Bine macar ca nu mai susti prima aberatie.
Legat de Bollywood, imi rezerv dreptul de a nu comenta cele postate de tine.
Singura remarca, e ca iarasi ai dat-o cotita in stilu-ti caracteristic. Faci afirmatia rau intentionata si sarcastica cum ca Bollywood-ul produce 200 de filme pe an si apoi enumeri niste clasice de o calitate... Puteai mai mult sunt sigur.
Iar vis-a-vis de duduia pe care te-ai obosit sa o expui in link, nu stiu cine este si sincer, nu voi consuma acum un clik al mausului ca sa o caut pe google. Sa fie sanatoasa.

Iar interventia lui Sandu.... (:| Unde s-a pomenit asa o zicere in schimbul nostru de replici?!
Cititul asta, bata-l vina!

Ps. Pacat Twins ca in calitate de moderator nu aduci si remarci pozitive, constructive. Te ocupi doar de zeflemea ieftina si postari in batjocura. Pana acum am incercat sa cred ca nu e asa, dar... cand faci aceste cut-uri din postari si afirmi exact opusul sensului adevarat, incep si eu sa cred ca e rea intentie. Iar aceasta atitudine dauneaza grav forumului.

N-am citat pe nimeni, asa ca nu prea văd de ce ar trebui să mă refer la schimbul vostru de replici -- care nici nu mă interesează sincer.

Ți-am citit însă cronica și îmi place, dar nu te aștepta să primești vreo validare de la Twinsen. Pentru el tot ce e popular e prost.

Nu inteleg :( Eu eram in asentiment cu tine, incercam si eu sa critic "snobii zilelor noastre" care cu "mitocanie crasa" ataca Hollywoodul si Bollywoodul. Cred ca trebuie sa fie pusi la punct toti mitocanii si snobii aia, cum faceai tu, ca sa se imbunatateasca atmosfera pe forum.

nu e vorba de validari sandu! Nu ma intereseaza aceste lucruri. Putea sa spuna ca e o porcarie, o chestie usuratica pentru telenovelisti. Era parerea lui! Cum ceea ce am postat e parerea mea. Indiferent ca e cineva deacord sau nu. Eu asa am trait si simtit gala. Mi-a placut si am savurat ca pe un bonus si infrangerile marilor favoriti. Atat!

Dar el trunchiat ce am scris alaturand doua bucati distincte si a lasat sa se traga o concluzie ticaloasa.
Ce era daca eu spuneam ca mi-a placut spectacolul dar sunt total dezamagit de castigatori? Ma interna la nebuni? Alaturand "mi-a placut" cu "sunt total dezamagit" reiesea ca nu sunt coerent. Nu? Cam asa au stat lucrurile.

O recomandare pentru toti tinerii ce cauta filme bune, esentiale
 

pentru cultura lor cinematografica.

In the Name of the Father (1993)



