Ultima proclamare a credintelor lui Pasolini.
 

Salò o le 120 giornate di Sodoma (1975)

Este ciudat cum omul cauta in permanente sa patrunda in strafundurile fiintei sale si acolo sa doreasca sa caute doar partea cea mai distructiva si intunecata din el, dar si mai ciudat este ca multi incearca sa inteleaga si sa contemple aceasta analiza si rezultatul ei. Cum e si cazul acestui film si a criticilor lui.
In ciuda repulsiei pe care o creaza pelicula de fata, (cel putin unele scene din aceasta), filmul este o adaptare cosmetizata a scrierii Marchizului de Sade. Departe de sadismul si de violenta operei originale, creatia lui Pasolini extrage sau se inspira doar din ciudata opera a secolului 18. Modul subiectiv in care se face selectia fragmentelor ridica numeroase intrebari vis-a-vis de ideile pe care Pasolini le vrea surprinse in acest film dar si mai multe intrebari legate de persoana regizorului italian.
Ca idee centrala, aceea a unei critici sociale concentrate pe abuz, un abuz la care este supusa populatia de catre intreaga clasa conducatoare, (cei 4 lideri reprezentand fiecare in parte una din cele 4 puteri in stat: justitia, guvernul, clasa exploatatoare sau patronatele, biserica), filmul este mult mai coerent si mai plin de semnificatii decat opera originala care marjeaza doar pe caracterul nihilist si pe distrugere in general.
Cu o multime de intruziuni deloc corecte din punct de vedere al arbitrajului, filmul deformeaza notiuni. Asa ca asistam in maniera deja brevetata a acestui regizor doar la scene de penetrare in maniera gay, pedepsiri doar a relatiilor normale, cele libertine fiind trecute cu vederea si valorificarea la maxim a trupurilor masculine.
Se vorbeste despre placerea latenta ce s-ar ascunde in fiecare dintre noi pentru aceste abuzuri, abrutizari si dominari asupra altor trupuri ale semenilor. Se spune ca aceasta putere ar avea o latura erotica. Nu stiu daca e sau nu asa intrucat marturisesc ca un am simtit, in afara de mila si scarba in anumite momente, nicio placere erotica. Poate ca e momentul sa imi pun anumite intrebari...; sau poate ca un… . Nu stiu ce sa zic…
Un film manifest ce critica ierarhia sociala si care o face din pacate intr-o maniera care decredibilizeaza acest protest; sau din contra, este luat atat de in serios de catre unii incat acestia sfarsesc prin a fi declarati de catre majoritate ca dereglati, depravati sau bolnavi. Un 6,21 doar pentru modul de pornire al acestui experiment social.

Ps. Minti mai profunde aduc in discutie critica consumerismului. In film, ca sa glumesc putin, se consuma doar propriile productii. Nu vad unde e consumerismul. Plus ca in orpera originala, consumerism in secolul 18?!

alali, eu vreau sa vad poze. se poate sa pui cateva?

:)) nu pot sa iti inteleg dorinta ta. Eu am avut de indurat o revizionare si o parcurgere, in mare, a ceea ce se vrea traducerea manuscrisului marchizului de Sade. Recunosc ca mi-e de-ajuns pentru tot restul vietii. Poze? Nu cred ca mai vreau. :P

Acum lasand gluma la o parte, poza cu dvd-ul nu am pentru ca dvd-ul l-am imprumutat de la biblioteca ca si cartea. Asa ca, neavand eu un originalul, nu am de unde sa pun nicio poza. Imi pare rau rvn. Ma revansez la urmatorul film.

ei, nu? evident. era o capcana. am vrut sa ma conving cat esti de pudic.
mai, mai..doar nu crede cineva ca Pasollini, nebunu' asta, n-a apelat la efecte speciale. o fi folosit el figuranti ca sa "iasa" mai ieftin, dar cred ca la recuzita nu s-a zgarcit. adica, na, carnatii de porc costa ceva...
Attachment 2935
am vazut mai demult la tv o reteta de spaghete bolognese cu carnaciori de porc afumati. mama, se lingeau degustatorii pe buze...

da rvn, dar sunt carnati marca Psolini si nu Caroli sau CrisTim :)) .... asa ca, carnati sau nu (cacofonie obligatorie in acest caz), tot scarba imi fac. :-&

Ps. Pudic eu?! :-O Credeam ca ma cunosti mai bine!X( Poate frigid ... daca e sa respectam definitia eroticului din filmul lui Pasolini .... 8-}

=)) =)) =))

sunt terapeutice discutiile cu tine rvn. Dupa o asa sedinta de psihanaliza, mai, mai ca pot incerca o revizionare a lui Salo. Dar nu! A treia oara ar fi prea mult! O sa incep singur sa ma suspectez de dorinte ascunse adanc in subconstient si care.... Bah! Trezirea! Ce naiba scriu eu aici!? M-ai nenorocit rvn! :-*

Ororile razboiului prin ochi de copil. (pana la un punct; ca dupa... manipulare).
 

Idi i smotri (1985) aka COME AND SEE (1985)


Probabil ca imi asum cel mai mare risc, de cand postez pareri la filme, in a comenta critic aceasta productie ruseasca.
Filmul, cred ca se subintelege, nu mi-a placut! Ba din contra. Folosirea dezlanata si cu o abundenta agasanta de imagini socant-lacrimogene, care isi propun sa sfredeleasca creierele celor mai slabi de inger si astfel sa castige adepti de partea manipulanta a acestei problematici pe care filmul o trateaza au ca singur scop: transmiterea de emotie, dezgust si sila.
Aceste imagini, bine construite ca si cromatica si stil, vorbim totusi de Elem Klimov, cel ce a regizat si Welcome, or No Trespassing (1964) sunt acompaniate de un mixaj de sunet chiar mai impactant decat imaginile in sie, Astea cred ca sunt punctele forte ale filmului care nu se pot comenta sau dezbate pentru ca nu se pot gasi argumente contra.
Apropo de sunet, cred ca este cea mai buna coloana sonora ever. Modul in care auditivul te ajuta sa imprumuti ochii lui Floria pentru a vedea evenimentele si mai mult, aceleasi sunete iti interpreteaza vizualul asa cum intelege mintea aceluias Floria, este magistral. Practic tot acest fond sonor nu te lasa sa decodifici singur ceea ce vezi. Informatia iti este servita doar asa cum vrea regizorul.
Revenind la film, o sa incerc sa imi argumentez "nemultumirile" punctual asa cum, filmului i se recunosc tot punctual merite care il transforma in cel mai bun film de razboi facut vreodata.
1. Vorbeam de felul in care imaginea si mai ales sunetul te transpun in mintea si in privirea lui Floria. Asta e unanim ovationat de critica. E foarte adevarat, dar doar in prima parte a filmului. In aceasta prima jumatate unde o explozie iti face auzul sa-ti tiuie cateva minute, unde uluiala si zapaceala te invart pana ametesti si nu mai intelegi nimic, totul este inexplicabil si aiuritor asa cum si trebuie sa fie un razboi pentru un nou recrut, cu atat mai mult cu cat vorbim de un copil. Dar vine partea a 2-a care e mult mai clara desi alienarea mintala a lui Florea atinge cote peste limita sanatatii mintale. Dar aici totul trebuie prezetat clar ca doar e vorba de dusmanii partidului, iar spectatorul trebuie sa inteleaga deslusit cat de ticalosi sunt ei. Manipulare ieftina, usor de perceput dar pe care majoritatea o trece sub tacere.
2.Suprarealismul folosit doar pentru a diaboliza armata inamica isi pierde din consistenta artistica atunci cand, in final, se tine mortis sa se precizeze ca 629 de sate au fost arse pana in temelii. Este iarasi o incercare de a impune un stil artistic iar apoi cu cateva artificii tehnice, el sa apara aievea, real in subconstientul colectiv.
3.Realismul, pentru ca desi filmul abunda in elemente specifice suprarealismului, realismul inlocuieste din cand in cand aceasta metoda de exprimare, dar doar cand serveste scopului si chefului regizorului. Dar si aici totul este rastalmacit incat realismul este si nu prea este. Nu tu sat cu acel nume, nu tu brigata nemteasca cu acele insemne implicata in razboi, etc.
4.De importanta istorica... mai are rost sa aducem vorba? Cat timp niciun personaj cat de cat important nu este implicat in film, niciun punct strategic pe harta frontului nu este nici macar pomenit, ce importanta istorica sa fie? Doar un copil, dintr-o familie dintr-un sat. Si astea fictiv construite.
5.Se vorbeste de finalul filmului ca fiind extrem de incarcat de semnificatii. Eu insa o sa ma refer la acea "decenta" de a nu profana un corp uman dupa ce acesta a si-a primit "judecata dreapta" si a murit, chiar daca posesorii lesurilor, atunci cand traiau au facut atrocitati abominabile. Iarasi o insusire nobila a poporului rus, (nu?) Sincer, e atat de explicit incat nu merita sa comentez astfel de exprimari...
Concluzie, un film de manual in arta manipularii, cu fluctuatii de exprimare si trunchieri de forma si stil doar, doar o impresiona si manevra privitorul in directia dorita, dar cu o imagine si un background sonor nemaintalnit.
Nota 6,77.
Ps. Trebuia vorbit despre transformarea lui Floria, imbatranirea lui prematura, starile prin care trece, dar, din pacate, alte lucruri au fost mult mai batatoare la ochi.

