (1977) aka The Ascent.
Diferenta dintre filmul de partid Come and See si aceasta capodopera, The Ascent e uriasa. Au in comun doar tematica razboiului si limba tarii de origine: rusa. In rest, nimic.
Filmat curat, de o claritate si cu o viziune ce ii rezerva spectatorului rolul liberului arbitru, Urcușul nu isi propune sa manipuleze sau sa ghideze mintile mai emotive spre o anumita intelegere a sensului celor vazute pe ecran. Corecti pana la capat, trebuie sa admitem totusi ca apar mici elemente care pot sa ridiculizeze intentionat o persoana, o tabara; aici cea germana, e clar. Dar astea sunt impuneri ale regimului, ale cenzurii. Era imposibil sa nu existe. Din fericire aceste elemente se regasesc ba intr-o vestimentatie mai excentrica, ba in niste zambete malitioase sau ingamfate; chestii care nu schimba viziunea sau modul de exprimare.
Insa filmul regizoarei ruse compenseaza cu varf si indesat aceste mici obligatiuni prin introducerea elementelor tarkovskiene. O viziune Hristica atat de evidenta ca aici poate doar Dreyer sa mai fi fost capabil sa exprime. Toate prim-planurile cu personajul Sotnikov, (Boris Plotnikov) sunt iconografice. Pronuntarea numelor-simbol din biblie uluieste. E imposibil sa un te intrebi cum un film cu astfel de trimiteri evidente a putut sa vada lumina proiectie intr-o tara atat de obtuza ca viziune.
Filmarea fara culori este unul din eleméntele cheie de amplificare a emotiei. Este fundamentala. (asta ca tot se dezbatea pe aici o astfel de maniera de filmare autohtona si mai ales oportunitatea folosirii ei; acest film rus e un exemplu de “asa da”) Practic in cazul de fata, o filmare in culori ar fi ster toata aceasta suferinta a unei natii intregi. Ar fi colorat tot acest registru tragic si ar fi fost inacceptabila.

Si ca sa nu rapesc din placerea vizionarii celor care vor dori sa fie coplesiti de aceata capodopera cinematografica, o sa ma refer general la o situatie particulara ce apare in film, aceea a obtinerii de informatii. Probabil una dintre cele mai intunecate parti a oricarui razboi este aceasta linie inexistenta intre tradare si nestiinta. O singura dovada este acceptata ca si garantie a adevarului celor spuse si anume “daca ai fi murit atunci si acolo”. Faptul ca ai supravietuit unei astfel de intalniri nefaste, fie ea chiar si intamplatoare, iti aduce mai mult ca sigur o pedeapsa capital din partea alor tai. Ingrozitor si dureros acest truism al razboaielor de pretutindeni.

Concluzie: Recomand acest film monument, tuturor celor care iubesc cu adevarat cinemaul de calitate. Nota 9,08!

un film ca a acesta trebuie privit si inteles din doua unghiuri. primul, ar fi acela al timpului (anului), cand se petrece actiunea. al doilea, ar fi anul in care Shepitko realiza aceasta "capodopera", cum ai numit-o, cu un entuziasm usor exagerat, dar, ma rog, asa se intampla atunci cand suntem inca sub "hipnoza" vizionarii recente a unui film care ne marcheaza emotional.
nu stiu cat de mult se poate incadra "The ascent" in cate goria filmelor pure de razboi. nu am vazut transee, nici vorba de obuze aruncate peste tot si nici de fum gros ca ceata, prin care abia se intrezaresc resturi de carne sfartecata. nu am auzit gemete de durere, nu am vazut raniti adunati de pe campul de lupta,nu am vazut nici un tanc inaintant cu senilele,calcand pe cadravre. si-atunci, unde-i razboiul?
actiunea se petrece,insa, in vremea razboiului, in vremea celui de-al doilea razboi mondial, la inceputul ofensivei germane spre rasarit, cand Rusia era o tara macinata de razboiul de civil si teroarea lui Stalin. armata germana, incerca sa controleze un teritoriu imens si ostil. pe langa iarna grea (excelent redata alb-negru in film), trebuia sa infrunte si opozitia populatiei din zonele ocupate. cred ca toti am vazut filme despre ocupatia germana in Franta si rezistenta franceza, de exemplu, ca sa fac o comparatie tematica, insa, vazand "The ascent", mi-am dat seama ca, in filmul rusesc, aproape ca nu exista nici un fel de cosmetizare. nu ma refer aici la falsificarea istoriei, ma refer la realizarea cinematografica, pornind de la imaginea alb negru, atat de inspirata, mai ales pentru crearea senzatiei autentice de iarna siberiana, de moarte, de foamete, de viata grea in vreme de razboi si terminand cu simbolistica multor secvente, in special acelea in care apare chipul personajului principal.
din acest punct de vedere, filmul mi se pare remarcabil si este normal sa-ti pui intrebarea, cum a fost posibila realizarea lui in plina epoca comunista, mai ales in Rusia? intr-adevar, exista ceva asemanari cu stilul lui Tarkovski, deatlfel, "Stalker" si "The ascent" au in comun un actor(nu ca ar fi relevant), si daca nu ma insel, au acelasi an de aparitie. e clar ca exista in Rusia, la acea vreme, o tendinta de reconciliere, poate o perioada de acalmie a masinii decenzura, controlata, evident, cu un scop,de la Kremlin.mi-a ramas intiparit in minte, cum s-a prezentat Sotnikov in fata anchetatorului, in dimineata executiei. ultimul lucru spus, "sunt bolsevic.", cred ca a fost esential pentru definirea, propagandfistic vorbind, a eroului de razboi care nu tradeaza nici mort (sau ars cu fierul inrosit). cliseul e prea evident si, sincera sa fiu, are tendinta, cumva, sa plictiseasca, parca nu mai emotioneaza, desi, sunt convinsa ca,istoria adevarata, a insemnat mult mai multe orori, de neimaginat...

ma bucur ca "intr-un fel", ti-a placut acest film rvn. Ai gasit multe defecte pe care eu nu le-am identificat ca atare si cu care, sincer, nu sunt deacord.
Eu nu am scris nimic de zapada si iarna pentru ca ma lungeam la infinit. Sunt atatea de spus incat as fi speriat cu dimensiunile review-ului daca punctam tot ce aveam in minte.
In schimb am pus o imagine sugestiva si care are acea melodicitate a ghietii asa cum se aude ea in film... Plus ca am vorbit de filmarea in alb negru care este un must in cazul de fata si datorita anotimpului pe care il surprinde.
Dar nu este siberian... actiunea se petrece in Belarus din cate tin eu minte. Tot aia... Mult frig.

Ca nu e un film despre razboi... dpmdv este aiurea sa discut. Chiar TCM-ul il cataloga drept unul dintre cele mai mari filme cu aceasta tematica. Pe aceeasi logica nici Schindler's List nu are nimic de-a face cu tema. Nici La vita e Bella. Daca ai vazut Come and See, atunci ce spui despre ala? Si ala are titulatura de Cel Mai Bun in materie. E adevarat ca la inceput are acea secventa din padure in care cad bombe, dar de acolo inainte... nimic. Si tot aici ce mai spui de manipulare? Este palpabila este opaca, intr-atat de fortata e. Si totusi, filmul este vazut cum iti spuneam.
Plus ca in cazul de fata ai un inceput in forta. O fuga sub ploaia de gloante... Oameni care cad secerati, foc de acoperire, tot tacamul. Si o alta scena, cea a ranirii lui Sotnikov in care gloantele zboara pe deasupra camerei. Un vajait morbid, o senzatie de groaza extraordinar obtinuta doar prin aceste suieraturi. Daca nici asta nu e razboi.... atunci care? Tancuri, avioane, submarine... nu e nevoie sa apara. Actiunea se petrece intr-un sat uitat de lume...

Legat de manipulare... e cam fortata acea rupere din context ..... Erau doua elemente de care trebuia sa se tina cont in judecarea acelei scene. 1. era credinta in directia politica a tarii, una extrem de puternica in randul populatiei, sa ne aducem doar aminte cum a luat nastere aceasta miscarea si ce aport a avut ea in randul populatiei, sustinere care a salvat rusia de la pieire; si 2. era acea incercare de a-l determina pe calau, prin inducerea unei stari de ura si nervi, sa il socoteasca singur vinovat doar pe Sotnikov.

nu am negat ca este film de razboi. am spus "nu stiu". am vrut sa spun ca actiunea filmului, la un moment dat, a deviat de pe drumul spre linia frontului. de-aia m-am si referit la "vremea razboiului".
daca nu ma insel, este vorba exact de anul 1941. tatuca Stalin, deja omorase destui dintre cei care se opuneau regimului, sau chiar daca nu se opuneau, nu-l ridicau in slavi. in mod paradoxal, tavalugul masinii de razboi germane, a insemnat pentru acesti oponenti, scaparea. oricum, nu ar fi scapat, fiindca Stalin, dupa cum se stie, i-ar fi acuzat de tradare, daca ar fi fugit din fata dusmanului. ingrozitoare soarta a popoarelor fostului imperiu tarist! sa fie nevoite sa aleaga intre doi calai.....
filmul nu pune accent pe lupte, pe strategii tactice de castigare a lor. filmul se concentreaza in mare parte pe redarea unor evenimente tragice colaterale, evenimente care s-au desfasurat cu repeziciune si al caror final tragic era de asteptat. miza este mancarea. ea a fost pretextul punerii in scena a scurtei, dar dramaticei "aventuri" a celor doi soldati. totul este amplificat de atmosfera sumbra si de isteria femeii,care fusese despartita cu brutalitate de copiii ei. totul se desfasoara dupa scenariul clasic al luptei de rezistenta impotriva dusmanului, finalizata, evident, cu moartea partizanilor (in cazul acesta), pedepsiti fara drept de apel, cu concursul colaborationistilor. asta-i scheletul filmului, sper ca esti de acord cu mine si cred ca nu este diferit de al altora cu aceeasi tema. ceea ce il diferentiaza de ele, este modul iconoclastic de a reda sfarsitul si apreciabila asemanare cu stilul lui Tarkovski. tocmai de aceea am atras atentia si asupra anului 1977, fiindca ar fi fost imposibil ca regizoarea sa nu fi imprumutat nimic din arta lui, mai ales ca Tarkovski era considerat un simbol.

Curajul si talentul de a lupta. O Larisa Shepitko de necenzurat.
 

Krylya (1966) aka Wings (1966)



Wings este fimul care o plaseaza pe Sepitka in randul ilustrilor opozanti ai regimurilor totalitariste atat din fosta Uniune Sovietica cat si de pretutindeni.
Filmul Aripi este un real mainifest impotriva incolonarii si uniformizarii indivizilor. Regizoarea rusa nu are rival in ceea ce priveste claritatea mesajului, nici macar printre ilustrii sai colegi de breasla, contemporani cu ea si de la care este banuita ca s-a inspirat. Cu siguranta ca unele sloganuri sau tendinte le-a preluat si au influentat-o, dar atitudinea sfidatoare si convingerile sociale pe care le exprima prin aceasta pelicula si un numai, e evident ca sunt adanc inradacinate in fiinta tinerei regizoare de nici 28 de ani la momentul cand se lansa acest film.
O claritate a mesajului si o opozitie fatisa, de un curaj inconstient fac din aceasta productie un strigat pro libertatea de gandire si libertatea propriilor alegeri; de viata intru libertate practic.
E adevarat ca discursul este construit oarecum feminist. Filmul are in persoana protagonistului o femeie la urma urmei. Dar nu cred ca doar aceasta latura a societatii, mai oprimata e adevarat, este analizata in acest film. Apare in film prezentata acea situatie de-o absurditate imposibil de inteles pentru generatiile actuale, de a nu avea voie sa intri intr-un restaurant dupa ora 6 daca esti femeie si esti neinsotita si care situatie incarca suplimentar tasul balantei reprezentat de pozitia femeii in societatea rusa, fata de cel reprezentat de ingradirile si constrangerile barbatilor, dar discursul ramane per ansamblu universal valabil si reprezentativ pentru societate ca intreg.
Universalitea revoltei rezulta si din discutiile eroine cu fostii camarazi de arme, discutii in urma carora afla ca si acestia sunt la fel de limitati in alegeri ca si ea.
Desi analiza psihologica este una dintre cele mai reusite din cate ti-e dat sa vezi realizate vreodata pe ecran, eu un ma numar printre persoanele carora li se adreseaza aceasta productie. As compara efectul produs de vizionare acestui film cu cel incercat in urma vizonarii unora dintre episoadele Dekalog-ului (1989) lui Kieslowski. Pur si simplu un au dinamism si actiune care sa ma implice suficient. Sunt doar analize profunde ale trairilor, sentimentelor si emotiilor personajelor pe care le zugravesc. M-ar fi multumit si un subiect cu o actiune subanteleasa, latenta, dar sa fie din afara framantarilor protagonistilor, exterioare si oarecum independente lor. Pe cand aici, intreaga atentie cade asupra efectului unui cotidian rutinat ce erodeaza incontinuu persoane neimplinite.
O scena mi-a atras in mod deosebit atentia: acel zbor frant al “pasarii de otel” care da tarcoale perechii iubite cand aceasta se prabuseste din inaltul cerului. Acea pendulare tragica, acea incercare de a anula ireversibilul este sfasietoare. Nu cred ca o alta scena ar fi putut avea un impact mai dureros si mai trist decat cea folosita. Indiferent daca s-ar fi prezentat oameni daramati de durere, lacrimi sau suferinta, efectul un putea sa fie pe masura celui prezentat aici prin acest zbor de insotire pe ultimul drum.
Recomand acest film in special celor care doresc sa asiste la o incursiune in strafundurile psihicului omenesc, care doresc sa experimenteze sentimentele de revolta impotriva unei oranduiri nedrepte si de ce nu, celor care apreciaza un film ce instiga la dorinta de libertate.

Nota 8,00! Intr-o oarecare masura acest film e un avant la lettre a celebrului Pink Floyd The Wall (1982).

filme bune
 

Zeii din egipt este un film bun zic eu ce merita urmarit.

O Carte a Junglei parca desprinsa din imaginatia noastra.
 