Sa incepem cu ... inceputul, adica chiar cu genericul de deschidere. Cantecul compus special pentru a facilita primul contact cu filmul, ce poarta semnatura lui Bono si care urmarit si ascultat pentru prima oara pare o avalansa de notiuni, idei si propozitii fara logica si fara noima, capata dupa o prima vizionare a acestui film, sens si profunzime, transformandu-se sub urechile noastre, intr-un sinopsis al peliculei, foarte bine realizat prin acele jocuri de cuvinte ce pareau inteligibile inainte si prin constructiile pe care le consideram aleatoare intr-o prima faza. Tot acest intro este realizat pe ritmuri irlandeze. Dupa umila mea parere, cred ca e cea mai buna melodie compusa special pentru un generic de deschidere a unui film. Geniala compozitie si genial Bono! Aici puteti asculta aceasta compozitie incredibila, dar recomand in prealabil sa vizionati filmul. O sa intelegeti mai apoi de ce. ( https://www.youtube.com/watch?v=X9m1b_7H6zk )
Acum despre film. Are 7 nominalizari la Oscaruri, care bineinteles ca pentru "cunoscatori", asta nu inseamna nimic, (stiti vorba aia romaneasca, "noi nu facem filme pentru tinichele", rostita chair deunazi de un ilustru castigator de un premiu la un festival de film la care probabil ca a fost inscris cu forta...),dar eu cred ca o astfel de performanta de a obtine atatea nominalizari, reprezinta totusi o incununare si o recunoastere a acestei productii ca fiind una de referinta pentru cinematografie.
De aceea, chiar acest review il realizez ca un apel adresat tinerilor cinefili de a parcurge si acest film, ce obligatoriu trebuie sa fie bifat de oricine apreciaza o realizare aproape perfecta din toate punctele de vedere. Cu un joc actoricesc impecabil, nu degeaba in film avem privilegiul sa il urmarim pe cel mai galonat actor al tuturor timpurilor, - sectiunea actor principal -, Daniel Day-Lewis, dar nici ceilalti actori nu fac doar figuratie. Fiecare contribuie cu intreg talentul lui pentru a realiza aceasta capodopera.
Scenariului nu am cum sa ii cunosc gradul de acuratete in ceea ce relateaza despre Gerry Conlon si simtamintele acestuia si nici nu il vom sti vreodata. Cunoastem doar detalii despre evenimente si despre cronologia in care acestea se petrec, iar din aceasta perspectiva, filmul modifica unele dintre ele, dar per total, se poate spune ca este o adaptare extrem de bine scrisa. O importante deosebita o are participarea lui Gerry Conlon insusi la realizarea scriptului, iar acest amanunt da o veridicitate acelor trairi si stari pe care Gerry le-a simtit pe perioada detentiei.
Filmul are mici clisee introduse pentru a tusa tonurile dramatice, mai mult decat era necesar, dar nici acestea nu afecteaza prea mult povestea si perceptia asupra ei. Doar dau o usoara senzatie de incarcatura ... teatrala, nederanjanta, din fericire. (un exemplu ar fi mentiunea ca in realitate tatal si fiul nu au impartit niciodata o celula asa cum prezinta filmul).
Regia este profesionista si atat. Jim Sheridan nu este vreun vizionar sau vreun artist cu sclipiri, insa in creatiile sale face totul dupa manual. Mai mult, permite actorilor principali sa se manifeste liber, sa faca risipa de talent, ceea ce e o mare bila alba si chiar o stiinta in fond, atata timp cat nu pare ca prin aceasta libertate, ar pierde filmul din mana. Asa "netalentat" cum il acuza unii ca ar fi, Sheridan are in cv putine filme, dar majoritatea cu o greutate ce altora nu le reuseste decat o data in toata cariera. (ex: My Left Foot: The Story of Christy Brown (1989), The Field (1990), acest In the Name of the Father (1993), In America (2002) sau de ce nu, Brothers (2009)).
In concluzia acestui review o sa mai repet indemnul catre generatia noua de devoratori de filme si iubitori de cinema si o sa le recomand acestora, inca o data, acest film extraordinar. Vizionati-l si revizionati-l! Nu o sa regretati!
Nota 8,67!

Facebook-ul ca personaj principal.
 

The Social Network (2010)

Un film despre un fenomen social, devenit ulterior un stil de viata. Este un fel de biografie a facebook-ului, o biografie de ochii lumii, o biografie transformata destul de agresiv in reclama. Este tipic stilului american de a-si prezenta realizarile care cuceresc lumea intr-o aura de realizare socialista a maretii republici. Propaganda pura.
Trecand insa peste aceasta tentativa de spalare de minti, filmul, ca produs cinematografic de entertainment este placut, este bun. Are un ritm ce usor poate crea vertijuri spectatorilor, mai ales noua celor ce folosim subtitrarea si nu dublajul. Insa, odata obisnuiti cu aceasta avalansa de dialoguri, presarata si cu glume inteligente, filmul captiveaza. Cu un aer tineresc, croit pe masurile utilizatorilor retelei, care nu sunt deloc putini la numar si cu o poveste interesanta, filmul isi minimalizeaza intr-o oarecare masura actorii. Ii trece in plan secund, scotand in prim-plan aceasta platforma. Practic scenariul se foloseste de actori pentru a prezenta reteaua de socializare, nasterea ei, modul de crestere ca numar de utilizatori si in final, reteta financiara pe care o genereaza.
Totusi, actoriceste vorbind, Eisenberg isi face rolul vietii, desi nu i-am urmarit cariera, in afara a 2-3 filme gen The Hunting Party sau Now You See Me, unde este un actor tertiar, cam pe post de figurant, pot sa afirm ca, daca nu se va mai crea un alt scenariu croit pe omul Eisenberg, (aceasta aparenta de adolescent etern), acest rol din Reteaua de Socializare va ramane cel mai important al intregii sale cariere. Spun asta pentru ca aici, efectiv rolul se muleaza pe persoana si nu invers cum e normal in cazul actorilor.
Asadar, un film in aparenta bine documentat, chiar un fel de reportaj despre facebook, simpatic si tineresc. Sincer ii inteleg pe cei mai inaintati in varsta si care declara ca nu pot sa patrunda in atmosfera filmului. Pur si simplu nu le este adresat!
Un 7,87!