The ghost in the tire ... ca deh, e low budget.
 

Rubber (2010)



E limpede pentru oricine a vizionat minim cateva sute de filme, cum cred ca e cazul oricarui vizitator al acestui site, ca filmul de fata are multe influente ca stil regizoral, concept si mod de realizare.
Majoritatea cred ca se duc imediat cu gandul spre un Tarantino sau de ce nu, un Allen din cauza interactiunii cu publicul. Dar daca ati avut ocazia sa vedeti Christine (1983) de John Carpenter, cred ca veti fi deacord cu mine ca asemanarile sunt izbitoare. Doar ca, pentru ca exista un Doar cu "D" (d mare), Carpenter ecranizeaza o carte a lui Stephen King si nu un scenariu de Dupieux.
In fond, acest amestec de influente si stiluri este o cauza a unei viziuni neclare din partea unui regizor la inceput de cariera si deci este scuzabila. Dar modul de exprimare, modalitatea in care se imbina aceste scoli de film, defectuoasa din punctul meu de vedere, nu mai este scuzabila deloc.
Pentru a analiza corect aceasta incercare de a face film trebuie sa plecam chiar de la mediu-metrajul de debut al regizorului, acel Nonfilm (2002), disponibil online si pe care Dupieux singur il numeste "fratele handicapat al lui Rubber". Nu sunt de acord cu o astfel de catalogare pentru ca ea ar induce impresia gresita ca Rubber ar fi un film sanatos si normal. Mai degraba Nonfilm este fratele retardat al handicapatului Rubber. Pentru ca vazut comparativ cu 90% din creatiile independente si deci low budget, Rubber nu e nicidecum normal. Iar aceasta ciudatenie, in sensul rau al sensului cinematografic, e vazuta de destui cinefili ca fiind arta si viziune. Parera lor! Gresita bineinteles :)
Ce ar mai fi de mentionat despre acest Cauciuc? Ca nu are actori, ca pleaca de la acest "No Reason", interesant ca si concept, dar prost aplicat in constructia povestii, ca acest buget redus a transformat drumul cauciucului intr-o agresiune pentru ochi si cam atat.
Dezvoltand putin aceste secventele lungi de deplasare a cauciucului, filmate gros plan coroborate cu taieturile repetate si prost montate din punct de vedere al incadrarii, duc la momente de vertigo autentice. O mare greseala acest tip de filmare in acest caz.
Ca este o satira a cinematografului de consum si in special al marilor case de productie, ... sa trecem peste. Acest film aduce doar deservicii celor care intr-adevar demonstreaza ca o astfel de exprimare libera si fara limitari din partea studiourilor, este o alegere corecta si de bun augur.
Concluzie: Asa cum spuneam si in titlu, filmul pleaca de la "the ghost in the machine"-ul lui Carpenter si se transforma in "the ghost in the tire"-ul lui Dupieux din cauza low budget-ului. Diferenta este de 3 cauciucuri. Aa! Si o masina! ;)
Nota 3,44 doar pentru acea introducere cu caracter critic a publicului.

Nici o legatura cu personajul lui Kipling.
 

The Jungle Book (1994)



Probabil ca am asistat la una dintre cele mai proaste adaptari pentru ecran a povestirilor lui Kipling, fie ea animatie sau live-action. Filmul e un fel de combinatie intre Tarzan si Cartea Junglei, cu scene de-un autentic "hunting treasure" ce l-ar face invidios chiar si pe Indiana Jones. Mowgli nu mai e "brotacelul", elev al lui Baloo si al Bagheerei ci e un tanar Weissmuller cu o singura cicatrice pe tot corpul. E practic sex-symbolul junglei, coafat, epilat si barbierit.
Legatura cu celebrele povesti este ... ca nu este nici una. Doar pesonajul ca numele si ideea de a fi pierdut si crescut de lupi in jungla sunt preluate din carte. In rest, totul este o inventie cap-coada fara nici o legatura cu povestea clasica.
Personajul principal Mowgli, interpretat de Jason Scott Lee este oarecum nepotrivit incadrat in peisaj. Unul din motive l-am amintit mai sus, dar cu siguranta ca mai sunt si altele. Este stiut ca Scott Lee se pliaza destul de greu pe tipologiile pe care trebuie sa le intruchipeze. La fel e si cazul aici. Pur si simplu nu isi gaseste locul in poveste. Pare, actorul Scott Lee, mai dezorientata chiar si decat ar fi trebuit sa fie personajul salbatic interpretat de el si care s-a trezit dintr-odata in mijlocu unui oras aglomerat si zgomotos.
Despre coloana sonara, scenariu sau regie nu sunt prea multe de spus. Toate sunt modeste si in nota filmului. Stephen Sommers, regizorul, nu a fost cooptat nici macar pentru al dolea film din aceasta serie si asta cred ca spune multe. De fapt, cam toata cariera lui Sommers e una modesta. In afara primelor doua filme din trilogia Mumia, The Mummy (1999) si The Mummy Returns (2001), care nici ele nu au rupt gura targului, nimic deosebit care sa denote un progres ca valoare si importanta.
Per total, o carte a junglei pe care nu ar trebui sa o recomandam copiilor ca fiind o ecranizare a povestilor lui Kipling pentru ca poate produce confuzie in mintea micutilor. E pur si simplu un film de aventuri. Nota 5,05! Slab spre prost.

Proasta imbinare a unor negatii logice interesante.
 

Wrong (2012)



Este dimineata iar desteptatorul da trezirea. E 7:60 si cateva secunde si nu, nu e o greseala, tocmai ce am intrat in lumea distopica a lui Dupieux.
Wrong este gresit din fasa si asta daca e sa tinem cont de intentie ar trebui sa fie un lucru bun. Cel putin asa ne spune titlul. Dar lucrurile nu sunt chiar asa de simple iar absurdul, fie el chiar bine realizat in anumite momente, nu e suficient doar sa existe. Acest amestec de greseli si anomalii nu pare ca se leaga intr-o constructie artistica unitara. Nu e de ajuns sa alterezi lucrurile la nivel de perceptie sau sa le opui reflexia lor eronata dintr-o oglinda diforma si gata sa crezi ca ai facut ceva ce merita prezentat public, cu atat mai putin sa-l si numesti film.
Chiar daca se urmareste si un curs narativ cat de cat, banalul sofisticat si deziluzia lovesc fara mila. Intr-o scena iti arata rahatul in iarba iar in urmatoarea o reprezentare destul de bine realizata a capatului lumii.
Dar si asa cu toate aceste neajunsuri ar mai fi fost cum ar mai fi fost daca Dupieux, in dubla lui calitate de regizor si scenarist, (si cine stie in mai cate alte posturi), nu ar fi asezonat toata aceasta lume rasturnata cu acele dialoguri idioate ce se deșartă realmente peste imagine. Gandit la un nivel abject in marea lui majoritate, putine sunt momentele in care dialogul vine cu o contributie la vizual. De cele mai multe ori, simplitatea si prostia cuprinsa in liniile de text ridiculizeaza toata scena, indiferent cat de bine gandita ar fi fost ea.
Ca un singur plus, Wrong este net superior urmatorului proiect al regizorului francez, Wrong Cops, unde grotescul si libidinosul sunt ridicate la rang de exprimare artistica.
Un film fara trecut, cu niciun viitor si pe care probabil timpul il va trece in anonimat acolo unde ii e si locul. Nota 3,12!

Un serial saptamanal de scheciuri transpus intr-un lungmetraj.
 

Gente en sitios (2013)



O colectie de momente umoristice dintr-un amplu repertoriu de genuri, de la horror pana la actiune, aventura sau romantic si care nu au un numitor comun ce sa le sudeze sub forma unui film. Cam despre asta e vorba in mare in aceasta proiectie.
E adevarat ca toate glume trateaza cotidianul pe care il si exagereaza in speranta de a obtine acel comic al penibilului si al disproportionalului, dar la fel de real e si ca tesatura narativa lipseste cu desavarsire, secventele neavand nimic care sa le lege unele de altele. Si personajele sunt altele de la scheci la scheci iar subiectele scenetelor sunt total diferite si ca tema dar si ca gen. Daca intr-o scena o pereche la restaurant este agasata de un chelner ce nu mai termina de scris comanda primita, in secventa imediat urmatoare, un tata merge sa isi ia copilul de la gradinita si i se cere acordul sa apara intr-o emisiune tv.
Este exact acel tip de montaj umoristic patentat acum aproape 15 ani de un post regional din Tara Bascilor si care ulterior, pe fondul succesului inregistrat, a fost preluat la nivel national de catre un post tv national. Asadar, tipul asta de constructie nu e nimic nou ci doar o regandire a unor emisiuni de tipul acelei "Vaya Semanita, Cambio Radical" a anilor 2000.
Ce am apreciat totusi in aceasta realizare dezordonata e ca amplificarea momentelor ridicole e bine gandita si bine pusa in scena in marea majoritatea a cazurilor prezentate. Nu e un umor grotesc sau depasit de timp si rasuflat. E mai degraba o ironizare a tot ceea ce ne inconjoara si care de multe ori il identificam si noi ca fiind un moment ridicol, la mai mici dimensiuni e adevarat, in diferitele ipostaze in care ne aduce rutina si cotidianul. Genul telefonului primit pe fix si care incepe cu intrebarea: "Esti acasa?"
Practic aici se si face conexiunea cu publicul, prin tot acest ordinar atat de familiar noua tuturor.
Se ajunge pana acolo incat se dezbat si gesturile reflexe pe care le face orice om. Avem invatatul mersului, a dormitului si a bautului. Un paroxism al ridicolului cum nu am mai intalnit in niciun alt film.
Concluzie: Avem o colectie de scurtmetraje grupate impreuna spre a realiza un alt fel de lungmetraj mai straniu si mai diferit. Un experiment cinematografic fara niciun mesaj explicit si fara fir narativ. O idee ciudata despre tot si despre nimic concret. Nota 5, 03 pentru aceasta incercare ce nu e rea, dar nu e nici film; asta e clar!