The Jungle Book (2016)



Pentru ca am vazut comentarii in care pretiosi utilizatori fac trimitere catre filmul "bun ca vinul vechi" din 1942, indiferent de ce spun aceste personaje care se erijeaza in luptatori anti sistem, anti studiouri sau carora le miroase blockbuster-ele, in aceasta adaptare avem un exemplu evident ca se pot face productii de calitate si in sistem corporatist si cu foarte multi bani. Si ca nu doar clasicele filme merita atentia noastra. (un paradox daca stai sa te gandesti ca la vremea lor, toate aceste clasice ale timpurilor noastre si care sunt preferate de simandicosi, au fost la randul lor blockbuster-ele vremurilor trecute). Dar asta e prea mult de inteles pentru acesti speciali care sunt altfel.
Fara nici un dubiu aceasta adaptare este cea mai buna, facuta dupa celebra carte aparuta acum mai bine de 70 de ani. Accentul este pus preponderent pe micul brotacel si mai deloc pe animalele din jur, pe mediul luxuriant, pe umor de umplutura sau pe alte actiuni adiacente povestii. Se renunta in totalitate la partea cu reintegrarea puiului de om intre semenii sai, dar asta se face din lipsa de timp. Toate eforturile converg spre a se contura un personaj uman simpatic si foarte real, aflat intr-un mediu total ostil si neobisnuit. Iar rezultatul final este superb.
Folosind ultimele tehnologii in ale animatiei digitale, filmat 100% in fata deja celebrului ecran albastru, pelicula se simte si se traieste la tensiune maxima. Pacat de toate acele urmariri cum e si cea care deschide filmul, care pana la un punct e bine plasata si alcatuita, dar spre sfarsitul ei si nu doar a acesteia, mai sunt si altele asemenea curse, cand tensiunea atinge apogeul, urmarirea aluneca spre horror, iar micutii sunt realmente ingroziti de viteza cu care se desfasoara actiunea, de sunetele care sunt dintre cele mai sinistre si de aparitia brusca sub o prezentare de-a dreptul fioroasa a diferitilor pradatori. In prima secventa este Bagheera in situatia bestiei si asta lasa urme adanci in mintea copiilor.
Totusi, cu putina consiliere si cu ceva cola si pop-corn, cei mici reusesc sa-si revina din sperietura si reusesc chiar sa se bucure in continuare de un live action pe masura asteptarilor.
E obligatoriu sa vorbesc si despre atentia la detalii pe care filmul o arata din plin. Animale care se misca de parca am fi la cativa pasi de ele si in mediul lor natural, un Shere Kha cu cicatrici si care este aproape palpabil, Baloo, maimutele, albinele, sarpele Kaa, totul pare aievea.
Mowgli, pustiul, este cea mai reusita intruchipare vazuta pe ecran, atat animata cat si personificata a acestui erou de poveste. Cu o carisma si o franchete dezarmanta, specifica copiilor prodigiosi ai hollywood-ului, beneficiind de un machiaj senzational, (acele cicatrici pe care logica ne spune ca ar trebui sa le aiba un pui de om care a crescut in salbaticie sunt efectiv traumatice daca stai sa le privesti cu atentie, atat de reale par), pustiul junglei este adorabil si totodata foarte independent, parand oarecum matur si foarte puternic psihic. Nici o clipa nu tradeaza vurnerabilitate sau nu starneste mila. Cade dar se ridica imediat, lupta pentru ceea ce ii apartine si domina prin agilitate si dexteritate totul in jurul lui, de la animale pana la natura.
Beneficiind de un mesaj foarte pozitiv, avand o duritate medie sau putin peste cea normala la care ar trebui sa asiste un copil de 9-11 anisori, beneficiind din plin de ajutorul tehnicilor moderne de filmare-editare, filmul este unul bun. Chiar daca povestea este cunoscuta si rascunoscuta, marturisesc ca nicio clipa nu mi-am pus macar problema anticiparii scenei viitoare, iar asta e un rezultat remarcabil pentru o re-re-reecranizare.
Nota 7,53! Merita vazut si chiar revazut in cinema. 3D-ul este nefolositor si inutil. Cam ca la Avatar (2009) . Actiunea rapida si viteza miscarii camerelor fac ca efectul de adancime sa fie anulat. Plus ca am sesizat o multime de ne-suprapuneri care deranjeaza incredibil de mult si care sunt cu duiumul la orice cadru, nicidecum sporadice cum spunea un critic autohton.
Ps. Apar si celebrele cantece din animatia din '67 ca un omagiu adus acelei productii, asa ca nostalgicii vor avea un motiv in plus de placere in vizionare.

ai dat unui film nici bun nici bun (asta-i exprimarea ta) o nota mai mare decat unora de aici.
common sense, where are you?>:)

cu subiect si predicat reivan, ca sa ma pot apara sau corecta, dupa caz. :D
Numai cine nu scrie nu greseste.

A 11-a porunca: Sa nu judeci!
 

Dekalog (1989)



Intregul ciclu de 10 episoade ce formeaza Dekalogul lui Kieslowski se ghideaza dupa acest simbolic indemn: Sa nu judeci!
Filme despre viata, as indrazni sa spun chiar despre viata noastra a tuturor; aceasta realitate este probabil si cauza primului feeling pe care il resimti atunci cand pasesti in lumea cenusie a acestui cvartal oarecare al Varsoviei si anume frustrarea.
Obiectivitatea "rautacioasa" in aparenta, data de distantarea regizorului fata de personaje, lasarea lor in voia sortii te fac sa simti ca esti dator sa intervii, sa le ajuti cumva; lucru imposibil desigur si asa apare frustrarea despre care vorbeam. E aceeasi senzatie pe care o traiesti cand, privind in jur la toata suferinta si inegalitatea din lumea ce te inconjoara, ridici privirea spre cer si ceri socoteala divinitatii pentru toată această injustețe. Raspunsul bineinteles ca nu vine niciodata; cel putin nu explicit. Rezulta dar că si Kieslowski, prin aceată "muțenie" in fata dramelor oamenilor filmelor sale este un fel de divinitate pentru propriile-i personaje.
Odatat ce incepi insa sa intelegi maniera in care se spune povestea si semnificatia ei tainica, diferita de la individ la individ, deznadejdea ce te-a cuprins la inceput se disipeaza iar frustrarea dispare pentru totdeauna. In fond, regizorul este si scenaristul si deci naratiunile prezentate sunt modelate asa cum a voit Kieslowski insusi; nici vorba sa fi fost neutru sau nepasator asa cum lasa sa se creada.
Viata, caci ea este importanta in film, se regaseste si in ciocnirile dintre personajele unor episoade distincte. Ciocniri fortuite in lift, la ghiseu sau la coada, totul creaza o cursivitate si o vecinatate atat de fireasca privitorului incat il transforma din simplu spectator intr-un vecin si locatar al unui apartament din acele blocuri. Aici se produce, asa cum imi place mie sa-l numesc, "efectul Kieslowski" care consta intr-un fel de resuscitare la viata a oricui priveste si asculta mesajul filmului. Ti se infiripa o altfel de intelegere, mai profunda decat pana atunci a tot ceea ce inseamna seaman. Dupa acest moment o noua intalnire in ascensor, un nou drum la oficiul postal sau o alta asteptare la rand iti va deschide ochii spre toti acesti necunoscuti de care te loveai pana mai ieri fara sa constientizezi sau sa-i observi macar dar pe care de acum ii vei vedea cu alti ochi.
Pentru a reusi un asa grad de empatie, Kieslowski elimina tot ce nu este esential transmiterii trairilor personajelor sale. Procedurile judiciare, problemele administrative sau convingerile politice nu sunt introduse in film pentru a nu distribui atentia privitorului si catre lucruri ce nu ii raspund la intrebari.
Tot din acest motiv apar si acele blackout-uri, acea senzatie de salt in montajul firului narativ, cand constatam ca se sar partile intermediare din poveste. Ele nu ajuta la o intelegere mai buna a temei, deci nu sunt esentiale.
Interesant este modul de selectare a personajelor. Sunt firi izolate si intr-o mare masura singuratice. Folosind practic prototipuri, regizorul spera ca prin povestea acestora noi sa descoperim viata reala sau sa ne descoperim pe noi insine in viata de toate zilele. Asa cum spuneam si cum insusi declara, el nu trage concluzii, nu discuta probleme de morala si nu judeca. Doar pune intrebari si arata toleranta si compasiune.
Dumnezeu ca si notiune nu este unul de tip tarkovskian, ecleziastic. Omul a carui univers este prabusit, rapus de vina, sententiat de societate, condamnat de justitie si macinat de propria lui constiinta, va cauta un alt om, care sa-l inteleaga si, compatimitor in cea mai sincera forma, sa nu-l judece. Un astel de reper si punct de sprijin devine dumnezeu pentru cel in suferinta. Iar Kieslowski nu se oripileaza nici de crima, nici de moravuri usoare si nici de adulter sau autosuficienta. El isi acompaniaza protagonistii si ii intelege. Se poate face o corelatie intre regizor si persoana misteriosului observator ce apare in momentele cumpana ale povestirilor dar si imediat dupa deconspirarea punctului culminant si care aratand ca desi intelege tensiunea momentului si importanta lui, alege sa ramana neutru si sa nu intervina. (exluzand singurul moment cand transmite un mesaj explicit, in episodul 5, la acel schimb de priviri in care fixand cu privirea si fiind privit la randul lui fix in ochi de catre Lazar, clientul taxiului, necunoscutul da din cap dezaprobator).
Multe ar mai fi de spus despre aceasta serie tv, semnificatiile dar si lamuririle aduse de insusi Kieslowski incita la noi si noi interpretari generale si mai ales particulare. Nota 10, pentru simplul motiv ca mai mult nu se poate acorda.

Ps. Prapastia reflectiei in care m-a arunca fiecare poveste nu mi-a permis sa vizionez mai mult de un episod pe zi. Nu stiu de ce dar am constatat cu surprindere dupa ce am terminat de vazut toate episoadele, ca un singur episod ma incarca in asa masura incat un alt exercitiu tot atat de tulburator pe parte emotiva nu ar mai fi incaput.

Disonanta dintre firea omului si scopul creatiei.
 

Werckmeister harmóniák (2000)



Inainte de a viziona aceasta realizare exceptionala, orice cinefil trebuie sa inteleaga in prealabil filosofia regizorala a lui Bela Tarr legata de "timp" si "evenimente"; ca despre titlu peliculei si trimiterea la opera lui Andreas Werckmeister ni se dau destule detalii in film. Intelegerea teoriei armoniilor reprezinta un plus dar nu este capitala in incercarea de a descrifra mesajul proiectiei; ferice de cei inzestrati cu o asa sensibilitate si capabili sa desluseasca astfel de taine ce pentru mine vor ramane ferecate pe vecie.
Faptul ca "nimic nu se intampla cu adevarat" si ca "doar timpul este genuin si real", este esential de insusit, asa cum spuneam, de oricine vrea sa ia contact cu universul tenebros al lui Tarr. Si iarasi o sa fac referire la propria-mi persoana si o sa spun ca pe mine m-a indepartat aceasta doctrina pe care regizorul o transpune in imagini si ca intr-o oarecare masura mi s-au diminuat sansele de a intelege si simti pe deplina dimensiunea reale a acestei creatii. Sunt genul care cauta actiunea, fiind in fond un impatimit al naratiunii, (chiar si a celeia ce se consuma mocnit cum e cazul lui In the Mood for Love), in orice creatie artistica pe care imi propun sa o parcurg, fie ea literara, cinematografica sau teatrala.
Dar chiar si asa, cazul de fata este unul aparte. Indiferent daca este sau nu pe gustul tau, Werckmeister Harmonies se impune ca o realizare de o autenticitate de netagaduit si cu o valoare inestimabila.
In ciuda elementelor apocaliptice cum sunt plagile care par ca au lovit orasul sau cazul disparitilor familiilor intregi si a lespezilor din morminte, filmul este mai mult unul al inceputurilor decat unul al sfarsitului, lucru revelat in final cand ura se preda in fata nevinovatiei, a neputintei si a goliciunii. Balena, un animal fabulos pentru oamenii limitati ai micutului oras care nici macar nu isi pot imagina o astfel de creatura ca fiind reala, capata proportii demonice, devenind un monstru prevestitor al distrugerii, acel rau primordial aidoma Leviatanului biblic. Intrarea in oras a imensei structuri care gazduieste aceasta bestie neinsufletita este pe cat de poetic ecranizata, pe atat de terifianta. Acea umbra care acopera cladirile strazii principale, intunericul ce acapareaza orasul nu poate prevesti decat un dezastru.
Evenimentele prezentate doar aluziv, nefiind precizata nici sursa ce declanseaza isteria nici motivul pentru care se starneste rascoala, sau macar revendicarile protestatarilor ori orice alt detaliu, nu dauneaza filmului atat pe cat s-ar crede pentru ca deosebirea intre acest lungmetraj si oricare altul este ca Werckmeister Harmonies mai mult se simte decat se intelege. Este un film al starilor si al atmosferei.
Si din toata aceasta atmosfera rezulta un acting nepamantean. Dpmdv este cea mai buna interpretare ever. Janos (Lars Rudolph) este desavarsit in tot ceea ce transmite. O redare mai umana a sentimentelor si a starilor prin care trece personajul sau e imposibil de imaginat. Si unde mai pui ca stilul de filmare cu toate acele cadre lungi, (sunt doar 45 de cadre in tot filmul, ceea ce face ca durata medie sa ajunga la 3 minute si 13 secunde/cadru), pun in dificultate actorul care trebuie sa isi mentina mimica si starea o perioada indelungata. Secventa mersului spre piata a celor doi barbati de exemplu, Janos alaturi de unchiul Gyorgy (Peter Fitz), transmite emotii atat de profunde incat niciun text sau dialog din lume asta nu ar fi reusit sa zugraveasca un astfel de tablou ca cel al mersului celor doi.
Concluzie: O capodopera in primul rand ca stil dar si ca exprimare, o poezie in alb si negru ce nu poate sa nu trezeasca demonii din fiecare. Omul este dezgolit si prezentat asa cum e el in realitate, rau, demonic, capabil sa nasca monstrii, dar si capabil sa reintre in armonie cu Cel ce este iubire si care L-a creat pe el din dragoste. Nota 9,28!

Importanta documentarii din cele mai bune surse. Informatii, nu pareri.
 