Sentimente reale surprinse cu camera de filmat. Tata-fiica in spectacolul vietii
 

On Golden Pond (1981)

De necrezut! Henry Fonda impreuna cu fica sa Jane isi etaleaza practic povestea de viata in acest film. (nu ad literam ci ca incarcatura emotionala, bineinteles). Cunoscute fiind neintelegerile dintre cei doi, mai mult din partea fetei catre tatal ei, filmul pare sa fie acel mediator familial, atat de dorit de Henry.
Cu o interpretare de gala a celor cei doi protagonisti, (Katharine Hepburn si Henry Fonda) si secondati de Jane Fonda, impresia degajata este cea a unei familii adevarate surprinse cu camera video intr-un moment dat al vietii lor. Nimic nu tradeaza regia, scenariul, productia, montajul. Totul e firesc, familial parca. Dialogurile, pe langa faptul ca sunt firesti, normale, sunt dementiale. Umorul din spatele mormaielilor lui Norman este de cea mai buna calitate. Replicile, ca cea din final, dupa toata tensiunea si tragismul acelei scene, sunt sarea si piperul acestei productii fara varsta. (-Unde vrei sa pleci? Nu esti tu cavalerul meu pe cal alb?/ -Ba da! Dar fara cal, ca mie nu-mi plac caii! :x )... Sublim, emotionant si natural.
Si cand te gandesti ca acesta a fost ultimul film facut de catre Henry Fonda, in chiar ultimul an al sau de viata... alaturi de fiica sa... Emotionant! O ultima sclipire, orbitoare, a unei stele ce a apus.
Asa cum am mai spus, sa nu se creada ca este un film cu si pentru varsta a 3-a. Din contra! Este un film atemporal, pentru orice varsta si mai ales un clasic. O lectie de viata ce trebuie privita, doar ca,.. trebuie sa fii destul de matur (sentimental), ca sa il poti si patrunde. Nota 8,47!

ai o slabiciune incontestabila pentru sentimentalisme (n-am zis ieftine!!!). pe de alta parte, familia Fonda, merita numai aplauze.

Excelent! sau cum intreaga cinematografie romaneasca poate sa-si ia notite.
 

Låt den rätte komma in (2008)

O alta poveste cu vampiri! Cam asa imi rasuna in minte acest titlu, atunci cand m-am decis sa-l vizionez. Iar filmele cu vampiri sunt atat de plictisitoare, de previzibile de puerile, incat am inceput sa evit acest tip de filme asa-zise apartinatoare ale genului horror. Horror doar cu numele, ca de suspans si tensiune nici nu poate fi vorba.

Dar la acest film ... surpriza totala! Inca dintru inceput, fiind o productie "de cartier" as putea spune, adica lipsindu-i tipicul productiilor americane, (pelicula... este totusi suedeza), asadar, inca de la inceput, mi-a fost rasturnat tot sistemul de valori, sistem pe care mi-l construisem singur, in ceea ce priveste acest gen de filme cu si despre vampiri si pe care l-am prezentat mai sus.
Pe masura ce povestea evolueaza, experienta vizionarii este din ce in ce mai placuta si mai surprinzatoare. Daca la inceput te ia pe nepregatite si esti un pic naucit de acest fel de a nara, total atipic noua, raportat la tot ce am vazut pana acum, la final nu poti fi decat multumit ca ai avut parte de ceea ce probabil a fost una din cele mai placute experiente cinematografice ale ultimul timp.
Total nou ca si concept, total nou ca si abordare, filmul este un exemplu pentru industriile cinematografice europene si nu numai; tuturor tarilor care investesc bani de la bugete in realizarea de filme. Fara efecte speciale costisitoare, sau mai bine zis fara efecte speciale deloc, diferenta o face povestea, adica scenariul. Filmat in locatii... banale, (de cartier), cu un buget de doar 4 mil $, filmul si-a triplat banii.
Un exemplu in ideea că a realiza ceva deosebit si de a place publicului nu sunt doua notiuni incompatibile. Nu orice e bun trebuie sa fie si inaccesibil publicului asa cum gresit ni se induce impresia de catre invechita breasla cinematografica romaneasca, (aici ma refer la intreaga casta ce s-a aciuat in aproape toata industria cinematografica romaneasca).
Aaaa! Si a si intrat pe lista scurta la BAFTA, reusind mai apoi sa aiba recunoastere si peste ocean, ceea ce nu e putin lucru; Parerea mea!
Un film surprinzator, foarte bun si sincer din punct de vedere al interpretarii si de ce nu, chiar al legaturii ce se creaza intre cele doua personaje-copii. Nota 8,46! Il foarte recomand!