Protagonistul depasit de actorii cu roluri secundare.
 

Telefon (1977)



Niciodata nu am comentat sau nu am dat atentie prea mare greselilor ce apar pe platoul de filmare gen o camera care intra in cadru, un gadget sau o marca ce inca nu aparusera la momentul la cera se plaseaza actiunea filmului. Dar aici parca aceste greseli sunt prea stridente pentru a reusi sa le treci cu vederea.
Din acest punct de vedere, cel al greselilor, acest film este unul dintre cele mai slabe filme de spionaj pe care le-am vazut vreodata. Ma refer aici la filmele care au cat de cat o mica pretentie ca ar merita urmarite, nu la noianul de titluri cu spioni de prin vecini.
Cea mai revoltatoare greseala este, de departe, ciocnirea masinilor in subteran. O busitura la un 10 km pe ora, usoara, arunca in aer un intreg garaj. Si unde mai pui ca masina urmaritului se aprinde inainte de impact. O cascadorie mai penibila nu imi vine in minte acum la repezeala.
Iar acesta a fost un exemplu de eroare facuta la filmare. Mai avem insa erorile de scenariu si regie, nenumarate si care transforma filmul intr-unul dintre cele mai proaste filme despre spionaj. Continuand exemplul, cel legat de garajul subteran, pentru a nu face spoiler si altei secvente din film, cine oare intelege cum, o misiune planificata acum zeci de ani, are masina pregatita, lustruita si gata de actiune? Apoi toti agentii sunt transformati in "zombie", cu exceptia acestuia care trebuia sa foloseasca masina. El alearga, da din coate, impinge oameni si in stanga si in dreapta doar ca sa ajunga la masina. Cred ca de vina erau temperamentele diferite ... :)
Regia reuseste si ea sa puncteze in propria poarta prin introducerea privirii Barbarei, (Lee Remick), in momentul in care terbuie sa ucida. E prea soft, n-are nicio legatura cu privirea unui spion care a mai ucis. Nu e acea privire de gheata pe care o asteptam si ce ar fi trebuit sa o aiba o spioana in momentul in care executa o tinta. Vinovatia nu are ce cauta in aceasta munca mai ales la cineva cu state vechi.
Astea sunt minusurile care te dezarmeaza atunci cand incerci sa intri in poveste, sa te implici in actiune.
Dar ce iti pune capac este lipsa de tensiune. Nu avem in tot filmul nici macar un strop de suspans. Exemplara e scena femeii casnice care in starea vegetativa la care a fost adusa de telefon, parcurge diferite etape spre a-si realiza misiunea. Si cate etape prietene! Merge, scrijeleste, sapa, deschide trape, decojeste fire... munca nu gluma. Iar cel mai enervant e ca in tot acest timp muzica, acel tip de background specific filmelor de suspans, vrea sa creeze tensiune. La ce s-a introdus aceasta coloana sonora cand pe ecran vedem o persoana pe un camp? De ce ar fi trebuit eu sa am emotii ca o gospodina parcurge toate acele etape? Nimeni nu incearca sa o opreasca, nimeni nu e prin preajma ei.... Aiurea rau. Plus ca daca te pui sa urmaresti si trailer-ul inaintea filmului, faci greseala vietii. Trailer-ul iti spune tot filmul cu lux de amanunte in nici 2 minute. Asa ca, daca vreti sa vedeti filmul, sa nu faceti greseala de a vedea in prealabil spotul de promovare.
Concluzie: Un film pe dos, ce creaza stari contradictorii fata de ce isi propusese. Un C. Bronson surclasat de niste femei net superioare ca inteligenta, asta prima la mana, dar si ca fler. Mai e si acele dialog care il desfiinteaza practic pe Macho-Man.
..........Barbara: Spune-mi despre tine. De ce faci ceea ce faci? (spionaj)
...........Maiorul: Sunt de parere ca fiecare ar trebui sa faca ceea ce se pricepe sa faca cel mai bine.
...........Barbara: Stii ce ma intreb eu? De ce anume nu ai vrut sa te culci cu mine?
:)))) Dăăh! Nota 5,28 doar pt aceasta replica.

Pretender-ul erau ...3, dar doar Jarod conta pentru Centru.
 

The Pretender 2001 (2001)



Dupa ce serialul se incheie mai ciudat si mai deschis unei continuari decat o fac multe alte episoade de pana la acesta din final, (episodu 20 al sezonului 4), era normal sa exista deci si un film care sa puna cat de cat lucrurile intr-o ordine. Si a venit acest The Pretender 2001 (2001), urmat la scurt timp de un altul, The Pretender: Island of the Haunted (2001).
Faptul ca in serial, un acronim ce trebuia descifrat ducea automat la un altul si mai complicat, mai era de inteles, acum in film, acelasi tipar de scenariu, gandit aproape identic cu cel al serialului e deja obositor in exact aceeasi masura in care, in tot acest maraton The Pretender de 86 episoade, nimeni nu moare. Cand l-am vazut si pe Mr. Raines ca reapare in acest film ce ar fi trebuit sa puna punct, odata pentru totdeauna, Centrului si tuturor planurilor oculte ce isi au sursa din aceasta organizatie secreta, mai ca mi s-a facut rau. Parca nimeni nu voia sa se incheie toata aceasta poveste in afara de mine.
Astea au fost lucrurile deranjante si suparatoare de pana la aflarea subiectului principal al acestui The Pretender: Filmul. Că aici e marea lovitura ce mi-a crescut tensiunea pana la adevarate convulsii ale deznădejdii. Filmul mai aduce doi Pretenderi in scena! Si ne trezim ca din omul special care era Jarod, acum sunt 3 ca el. Dar, spre linistirea noastra si ca sa ne calmam, toti cei ce eram in pragul apoplexiei, ni se spune cu subiect si predicat ca doar Jarod "functioneaza" la cei mai ridicati parametrii si deci pentru Centru, doar el conteaza. Pe ceilalti 2, echipele de "curatatori" ale organizatiei, nici nu s-au mai obosit sa ii caute, lasandu-i in plata cerului sa isi vada de paranoia lor.
Iata asadar cum se complica un serial linistit, fix in punctul in care zarva trebuia sa se potoleasca treptat pana la acalmia totala ce ar fi adus cu ea si lasarea cortinei peste lumea Pretender-ului. Toata aceasta intriga reinviata, incalcita si rasfirata nu face decat sa descurajeze orice privitor care astepta sa vada o incheiere decenta pentru un serial de 4 sezoane, bunicel. Dar cand vezi ca actiunea se complica si se divide in naratiuni secundare ce duc spre alte noi planuri, nu poti sa nu ai acel impuls care sa te faca sa gandesti cel putin, daca nu sa strigi in gura mare, cuprins de cea mai crunta disperare, §"Fratilor, gătăm și noi azi? Că vreau s`-ajung ș´-acasa!"§.
Bine totusi ca filmul isi incheie cel putin misterul pe care tot el il aduce in poveste. Ca dupa ce am vazut cum se imbarliga si se complica lucrurile, ma rugam sa nu ma lase cu ochii in soare si mai rau decat o facuse finalul serialului. Asa ca, de voie, de nevoie, ma multumesc si cu putin. Cine m-a pus sa imi fac sperante intr-un sfarsit decent al acestui serial?
Nota 6,77! Sa mai am oare asteptari de la cel de-al doilea lung-metraj? Oare el sa incheie cu adevarat povestea acestui fugar genial? Cu frica, o sa incerc sa vad ...

E imposibil de inlaturat senzatia de fictiune.
 