Niwemang (2006) aka Half Moon



Un film revigorant ce a venit ca o alternativa atat la filmele hollywood-iene cat si la cele europene. Un alt aer, o alta scoala si nu in ultimul rand, o alta lume ce ne este prezentata in pelicula regizorului iranian, Bahman Ghobadi.
Marturisesc ca desi mi-a placut atmosfera, povestea, tensiunea si umorul filmului, am avut o mica rezerva in ceea ce priveste nuanta mistico-premonitorie a povestii. Aveam senzatia ca se putea si fara, ca nu era necesar sa se introduca aceasta parte complicata si destul de ambigua, mai ales cea dinspre final cand premonitiile lui Mamo incetoseaza filmul si creeaza dificultate in intelegere.
Tot din aceasta cauza am banuit acest film de un fel de propaganda, platonica, dar totusi propaganda, in favoarea unei anumite miscari religioase. Aceasta senzatie de misticism revelator pe care ti-o inspira toate acele momente de clarvedere, poate parea partinitoare si promovatoare de adevaruri supranaturale mai presus de intelegere.
Dar apoi am citit despre Ghobadi, despre cum a pornit sa realizeze acest script si care a fost ideea care a nascut acest film. Iar lucrurile au capatat o cu totul alta insemnatate, anumite elemente explicandu-se de la sine si intr-o maniera simpla, deloc complicata asa cum mi-o imaginam eu. Iata asadar de ce e important sa incerci mereu sa gasesti informatii cat mai complete si daca se poate, cat mai apropiate de sursa principala, ideal ar fi direct de la prima mana.
In cazul acestui Half Moon am aflat ca ideea filmului a plecat de la Requiem-ului lui Mozart, intregul proiect fiind gandit special pentru festivalul The New Crowned Hope din Viena, festival ce sarbatorea in acel an, 2006, 250 de ani de la nasterea marelui compozitor.
Ei, acum alta este lumina sub care intelegem toata actiunea, modul in care au fost construite si prezentate si introduse elementele vizionare si puternicul lor caracter mistic. Pricepem de ce au fost acele momente folosite si cat sunt ele de imprtante in constructie. Atat cuprinsul Requiem-ului dar si povestea din spatele acestuia isi gasesc o puternica reverberatie aici. Nimic acum nu mai pare fortat sau manipulator. Totul capata o alura solemna, iar momentele incriminate pe nedrept au acum un profund caracter liric.
Impresionant si actingul. Cu siguranta interpretii sunt semiprofesionisti, dar se descurca excelent. Chiar si momentele comice si ridicole le ies destul de bine.
Concluzie: Un film care mai schimba registrul vizionarilor deja rutinat de pana acum si care dezvaluie un crampei dintr-o lume interzisa, atat de dezbatuta in aceste zile. In ciuda dramei, filmul nu te intristeaza. Ba as spune ca te intretine si chiar binedispune, avand multe momente de tensiune autentica, curata si transmisibila usor si publicului. Nota 7,86!

Fantastica poveste a Veronicai. / Viata dubla a lui Kieslowski.
 

La double vie de Véronique (1991)



Un film cat o taina de mare. Taina impartasita de cele doua tinere care simt ca nu sunt singure; taina ce ii leaga pe cei doi predestinati, Alexandre si Veronique, intr-o realatie mai presus de dragoste, de o dragoste care sa se consuma asa cum e ea inteleasa de omul de rand.
Misterios prin constructie, Viata Dubla a Veronicai nu poate fi pe deplin inteles de nici un muritor. Oricat ai cauta sa descifrezi enigmele acestui film, e cu neputinta sa cuprinzi toata simbolistica acestei povesti aflata la granita realului cu visul. Veronica este reala, traieste si iubeste ca orice tanara. Dar ea accepta sa se sacrifice pentru un scop mai presus de fiinta ei. A fost inzestrata cu o voce nepamanteana si nu poate sa lasa un astfel de dar sa se piarda, chiar daca asta o ucide.
Si atunci o alta Veronica ii ia locul in poveste. Este cea despre care prima tanara spunea ca o simte ca fiindu-i alaturi, ca facand parte din viata ei, din ea insasi. Chiar si-au intersectat odata drumurile, intamplator si s-au vazut. Aceasta a doua Veronica simte deodata nevoia sa renunte la orele de canto. E un sacrilegiu ii spune profesorul, dar ea stie ca trebuie sa o faca. De ce? Cand a decis asta? Nu ni se dezvaluie in film. Misterul se adanceste prin acea corespondenta nesemnata in care primeste o sfoara ce fusese o legatoare a unei mape. Dar parca o cunostem... Am mai vazut-o undeva. E aceeasi pe care prima Veronica a rupt-o de emotie atunci cand a sustinut concursul de admitere in corul filarmonicii din Cracovia. Intelesuri de nepatruns prin rational sau prin logica. Cum a ajuns sfoara la acesta Veronica din Paris? Cine i-a trimis-o? Intrebari fara raspuns, sau poate raspunsul e dincolo de aceasta lume.... Lumina, lumina care o orbeste o conduce pe tanara spre a identifica ce inseamna ata misterioasa primita in plic. Dar ce e aceasta lumina? Sau cine e? De unde vine ea? Vedem ca nu are sursa de provenienta, ca nu e creata de nimic. Sa fie o prezenta angelica? Oare prima Veronica a incetat sa mai existe pentru ca cea de-a doua sa traiasca? Oare odata ce s-au intalnit una pe alta, paradoxul existentei aceleasi persoane in doua locuri diferite, in acelasi timp si univers a inceput oare sa se manifeste? Dupa ciocnirea hazardata, nu mai era, din acel moment, loc in aceasta lume decat pentru o singura Veronica? Intrebari si iarasi intrebari.
Si totusi, pe langa tot acest necunoscut, eu l-am regasit pe Kieslowski omul, transpus in toata acesta dedublare. Este practic o lupta a regizorului cu el insusi, o viata dubla a lui Krzysztof Kieslowski. De ce? Sa unim toate acele perspective asupra lumii, obtinute privind prin: sticla diforma, (geamul trenului), prin globul translucid, (Veronica privind imaginea rasturnata prin sfera), prin lentila ochelarilor, (tatal Veronicai lucrand sau Alexandre privind poza) sau prin lupa, (instrumentul folosit la marirea stampilei de pe plic). Toate acestea tradeaza o vedere a unui om de film, obisnuit sa priveasca realitatea prin lentila obiectivului de filmat. Un regizor al vietii de zi cu zi. Apoi dualitatea personajului, a nationalitatilor celor doua tinere, Polonia si Franta; nu e oare si lupta interioara pe care o duce Kieslowski insusi? El care se vede constrans sa se mute din patria lui intr-una adoptiva, doar pentru a putea crea fara cenzura si in conditii decente? Toate acele fundaluri ce arata deslușit cladirile vechi, roase de egrasie si care gazduiesc artistii sunt o critica fatisa pe care regizorul o expune in speranta ca cineva in Polonia va schimba ceva. Momentul in care Veronica arunca mingea in tavanul acelui gang si din el cade tencuiala macinata de umiditate... Chiar daca in film momentul este cum nu se poate mai poetic redat, acea pulbere parand o ploaie de aur, mesajul e totusi cat se poate de clar. E una dintre conditiile din cauza carora artistii mor, se imbolnavesc, dispar din Polonia. Este probabil filmul cel mai explicit ca forma de protest al regizorului polonez.
Pelicula se incheie cu povestea spusa de Alexandre, care este totodata si secretul existentei Veronicai. Nimeni nu o intelege asa cum o face el. I-a ghicit taina, i-a dezvaluit misterul intregii sale existente. Si Veronica se simte stanjenita. Una e ca cineva sa iti ghiceasca inima si alta e ca viata ta sa fie pusa la dispozitia tuturor, intr-o carte. In acest caz, cand te simti in primejdie, un singur lucru poti sa faci. Sa te intorci acasa, acolo unde te simti ocrotit. Asta va face si ea. Interesant e ca versiunea Americana a discului include si un final alternativ, in care odata ajunsa acasa, tanara fuge sa isi imbratiseze tatal ce tocmai ii iesea in intampinare. Un astfel de finalul confirma in mare masura acea nevoie a Veronicai de a fi protejata dupa ce a fost atat de brutal deposedata de cea mai mare enigma a vietii sale.
Si ar mai fi de vorbit despre splendida Irène Jacob, sublima in acest film, depre imagine cu tonalitatea ei fantasmagorica, despre muzica ingereasca a lui Zbigniew Preisner, ... dar ce review ar iesi! Nuvela nu alta.
Concluzie: Un film greu, simplu ca subiect, construit ca o sarada la care oricate raspunsuri ai cauta, niciodata nu vei fi capabil sa cuprinzi intreaga lui semnificatie. Nota 7,84! De vizionat, revizionat, re-revizionat... samd.

Attachment 3041
imi pare rau ca in printscreenul acesta nu apar si manusile. nu am mai vazut in nici un alt film atata insistenta ca aproape in fiecare cadru sa vedem ceva de culoare rosie, daca nu este vorba de un accesoriu vestimentar, atunci gasim un obiect de decor al camerei sau un obiect de pe strada. totul sta sub semnul rosului si unei culori complementare, cum este verdele sau negrul. oricum a-i lua-o, Irene Jacob a avut momentul sau de glorie, fiindca rolul Veronicai i s-a potrivit exact ca si fularul, bluza, manusile si rujul de buze, toate rosii...

Filmul care, in tacere, a schimbat pentru totdeauna cinematografia.
 

Das Cabinet des Dr. Caligari (1920)



Nicio alta creatie cinematografica nu cred ca surprinde mai bine deviza curentului artistic sub auspiciul caruia este gandita si creata ca aceasta de fata. Expresionismul in acest caz, caci aceasta este miscarea artistica ce defineste acest film, curent care proclama libertatea absoluta si intaietatea expresiei asupra formei are prin decorurile folosite la turnarea acestei productii, realizari demne de a sta, fiecare, luate individual, scena cu scena, intr-o galerie de arta. Transmiterea impresiilor produse de tot acest cadru scenic, pictat sau desenat, in care se desfasoara piesa cinematografica, cu acele senzatii de anxietate si de teama, creeaza climatul propice de povestire a intamplarilor bizare pe care le vom urmari.
Se vorbeste de aceasta pelicula ca fiind primul film horror. Personal nu gasesc incadrarea in acest gen ca avand fundament prin continut. E un film dark, e un film lugubru, dar nu are nimic din ... Nosferatu (1922) de exemplu.
Pe langa importanta curentului pe care il ilustreaza cu atata fidelitate, la fel de importanta gasesc ca e si povestea pe care o devoaleaza in materie de continut al ei aceasta proiectie. Un gen de story-line care ulterior avea sa aiba in fiecare decada cate 1-2 reprezentati de seaman, ajungand pana in zilele noastre prin, sa zicem, A Beautiful Mind (2001) sau Shutter Island (2010). Modul in care scenariul reuseste sa rastoarne un plan narativ si sa incheie mutandu-se intr-altul, e pentru acele vremuri un element vizionar pe care l-as compara, pastrand proportiile, cu elementele futuristice din scrierile lui Jules Verne.
Pana si imaginea isi schimba coloritul pentru a putea astfel sa se separe cele doua lumi atat de diferite, una reala si alta a dementei ca stare clinica, certificata. Astfel nu avem clasicul alb-negru ci avem un negru-albastru, pentru realitate si un negru-galben pentru delir.
Personajele sunt ceea ce trebuiau sa fie intr-un film mut. Expresive, cu gesturi si miscari ample, sugestive, cu o mimica elocventa situatiei si cam atat. Nu avem cum sa punem sablonul interpretarilor timpului prezent peste ceea ce se intampla acum aproape un secol cu atat mai mult intr-un film mut.
Concluzie: Cel mai important reprezentant al unei tendinte artistice ce si-a propus sa sfideze rigorile si autoritarismul unui regim german din ce in ce mai restrictiv si care pune si putina logica in dadaism, curent cu o mare influenta in miscarea expresionista, dar pe care cea din urma l-a regandit din temelii, asezandu-l pe un fundament emotiv, dar rational. Filmul lui Robert Wiene marcheaza inceputul unei noi ere in cinematografie, cea a filmelor artistice, cea in care ceea ce spui conteaza, daca nu in mai mare masura, atunci macar in egala masura cu felul in care o spui. Pioner, acest Das Cabinet des Dr. Caligari (1920) nu poate fi notat prin sistemul clasic de evaluare. Importanta lui este data de mostenirea pe care a lasat-o. Si astazi exista productii, aclamate si ovationate, care folosesc aceeasi metoda de a realiza un decor expresiv si sugestiv, mergandu-se pana la preluarea cu totul chiar, a personajelor acestui film. (vezi Tim Burton cu al sau Batman (1989) sau Edward Scissorhands (1990))