Americanii s-au grabit, ca si in alte ocazii, sa faca si varianta lor: http://www.imdb.com/title/tt1228987/?ref_=nm_flmg_tk_1 Nu am vazut decit originalul, dar sint curioasa si de a doua varianta. Sint curioasa daca au surprins esenta filmului sau s-au axat pe efecte vizuale, au incercat sa socheze. Daca cineva l-a vazut poate scrie ce parere are. Poate o sa-l vezi chiar tu, alali, si o sa scrii despre el in curind.

Let the right one in, in ciuda ingustarii voite a povestii si a imbinarii realului cu fantasticul e o poveste universala spusa atit de simplu, fara accentuari exhibitioniste, fara accentuari dramatice, curge atit de natural in ciuda nenaturalului.

Ma intreb daca varianta americana a scazut faima variantei suedeze. Nu stiu unde sa caut statistici de genul asta, gen incasari pe fiecare film, participari anuale la diverse vizionari/festivale, nr. de DVD-etc vindute pentru fiecare varianata, eventual pe ani.

Let me in e unul din remake-urile bune. Nu e chiar la valoarea suedezului, dar e totusi un film mai mult decat decent, departe de rateurile care sunt de obicei remakeurile. Din pacate nici nu aduce mare lucru in plus, if anything.

Btw, se discuta prea mult de bugeturi, bani facuti, spectatori avuti etc. Iar BAFTA e zero barat ca relevanta, mai rau decat Globurile de Aur.

Nu inteleg cum vine ideea cu varianta americana sa fi scazut faima originalului. A fost o perioada de vreo 2 ani intre ele, daca remake-ul putea sa faca ceva era sa readuca in discutie originalul si sa-i faca astfel reclama. De altfel nu am mai vazut mentionat remake-ul, dar originalul inca mai apare prin liste cu filmele deceniului trecut.

Varianta americana e incomparabil mai proasta decat originalul. Nici nu am rezistat pana la final. Si nu are nicio ratiune de a exista, in afara de a "traduce", in toate sensurile cuvantului, originalul pentru bizonii americani incapabili sa citeasca subtitrari.

To be fair, asta nu e chiar un lucru iesit din comun. :P


Aici sunt de acord cu tine, dar mie mi s-a parut ca a fost tradus chiar binisor pt bizonii americani. :D Doar ca nu a venit cu nimic al lui, ceea ce il face cam inutil daca ai vazut deja varianta mai buna.

Au trecut ani de cand am incercat sa ma uit la remake, asa ca nu mai pot comenta detalii, dar din punctul meu de vedere sunt doua filme care exprima lucruri diferite. Iar ce spune originalul e mult mai profund si emotionant decat remake-ul. A avea more or less aceleasi evenimente centrale nu inseamna defel ca ai filme asemanatoare. Chiar si un eveniment din lumea reala poate fi privit foarte diferit de doi martori distincti.

P.S. Alali ar trebui sa incerci si Ginger Snaps daca n-ai facut-o deja. Doar primul film, continuarile sunt mediocre.

=))
Dah! Twins!

Legat de Ginger Snaps, nu, nu l-am vazut! Dar l-am luat ca tema pentru azi.
De remake, nu stiu ce sa spun anaemona.... Mi-a placut prea mult acesta ca sa il amestec cu o alta varianta. Idubitabil voi ajunge mai apoi, peste 1-2 ani sa am impresia ca nu stiu ce secventa din al doilea face parte din primul... Asa ca .... Nu stiu!

Eu zic ca nu exista niciun motiv sa mai vezi si Let Me In daca ai vazut originalul. E un remake decent mai ales daca il compari cu alte remake-uri (gen Shutter, Kairo etc.), dar daca te raportezi strict la original e la mare distanta, la toate aspectele.

ei uite, contrar parerii lui loud.rocks, o sa ma uit la film. Asa ca sîc! :P si o sa imi impartasesc impresiile cu voi. Sa speram ca nu ma va dezamagi.
Singurul remake mai bun ca originalul, pentru mine a fost Ring. Doar prima parte. Pana acum... ma rog.