The Rainmaker (1997)



Inca un film despre sistemul juridic american, despre viata de avocat si bineinteles, incluzand si un caz complex si cu o rezonanta deosebita pentru societatea americana. Doar ca de data aceasta cazul nu are nici o influenta din realitate, fiind un produs integral al exceptionalei imaginatii a celui ce se numeste John Grisham.
Reprezentand debutul intr-un rol principal pentru Matt Damon, (la care se vede stangacia si tracul unei astfel de responsabilitati tot atat de mult pe cat se vede si la tanarul avocat Ruby Baylor), filmul este apreciat mai ales pentru prestatia lui Jon Voight in rolul lui Leo Drummond. Nu o sa vorbesc deloc despre acest rol secundar, nu pentru ca s-ar fi vorbit destul si pentru ca ar fi elogiat in mai toate parerile exprimate pe pagina acestui film. Nu o fac pentru ca nu l-am remarcat intratat incat sa mi se para ceva deosebit. E ok, la fel ca si toti ceilalalti, nimeni din intregul "cast" nefacand nota discordanta, insa cam atat. Dar tin totusi sa ma opresc asupra unui alt "supporting actor", partenerul lui Ruby, Deck, in persoana minunatului pitic, Danny DeVito. Cred ca filosofia de viata a acestui personaj este polul de atractie a intregului film. Iar ce e si mai minunat, e ca DeVito nici macar nu constientizeaza acest aspect. El este omul bun la toate, cel care cara camera desi aceasta e mai mare ca el, el este cel care se zbate si cauta tot felul de chichite avocatesti de care sa se agate in timpul procesului si la nevoie, tot el este cel care cotrobaie prin gunoaie, la propriu. Plus ca, toata ideea acestui birou avocatesc al unui debutant in ale meseriei, pleaca tot de la personajul sau. Asadar, nu inteleg de ce nimeni nu pomeneste de rolul lui Deck si nici de ce e atat de subestimat ceea ce face actorul pentru a-i da viata acestui personaj.
Revenind la film, o sa ma pozitionez oarecum contrar curentului si o sa spun ca la nivel de plot, de poveste, productia de fata este destul de infantil construita. Un caz oarecum reprezentativ pentru o tara unde fara asigurare de sanatate esti lasat sa mori acasa, aici este transformat intr-o gluma cap coada.
Un avocat care nu intelege mai nimic din acest proces, care mai si gafeaza impardonabil in fata onoratei instante si care este totusi lasat sa-si faca numarul pana la capat, mai este si incurajat, simpatizat si favorizat. Sincer, nu m-ar fi mira sa vad ca respectivul magistrat i-ar fi facut ocheade frumuselului avocat sau ca i-ar fi trimis bezele. (sunt rautacios prin acest comentariu, dar frustrarea mi-a venit din tot acest circ juridic la care am asistat). Un mers pe blat mai fatis ca aici, nu o sa mai vedeti in multe alte filme. La un moment dat, impresia e ca judecatorul l-a luat ca si ucenic pe acest tanar debutant care mai are si curajul sa ii reproseze "Inaltimii Sale" ca nu poate sa ii respinga contestatia pentru ca el e la primul proces si trebuie ajutat.
Dar bineinteles ca din incurcatura il scoate, cine altul, daca nu fasnetul Deck, care stie pe dinafara tot codul de procedura. (aici apare o neconcordanta a constructiei acestui caracter, ca fiind un incapabil sa treaca examenul de barou, cand se dovedeste ca personajul e toba de carte)
Am incercat sa trec peste aceste mari neajunsuri si sa ma focalizez la drama reprezentata in cazul ce se instrumenteaza. Dar cu greu am mai reusit sa reintru in atmosfera dupa numeroasele cazuri de balbe in instanta oferite de junele avocat. Iar cand se mai intampla un nou episod de fastaceala in curtea de judecata, momentul ma arunca in afara atmosferei la o asa distanta ca nu mai imi aminteam nici macar detalii din caz.
Concluzie: Un film de tv, cu o poveste fara mari pretentii. Prezinta o drama ce ar trebui sa sensibilizeze o natiune, dar partinitor si manipulativ. Plus ca toate personajele negative, adica avocatii paratei firme de asigurari, sunt atat de libidinosi prezentati si au in permanenta acel aer de aroganta atat de nefiresc si de gresit introdus de catre regizor, ca iti da impresia ca mesajul ti se serveste cu lingurita, ca unui retardat caruia ii curge scuipatul din gura de tampit ce e. Nota 6,43! Si un 9 pentru DeVito. Minunat in acest film.

PS.
Ecranizari dupa cartile lui John Grisham:
The Firm (1993);
The Pelican Brief (1993);
The Client (1994);
A Time to Kill (1996);
The Chamber (1996);
The Rainmaker (1997);
The Gingerbread Man (1998);
Runaway Jury (2003);
Christmas with the Kranks (2004).

Mean Girls 2, doar un remake care deranjeaza prin repetitie.
 

Mean Girls 2 (2011)



Ca tot era dvd-ul in player si pentru ca vazusem prima parte, de lene, am dat play si la continuare; continuare care nu doar ca nu are legatura cu asa numita prima parte ci e un nou Mean Girls (2004). Toata poveste se repeta mot a mot.
Desi incepe mai bine ca cel din urma cu 7 ani, mai credibil si mai antrenant, ajunge totusi sa sfarseasca lamentabil. In primul film, era exact pe dos. Incepea prost, avand toate acele cliseele filmelor cu scolarite rele ce nu au loc una de cealalta, ba mai introducea si acele momente "wild" idioate, dar macar sfarsea bine, cu un discurs patetic, dar tolerabil. Pe cand in aceasta noua readaptare, in cea de a doua parte avem un adevarat film politist. Intervine politia, vin hacker-ii si asistam si la un meci de ... fotbal american, care e introdus strict pentru a ajunge la durata minima a unui lung-metraj. Plus ca tot filmul se joaca cu destine, distruge oameni, cariere, ce mai.... aduce aminte de Jack Norris & Co., doar ca toti actorii au parul lung.
Acum serios, pentru cei care au vazut filmul si au o cat de mica asteptare de la cele 90 de minute petrecute in fata ecranului, intreb si eu: ce anume s-a dorit cu acel meci dintre cele doua grupuri de fete? Care e rostul lui acolo? Oricum indreptarea situatiei venea de la camerele de luat vederi, asa ca de ce sa te mai complici cu o stupizenie de asa-zis meci? Dar, asa cum spuneam, nu ar fi avut durata suficient de mare pentru a fi recunoscut ca un film si atunci s-a recurs la acest episod de umplutura.
Despre actrite, mai toate au cochetat cu studiourile Disney. De aceea nu falseaza in rolurile pe care le interpreteaza. Dar parca nu au glamour-ul celor din prima parte. E doar o parere personala. Poate unii le simpatizeaza mai mult pe domnisoarele din acest film. E la latitudinea fiecaruia sa aprecieze dupa gusturi. Eu le prefer pe celelalte.
Mai spun doar, pentru cei care nu stiau acest amanunt, ca Tinei Fey, cea care a creat povestea filmului din urma cu sapte ani si care a si interpretat un rol in acel film, i s-a cerut in repetate randuri sa realizeze un sequel al povestii din 2004 dar a refuzat categoric. E si asta un motiv pentru care a iesit ce a iesit, cred eu.
Concluzie: Daca ati vazut primul film, nu are niciun rost sa pierdeti vremea cu acesta. Nu e o continuare, nu are nicio legatura cu celalalt si mai spune si exact aceeasi poveste cu fata nou venita care se loveste de deja celebrele plastic girls. Nu e mai post ca primul film, doar ca deranjeaza prin repetitie. Nota 4!

Jumatate din analiza unei boli psihiatrice, intr-un film ce nu vrea sa riste nimic.
 

Manic (2001)



Pe langa povestea pe care o prezinta, acest film mai foloseste la studierea filmografiei adolescentului perpetuu, Joseph Gordon-Levitt. Desi in 1992, dupa mai multe proiecte realizate strict pentru televiziune, reusea sa apara in mult premiatul A River Runs Through It (1992), cariera acestui actor, dificil de integrat in vreun proiect datorita aparentei sale de teenager, nu a evoluat pe masura talentului pe care il detine. Desi a trecut de la productiile tv la cele pentru marele ecran, abia 12 ani mai tarziu, in Mysterious Skin (2005), avea sa demonstreze ca e capabil sa aduca plus valoare unui proiect cinematografic. Dupa acest film, au mai trebuit sa treaca alti 7 ani pana sa i se confere increderea necesara oferirii pe mana a unor productii cu bugete bune. Declicul l-a reprezentat 500 Days of Summer (2009). De aici lucrurile au avut o evoutie fulminanta: Inception (2010), The Dark Knight Rises (2012), Looper (2012), Lincoln (2012), The Walk (2015) si Snowden (2016), cu siguranta cel mai important proiect pe care l-a condus din postura de actor principal.
Dupa acest intro, sa revenim si la "maniacul" nostru care e nimeni altul decat Gordon-Levitt. Recunosc ca a trebuit sa cercetez sa vad ce inseamna Manic in limba engleza si mai ales sa inteleg ce reprezinta aceasta afectiune depresiva pentru un suferind de o astfel de infirmitate, Bipolar disorders asa cum e ea cunoscuta medical. Si atunci am constatat ca filmul nu sondeaza decat o parte a acestei afectiuni. Boala consta in alternarea starilor de depresie si de manie, doar ca in film starile de depresie sunt post filmari. Ele doar au lasat urme pe mainile tanarului, iar acum, in momentul in care povestea se declanseaza, pare ca se manifesta doar starea de excitatie, de hipersensibilitate si de incoerenta in gandire.
Filmul este destul de sablonizat. Nimic nu e nou in ceea ce inseamna abordare sau succesiune a etapelor naratiunii. Inclusiv climax-ul interactiunii grupului de adolescenti e previzibil si asteptat de oricine. Conducatorul unitatii unde sunt internati acesti tineri pacienti, Dr. David Monroe, (Don Cheadle), este si el acelasi facator de bine si pasionat de meserie cum sunt atatia altii pana la el. Implicarea lui afectiva in viata cazurilor pe care le coordoneaza este discutabila.
Asadar, scenariul este fricos si nu risca nimic, iar asta conduce la un film banal, din marea masa a filmelor care nu au nimic deosebit de aratat, de zis sau de transmis.
Finalul e "tabloid", adica porneste de la un tablou, de la o pictura. Bun, dar la fel de des folosit ca mai tot ce incearca pelicula pe toata durata ei.
Concluzie: Manic este acel film cu care ne-am obisnuit, un film pe care poti sa-l urmaresti incercand sa faci si alte lucruri concomitent. In afara prezentei lui Levitt, nimic nu il recomanda ca fiind necesar in bagajul de vizionari ale unui cinefil. Nota 6,63!