ocazia rara a unui week-end prelungit si draga de Veronica, misterioasa si fascinanta, m-au indemnat sa revad trilogia culorilor. dupa cativa ani de la prima vizionare, imaginea pe ansamblu se pastrase si deasemenea, unele secvente memorabile, ramasesera vii, semn ca filmele lui Kieslowski sunt menite sa ramana in istorie. cred ca cea frecventa intrebare care este pusa in legatura cu aceste trei filme este aceea referitoare la care este mai reusit, mai valoros. acuma,oricine poate face o statistica a premiilor si nominalizarilor obtinute de fiecare, si evident, putem conta pe ele ca si criteriu de apreciere, dar nu cred ca asta ar fi deajuns. practic, subiectivitattea joaca un rol foarte important, fiinca cele trei filme realizate de Kieslowski la inceputul anilor 90, chiar daca nu au in comun aceeasi poveste care se deruleaza pe parcursul a trei filme (ca un miniserial), autorul, a avut grija sa le lege in mod ingenios, numindu-le dupa culorile steagului francez, realizand astfel, o trilogie: Bleu, Blanc, Rouge.
le-am redescoperit cu placere si recunosc, senzatia de fantastic care se degaja si te invaluie, mai ales din Rouge, este acel resort de care ai nevoie cateodata, pentru a simti altfel de emotii, ceva mai mult decat o simpla sensibilizare in urma constientizarii unei realitati. tocmai de aceea, practic, nu te poti opri pana nu le vezi pe toate trei,daca o faci, este ca si cum ai intrerupe visul, sau mai bine zis, euforia lui.
in toate trei filmele predomina culoarea si intre ea si povestea din film exista o legatura, pe care, spectatorul este lasat s-o interpreteza, sa-i gaseasca cat mai multe variante posibile. asta-i un joc incitant, fiindca altfel, fara aceasta enigma cromatica, scenariile ar fi fost, poate, simple povesti de viata, ca atatea altele, pe care le-am vazut redate pe ecran.
Bleu,primul realizat dintre ele, o are ca protagonista pe Juliette Binoche. registrul ei interpretativ, s-a potrivit de minune cu rolul. Binoche a intrat excelent in pielea sotiei mic burgheze, care-si pierde sotul (un compozitor celebru) si fiica, intr-un accident auto. drama personala, nu s-a revarsat in exterior, prin isterie sub diverse forme,ci, a capatat alte valente,odata cu interiorizarea aproape completa a durerii, ca semn al demnitatii cu care a fost inzestrat, personajul interpretat de ea. mi-a placut mult acel moment al celui de-al doilea soc emotional suferit de ea, infidelitatea sotului, fiindca mi-ar fi parut rau ca un asemenea gen de femeie sa nu gaseasca drumul spre vindecare, iar la modul cum au gandit scenaristii, a fost aproape sublim.
Blanc, cel de-al doilea film al trilogiei, este mult mai "cuminte" din punct de vedere cromatic, fiindca albul nu estompeaza nimic in jurul lui, din contra, poate scoate in evidenta. asociat cu anotimpul in care se desfasoara actiunea, Blanc, spune povestea unui frizer polonez care sufera de impotenta, probabil din cauza inadaptarii la cerintele unei societati franceze,mult mai dezvoltate economic decat acea poloneza, din care provenea el. incapabil sa-si satisfaca nevasta, incapabil s-o convinga sa-l urmeze in Polonia, convins ca odata revenit in tara natala, miracolul recapatarii echilibrului sau se va implini, personajul principal, Karol, excelent interpretat de un actor cu fizic pe masura, gaseste rezerve pentru a-si pune in valoare, trasaturi de caracter neasteptate. realizat intr-un registru comic, filmul degaja un umor fin si bine tintit, ironizeaza o societate in plina schimbare, dorinta de inavutire rapida si prin orice mijloace, ca etalon al unei societati occidentale in care ravnea sa traiasca orice polonez de rand.
filmul, dincolo de substratul social si politic, dincolo de drama dezradacinatului obligat sa se adapteze vremurilor noi, are un final oarecum neasteptat si contradictoriu. imaginea de sfarsit, cu Dominique intemnitata intr-o inchisoare care pastrase mai mult ca sigur tarele si regulile regimului comunist, pare destul de "cruda", mai ales ca,de la inceputul filmului si pana aproape de final,autorul acestei "afaceri", pare ca face totul din dragoste obsesiva si nu din dorinta de razbunare. dar prin asta, filmul are un echilibru demn de invidiat, un echilibru al extremelor, intre care, partitura interpretativa a lui Zamachowski, face din Blanc un deliciu,pentru orice amator de umor fin.
Rouge este mult mai enigmatic si sofisticat decat celelalte doua. culoarea rosie predomina ca in "viata dubla a Veronicai", dar nu cu atata grija la detalii, ca in acesta din urma. faptul ca in Rouge o regasim pe Irene Jacob, este un semn ca Kieslowski a vrut o continuare a povestii din "viata dubla a Veronicai", vrajit desigur, de calitatile si carisma actritei. la fel de tainic in scenariu ca si Veronica, Rouge nu se devoaleaza decat pe final, la apogeul confidentelor facute de un magistrat pensionar, suparat pe viata, unei fete frumoase si tinere, pe care destinul i-o aduce in cale. misterul afinitatii dintre doua personaje atat de diferite este adancit de atmosfera fantastica, de vis impletit cu realitatea, pe care Kieslowski a reusit atat de bine s-o redea si in "viata dubla Veronicai" , prin intermediul rosului, ca fond cromatic predominant, dar mai ales, prin interpretarea de exceptie a lui Irene Jacob. poate in Rouge, mai mult ca in Bleu si Blanc, personajul secundar aproape ca are aceeasi forta ca cel secundar, nu ca Irene ar fi eclipsata de interpretarea excelenta a lui Jean Louis Trintignant, dar se simte o mult mai mare importanta acordata in scenariu, rolului interpretat de el, decat in cazul celorlalte doua filme. poate tocmai si de aceea, memorabile au ramas interpretarile lui Binoche si Zamachowski, Irene confundandu-se practic, cu Veronica, ireal de frumoasa si talentata ca si ea.
in concluzie, nu as putea alege intre cele trei culori. fiecare are ceva de spus publicului, trebuie doar sa ai rabdare sa le privesti si sa te lasi invaluit de fiecare tonalitate cromatica in parte. Blue este dramatic si incrancenat, Blanc este o comedie amara, iar Rouge este o poveste care seamana a vis. toate trei sunt diferite,dar se leaga fabulos in finalul lui Rouge, semn ca destinele oamenilor sunt unite prin intamplari neobisnuite si greu de inchipuit de cele mai multe ori.

P.S. daca alali considera ca i-am incalcat "teritoriul", pot muta mesajul la "cel mai recent film vizionat". oricum, nimeni n-a mai dat pe acolo de foarte mult timp....

Filmul universal valabil al rezistentei spiritului uman contra atrocitatilor greu de
 

imaginat.



La vita è bella (1997)



Primit cu reticenta de o buna parte a criticilor, pentru ca spuneau ei, productia lui Roberto Benigni duce oarecum in derizoriu tragedia poporului evreu, filmul La vita è bella (1997) a reusit intr-un final sa razbeasca, primindu-si laurii mult meritati. Tratand suferinta cu singura arma care ii mai ramane unui om deposedat de orice bun personal pe care l-ar fi putut detine in aceasta viata, infometat si batjocorit, Benigni in calitatea sa de tata, a reusit prin joc si zambet sa indeparteze norii grei ai realitatii acelor blestemate zile si astfel Joshua, fiul din film al lui Benigni, sa nu simta catastrofa prin care trecea omenirea acelor vremuri.
Un triumf al spiritului uman asupra celor mai diabolice doctrine si nu o luare in deradere a uneia dintre cele mai crude suferinte consemnate de istorie. Insasi faptul ca termenul de "evreu" apare doar de 6 ori rostit in tot filmul, 2 calupuri de cate 3 pronuntii, si astea strict in prima parte, (jumatatea construita ca o comedie), este un indiciu ca filmul nu vrea sa se foloseasca de tragedia acestui popor. Iar aceste pronuntari ale termenului amintit mai sus par ca se fac efectiv cu scopul de a se puncta cu exactitate incadrarea istorica. Peste ele, ca si momente, se trece foarte usor si cu o noblete si ingeniozitate extraordinara marca Benigni, acest Charlie Chaplin al timpurilor noastre. Un mare merit in a trata astfel aceste situatii dificile, il au cei doi scenaristi, Vincenzo Cerami si bineinteles Roberto Benigni, ei fiind cei care au gandit si scris astfel povestea incat sa nu deranjeze si sa nu tulbure prea tare apele. Aceeasi scenaristi insa nu au folosit in cea de a doua bucata de film, cea care se desfasoara in lagarul de concentrare, titulatura de ""evreu" nici macar o singura data. Fara acele 6 precizari, cate 3 in fiecare scena si fara insemnele specifice pe care cei ce au mai citit despre holocaust, cu siguranta ca le-au recunoscut cu usurinta, momentul istoric pe care il prezinta filmul putea sa fie oricare alta nenorocire ce s-a petrecut pe batranul continent in ultimul secol. Practic, acest film are un caracter universal dat de felul in care trateaza rezistenta si neabdicarea omului in fata unor inimaginabile suplicii.
Tot o calitate a scenariului este si faptul ca nu recurge la imagini cu un puternic impact emotional cum o face, spre exemplu, Schindler's List (1993). Ar fi fost chiar ciudat. Pornind cu atata buna-dispozitie si continuand prin a masca suferinta in spatele unor zambete triste, dureroase chiar, sa prezinti atrocitatile, mai mult decat s-a facut in film, nu cred ca ar fi ajutat la o mai buna intelegere a mesajului. Asa, toate acele imagini ce doar induc tragismul unei situatii sunt cat se poate de perfect incadrate in context. (exceptand secventa plimbarii prin ceata; introdusa exact la mometul oportun si cu un efect de difuzie a imaginii bine gandit si binevenit).
M-a impresionat prestatia piciului Joshua, (Giorgio Cantarini). Extraordinar felul in care a dus la bun sfarsit toate sarcinile, deloc usoare, pe care le-a avut de indeplinit. Despre Guido, (Roberto Benigni), amfitrionul acestui film sau despre Dora, (Nicoletta Braschi), cea care infrumuseteaza toata aceasta poveste, nu se mai poate adauga nimic in plus la toata multitudinea de laude ce li s-au adus deja.
Concluzie: Un film sublim, ce trebuie urmarit mai intai cu inima si apoi inteles cu mintea. O poveste despre supravietuire si despre sacrificiu. O poveste despre familie si despre spiritul liber al oricarui surghiunit sau incarcerat. Nota 9,06!
Ps. Ca si un umil sfat: incercati sa urmariti prima parte avand permanent in minte faptul ca cei doi protagonisti sunt si in viata de toate zilele sot si sotie; iar partea a doua raportand-o permanent la propriul copil, in cazul fericit in care aveti unul. Cu siguranta la final veti exclama: "Am Invins!"

Lupta de supravietuire a samurailor ratacitori. Ronin sau yojimbo.
 

Yojimbo (1961) aka The Bodyguard (1961)



Filmul unei societati aflate la rascruce. O oranduire s-a prabusit si alta incearca sa se impuna. Haosul ce domneste pretutindeni influenteaza viata tuturor: naruie credintele si rastoarna valorile: "satul e cu susul in jos", "producatorul de sake vrea sa devina negustor de matase", politistul fricos care sta mai mereu ascuns intermediaza angajarea asasinilor si este numit in fata "lepadatura". Samuraii, acest ordin odinioara sacru, sunt loviti si ei de aceste schimbari venite deodata. Ramasi fara stapan, ei ratacesc in aceasta noua lume ce pare ca nu-i mai tolereaza si in care ei nu isi mai au locul, in cautarea unei slujbe, a unui angajament. Urmarind un astfel de proscris, ajungem intr-un loc unde legea este doar o fateta afisata doar atunci cand autoritatile statale ajung prin acele locuri.
Maniera in care maestrul Kurosawa reuseste sa descrie acest sat, loc si salas al nelegiuitilor este arta cinematografica in cea mai sublima prezentare. "Cainele cu o mana omeneasca in gura" intampinand strainul abia sosit in oras are pe langa rolul de a caracteriza aceasta asezare ca fiind una periculoasa si influentarea privitorului de a se alatura misteriosului personaj in intentia lui de a patrunde in aceasta lume a faradelegii. Iata asadar o alta bijuterie regizorala, aceea a manipularii in a alege "personajul bun" al povestii, in persoana samuraiului fara nume. Desi sunt firi foarte asemanatoare, ronin-ul si capateniile celor doua bande rivale, (replica carciumarului graieste de la sine: "desi esti samurai, vorbesti numai de ucidere"), toti fiind pusi pe ucis, toti uneltind unii impotriva celorlalti, toti cautand doar castigul material, antagonismul prezentarii celor doua clase de personaje, el - bunul; si ei - raii, prin toate acele elemente de comportament, ridicole si prostesti si prin aspectul lor grotesc si comportamentul haotic, reuseste sa ne teleghideze simpatia catre tabara pe care samuraiul o va alege. Faptul ca se razgandeste, ca schimba familia pe care o sustine sau ca penduleaza intre alegeri in speranta unui castig mai mare, nu pare sa ne deranjeze deloc. Totul e ok atata timp cat avem de partea noastra acest iscusit manuitor de sabie, noi neavand o opinie proprie. Ne lasam astfel tarati de catre regizor din ce in ce mai adanc in intriga si in intelegerea acestui comportament de mercenar pe care cu atata pragmatism il utilizeaza personajul ratacitor interpretat de Toshiro Mifune.
Dupa acest inceput manipulator, actiunea se nuanteaza si alegerea sustinerii samuraiului se dovedeste corecta. Deciziile ca: protejarea celor slabi si expusi; discurul pe care si-l ofera singur cu voce tare si prin care incearca sa isi justifice crimele; si nu in ultimul rand, aflarea complotului de a-l asasina, toate ne indica ca el e eroul pozitiv al acestui film. Insasi faptul ca la auzul vestii cum ca cele doua tabere vor sa cada la pace, el se enerveaza, nesurazandu-i deloc aceasta idee, e usor acceptat de noi si nu este privit ca un gest condamnabil asa cum ar fi fost normal. Practic am devenit fara sa realizam, sub atenta supraveghere a lui Kurosawa, ronini in gandire si in comportament.
Modul de alcatuire a naratiunii este total atipic pentru acest gen de poveste. Tratand subiecte delicate, rascruci ale istoriei unei natii, te-ai fi asteptat ca toata povestea sa fie umbrita de greutatea temei abordate. Insa filmul are mai ales in partea sa de inceput, scene demne de o comedie, (lupta de dinainte de a veni inspectorul). Toata actiunea, pana aproape de final, desi e complexa si foarte bine intalntuita si tesuta, rezolva multitudinea de conflicte ce apar pe parcursul filmului in cel mai simplist mod posibil. Comedia neagra, ridicolul si prostia din aceste scene scad in importanta si gravitate intregul film, chiar daca inspre final, seriozitatea se impune si totul sfarseste intr-o baie de sange.
Atentie, Spoiler!

Filmul se incheie asa cum incepe, tot printr-o alegere a sortii. Daca la inceput drumul ii este ales eroului de un bat aruncat in vant, la sfarsit, el, eroul ii reda pistolul celui pe care l-a invins fiind aprope sigur ca va fi ucis. Soarta insa face ca acela sa cada, vlaguit de putere si sa isi dea ultima suflare inainte de a-l tinti pe samurai. Dorinta aceasta de a sfarsi cu aceasta viata, de sinucidere practic, vine din constientizarea acestei inutilitati a meseriei pe care o practica, aceea de samurai, dar si din convingerea credintelor religioase japoneze care considera moartea ca o reintegrare fericita a raposatului in natura.