Un stramos ursuz si lipsit de umor al lui Mean Girls 2004.
 

Clueless (1995)



Un film gresit etichetat ca "adolescentin". Asta ar induce automat ideea ca filmul este cu si despre adolescenti, ceea ce e adevarat, dar ca se si adreseaza acestora, ceea ce nu mai este atat de real cum e prima parte a rationametului. Lungmetrajul este atat de slab ca valoare si ca inteligenta a ceea ce-si propune sa prezinte, incat si un tanar nepretentios in ale filmelor, dar care s-a delectat deja cu, sa zicem, saga Twilight, deja are un standard prea inalt pentru a putea spune ca va fi savurat acest film. Eu, personal, l-am urmarit dupa ce i-am vazut trailer-ul si am gasit acolo un dialog ce mi-a dat o licarire de speranta cum ca acesta poate fi un film acceptabil. Dupa vizionare pot sa spun ca acela e practic singurul moment din tot filmul ce merita amintit intr-o recenzie dedicata acestei proiectii. Iar ca sa intelegeti despre ce vorbesc o sa reiterez aici dialogul dintre Mel Horowitz, (Dan Hedaya), tatal adorabile Cher, (Alicia Silverstone), discutie aparuta atunci cand fiica, care trebuia sa mearga insotita de prieten la o petrecere tipic americana, se infatiseaza in fata tatalui gatita special pentru o asa ocazie:

Mel: What the hell is that?!
Cher: A dress!
Mel: Says who?!
Cher: Says Calvin Klein.

Din pacate, discutia iscata de acest moment ilar, ramane singurul exemplu de umor al intregului film.
Ca si poveste, adica scenariu, senzatia pe care o lasa pelicula este una extrem de stranie. Pare rupta in bucati, 3 cel putin le-am sesizat eu... Filmul nu are o intriga centrala ce sa lege filmul de la inceput pana la sfarsit. S-ar putea aduce ca si un contraargument, incercarea lui Cher de a-si gasi un iubit. Doar ca in prima treime, nu se pomeneste aproape nimic de acest lucru. Itele naratiunii sunt tesute pe cu totul alte probleme. Chiar si in treimea a doua, subiectul unei relatii vine in urma unor discutii adiacente problemelor principale. Abia in ultima parte tema se dezvolta si ajunge sa fie cea care acapareaza atentia protagonistei.
Legat de prestatiile actorilor, (doi dintre ei au si fost deja amintiti mai inainte), ei nu stralucesc prin nimic. Liceencele sunt foarte dragute, nimic de zis, iar baietii sunt putin cam capsomani, dar si ei sunt ok ca si prezenta fizica, ca si aspect. Insa cand vorbim de maniera de a interpreta, nici macar unul dintre ei nu reuseste sa te cucereasca de partea sa de poveste, oricare ar fi ea. Toti sunt prezenti doar prin look-ul lor si mai putin cu talentul, graitoare fiind si cariera acestora de atunci si pana acum, adica mai nimic important in palmaresul lor.
Concluzie: Un film nerecomandat, o mare pierdere de timp si de rabdare. Daca tot doriti o poveste usoara, relaxanta si tinereasca, e mult mai sigur cu Mean Girls (2004). Nota 5,46!

alali, ma mira foarte tare ca nu ai inteles mesajul din Clueless. Ca sa folosesc limbajul filmului: I would totally watch it again :) Cum poti sa spui ca nu e amuzant? In primul rind e parodie, si inca una foarte buna - daca stii melodia Valley Girl, a lui Zappa - Cher (nu-mi vine sa cred ca nu ti-a placut replica din primele 2 minute in care Cher spune ca ea si Dionne au numele luate de la cintarete care acum fac reclame) parodiaza acelasi tip de adolescente. Tocmai am revazut primele 5 minute si rid incontinuu. Replicile snit mitraliate pur si simplu. Nu ai timp sa asimilezi o replica, pentru ca urmatoarea e la fel de amuzanta. E adevarat ca inspre sfirsit filmul ia o intorsatura mai serioasa, devine mai lent, dar nu neaparat mai slab. Mi se pare un film de relaxare excelent. Ai scris mai demult de Mean Girls si-l pomenesti din nou, ca un film demn de vizionat. As vrea sa pot spune acelasi lucru, din pacate nu-mi amintesc nimic din el. Chiar m-am gindit sa-l revad dupa ce am citit cronica ta. In schimb cind am vazut ca pui Clueless in lista filmelor de nevizionat, mi-am amintit instantaneu cit de mult mi-a placut si vreau sa se stie ca exista si alte opinii.

Ce nu e funny aici: Could the suicide attempts be postponed for the next period?

Ciao Anaemona!
Ma bucura ca sunt si pareri altfel decat cele ale mele si mai ales ca sunt postate argumentat. E si normal sa nu detin eu adevarul absolut in judecata unui film. E doar o parere personala ceea ce postez aici.

Legat de filmul propriu-zis, am stat si am citit ce ai scris si incercam sa analizez de ce eu nu am simtit la fel. Am vrut s-o bag repede pe aia cu: probabil ca momentul in care l-am vizionat sa fi fost de vina, dar sincer, nu ar fi fost adevarat. Stare pentru a-l vedea am avut, filmul fiind pus in stand-by de circa o luna. Asa cum am spus si in review, am vazut trailer-ul si mi-a placut mult acea faza cu rochia lui Kelvin Klein si asteptam de la film acea confruntare intre generatii. Asa ca am avut dispozitia necesara sa-l vad. Si totusi... degeaba! :(

Personajele nu-mi transmit nimic. Sunt parca in afara peliculei. Filmul are replici gandite, cum e si exemplul dat de tine. Dar niciodata nu o sa pot sa ma amuz la doar atat. Astfel de replici vin ca si un adaos la scena in care sunt incluse, neavand mare legatura cu evenimentele si cu atmosfera ce se creaza acolo. Le-am resimtit ca pe niste completari, note de subsol daca vrei. Plus ca au structura bancurilor seci, glume la care nu razi ci le vezi mai degraba ca pe niste constructii altfel, parodice cum spui si tu, cu tenta amuzanta, dar nu comica. Iar cand unele glumite sunt legate de situatie, strica si buna dispozitie. De exemplu, gluma aia cu bilele pe langa nas care iti anuleaza viata sociala...
Apropo de parodie, toate filmele ce au asa un subiect sunt, dupa parerea mea, parodii. Nu?

Raman la parerea ca Mean Girls, primul, e mai amuzant desi acest Cluelles e cu 10 ani inaintea aceluia si deci, are un merit prin acest decalaj temporal.
Incearca totusi sa-l vezi si pe acela, dar nu cu "ranchiuna" pentru ca ti l-am recomandat in contrapartida cu un film care tie ti-a placut deja. Ca daca il vezi asa, cu singuranta ca nu isi va face efectul. Open mind cum zic romanii :P sau empty mind cum de fapt trebuie sa fim cand vizionam astfel de comedii.
:-h

Episoade disparate din seria manga cu acelasi nume.
 

Kamisama no iu tôri (2014)
aka
As the Gods Will (2014)



Unul din filmele prodigiosului regizor Takashi Miike, cel care are mai mult de 90 de productii la activ, pe care le-a coordonat, asta fara sa socotim episoadele razete ale unor seriale tv ori documentarele sau scurt-metrajele; strict lung-metrajele sunt aproape de o suta.
De la Kamisama no iu tôri (2014) aka As the Gods Will, sa nu asteptati prea multa logica si prea mult rationament. Actiunea din film incepe din nu stiu ce cauza si se petrece pentru exact acelasi motiv. Pare ca totul este un joc cu runde exact cum sunt straniile concursuri tv din Tara Soarelui Rasare. (apropo de acele concursuri care au pornit ca o bataie de joc a omului de catre om, ajungand in ultimii ani o mizerie ofensatoare la adresa conditiei umane)
Daca inceputul te ia pe nepregatite si e imposibil sa nu te intrige, (pe mine m-a fascinat toata acea mare de bilute rosii), continuarea nu mai e chiar atat de interesanta, mai ales dupa ce incepi sa realizezi ca tot acest calvar nu o sa aibe nici o noima, nici o morala. Chiar si inteligenta provocarilor scade gradual si din probe ce necesita agerime, istetime si abilitati sportive, ajung in final sa fie farse de genul: "am mintit, te-am pacalit" sau pe romaneste: "teapa fraiere". Frustrant atat pentru protagonistii de pe ecran cat si pentru noi ca martori ai unui astfel de deznodamant.
Ca si incheiere, ... dar stai ca nu e cea mai buna exprimare, pentru ca filmul nu are incheiere, nu contureaza un final, nici macar nu incearca sa propuna asa ceva, daca tinem cont ca in ultima secventa introduce noi personaje, noi concepte si noi perspective asupra a tot ce s-a intamplat.
Ori e o prima parte dintr-un ceva mai mare, mai important, foarte strans legata de ceea ce va urma dupa ea, ori totul este o porcarie fara logica si fara inteles. Personal sper la prima parte, desi nici ideea asistarii la un nou episod manga nu imi surade. Dar macar nu as mai simti senzatia de regret dupa timpul pierdut urmarind acest film de aprox. 2 ore.
Legat de proba finala, asistam aici la un moment (dublu) jenant. Teatrul acelei oboseli ce semana a sfasit, o sleire de puteri totala, pentru ca in urma unui efort supra-omenesc sa rasara alergatura aia eroica, secondata de alergatura oponentului bineinteles. Apoi caraghiosul "ultim moment", ultima clipa, ultima secunda; cliseu introdus nu doar o data in film ci de n'spe ori, chiar si de mai multe dati intr-o singura proba. Numaratoarea asta oprita tot timpul la 1, deranjeaza asa cum o facea odata in mai toate filmele americane de actiune. Iata ca desi pare ca aceia au renuntat la acest prost obicei, l-au redescoperit niponii si l-au luat de bun, folosindu-l dupa cate se vede, la maxim.
Concluzie: Un film staniu, cu imagini de multe ori bune, surprinzatoare, dar care nu are motivatie sa existe. Actiunea se pertrece doar de amorul artei, scenaristul neintroducand nici un motiv pertinent pentru care asa ceva ar trebui sa se inample, sau sa existe. Nici regizorul nu a schimbat aceasta stare a lucrurilor, asa ca stati linistiti! Urmariti-l doar daca sunteti fani manga, anime sau cultura asiatica. Nota 5,88!

Portocala devenita necomestibila din pricina tratamentului la care o supune Kubrick.
 

A Clockwork Orange (1971)



Kubrick regizand propriul lui Clockwork Orange; referire stricta la modul cum a fost facuta aceasta adaptare pentru ecran. Burgess, desi in prima faza a fost incantat de cum a decurs ecranizarea, in momentul cand a fost lasat singur sa se confrunte cu parerile critice argumentate, dar mai ales cu consecintele difuzarii publice a acestui film, a constientizat care sunt diferentele subtile care au transformat opera sa in ceva total diferit. Dezamagirea acestuia a fost atat de mare incat a ajus sa-si renege capodopera vietii sale si una dintre cele mai importante carti din literatura engleza. Regizorul a fost si el lovit de aceleasi efecte nefaste starnite de difuzarea lungmetrajului publicului larg. A decis, fara ca sa se consulte cu nimeni, sa retraga pelicula din cinemaurile engleze, aceasta neputand fi vazuta in tara natala a cineastului pana tarziu dupa disparitia acestuia.
Pentru a realiza nuantele nefaste care au schimbat radical povestea, ar trebui facuta o analiza matematica, pe text, atat cel din nuvela cat si pe cel din scenariul filmului.
Primul lucru ce nu are cum sa nu fie observat, este alterarea intregului decor, al tuturor scenelor ce sunt transpuse din carte pe ecran. Beneficiind de un vid descriptiv a cadrului de desfasurare a actiunilor, Kubrick regandeste intr-un mod pornografic, intreaga lume in care se invarte Alex, (Malcolm McDowell). De la cafeneaua stil bistro in care isi consuma laptele plus, pana la casa plina de antichitati a batranei cu pisici, totul e doar despre sex si cu reprezentari explicite. Arma crimei este si ea modificata cu un scop anume de catre regizor.
Suferint de acelasi simptom ca si decorul, personajele secundare au si ele parte de "imbunatatiri". Unele, cele ce reprezentau oameni comuni, muncitori sau functionari, devin un fel de caricaturi triste. Mama, cea care ofteaza pe la usi, in carte, aici pare o scolarita perversa si intarziata ca varsta. Inspectorul insarcinat cu supravegherea tanarului delicvent devine si el din omul obosit si groaznic (ca aspect, neingrijit adica), un portret tipic de functionar, aici pare un proxenet smecher mai perfid chiar si decat Alex.
Omisiunile sunt si ele omniprezente si e oarecum normal pentru un film ce are un timp limitat, sa nu surprinda toata cartea in detaliu. Problema e ca se elimina chiar partile ce intruchipeaza decenta si normalitatea, conflictul intre cele doua lumi. Apare bataia betivului in film, dar nu si a batranului profesor, cel cu cartile sub brat. Pete, unul din "gaskari", unicul care isi gaseste o cale, este lasat in suspensie, nemai prezentandu-se finalitatea povestii sale. Cea de a doua crima, cea din celula nu este nici macar mentionata ca nota de subsol, probabil pentru a nu marca definitv personajul ce trebuie oarecum compatimit ulterior.
Capelanul inchisorii, un caracter oscilant ce probabil face pentru prima data in viata ceea ce e corect, moral vorbind, un personaj avid de putere si functie care pierde orice speranta sa isi realizeze visul, este prezentat fix fara aceasta parte moralizatoare.
Alte puncte unde Kubrick editeaza "fara drepturi de autor" ar fi: seful inchisorii, o gluma lipsita de umor; limbajul unic al acestei opere, exceptionala realizare a lui Burgess, care aici este folosit speculativ, (nicidecum asa cum fusese el gandit de cel ce-l inventase, un paravan care sa-i protejeze cititorii de aceasta natie indepartata si necunoscuta ce vorbeste limbi straine); ori coruperea minorelor din magazinul de muzica, imposibil de ecranizat, insa nu se pune problema omiterii ei, sfarssind in film ca o partida de sex in trei, nimic ilegal, cel mult dpdv etic, discutabil.
Si sa nu uitam crima. O manifestare plina de sarg in film, personajul lui Alex ucigand cu sete, este realizat astfel din cauza ambientului in care este incadrat acesta in momentul fatidic si nu pentru ca asa l-a imaginat creatorul sau.
Discutia ultimului capitol sa o tratam cu mai multa indulgenta si sa acceptam explicatia conform careia adaptarea s-a facut dupa varianta americana a cartii, desi orice regizor implicat 100% in proiect face o minima documentare inainte si nu declara ca nu avea cunostinta de o astfel de situatie..
Concluzie a tot ceea ce am enumerat mai sus e ca filmul are o directie clara, aceea de a transforma un caz particular, izolat si extrem, un simptom mai exact, intr-o boala acuta, generalizata. Intreaga discutie prin care se incearca semnalarea unei posibile viitoare disfunctionalitati a intregului aparat de justitie si/sau de conducere, ce risca sa subjuge, pe nesimtite intreaga societate, este aici
prezentata ca o apocalipsa gata infaptuita. Problema delicata din carte se poate extrapola si folosi deci, pe diferitele paliere componente ale structurilor sociale. Cea din film, prea expresiva si prea concetrata pe violenta ori deviatii sexuale, isi pierde aceasta valenta universala, devenind un simplu manifest al situatiei prezentate. Exact lucrul care transforma dicutia intr-una nociva. Nota 6,00! Nu recomand.

sugestia mea este sa deschizi un topic al filmelor remarcabile, dar pe care, tu nu le recomanzi spre vizionare. in topicul acela ,sa pui portocala pe primul loc, te rog.

Suferinta unui auto-intitulat cineast, intoarsa inzecit impotriva privitorilor sai.
 

Chelsea Girls (1966)