Despre interpretare, sa precizam doar ca Toshiro Mifune a fost prezent in toate cele 17 filme pe care Kurosawa le-a regizat intr-o perioada de 18 ani, de la, practic descoperirea lui Mifune de catre regizor in 1948 cand lucra la filmul Drunken Angel si pana in 1965 cand au incheiat colaborarea odata cu filmul Red Beard, film dupa care insusi Kurosawa a luat o pauza de 5 ani, perioada in care s-a dedicat mai mult familiei, dar si pregatirii unor scenarii ce aveau sa fie ecranizate cu un enorm succes ulterior.
Concluzie: Un film omagiu adus acestor nobili luptatori si care surprinde perioada ce a urmat revolutiei Japoneze din 1867, o perioada tulbure in care nelinistea si nelegiuirea erau omniprezente. Pistolul care apare in acest film demonstreaza inutilitatea abilitatii de a manui sabia si deci prezice si disparitia acestei caste a luptatorilor netematori de moarte, cetateni ce aveau o inalta conduita morala si cetateneasca, in mana lor atarnand viata oricarui cetatean inferior ca si grad lor, nobilimii militare. Nota 8,18.

Un film cu secvente horror autentice.
 

Gyeongseonghakyoo: Sarajin Sonyeodeul (2015)
aka
The Silenced (2015)



Marturisesc ca mi-a placut acest film corean, cu a lui constructie tipic asiatica, stil reflectat atat de poveste, deci de scenariu, dar si de viziunea regizorala, adica maniera in care este filmat si montat.
Nu impartasesc opinia mini-majoritara, (mini, pentru ca despre acest film nu prea sunt multe persoane care sa-l fi analizat), care considera povestea drept banala si previzibila pana la plictiseala. Nu am avut aceasta senzatie chiar daca da, in directiva ei principala, naratiunea are o evolutie si un final anticipabil. Totusi, felul deloc obisnuit in care tensiunea se amplifica, aparitia neasteptata a elementelor terifiante, fac din acest film, unul interesant si placut la vizionat.
M-a cucerit inceputul letargic, de drama obisnuita, in care in afara introducerii intr-un cadrul ideal pentru un film horror, (ma refer aici la acea parcurgere a drumului catre pension, un drum ce trece printr-o padure, facand astfel din locatia unde se va desfasura actiunea, un loc retras si izolat), nimic altceva nu anunta groaza si spaima. Ar mai fi acea criza de epilepsie a colegei lui Joo-ran, (Bo-yeong Park), dar acest tip de spasme nu constituie un element strict al terorii, desi contribuie si el la incarcarea atmosferei si la pregatirea ei.
Din pacate, toti acesti dezamagiti despre care am pomenit mai sus, sunt sigur ca nu au avut curiozitatea de a reviziona acest film; macar o revizionare fiind absolut obligatorie, intrucat protagonistele, cu o singura exceptie, sunt de o asemanare suparatoare. Neobisnuit cu fizionomia asiatica, fetele fiind intr-o scoala gen internat, unde toate au aproximativ aceeasi inaltime, aceeasi tunsoare si aceeasi costumatie, vei intampina cu siguranta dificultati in distingerea dintre protagoniste. Iar la toate aceste inconveniente se mai adauga si o editare a secventelor povestii din background, cea a fetei disparute si care avea acelasi nume ca si eroina, putin alambicata. Apare si saltul acesta ciudat, cu reveniri subite la o noua scena desi actiunea parea ca atinsese un climax in decorul precedent. (vezi scenele de la lac de exemplu).
Singurul lucru care nu m-a prins, pentru ca nu pot sa-l numesc ca neplacut, intrucat per total filmul m-a multumit ca si realizare, singurul lucru care nu m-a prins asadar, este finalul. Prea in stil Tomb Raider pentru mine. Povestea se incheie relativ ok, cu acea nota poetica atat de specifica lumii din care vine aceasta productie.
Personajele sunt bine definite in poveste, au trecutul revelat atat cat e necesar sa fie, au consistenta si evolueaza permanent. Pana si incadrarea lor in imagine, o imagine ce de multe ori abunda de lumina si culoare, mai ales in scenele exterioare, dar nu numai, e perfecta si tradeaza inca odata scoala din care provine.
Concluzie: Un film bun, are momente de horror autentic, de buna calitate si specifice povestilor de groaza coreene sau japoneze; dar atentie, nu este un horror cap coada: tensiunea care ar fi trebuit sa iti faca inima sa bata de sa-ti sparga pieptul lipsind total.
Ca plusuri adaug faptul ca nici nu este un film care sa apeleze la substitute ale elementelor de speriat doar asa ca sa se integreze in gen. Nu avem bubuituri in difuzoare, personaje care apar brusc in cadru sau alte tipete si zgomote capabile sa te faca sa tresari. E deci, un film stilat, simplu si placut, iar personajele au acel vino-ncoa' atat de irezistibil la aceste actrite fara varsta. Nota 7,66. Il foarte recomand in special celor mai tineri. E in fond un film adresat lor, un film tineresc.

Poetul intalneste cea mai simpla metafora din cate exista: omul modest.
 

Il Postino (1994)



Il Postino e cel mai simplu film cu putinta. Normalul, umanul si decenta sunt lucrurile care dezarmeaza orice privitor ce s-a postat in fotoliul din fata televizorului, in propriul camin si s-a pus pe a viziona acest film. Nimic nu e mai rudimentar si mai firesc decat ceea ce se intampla in fata lui in aceasta vrajita lumina alba ce scanteiaza pe ecran. Si povestea cu printul si cu "frumoasa adormita" incepe.
El ,Mario, (Massimo Troisi) o vede pe ea, Beatrice, (Maria Grazia Cucinotta) si se indragosteste ca un nebun. E momentul ca poetul, Pablo Neruda, (Philippe Noiret) sa isi exercite magia si sa ii apropie pe cei doi predestinati in ale amorului. De aici filmul capata rima unei poezii. Totul este metaforizat si transfigurat in versuri. Figurile de stil iau locul momentelor monotone din vietile atat de searbede ale celor doi. Deodata nimic nu mai e plictisitor si rudimentar; nicio actiune nu mai e plictisitoare si uniforma. Totul capata sonor si se desfasoara pe acorduri doar de ei auzite. Natura toata incepe sa faca reverente in fata omului care acum stie sa o priveasca, sa o descrie si sa o aprecieze. El, Mario, a imblanzit "lumea intreaga" pe care a transformat-o intr-o singura si stinghera metafora.
Nu e, probabil niciun secret pentru nimeni care mi-a mai citit din review-uri, faptul ca am ridicat acest film pe cel mai inalt piedestal de care imaginatia mea a dispus. E pentru mine, filmul filmelor, o chintesenta de sentiment ce nu are rival si o poezie ce nu are tarm in care sa se topeasca aidoma unui val al marii. Prin felul in care este gandit scenariul, prin modul in care se simte regia europeana ca si stil, italiana ca sa fim mai exacti sau prim modul in care este interpretat personajul Mario de catre Massimo Troisi, totul este impecabil . Cu siguranta ca sunt scapari, ca nu e totul perfect, dar ce mai conteaza? Cand ai parte de un astfel de regal cinematografic, toate trec in plan secund, chiar si partea politica a filmului, foarte importanta in economia povestii dar irelevanta in constructia artistica a ceea ce inseamna dragostea in viata celor doi indragostiti si in special pentru Mario.
Pelicula de fata reprezinta descatusarea omului ce a tinut captiv in el, pana la momentul intalnirii cu cel ce va fi mentorul sau, toata frumusetea unei lumi sterse si triste, cum e cea a pescarilor acestei micute insule, dar care traieste intens si iubeste cu puterea unui foc ce arde cu mii de vapai, toate deodata, intr-o singura flacara.
Neruda nu este cel ce l-a invatat pe Mario sa faca poezie. Sa nu cumva sa se ramana cu aceasta gresita impresie. Ea, poezia era deja acolo, intemnitata in inima acestui tanar timid si modest. Neruda doar a ajutat-o sa prinda glas, sa se "expandeze ca aripile unui fluture" si sa isi ia zborul catre mare, catre cerul instelat, catre inaltimea turnului cu clopote al bisericii.
Concluzie: E o sansa unica a oricarui iubitor de filme sa urmareasca un film care are puterea unui poem. E mult deasupra oricarui cuvant ce un om il poate rosti. De o frumusete de neegalat, Touchstone, asa cum anunta si in trailer-ul oficial al filmului, este ("proud to present") mandru sa prezinte acest film, iar eu ma declar privilegiat ca aceasta realizare exista si ca ea se poate urmari de catre oricine, chiar si de catre mine.
Asa cum imi place sa spun, ODATA CU ACEASTA CREATIE, FILMUL S-A RIDICAT LA RANG DE "METAFORA". Nota 10 ... ...

Un film cult, contemporan, ce instiga la consum de clasice ale genului.
 

Brick (2005)



Iata si un film cult, putin discutat si chiar si mai putin cunoscut publicului larg si tanar, pentru ca lui i se adreseaza aceasta realizare a regizorului Rian Johnson. Lansat destul de recent, anul 2005, locul de joaca si practic intregul platou al peliculei este liceul din San Clemente, orasul unde a si copilarit, crescut si studiat Rian. Asadar, tineri, liceeni, petreceri, relatii si bineinteles, droguri; cam asta ne propune scenariul acestui film.
Intentionat am pomenit chiar de la inceput despre scenariu, (Rian Johnson fiind si scenarist), pentru ca in script e intreaga inteligenta a filmului in discutie. Sa te gandesti ca vei asista la un noir in care toate personajele sunt liceeani, poate parea la prima vedere o aberatie. Ma gandesc la cum suna o recomandare de acest gen, pe care sa o faci cuiva si sa il si determini sa te ia in serios. Anomaliile nu se opresc aici. Am spus ca este un noir, dar in film nu apare nici macar o uniforma de politist, daramite un detectiv in carne si oase. Totul este realizat de liceeni, totul este improvizatie si conjunctura. Chiar si detectivul ce trebuie sa descifreze indiciile este un amator. Si totusi, filmul functioneaza datorita modului in care este realizat, gandit si scris scenariul.
Dialogurile nu contin acele exprimari standard pentru acest gen de filme. Dar replicile specifice sunt inlocuite de unele mai actuale, mai potrivite cu situatia. Inlocuit ... poate e mult spus, atata timp cat prea fraze intregi din clasice; adaptate poate e o formula mai exacta pentru ce se intampla aici. Si da, preia replici intregi din filme consacrate gen The Maltese Falcon (1941) iar ele se potrivesc perfect cu decorul.
Personajele si interpretarea sunt al naibi de bune. Un Brendan, (Joseph Gordon-Levitt) cam bumbacit e drept, dar care se achita impecabil de rol, un The Pin, (Lukas Haas) putin vizibil, discret asa cum ii sta si bine unui cap de retea de dealeri si o Laura, (Nora Zehetner), ca sa luam si un exemplu feminin, seducatoare, periculoasa si indragostita intocmai cum ii cere fisa postului sa fie.
Ce mi-a placut mult este filosofia in care a fost realizat intregul proiect. Atmosfera de film crime-detective-drama este cea care a primat in luarea oricarei decizii. Si asa am aflat ca o anumita scena de nuditate ce ar fi trebuit sa continue episodul romantic dintre Laura si Brendan, a fost scoasa la montaj pentru ca regizorul a simtit ca nu se potriveste deloc ambiantei de pana atunci.
Concluzie: Un film de o mare importanta pentru cinematografia actuala. Tratand teme contemporane, propunand actori "la moda", filmul readuce in disctutie creatiile clasice ale anilor '40-'50, oferind astfel o tema de casa publicului tanar actual. Cu un scenariu solid, cu o regie acceptabila, si cu un buget de sub 500.000$, acest film reprezinta unul dintre cele mai bune debuturi independete din domeniul regiei. Nota 7,00!

Inocenta de copil naşte monstrii de nedescris.
 

A Monster Calls (2016)



Eram inca pe scaun cand pe ecran, de circa 2 minute, curgea genericul de final, (end credits-ul), iar eu ramas pe ganduri, nu dadeam niciun semn cum ca m-as pregati sa parasesc sala de cinema. M-am dezmeticit imediat si oarecum stanjenit, m-am ridicat si instinctiv am cautat spre copil, rotindu-mi privirea totodata si prin restul salii. Cand am vazut ca doar cativa spectatori se ridicasera, dar nici aceia nu pareau sa se grabeasca, fiind mai degraba tristi si ingandurati, m-am mai linistit la gandul ca nu fusesem singurul ce ramasese furat de peisaj. Pana si copilul, spre surpriza mea, nu schita vreun gest cum ca ar fi vrut sa plece, sa se ridice, nimic. Privea si el la fel de trist si marcat, cum eram si eu si cum acum reuseam sa disting din ce in ce mai multe figuri in sala, ecranul negru pe care continua sa se succeada acea lista de nume careia, de majoritatea datilor, nimeni nu ii acorda vreo atentie.
Altii, mai sensibili dintre spectatori, chiar plangeau. Cred ca e totusi prea mult sa plangi la acest film, dar daca asta simti, cine sunt eu sa judec ce e in sufletul fiecaruia?
Oricum, ce am constatat e ca nu prea erau copii in sala. Si nu ma refer la prescolari. Nici chiar cei din clasele primare nu cred ca au ce sa vada la acest film. Sunt prea mici iar filmul este prea traumatizant pentru ei. Cu siguranta ca vor ramane cu sechele dupa asa o poveste. Insa pustii si pustoaicele din gimnaziu,cei pre-buletin, "chaval-ii", (tanar, baietandru), cum e numit baiatul din film, un fel de Nica de-al nostru dar dupa scaldat si inainte de episoadele cu alergatul fetelor prin targul Foltișeniului, strengarul de dinainte de caprele Irinucai mai exact, n-ar trebui sa rateze acest film. Cu scoala, cu parintii, indiferent cum, vazutul acestui film ar trebui sa fie obligatoriu, sa intre in programa scolara cumva.
Nu o sa dau detalii prea multe despre subiect sau despre modul cum decurge actiunea. Avand in vedere ca in Romania filmul va rula la inceputul anului viitor si ca un numar mare de spectatori se vor duce sa-l vada, nu vreau sa stric nimanui placerea vizionarii acestei povesti, deosebite de tot ce ati vazut pana acum. (Pentru adulti, imaginati-va un Birdman, dar care nu trateaza latura artistica, creatoare ci ataca chiar existenta insasi, dezvoltarea si maturizarea viitorului tanar.)
Iar ca sa nu dezvalui mai mult, o sa mai vorbesc doar despre intrebarile care navalindu-mi de-odata in minte, m-au facut sa am acea pierdere a contactului cu realitatea din finalul filmului.
Iar cea mai arzatoare dintre ele si care, ca un corolar, a venit odata cu inchiderea "copertii" acestui film se refera la acel copil ca si tipologie, care rapus de framantari, indurand mai mult decat plapanda sa faptura pare ca ar fi capabila sa suporte si ajuns pe marginea prapastiei intunecate si chinuitoare a vinovatiei, va cheama oare exact acelasi monstru si va trai exact aceleasi 3 povesti pana la a fi capabil sa o inteleaga pe a 4-a? Eu cred ca da. Cel putin acum ca exista acest film, cu siguranta ca multi copii vor parcurge toate aceste etape ale peliculei. Principalul e sa aiba alaturi de ei un ghid la fel de intelept ca cel pe care l-a avut Conor, (Lewis MacDougall) si care sa stie exact care e momentul ideal la care copilul e pregatit sa vada acest film si sa mai stie si cum sa raspunda multitudinii de intrebari ce cu siguranta ca vor aparea in capusorul micutului om.
Despre regie, cand ai un buget satisfacator, nu mare, dar satisfacator, doar lipsit de talent sa fii sa nu realizezi un film decent. Iar Bayona numai netalentat nu e si rezultatul este mai mult decat surprinzator.
Concluzie: O emotionanta poveste despre modul cum functionam noi toti, ca oameni; despre frică si vină totodată si despre realitatea neperfectă in care orice copil, pregatit sau nu, va intra si va incerca sa razbească. Cuprinzand povesti cu printi, regate, regi si vraci, dar teribil de reale si de directe, filmul este vizionabil de minori, (11-14 ani), doar daca sunt insotiti. Pentru adulti, cu siguranta ca proiectia va provoca o intoarcere destul de tristă si oarecum violentă in copilarie, pentru unii mai grea, pentru altii mai usoară, depide de monstrul ce ne asteapta acolo si mai ales daca el a fost sau nu biruit la timpul potrivit; daca am avut curajul sa-l invocam cand inca eram copii. Nota 8,11! Splendid!