Intrucat am terminat de urmarit "cel mai lung film din viata mea de cinefil", o sa incadrez acest lucru la capitolul realizari. In fond, sa vizionezi un material tografic al artistului Warhol, (si nu sunt deloc sarcastic atunci cand spun ca Worhol este un artist, doar ca ma gandesc la un cu totul alt domeniu de aplicatie), este o mare reusita prin insusi faptul in sine. De ce e "cel mai lung film..."? Din acelasi motiv pentru care privitul la acest montaj este o performanta; cele 3 ore si 15 minute vor traumatiza, cu siguranta, orice privitor. O alta productie, oricat de proasta ar fi ea, oricat de gresita si de neprofesionist realizata ar fi, doar te va dezamagi. Pe cand aceasta opera a lui Warhol depaseste granitele rabdarii umane, ale rezistentei mentale sau ale tariei psihice. Dupa fiecare calup de 4-5 minute o sa simti nevoia sa evadezi si sa te refugiezi in propria minte, unde dupa ce ai verificat daca nu au aparut leziuni permanente, o sa incerci sa te odihnesti putin, propunandu-ti tot felul de exercitii simple, plictisitoare in alte ocazii, cum ar fi: planificari de cumparaturi, agenda pe ziua in curs sau indiferent ce altceva, doar sa nu iti reaminteasca de "filmul" pe care tocmai il vezi.
Sa nu imi spuna cineva ca a reusit sa urmareasca aceasta pelicula cu atentie si interes, de la un cap la altul al ei, ca nu il cred. Iar daca continua sa afirme asa ceva si nu poate sa imi prezinte si un certificat psihiatric cum ca totul ar fi in ordine, voi stii cu siguranta ca aceasta adeverinta probatorie nu a fost eliberata din motive justificate, ceva suspicios gasindu-i-se cu siguranta.
Despre stil de filmare, maniera de exprimare, montaj sau editare, sunt prea putine ce ar putea sa fie spuse. De bine; ca de rau s-ar putea umple pagini intregi. Cameramanul, masinistul sau cine o fi manevrat camera de filmat, obtine o degringolada in imagine, ca nici unui neprofesionist nu i-ar reusi asa performanta, nici macar atunci cand isi calibreaza focusul sau zoom-ul, inainte de a incepe fimarea propriu-zisa. Ca exemplu sa luam secventa de inceput in care o duduie vorbeste la telefon si se protapeste in capul patului, alaturi de ea mai fiind o alta persoana. Camera, surprinsa de miscarea asta atat de brusca, se scurge usor spre dreapta si intr-un final ajunge sa le cuprinda in acelasi plan pe cele doua. Dar capetele nu le intra in cadru. Atunci, prin acelasi procedeu lent, cadrul se inalta pana cand, ce sa vezi, ambele femei isi fac loc in imagine, aparand intr-o maniera normala. Bijuteria operatorului obiectivului de filmat acum urmeaza: o focalizare rapida ce rezulta intr-un gros-plan .... ghici unde?; fix intre cele doua personaje, pe perete alb. Arta, fara indoiala. Simultan cu scena descrisa, in fereastra paralela sunt doi tipi ce par a fi in patul conjugal, iar peste ei intra 2 puicute ce par ca i-au pus gand rau individului doar in chiloti. Posibil sa fi fost bisexual tipul, cert e ca el ajunge legat fedeles cu mainile la spate si e intors cu fata in sus, ca o clatita. Camera face iarasi o ghidusie cu o focalizare, ... ia sa vedem, de data asta ghiciti unde? Fix pe chilot, in dreptul organului genital. Surpriza e ca dupa tot acest exercitiu de dominare si posedare, mumbrul e la fel de inert ca si o carpa. Nu o fi fost interesat personajul si de partea femeiasca, alta explicatie si alta semnificatie a acestor focalizari nu vad.
Inca o scena o sa mai descriu si gata. E o secventa pe care am gasit-o tulburatoare, reprezentata de acea introducere in tot acest montaj, a imaginilor cu minorul. O scumpete de copil vine intr-o bucatarie si petrece putin timp cu o femeie si cu un barbat. Cine sunt?; Sunt parintii copilului?, nu ni se spune. Nu avem sunet din acea jumatate de fereastra. Apoi vedem ca puiul de om este mangaiat pe barbie, moment in care, din joaca, (SPER), i se introduce un deget in gura. In toata aceasta atmosfera psihedelica si in tot acest ambient mizer, aceste imagini care includ minorul, suprapuse pe dialogul tipic centurii tografice, in contextul general, specific "castelului burghez al lui Warhol", sunt socante si inspaimantatoare.
Tot la categoria imagine, faptul ca jumatate de film e alb-negru si jumatate color nu pare sa aiba vreo semnificatie. In fond, sa cauti semnificatii si intelesuri ascunse in non-le lui Warhol, trebuie sa fii putin deranjat.
Personajele sau "castul" cum e numit in film, nu pare apt 100% pentru a roda imagini cu si despre ei. Probabil ca fumul etnobotanicelor ce s-a acumulat in acele spatii inchise le-a afectat sistemul cognitiv. Un lucru e clar, ala nu e fum de tigara, indiferent de ce ni se va spune ulterior in vreun interviu.
Concluzie: Hotelul Chelsea din New York este gazda unuia dintre cele mai ciudate experimente realizate vreodata sub forma unui lungmetraj. Un sofism al gandirii cineastice, montajul realizat de Warhol poate fi prezentat sub orice forma, mai putin cea de film (movie). Nota 4,00 pentru o idee ce nu a beneficial si de mijloacele minime necesare pentru a putea fi transpusa in imagine.

Robitel e atat de zgarcit, incat ii tremura mana si atunci cand ne ofera o portie
 

mica de horror................................................... ..............................................


The Taking (2014)
aka
The Taking of Deborah Logan (2014)

]

Filmul este gandit ca o capcana pentru un privitor binevoitor si naiv prin increderea pe care o va acorda acestei productii. Incepe ca un documentar, in timp ce in credits-ul de deschidere chiar ni se atrage atentia cum ca in film sunt incluse scene editate, surprinse de camerele de supraveghere sau preluate din cercetarea realizata in scop medical. E ca si cum ai spune ca, din cateva inregistrari distincte realizate pe parcursul a mai multor ani, presendintele tarii x, minte si recunoaste ca este vinovat de absolut orice s-a intamplat in ultima zi. Acel "EDITATE" poate insemna orice. Un cuvant de alint scos din context, mixat suficient si modificat incat sa corespunda scopului, poate sa para cea mai demonica incantatie rostita vreodata. Invit deci, sa incepem cu precautie aceasta vizionare pentru ca insusi coordonatorul proiectului, Adam Robitel, ne semnaleaza ca ceva nu este in ordine in acest proiect, facand prin aceasta declaratie de inceput sa fileze becul rosu de alarma in mintea oricarui privitor cu pretentii cat de cat.
Vorbind strict despre film ca si produs tografic, o sa amintesc inca de la inceput, jocul actoricesc. Cele doua actrite, mama si fica, (Jill Larson ca Deborah si Anne Ramsay ca Sarah), interpreteaza excelent. Cu un plus evident pentru Jill, ea avand si expunerea cea mai mare din tot cast-ul, actrita in varsta de 67 de ani este intruparea nebunieie, a acelei parti intunecate a bolii ce iti face pielea de gaina si apoi a demonului insusi in final. Actrita avea inca din 2010 o carte de vizita ce o recomanda pentru astfel de roluri grii sau chiar intunecate, odata cu aparitia ei in Shutter Island (2010). O prezenta meteorica in acel film dar care cu siguranta a fost, este si va fi tinuta minte de oricine l-a privit pentru ca rolul lui Jill , chiar daca este unul doar de figurant, iti ingheata sangele in vene. Infricosatoare atunci, ingrozitoare acum. (fiind un horror, "ingrozitoare" e de bine :) )
Din pacate doar prestatiile celor doua nu pot sa genereze si un film de calitate. Daca nu ai si un scenariu in spate, degeaba incerci tu imposibilul, pentru ca mai mult decat sa scoti filmul din mediocritate este cu neputinta. Exact cazul de fata. Cu o poveste ciudata, ce in alta conjunctura ar fi putut sa scoata mai mult decat o face acum, maniera in care se decide a se filma intregul material e deja perimata. Poate daca aparea inainte cu 15 ani, odata cu The Blair Witch Project (1999), sa mai fi impresionat pe cineva. Sau hai fie, macar inainte de Cloverfield (2008). Acum insa, e tardiva toata acesta tehnica de inregistrare a evenimentelor asa-zis reale. Sa incerci sa tragi cu ochiul, poate-poate prinzi o imagine mai acatarea a ceea ce se intampla nu mai e cool demult. Cel putin nu in realizarea lor horror.
N-oi fi eu un un doritor de efecte speciale sau de continut explicit, dar in aceasta pelicula, imagini care au legatura cu supranaturalul sau maleficul, deci cu sentimentul de groaza, apar doar intr-o singura secventa, cea din final. Insa si acolo sunt doze mici, mici de tot ca nu cumva sa ne obisnuim cu ele ori sa simtim vreo placere. Pana atunci, nimic in afara de isterie si de comportament suspect. Iar pentru un film care vrea sa isi faca loc intr-un gen ce sufera tot mai mult de lipsa de inspiratie si de criza de idei, e prea putin. Daca tot nu mai ai variante de a speria si a infricosa, macar arata niste chestii interesante.
Concluzie: Un film ce nu merita investit timp in el. Nu contribuie cu nimic nici la dezvoltarea genului in care se incadreaza si nici nu isi convinge privitorii prin nimic. Nu tu scenariu interesant, nu tu reprezentari interesante ale nevazutului, nimic. Daca nu ar fi fost Jill Larson in distributie, probabil ca rebut ar fi fost un posibil titlu al acestui review. Plus ca tot acest shaky camera ajunge sa ma enerveze mult. Nota 6,08 pentru o copie a copiei unei copii.

Thriller-horror-ul vazut cu 2 decenii prea tarziu pentru a mai fi interesant.
 