Definitia artistica a unei fantome; de Pedro Almodovar.
 

si ca tot e Halloween, o recomandare in spiritul noptilor ce urmeaza ...


El espinazo del diablo (2001)



Filmul incepe cu un monolog despre ce anume ar fi o naluca, o aparitie, un spirit sau o fantoma. Compus din intrebarea retorica "Ce este un duh?", incercarile de raspunsuri se succed rand pe rand, metaforice si concentrand in ele cate un mic nestemat de profunzime si durere, de tristete si eternitate si de nostalgie poetica. Iar in final, cand in sfarsit cineva se identifica cu aceste notiuni, ele, ideile capata contur si substanta, personificandu-se.
Almodovar, aici in calitate de producator, a contribuit cu siguranta la realizarea acestui fragment de poezie, suspendat in timp cu ajutorul imaginii, asa cum ii sta si bine unui cineast cu o asa cariera si influenta in lumea celei de a saptea arte.
Ca si poveste, filmul e foarte bine construit si dirijat de Guillermo del Toro, un artizan al lumilor imaginare, stranii si tenebroase. Are structura, personaje destul de bine prezentate tinand cont ca in film joaca 80% copii si ce e cel mai important pentru spectator, are atmosfera buna, propice desgasurarii unei asemenea intamplari. Daca la inceput, copiii-actori par destul de stingheri, mai ales Carlos, (Fernando Tielve), protagonistul, pe parcurs, prind curaj si incep sa actueze din ce in ce mai natural, ajungandu-se ca in final sa fie parca naluci ale acelor vremuri indepartate. Cadrul de incheiere incununeaza aceasta transformare a micilor actori.
Fiind o poveste de groaza, horror prin excelenta, filmul nu ajunge pana acolo incat sa sperie. Nici nu e gandit astfel. Copiii nu trebuiesc terifiati de un fost prieten de joaca. Desi ideea de fantoma ii inspaimanta prin ea insasi, Santi este totusi un copil, unul dintre ei. Beneficiind de efecte spectaculoase daca le raportam la bugetul de aproximativ 3 milioane de euro, pelicula ofera si o uimitoare calitate vizuala. Realizarea ne-naturalului este printre cele mai bune din cate exista. Iar pentru ca este un film cu si despre copii, asa cum spuneam si mai sus, tot acest supranatural nu socheaza, deci nu este un kitsch ieftin.
Un singur episod in care la prima aparitie a "aparitiei" s-a introdus acel efect sonor idiot, efectiv un tipat, ilogic si fara rost. In rest, ambianta sonora este impecabila, contribuind din plin la reusita filmului.
Titlul este o complicatie fara sens. De unde pana unde "vertebrele" (cu sensul de sira spinarii) diavolului? Probabil ca pare mai interesant asa, dar in realitate, nicio legatura cu nimic din firul narativ central al filmului. Un titlu pus doar pentru efect.
In rest, poate doar putin prea dur limbajul de pustan, prea injurios, dar daca stai sa o privesti pe aia drepata, chiar asa se intampla si in realitate. Si apropo de realitate, e un aer european cel ce se transmite si se recepteaza din aceasta pelicula, un fel de necosmetizare si de autentic pe care parca poti sa pui degetul. Pana si hoitul atrage in mod natural mustele, iar insectele sunt reale nu facute pe calculator.
Concluzie: Un film pe care poti sa il simti, sa il incerci pe tine insuti si deci sa empatizezi cu personajele sale. Incepe frumos si se termina magistral, mană a celor doi colosi ai cinemaului hispanic. Nu te inspaimanta, dar nici comod nu iti e in timpul vizionarii. Per total un film bun si o nota de 7,42!

O lume cu prea putini Snowden-i in ea...
 

Snowden (2016)



Edward Joseph Snowden este omul care a bagat frica in marele si atotputernicul NSA American. Devenit substantiv comun, Snowden denumeste panica ce apare in structurile Serviciilor de Spionaj si Inteligenta, atunci cand un secret gurvernamental risca sa fie divulgat opiniei publice.
Snowden este si numele celui mai de amploare scandal pe teme de securitate iscat in interiorul unei astfel de structuri de securitate dar care a avut repercursiuni si in cadrul guvernului celei mai puternice si influente tari de pe fata pamantului.
Inutil sa ne mai intrebam cat e fictiune si cat e realitate. Personal am vazut interviul realizat de Laura Poitras adevaratului Ed Snowden, filmare inclusa in documentarul Citizenfour (2014). In afara sentimentului de panica si de paranoia, ce confera partii de film realizata in Hong-Kong un aer underground, (in interviul real lucrurile s-au desfasurat si la lumina zilei iar Snowden pare mai degajat si mai impacat cu le insusi), alte inadvertente nu ii pot gasi filmului semnat de Oliver Stone. Nu stiu cum e cu episodul ce serveste in film drept introducere sau care e povestea prietenei de care a fost nevoit sa se desparta pentru a o proteja, dar nici nu sunt prea importante aceste amanunte intrucat ele nu afecteaza cu nimic magnitudinea cutremurului ce urma sa fie declansat.
Daca e sa redau in scris senzatia lasata de vizionarea acestui film, cu siguranta ca vocabularul pare sarac in cuvinte. Nimicnicia ce te cuprinde atunci cand realizezi amploarea lucrurilor deconspirate e dincolo de litere si propozitii. In film apare o descriere perfecta care suna cam asa: daca interceptezi pe cineva suspicionat de terorism si respectivul are 40 de contacte in telefon, automat ii vei asculta si contactele ce si cu cine vorbesc. Daca si fiecare dintre acestia au cate 40 de contacte in telefon lor, la al 3-lea astfel de salt, se ajunge la impresionanta cifra de peste 2,500,000 de vieti urmarite si ascultate secunda de secunda in fiecare zi a vietii lor. Ce altceva s-ar mai putea adauga dupa asemenea cifre?
Joseph Gordon-Levitt il intruchipeaza relativ bine pe Snowden. Insasi interpretarea lui in acest film este una ok, fara mari valente, intrucat nici rolul nu-l solicita prea tare. Un biopic prin idee si avand structura tipica unui documentar ceva mai elaborat, e normal sa nu isi puna in valoare actorii ce au luat parte la filmarea sa. La categoria personaje ii putem include si pe: Barack Obama, Vladimir Putin, Angela Merkel sau presedintele Venezuelei, Nicolas Maduro. Si ei apar in aceasta productie iar unii chiar repetat, avand replici construite din decupaje ale interviurilor si declaratiilor oferite la acea vreme, in 2013.
Desi finalul vine sa mai indulceasca tabloul sumbru pe care ni l-am facut dupa toate aceste dezvaluiri halucinante, prin ceea ce ecranizeaza pelicula, ne vindeca de naivitatea de a mai crede ca lucrurile se pot remedia si ne trezeste cumva la realitate. Stim acum cu siguranta ca acele programe inca mai ruleaza si ca ascultarea nu s-a restrans ca si arie de acoperire, ba credem ca s-a extins, doar ca se acorda o mai mare atentie personalului care are acces la datele respective.
Oliver Stone reuseste sa realizeze un film de impact cu destule momente reusite regizoral. Modul in care "il pune in incurcatura" pe Obama este un artificiu marca Michael Moore, destul de bine speculat. Cert e ca acesasta realizare o sa ramana pentru un regizor specializat in productii biografice cu o mare incarcatura istorica, un alt film de referinta alaturi de Platoon (1986), Salvador (1986), JFk (1991) sau Nixon (1995).
Concluzie: Snowden este un film care, odata vizionat, iti recalibreaza unitatile de masura folosite la evaluarea gradului de importanta a problemelor personale cu care te confrunti in viata, facandu-le sa para nesemnificative si efemere. Dezvaluind lucruri greu de crezut si realizand cat de reale sunt aceste adavaruri teribile pentru fiecare dintre noi, te determina sa te revolti si sa doresti sa iei atitudine, in masura in care iti pasa de cine iti poate controla, cunoaste si folosi in scopuri marsave, lucrurile, secretele personale sau chiar opiniile ori ideile in care crezi. Nota 7,98!

Dreyer, singurul regizor capabil sa modeleze o mireasa demna de Hristos.
 

La passion de Jeanne d'Arc (1928)



Mesianismul ca tema, avand in rolul principal credinta pura si sacrificiul este propunerea lui Dreyer din aceasta opera ce ii poarta semnatura si care e inspirat din cel mai incorect proces desfasurat sub patronajul bisericii, in care toti judecatorii erau clerici de rang inalt.
Avand acea stralucire sacra, atat de tipica creatiilor acestui regizor danez, filmul este, asa cum il recomanda si anul productiei, realizat in negru si alb, (albul Dreyer, albul credintei, unic in cinematografie). De recomandat este sa fie vizionat in varianta muta-muta, adica fara acompaniament sonor. Astfel, emotiile transmise de catre acesti titani ai ecranului, atat ale coordonatorului proiectului cat si ale protagonistei ce-o intruchipeaza pe Ioana D`Arc, (Maria Falconetti), au cel mai puternic impact asupra privitorului. Tot linistea este si cea care da greutate injustetii. Este imposibil sa nu te simti strivit de toate acele ocari ce se revarsa asupra acuzatei, de forta si salbaticia cu care sunt ele indreptate asupra copilei incatusate. Urletele si strigatele invinuitoare iti rasuna in urechi desi in realitate, linistea este cea care te asurzeste.
Paradoxal, din tot acest vacarm mut, o raza de liniste si de ingaduinta este tot ce se naste in sufletul tau ca privitor. Iertarea izvorata din lacrimile curate ale inculpatei, iti inmoaie inima si, aidoma jertfei lui Hristos, accepti cu tristete ca si Jeanne va avea aceeasi soarta de infruntat.
Si toate aceste conflicte interioare pe care le experimentezi sunt posibile datorita tehnicii de filmare utilizata. Prim-planurile ce accentueaza atitudinile opuse, (umilinta vs furie oarba), ocupa marea majoritate a redarii in imagine. Refuzand orice machiaj adus personajelor sale, Dreyer a dorit sa surprinda fiinta umana asa cum e ea in realitate. Iar Maria Falconetti i-a indeplinit dorinta, realizand, dupa parerea multora, (pe care o impartasesc si eu), cea mai buna interpretare din isoria cinematografiei. Nicaieri nu cred ca se potriveste mai bine ca in cazul acestui rol zicala: "ochii sunt oglinda sufletului".
Vorbeam ceva mai inainte de cele doua tipuri de personaje aflate in antiteza, Dreyer nedorind sa realizeze o simpla punere in scena a celebrului proces in maniera istorica, testamentara. Cautand cu precadere sacrificiul, marele regizor isi demonizeaza personajele negative, rapindu-le aproape tot ce e uman. (ridicolul e asigurat de un judecator care are parul aidoma a 2 corne si care face parte din grupul celor ce sustin ca Janne actioneaza sub indemnul diavolului) In schimb, personajului principal i se asigura aura de inocenta prin mijloace destul de rudimentare dar extrem de penetrante: nu raspunde acuzelor decat extrem de rar, accepta sa fie batjocorita si scuipata si ingenunchiaza in fata acuzatorilor.
Desi asistam la o mare nedreptate, filmul reuseste sa ne picure in suflete sfintenia emanata din drama celei ce este astazi cunoscuta ca fecioara din Orleans si patroana spirituala a Frantei, retrezind in public acea sete dupa sacralitate si sfintenie. Reinnoirea jertfei Fiului lui Dumnezeu printr-un astfel de simulacru, cum e cazul acestui act de injustitie, nu ne indeparteaza de biserica asa cum pare la o prima privire, ci parca ne atrage spre ea printr-un magnetism straniu si neinteles. E nedrept ce s-a intamplat dar e dat de Sus sa fie astfel. Desi nu se introduce in film nici macar un element care sa tradeze o prezenta angelica alaturi de inculpata, un cat de mic efect tehnic ce sa creeze senzatia de supraomenesc, sentimentul tuturor celor ce asista la film e ca totul se intampla sub ghidajul unei forte mai presus de om. Si iarasi ne intoarcem spre regizor care doar prin simpla reflexie a unei ferestre cu 4 ochiuri, reuseste sa invoce sacrul in cel mai palpabil mod cu putinta.
Defapt, daca e sa privim filmul, in intreg ansamblul sau, ca pe o lucrare care ii vorbeste privitorului, o sa distingem atunci sublimul din aceasta piesa cinematografica: că statutul de sfanta, de martira, de mucenita si trimisa a lui Dumnezeu, nu este analizat de public nici un moment. Totul este tacit inteles, acceptat si crezut de spectator. Nu ne permitem sa ne indoim de acest aspect al personajului, ci doar cu umilinta si compasiune o acompaniem pe drumul propriei Golgote. Cat de frumos e manevrat afectivul si credinta de catre acest zeu, creator de lumi si vieti cum e Dreyer!
Concluzie: Un film al martiriului, al sacrificiului ce invoca jertfa suprema a doctrine crestine si care, prin modul in care este realizat si prezentat, are indrazneala sa-i stea alaturi actului de iubire si suferinta, petrecut acum 2000 de ani. Regia nepamanteana, vizionara si imaculata, isi atinge toate tintele pe care colosala minte artistica ce a gandit pana la cel mai mic detaliu spectacolul si le-a propus ca tinte inca dinaintea inceperii lucrului efectiv la acest proiect. Nota 9, 17!

Shukichi, tatal, model de smerenie si decenta.
 

Tokyo monogatari (1953)
aka
Tokyo Stroy (1953)



Societatea nipona, in perioada celei mai radicale schimbari pe care a suferit-o in toata istoria sa. Iata motivul pentru care filmul lui Ozu devine o fresca sociala de o fidelitate ravasitoare. Tokio se emancipeaza si odata cu el si masele de oameni ce migreaza spre marele oras in cautarea noii vieti ce se prefigureaza a fi mai buna, cel putin ca perspectiva.
Si poate ca e intr-adevar mai buna, nu avem cum sa stim ce simte fiecare si mai ales ce isi doreste cel ce pleaca la drum, cautand sa isi faca un rost.
Desi filmul lasa sa se intrezareasca personaje pozitive si unele, nu as spune chiar negative ci mai degraba, mai putin pozitive, linia de demarcatie nu e niciodata trasata de-adevaratelea. Ea ramane sa se contureze in functie de conceptia fiecaruia dintre noi, despre viata. La unii dintre spectatori aceasta se va observa, probabil, ca o bariera imposibil de trecut, in timp ce la altii e posibil sa se estompeze sau chiar sa dispara.
Interesant e ca nici o parte, nici cealalta nu este de condamnat sau de criticat. Cu atat mai putin o face Ozu in filmul sau. Aici e sublimul acestei pelicule, un nestemat ascuns cu maiestrie de privirile superficiale si imposibil de cuprins in concluziile pripite. Desi drama e prezenta, nimeni nu e de condamnat sau de blamat. Poate ca unele comportamente par reci, insensibile, dar sa nu uitam ca nu sunt doi oameni la fel pe acest pamant. Iar de judecat si de acuzat nici nu poate fi vorba, atata timp cat insusi parintele, unicul indreptatit sa ceara socoteala, nu o face. Ba chiar multumeste umil si priveste spre latura buna a lucrurilor. (acest fel de a privi lucrurile imi aduce aminte de pilda „Musca și albina” a parintelui Paisie Aghioritul)
Cauze pentru aceasta schimbare a omului, abrutizare ar spune cei mai intransigenti, ar fi destule. Regizorul se opreste insa, la cea mai importanta pricina ce a dus la aceasta transformare si anume progresul cu a sa mentalitate. In orice cadru filmat in exterior o sa semnalam prezenta electricitatii, a firelor ce ne conecteaza pe toti intre noi. Mai sunt si acele cadre cu furnalele fumegande, care se repeta in incercarea de a arunca asupra atmosferei ce pare idilica la inceput, nori negri, amenintatori. Iar furtuna prevestita nu va inceta sa se abata asupra vietilor personajelor povestirii noastre. Fiecare va primi loviturile destinului cu decenta si cu umanitatea pe care este capabil sa o simta la acel moment, pentru ca asa cum marturiseste si Noriko, (Setsuko Hara), nora lui Shukichi, (Chishû Ryû), omul este intr-o permanenta modelare.
Si am ajuns si la Noriko, o Rut asiatica, trimitere sublima la cartea biblica ce sparge toate canoanele prejudecatilor de tot felul si ingaduie unei straine din afara legii, (legaturii de sange in film), sa devina strabunica Regelui David. Iata asadar ca o conduita morala uneste mai mult decat legatura de sange, iar strainul va face cele ale firii, el nefiind din acelasi neam.
Pastrand acelasi registru biblic, religios, propun sa stergem acel prim impuls care ne impinge sa ridicam piatra, pentru a ne aloca o clipa de meditatie si de analiza proprie. In fond, filmul Tokyo Story este filmul adevarului perpetuu, ce, cu fiecare decada ce se scurge, devenind mai actual si mai tulburator prin adevarul ce-l graieste.
Regizorul japonez Yasujiro Ozu, semnaleaza toata aceasta graba a noii ordini ce s-a instaurat, o societate in care timpul, banii, familia, se amesteca pana la omogenizare, iar omul modern incearca sa razbeasca prin viata cum stie el mai bine si mai moral cu putinta. Sa nu ii judecam pe cei ce nu sunt ca noi, sa nu ne judecam pe noi pentru ca nu suntem ca altii, cu siguranta mai buni decat noi si sa incercam sa ne redescoperim samanta plantata in strafundul sufletului nostru de catre parinti, cand inca eram acasa, locuind impreuna cu ei.
Concluzie: Un film pansament pentru suflet, un film despre fiecare si in care toti avem un "tiz" in ale firii, caruia ii semanam intr-o mai mica sau mai mare masura. Desi avem acum parte de foarte multe filme ce semnaleaza aceasta intalnire a generatiilor, care mai de care mai extreme si mai teribiliste, o astfel de poveste niciodata nu a fost spusa cu ma multa decenta si bun simt. Nota 9,28!

Filmul trait la intensitatea unui gamer impatimit ce isi joaca jocul favorit.
 

Assassin's Creed (2016)



Este prima data cand pot include un fantasy si mai ales unul bazat pe conceptul unui joc, in rubrica filmelor Recomandate spre vizionare. Vazut ieri in previzionare, filmul m-a fascinat, fara ca sa fiu un jucator activ sau vreun impatimit al celor 10-13 (sau cate vor mai fi), episoade ale acestui joc de succes in randul game-erilor de toate varstele. Imi aduc aminte ca am incercat odata, demult, primul joc al seriei, dar nu am avut timp sa il duc pana la capat, nici macar prima plansa neterminand-o, asa ca nu am avut cum sa-mi dau seama daca e, sau nu, bun ori interesant. De aceea, in aceasta privinta, las "profesionistii" sa se pronunte, pentru ca evident, ei sunt cei avizati sa o faca.
Despre film, cel putin prima ora, pentru ca are doua in total, o gasesc impresionanata. O combinatie intre s.f., fantasy, real, conspiratie, foarte bine pusa in scena. Totul in aceasta jumatate este obscur, misterios, difuz si incetosat, exact asa cum incepea si jocul, din ce imi mai aduc aminte. Insasi ideea de a patrunde intr-o lume trecuta si maniera fantomatica in care imersia se realizeaza, asigura tot deliciul unei vizionari surprinzator de captivante.
Chiar faceam in minte o comparatie intre o alta (pre)vizionare din acest an, Doctor Strange (2016), un film practic din acelasi gen si pot spune fara nici o frica ca acesta de azi, este la ani lumina distanta. (in trecut nu in viitor, dar tot distanta e ;) )
Versiunea vazuta de mine a fost 3D desi eram convins ca nu prea o sa isi aiba rostul intrucat filmul e foarte dinamic si astfel nu o sa fie posibil sa admir prea mult acest efect din cauza vitezei. Dar modul in care pelicula este realizata, intro-urile folosite la regresia intr-o viata anterioara sunt excelente si merita toti banii investiti in versiunea tri-dimensionala. Pacat totusi de momentele de lupta, pentru ca acolo prea se roteste camera in jurul combatantilor si asta iti da o senzatie de anime, iar aici, trebuia o filmare statica, cu taituri precise si cu unghiuri pertinente, perpendiculare chiar, care sa iti redea senzatia de mai multa forta, nicidecum de realitate virtuala asa cum se realizeaza acum.
Surpriza mare a filmului, pe langa aceasta nesperat de buna adaptare pentru ecran, a fost toata acea identificare cu elemente si teorii cat se poate de reale si actuale. Introducerea dezbaterii despre doctrinele religioase, despre politicile mondiale sau a conceptelor de manipulare si controlul populatiei, atat de dezbatute in vremea nostra, vor face deliciul tuturor celor care iubesc teoria conspiratiei si cred in existenta socitatilor oculte si secrete. Iar ca tematica, societatile bazate pe consum, indoctrinarea, suprimarea libertatilor individuale contra asigurarii sigurantei sunt temele fierbinti ale oricarei zile, motive de meditatie macar la nivel de ipoteze, asta in cazul in care nu imbratisati ideea de oculta mondiala.
Mi-au mai placut slow-motion-urile care pregatesc scenele importante. La fel si tot acel alergat pe ziduri, catararile de tot felul sau sariturile extrem de bine integrate in valtoarea evenimentelor dezlantuite si tot atat de bine realizate. Totul e foarte atent lucrat si regizat de catre cvasi-debutantul regizor Justin Kurzel. Are el ceva titluri la activ, vreo 4, dar acum s-a achitat de sarcini ca niciodata.
Nota mica primita din partea criticior, e de tolerat, atata timp cat ii ceri unui veteran sa analizeze un plot al unui video-joc. E impotriva firii ca un sexagenar, sau chiar mai varstnic, sa aprecieze un astfel de film.
Concluzie: O realizare interesanta, cu o prima parte superba, ce se developeaza lent, cumva mistic, insa cu o parte a doua creata pe calapodul standard al tuturor filmelor de actiune-fantezie. Aceasta productie ce va intra imediat in lista preferintelor celor care adora stilul gothic si nu numai, reprezinta cea mai buna adaptare a unui videogame de pana acum, depasind chiar si Prince of Persia: The Sands of Time (2010), un at fim care mi-a placut si m-a multumit ca si oferta.Nota 7,20!

Omagiul lui Scorsese adus sfintilor fara de nume.
 

Silence (2016)



The Last Temptation of Christ (1988), opera inclusa in colectia Criterion: crestinismul cu fata umana. Kundun (1997): Asia, Tibetul mai exact; Dalai Lama obligat sa traiasca in exil.
Silence (2016) este filmul care inchide cercul trilogiei religoase a lui Martin Scorsese si uneste primele doua productii printr-o imbinare ciudata, mutand crestinismului in Asia.
Bazata pe cartea lui Shusaku Endo, aceasta ultima ecranizare semnata de marele regizor, recreaza momentele cele mai zbuciumate ale miscarii misionare iezuite in Asia, nu atat bazandu-se pe consemnarile istorice cat mai ales pe cele extrase din folclorul Japonez.
Scorsese si-a fixat un scop in viata prin ecranizarea acestei carti si abia acum, dupa mai bine de 25 de ani de incercari de a obtine finantare, a reusit ceea ce el considera a fi, cununa intregii sale cariere.
Asupra spectatorului, filmul are un efect ciudat. Prin grandoare te striveste; prin importanta faptelor te reduce la tacere; iar cand e sa dai verdictul, constientizezi ca esti prea fricos ca sa indraznesti a spune ca nu e un film bun si prea bulversat ca sa poti afirma ca tocmai ai vizionat o capodopera. Pur si simplu, pelicula reda convingerea religioasa a creatorului ei, framantarile sale launtrice si legatura acestuia cu divinitatea. Este "filmul cultului (cu sensul de bisericii) lui Scorsese" asa cum bine il intitula Peter Travers.
Ambiguu, continand intregul spectru de incertitudini pe care o fiinta omeneasca le poate incerca pe durata unei vieti, pelicula reveleaza existenta a cate unui Iuda pentru fiecare dintre marturisitorii credintei crestine. Daca nu e o persoana fizica asa cum in film apare personajul Kichijiro, (Yosuke Kubozuka), atunci e un gand care te tradeaza si te inseala aidoma falsului apostol. Am remarcat o tema de meditatie in repetarea cuvintelor de la Cina cea de Taina: "Ceea ce ai sa faci, fa mai repede!" Capacitatea de intelegere, pur dogmatica a acestor cuvinte, ne va revela si simbolul intregului film, al intregii actiuni, a modului in care ea se deruleaza.
Trimiterile la episoade biblice sunt stridente. Probabil ca cel mai usor de identificat este cel al lepadarii de Hristos al parintelui Rodrigues, (Andrew Garfield), cand pe fundal se aude cantatul cocosului.

Si aici intervine strict viziunea catolica, mai emancipata decat cea ortodoxa, asupra acceptarii marturiei de credinta. Ordinul iezuit insusi a fost unul din cele mai flexibile si adaptabile cinuri misionare, modul lor de a atrage adepti fiind contestat si dezaprobat pana si de Papa. Daca in biblie Apostolul si-a constientizat pacatul savarsit din lasitate si s-a reintors intarit la credinta, marturisind fara ocolisuri dragostea pentru Treimea Cereasca, lucru ce in final i-a atras sfarsitul martiric, in film apostazia este perpetua. Apar unele elemente ce demonstreaza inca o apartenenta religioasa, dar asta reprezinta un compromis deloc pe placul divinitatii. In contra-exemplu e parintele Garrpe, (Adam Driver). Sacrificiul lui in incercarea de a salva macar un singur suflet e exemplar si face cinste adeptilor care s-au jertfit cu atata credinta pana la el,dar si odata cu el. Probabil ca asta e si motivul pentru care pe afisul principal al filmului nu apare personajul principal.
Despre "Tacere", daca e sa initiez o discutie, ar insemna sa dezvalui prea mult din actiunea filmului si deci sa rapesc din placerea vizionarii celor care au de gand sa mearga la cinema, asta daca va fi lansat in Romania. Oricum, motivul tacerii divine care nu intervine ferm si definitiv ca sa stopeze oceanul de suferinta ce ineaca intreaga omenire, e destul de amplu dezbatut si de alte productii.

Concluzi: Un film greu de digerat, lung, impovarator si trist. O abordare umana a unei tragedii de neimaginat si aproape de neprivit, dar care invita persoanele capabile de a descifra tainele doctrinei crestine, la discutii si reflectii legate de teme extrem de sensibile in ceea ce priveste activitatea bisericii si credinta umana. (adaptarea terminologiei referitoare la Dumnezeu pe structura deja existenta in cultul budist a lui "Dainichi" )
Filmul incepe excelent dar se dilueaza cu indoiala si necredinta. Este "o calatorie prin ¡the valley of doubt¡" (sight&sound-magazine) Nota 7,99!
Ps. Singurul moment mai destins al filmului este si o binevenita glumita; cea legata de tortura la care vor fi supusi crestinii si ca prin aceasta ei isi castiga locul in Paradis unde, fericire, nu tu munca, nu tu boala, nu tu suferinta si ... nu tu taxe si impozite.