Los sin nombre (1999) aka The Nameless (1999)



Primul lucru ce am simtit ca trebuie sa-l spun cand am decis sa fac review-ul acestui film e ca acest proiect ar trebui judecat strict raportat la anul in care si-a avut lansarea; lucru ce mie mi-e imposibil. Sa anulez toate experientele acumulate din vizionarea altor filme post 2000 castfel sa inteleg impactul unei astfel de constructii ciudate cum e cea a lui Los Sin Nombre, mi-e cu neputinta. Pot doar presupune ca in anii '99, o astfel de pelicula ce are caracteristicile si stilul cinemaului iberic, (singurul lucru ce e bun cu adevarat), putea fi privita cu mai multa indulgenta. Astazi insa, dupa ce am fost rasfatat cu alte titluri spaniole extrem de bune, apartinand aceluiasi gen, The Others (2001) de A. Amenabar sau El Espinazo del Diablo (2001) in regia lui G. del Torro, lucrare ce a beneficiat si de experienta unui colos cum e Almodovar, filmul lui Balaguero, cel in discutie aici, pare o greseala cinematografica, nefacand fata celui mai nemilos test ce se aplica oricarei opere artistice, cel al trecerii timpului.
Dar chiar si presupanand prin absurd ca as putea sa ma detasez de tot si sa ma opresc strict la ce s-a realizat pana in 1999, Los sin nombre tot mi s-ar parea o realizarea dezlanata, fara un gen anume caruia sa ii apartina si cu o poveste ambigua. Un fel de thriller-horror care nu e horror deoarece are un deznodamant specific thriller-ului, dar nu e nici thriller din cauza multitudinilor de simboluri si influente horror ce raman inexplicabile si dovedesc ca nu isi au locul in alcatuirea povestii.
Modul cum isi rateaza finalul si odata cu acesta statutul de film ... (alegeti dvs genul care va place mai mult pt ca mie mi-e imposibil), imi aminteste de un alt proiect european, Ils (2006), un film cu o atmosfera excelenta dar care sfarseste prin a-ti insulta inteligenta cu al sau final ratat.
Stiu ca sunt destui cei ce gasesc multiple provocari intr-un film ce isi termina povestea in coada de urs pacalit de vulpe, (insemnand ca intreaga istorisire pur si simplu nu are final). E si o zicala romaneasca ce incepe cam asa: "Un prost arunca o piatra in apa...". Eu prefer insa sa nu fiu etichetat ca unul dintre acei destepti ce stau pe mal si cugeta la maniera in care se poate scoate piatra din lac. Era chiar sa gresesc exprimandu-ma la modul "final in coada de peste"; insa asta ar fi putut sugera o minima directie pe care sa o indice actiunea ceea ce nu e cazul acum.
Ca sa ne dam seama de eroarea in care se incearca sa fim indusi, sa analizam rapid acele flash-uri ce ar trebui sa intruchipeze supranaturalul si demonicul. Acele imagini derulate rapid si la o calitate redusa, in majoritatea cazurilor alb-negre, reprezinta singura idee regizorala prin care sa se capteze atentia spectatorului. Iar ca fiascoul sa fie total, se adauga si scartaitul acela strident, un sunet specific unui harb de masina in derapaj, tertip cliseistic cum nu se poate mai odios. Sa astepti un moment de acalmie si sa introduci astfel de calupuri publicitare, e jenant si te discrediteaza ca regizor. In realitate, toate acele scurte secvente sunt apendice la fiecare scena in care sunt incluse. Scop practic, valoare si semnificatie in poveste, ioc! Un simplu truc prin care suntem pacaliti si prin care ni se creaza premise ce ulterior nu se indeplinesc. Pentru toata aceasta tehnica fals utilizata, nota o sa scada si ea la fel de abrupt cum s-au risipit si asteptarile mele in momentul in care am vazut premisele de la care pleaca intreaga naratiune si toate acele elemente ce te intriga prin inexplicabilul lor, de la care asteptam sa capete un sens ori o semnificatie; doar ca nu s-a intamplat nimic concret, lucrurile interesante ramanand atarnate fiecare care pe unde a aparut el in film.
Distributia e si ea slabuta. Nu atat ca nume cat din perspectiva interpretarii. O prestatie comuna, exagerata in momentele cele mai importante si cam atat.
Concluzie: Un film ce isi pune singur piedica prin standardul ce si-l introduce chiar din punctul de plecare. Avand o atmosfera interesanta aceasta iti cere in permanenta si o poveste pe masura. Dezamagirea devine uriasa in momentul in care realizezi ca desi nu ai nici jumatate din raspunsuri furnizate, genericul de final ghilotineaza fara mila filmul de la care asteptai atat de mult, pentru restul lucrurilor nelamurite ramanand sa iti regizezi singur un film propriu, paralel. Nota 5,90!

Another Gay Movie.
 

Totally F***ed Up (1993)



Prima parte a unei trilogii, pretentios numita dupa parerea mea de catre unii, Teenage Apocalypse Trilogy, aceasta productie nu are cum sa fie inclusa in categoria filmelor, asa cum gresit se face. Cel mult catalogat un documentar experimental, lipsindu-i totusi multe din cerintele esentiale ale genului, lungmetrajul incepe de nicaieri si are o destinatie necunoscuta. De deznodamant nici nu se poate pune problema.
Etichetat, pe buna dreptate, la aparitie ca " un alt film homo", filmul prezinta niste adolescenti "natangi", cum au fost poreclite in nenmarate randuri personajele primelor doua productii ale lui acestui regizor, care prin asa-zisul joc actoricesc, se umplu de penibil. Este, acel fenomen Araki, ce "determina spectatorul sa-si plece privirea pentru a evita astfel ridicolul situatiei".
E adevarat ca, pe cat de prost sunt interpretate roulurile, pe atat de reale sunt tipologiile prezentate. Tineri ai timpurilor noastre ce au trei scopuri unice in viata: bautura, droguri si sex, sunt reprezentari fidele ale unei generatii aflate in deriva. Dialogurile tradeaza lipsa scenariului, productia nebeneficiind de un script propriu-zis. Totul a fost regizat, montat, produs si coordonat de Araki in persoana,la fata locului, adica pe genunchi. Nu doar ca este un film "extremely low-budget", da mai este si ilegal intrucat filmul a fost produs fara autorizatie de filmare ori fara luarea lui in evidenta la momentul realizarii de catre institutiile abilitate. Filmarea lui a fost efectiv fara nici un demers normal ce se cere a fi facut chiar si in realizarea oricarui spot publicitar de doar cateva secunde. A fost filmat pe strazile Los Angeles-ului, noaptea, sub permanenta frica a unei posibile intalniri cu politia, inregistrandu-se pe pelicula spatii comerciale, cartele publicitare sau branduri de magazine fara nici un acord din partea proprietarilor acestora. Astfel filmul a capatat o aura de graffiti si de cultura pop falsa, motiv pentru care si-a atras si cativa fani. Tot acel neon in tonuri violent de stridente, tot acel peisaj dezolant al unui oras adormit si obscurul, (noaptea tarziu), ca fundal, ii ofera filmului tonalitatea underground atat de iubita de Araki, el fiind un impatimit al genului. Doar ca aici underground-ul nu e o miscare artistic-protestanta ci are un miros pestilential de canal si de stradute laturalnice in care fiecare colt are un parfum ciudat.
Realizarea de fata ne prezinta un Gregg Araki necizelat, asta daca se poate identifica un film in care despre acest regizor sa se poata spune ca si-a gasit un stil al sau, aflat permanent intr-o cautare, am putea spune, zbuciumata si intr-o negare neinteleasa, cum de altfel i se intampla si in viata reala. Sa nu uitam ca, un militant convins impotriva etichetarilor, Araki s-a declarat gay, asta pana in 97, cand subit, a inceput o relatie cu o femeie, legatura ce a durat doar doi ani, ulterior decizand sa aiba relatii exclusiv homosexuale. De curand totusi avea sa declare ca a descoperit despre el ca este bisexual. Fata de astfel de nehotarere vis-a-vis de propria persoana si de viata personala de asemenea dimensiune, nu ar trebui sa ne mai surprinda nici tonurile grii, incetosate ale creatiilor lui si desele schimbari de paradigma.
De remarcat acea prezenta in film a cartii "What is Cinema?" a lui Andre Bazin, o carte foarte bine vazuta in teoria cinematografica, un fel de Indreptar in domeniul acestei arte, carte ce nu a fost introdusa accidental. Poate mai e o speranta pentru acest regizor care se deconspira a fi un teoretician impatimit. Insa de la teorie la practica e cale lunga, rezultatele fiind cele care se vad. Dar desi el pune accentul mult pe teoria ideii in a face film, a motivatiei filmarii, a prezentarii acestei idei prin mijloace si a manipularii acestor mijloace ce redau mesajul pe ecran, nu este capabil sa faca acelasi lucru si pentru tehnica cinematografica in sine. Pur si simplu ii lipsesc rezultatele in transpunerea lor in practica.
Ps. Un mare critic roman, film(-)olog cum se autointituleaza, afirma ca Araki este omul pentru care Cannes-ul a inventat un premiu special. Total gresit! Cannes-ul a fost ultimul festival european ce nu avea o astfel de sectiune, si a introdus-o, coincidenta, chiar in anul realizarii lui Kaboom, in 2010, dar nu special pentru acel film. Alte 11 productii au fost selectate in procesul de jurizare la aceasta categorie. Ca a castigat productia lui Araki acest premiu intitulat Queer Palm (sectiune sponsorizata si dedicata exclusiv filmelor relevante comunitatii LGTB), e adevarat; dar de aici pana la a sustine ca respectiva sectiune a fost creata special pentru a-i recunoaste lui Araki stilul regizoral, ... ridicol. Nota 3,90!

L-am vazut si mie nu mi s-a parut atat de rau.

Daca ai si puncta exact ce anume nu ai impartasit din caracterizarea pe care i-am facut-o eu acestui film sau daca ai identifica tu punctele forte ce mie mi-au scapat, atunci chiar ar fi interesant. Asa, raman deocamdata la argumentatia mea.:-?