Felicitari pentru modul de prezentare, alali! E o munca!
Urmaresc acest subiect cu o placere din ce in ce mai mare, subiect unde se gasesc multe filme de valoare. Nu le enumar tocmai de la inceput, dar, luand in considerare numai cele de pe ultima pagina, subscriu si eu la Tokyo monogatari (1953), desi as putea spune la fel si pentru alte cateva dintre ele.
Si, pentru a fi in ton cu subiectul, consider bune de vazut si urmatoarele filme:
Le déjeuner sur l'herbe (1959)
Este splendid filmul lui Jean Renoir, desi mai putin cunoscut decat altele ce apartin acestui mare cineast.
Cuprinde multe lucruri interesante, placute, de aceea este un film neuitat de iubitorii de filme artistice.

Tempest (1958)
Eu zic ca e un film care trebuie vazut, unul rar, valoros, cu o poveste atragatoare, un film despre om, si in plus, pe parcursul filmului, o muzica romaneasca extraordinara, cantata cu pasiune. Nu stiu daca originalul a fost color, dar eu intr-o astfel de varianta l-am vazut.

Valter brani Sarajevo (1972)
Iugoslavii au excelat la capitolul filme cu partizani, filme din care se distinge si acesta.

Voyage to the Beginning of the World (1997)
Film zdrobitor de bine facut, opera de Manoel de Oliveira (cu Marcello Mastroianni), Voyage to the Beginning of the World (1997), care, surprinzator, pana acum nu dispune de o subtitrare in romana, ofera o reprezentatie pe deplin satisfacatoare oricarui tip de public.

Sibiriada (1979)
E un film sovietic, unul din cele mai renumite, ceva mai lung dar foarte bun si merita osteneala.

The Americanization of Emily (1964)
Un film excelent facut, chiar neasteptat de bun, o poveste distractiva, englezo-americana, cu final neasteptat!
Merita vazut!

Pentru acest orasel din Massachusetts, trecutul este inca prezent.
 

Manchester by the Sea (2016)



Orasele mici au propria lor viata. Indiscrete sau melacolice, dupa caz, ele traiesc prin locuitorii lor. Isi cunoscu oamenii, isi amintesc trecutul lor si ii urmaresc pretitundeni. Nu exista loc unde sa poti sa te retragi si sa fii uitat intr-un asemenea orasel. Manchester by the Sea e un astfel de exemplu. Iar atunci cand vina iti conduce destinul si viata alaturi de tine insuti devine insuportabila, trebuit sa incerci sa te ascunzi, sa uiti cine esti, sa te pierzi chiar si de tine ca persoana. Bostonul reprezinta alternativa. Mare, incapator, aglomerat, aici nimeni nu te poate gasi daca tu nu vrei asta. Chiar si propria ta constiinta are drum lung si sanse mari sa se abata de la calea spre casa, spre sufletul tau si astfel sa nu va intalniti deloc, mult timp, poate chiar niciodata.
Filmul este superb realizat. Imagini impecabile, nuante cromatice spalacite in care personaje tulburi se dilueaza si se amesteca pana la disparitia totala. Coloana sonora vine si ea sa contribuie la aceasta uitare de sine. Cu o tonalitate melancolica, parca venita de departe, adusa de pe mare odata cu valurile, muzica reuseste sa te intristeze in asa masura incat sa devii ... nu neaparat una cu personajul central, dar macar la fel de indurerat si de confuz ca el. Casey Affleck este probabil unicul actor care putea, literalmente, sa devina Lee Chandler. De altfel, insasi ascensiunea acestui actor este incredibila. In 2000 aparea in American Pie; si sa ajungi dupa muuulte roluri secundare, fie ele chiar si in filme mari ( The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) - film care i-a adus si prima nominalizare la Oscar, seria Ocean, Gone Baby Gone (2007) sau Interstellar (2014) ), sa oferi o astfel de reprezentatie,... fara cuvinte. L-a ajutat foarte mult si tipul de personaj pe care il intruchipeaza, (poveste a lui Lee pe care daca ar fi fost sa o citesti, cu siguranta ca in minte ti s-ar fi conturat exact portretul lui Casey din acest film, aceeasi infatisare pana la cel mai mic detaliu, pana la cel mai inperceptibil rid pe care nici nu ai stiut ca l-ai remarcat in timpul vizionarii.).
Scenariul este: viata si incercarile ei. Si aici am ajuns la acel neajuns care nu ma lasa sa asez acest film, remarcabil realizat altminteri, in lista extrem de scurta a capodoperelor. Sa fie doar necunoastere, sa fie superficialitate din partea mea, nu stiu sa spun exact, dar asta simt in acest moment, cand dupa 2 vizionari, intr-o sala de cinema dezolanta, cvasi goala, aidoma camerei in care locuia Lee, am ramas cu o stranie senzatie de neimplinire, de dezamagire sau mai exact, de lipsa de finalitate a... ceva ce nu poate fi numit anume. Parca simti ca povestii ii lipseste revelatia dintru incheiere, descatusarea ori acel mic amanunt care sa faca actiunea speciala, remarcabila, memorabila si geniala. Prea e ca in viata acest epilog. Una e ca personajele sa fie atat de plauzibile incat sa ai impresia ca mergi pe strada printre ele si nu ca le privesti intr-un film, si alta e sa ecranizezi viata unor astfel de personaje, vecini de-ai oricui, oameni din cartier, de pretutindeni sau de nicaieri. Pacat de acest sfarsit care e in aceleasi tonuri ca si imaginea, fad, sters si estompat. Doar ca in cazul imaginii, monocromia albastrului marin surprinde in cea mai pura forma atmosfera trista - tehnica demna de maiestria unui pictor; incheierea povestii insa nu produce acelasi efect. E prea fireasca pentru asa o situatie ca cea relatata in film, pentru asa o imagine artistica, pentru asa o coloana sonora sau pentru asa un montaj; pentru asa un tablou per ansamblul lui.
Regrete si iarasi regrete...
Orcium, chiar si daca mie imi lipseste esentialul, adica un sfarsit demn de povestea in cauza, paradoxal, filmul este unul foarte bun. Atat de bine descris si editat incat nu exista moment in care sa nu empatizezi, sa nu te revolti, sa nu intelegi si sa nu suferi alaturi de personaje; cu ele, prin ele si pentru ele. Pelicula are si umor, unul foarte elitist si foarte bine camuflat sub vălul straveziu al dramatismului si asta chiar daca subiectul multor glume e unul cu conotatii sexuale. El, hilarul, vine oarecum natural si e firesc; un exemplu ca se poate si calitate nu doar grosolanie doar de dragul hăhăitului.
Concluzie: O superba realizare, cu un montaj si o imagine impecabila, o muzica aidoma si o regie la fel de speciala ca si in cazul lui You Can Count On Me (2000). Abia astept urmatorul proiect al regizorului Kenneth Lonergan in care tot el sa fie si scenaristul, ca in cazul filmului de fata dar si al celui din 2000 de care tocmai am pomenit. Nu-l ratati, nu le ratati ... ambele, merita din plin! Nota Nota 8,19 pentru acesta!

ciudat, dupa formula mea de calcul, a iesit 8.20. glumeam.....este unul din putinele filme vazute in ultima vreme, care m-a miscat, am trait senzatii amestecate...
mi-a placut si mie la fel de mult, in ciuda faptului ca risca sa devina obositor din cauza monotoniei. dar, asta-i un film dedicat acelora care gusta dramele din interiorul micilor comunitati, ii ung la suflet si le ridica nivelul emotiilor, fara a face risipa de melodrama. mi-a placut simplitatea launtrica a scenariului. in jurul ei, s-a tesut acel invelis al relatiilor inter si intrafamiliale, care lasa spectatorului , tema de cugetare si analiza asupra implinirilor si dezamagirilor vietii. este imposibil sa nu te ravaseasca o poveste tragica ca aceea traita de familia lui Lee, mai ales daca este admirabil scrisa si redata.

Amestec de rase,limbi,oameni,situatii si decoruri.Un haios Turn Babel in toata regula
 

Play Time (1967)



Jacques Tati este cineast francez recunoscut pentru meticulozitatea cu care isi pregateste absolut toate scenele ce ii alcatuiesc filmele, detaliile si inlantuirile de actiuni fiind extrem de bine elaborate si interconectate. Playtime, reprezinta o chintesenta de astfel de exprimare a acestui geniu unicat in toata cinematografia.
Pe langa analiza acida ce motiveaza practic aparitia acestei creatii, important de identificat este maniera atat de proprie prin care Tati isi imagineaza si isi expune viziunea asupra modului de redare a mesajului critic. Cadrele in care domneste un haos ordonat, simetria intalnita pretutindeni tradand o mare cantitate de atentie ce s-a cheltuit pentru a fi realizata toata aceasta recuzita ce satureaza imaginea in permanenta, se umplu de o multime de figuranti care si ei, desi par dezordonati, la o analiza atenta observi totusi ca formeaza o retea extrem de atent tesuta, aidoma decorului , si ca toata aceasta agitatie fals aleatoare duce catre un scop greu de anticipat.
TURNarea filmului pe platoul BABEL, locatie construita special pentru acest proiect, l-a ruinat pe marele regizor. Constient de importanta unui astfel de proiect si stiind ca ceea ce are de zis prin imagine merita orice sacrificiu, incapatanatul Tati si-a cheltuit toata agoniseala de-o viata doar pentru a produce ceea ce s-a dovedit a fi, una din marile capodopere ale celei de a 7-a arte. Din pacate pentru el, recunostinta a venit destul de tarziu, lucru ce a facut ca prodigiosul regizor sa nu isi mai poata duce la indeplinire nici un alt proiect din cele pe care le avea planificate. (interviul in care Tati face o pauza dureroasa atunci cand este intrebat despre planurile sale, iti sfasie inima; un asemenea artist inlacrimat ... uf! ... e prea mult - https://www.youtube.com/watch?v=yV5CdseAZ3M)
Comedia Playtime este unica ca si creatie. Folosind doar umorul de situatie, te-ai fi astfeptat ca sa regasesti macar o parte din gagurile ilustrilor predecesori in ale amuzamentului, mai ales al celui mut. Dar nimic nu e obisnuit in arta lui Tati. Situatiile comice sunt create dupa o reteta unicat si cu mult studiu si migala. Sunetele au si ele o importanta uriasa in a obtine efectul ridicolului. Pare un film mut, macar prin prisma lipsei unei idei coerente ce s-ar putea desprinde din franturile de dialog, dar nu e deloc asa, pentru ca avem efectele sonore ce la Tati sunt extrem de importante, ele amplificand situatia si dinamitand o imprejurare anume.
Spuneam la inceput ca filmul are un caracter critic. Acest lucru se datoreaza unei capacitati de analiza arhitecturala cum nimeni nu banuia ca regizorul francez ar fi capabil. Ridiculizand noul curent modernist in care se construieste pretutindeni si care este doar bazat pe aspect, un fel de vitrina prin care opulenta si actualitatea se etaleaza publicului, filmul atrage atentia asupra pierderii unicitatii si farmecului unor locuri unice in lume. Din pacate, aceasta aliniere la tendinte, uniformizeaza marile capitale europene si ajungem sa avem aeropoarte identice la Roma si Paris, stalpi de iluminat similari la New York si Paris sau strazi similare la Hambur si ... Paris; ati ghicit. La fel de vehement este criticata si viteza pe care societatea avida dupa "stil si clasa" o impune acestor schimbari nenaturale si fortate.
Personajul principal, avatarul lui Tati, mr. Hulot, ne ajuta sa intelegem tot acest ridicol si toata aceasta frivolitate a unei societati de consum ce vaneaza doar noul, shic-ul si tot ce e de moment la moda. Un ursuz prin definitie, sobrul domn Hulot are in permanenta parte de situatii hilare. Clasicul din el nu se integreaza in tot acest modernism al parvenitilor. Naturaletea prin care umorul se intampla sau aranjamentul extrem de elaborat care duce la aceste situatii, denota amprenta regizorala inconfundabila. Superbe sunt si acele priviri in reflexie, un joc al dublurilor personajelor din prim-plan. Utilizarea sticlei pentru a ilustra o lume paralela si mai ales folosirea acestor miraje in constructia scenelor au oferit momente savuroase.
Concluzie: Un grandios spectacol al absurdului, o insiruire inepuizabila de situatii comico-satirice originale si o constructie a cadrelor cum doar in cele mai bine bugetate epopei poti vedea, toate astea fac din acest film experiment singular, un pilon de referinta a tuturor studiilor din toate scolile de film ce se respecta. Tati s-a jucat de-a dreptul cu si prin personajul principal, iar umorul pe care l-a creat este atat de fin si cult incat chiar existenta lui pare in unele momente indoielnica. Nota 10,00 pentru aceasta minunata constructie, un testament al marelui cineast lasat unei posteritati ce mai ca imi vine sa spun ca nu il merita ....

Acesta e un comentariu absolut meschin raportat la acest 10,00 care a zguduit din temelii intreaga comunitate Cinemagia Forum (eu?!) dar ce pnm inseamna "aparent haos ordonat"? Sau e "haos aparent" sau e "haos ordonat" ca puse impreuna suna exact ca opusul a ceea ce presupun ca ai vrut tu sa zici. Scuze.

=)) Corect White. Am negat negatia si asta a dus la o reafirmare a ceea ce nu doream sa se inteleaga. Ideea era inversa si faptul ca ai prins-o chiar dintr-o constructie gresita inseamna ca am ajuns sa gandim la fel, simtim la fel, iubim la fel si nu mai stiu cum era melodia....=))
Oricum ar fi, Playtime-ul lui Tati si-a facut inca o data datoria si ne-a lovit cap in cap, cam ca in film. Foarte amuzant!=))
O virgula la timpul si locul potrivit ar fi salvat situatia.:-? Dar daca nu am pus-o, refac cu una din variantele tale si sper ca nu vor mai aparea neintelegeri. Ramanem prieteni nu? :-*
=))
Probabil ca si ora a contribuit la aceasta eroare de logica, dar nu e o scuza.

Ms pt atentia cu care ai parcurs review-ul.>:D<