:)) zici ca mi-ai face mie imi ciuda daca te uiti :P. Eu ziceam ca nu exista motive pentru ca nu doar ca nu aduce nimic in plus, dar ii este net inferior originalului; e de-a dreptul enervant sa vezi aceleasi scene (mai ales la un interval de cateva zile, cand inca ti-e proaspat Let the Right One In) aproape complet lipsite de atmosfera aia haunting, cu un acting destul de superficial si la mare distanta de naturaletea filmului suedez.

In alta ordine de idei, sper si eu sa nu te dezamageasca :P.

Jocul teoriilor ... gresite.
 

The Others (2001)

Daca numesc acest film ca fiind de autor, cred ca nu gresesc cu nimic. Desi facut in maniera corporatista, cu implicarea Miramax, filmul si-a pastrat in mare masura independenta ca viziune. Amenabar reuseste sa-si realizeze propriul scenariu in maniera in care l-a simtit si gandit.
Chiar de la inceput, filmul are o nota distincta. Acea boala ciudata face ca actiunea sa fie deosebita, atipica pentru acest gen horror. Apoi apar regulile care produc o tensiune suplimentara, ca ulterior, atmosfera apasatoare sa fie completata de lumina, o lumina nesanatoasa si artificiala. Astfel, tot filmul are un colorit aparte. O munca impresionanta a lui Javier Aguirresarobe, in calitate de director de imagine. Nu obisnuiesc sa fac aprecieri tehnice, dar aici este ceva deosebit si trebuie apreciat ca atare.
Provocarea cea mai mare vine totusi de la schimbarile permanente de directie a cursului povestii. De aici si acest "joc al teoriilor". Este practic imposibil pentru orice privitor sa nu aiba in fiecare moment o tentativa de a intui deznodamantul sau macar directia in care pare sa se indrepte povestea. Efect minunat reusit datorita manierei de constructie a filmului, datorita viziunii si modului in care Amenabar a gandit si realizat acest film. Insa in final realizezi ca toate aceste supozitii la care involuntar filmul te impinge sunt gresite, deznodamantul neputand fi intuit sub nicio forma.
Iata deci o alta nota distincta a acestui film. Finalul! Unic, surprinzator si imposibil de intuit, el constituie un mare plus pentru orice film, cu atat mai mult pentru un film in care suspansul este principala intentie, dupa cum marturiseste insusi regizorul.
Ca interpretari avem o Nicole Kidman... adica Nicole Kidman, acompaniata insa minunat de cei doi copii, mai ales interpretarea fetitei, Alakina Mann, care este o permanenta provocare pentru Kidman. Nici cei trei servitori nu fac nota discordanta in acest regal interpretativ.
Concluzionand, avem un film superb, cu o atmosfera cum numai un geniu ca cel al lui Amenabar putea crea si cu o atentie la detalii care se poate observa din materialele bonus care insotesc dvd-ul ce a aparut pe piata din Romania.
O recomandare ce o fac tuturor celor ce vor sa vada ceva deosebit. Obligatoriu de urmarit insotit de scurtele comentarii ale regizorului, producatorilor si actorilor ce vin ca material bonus. Minunat este si micul clip in care il vedem pe tanarul regizor supervizand inregistrarea coloanei sonore care-i poarta numele.
Un 7,99 pentru aceasta provocare la gandire.
Ps. Spoiler! Intentia era sa intitulez review-ul: "Constiinte bantuind sau bantuite?" , dar o astfel de intrebare pusa in titlu ar fi tradat chiar deznodamantul, ceea ce era un mare deserviciu pe care l-as fi adus tuturor celor care nu au avut placerea de a urmari filmul.

Putina teologie, putina psihologie, putina gandire si multe provocari.
 

Jacob's Ladder (1990)

Adesea se face comparatia acestui film cu Full Metal Jacket -ul lui Kubrick sau chiar cu A Clockwork Orange. Eu gasesc similitudini mai mari cu Apocalipsul Acum al lui Coppola. Acest stres post traumatic, aceste sechele lasate de razboi, ba chiar si testele facute acolo, se regasesc parca intr-o oarecare masura in cele doua.
Dar apoi vine si partea proprie acestui film. Acel zbucium pentru a deslusi realitatea. O lupta pentru a intelege, pentru a elucida misterul vietii si al mortii. Chinul pentru a distinge intre real si oniric. Insa are si o parte pe care eu o detest la acest gen de filme. Acea rezolvare a conflictului in ultimele cuvinte ale filmului, in acel monolog eliberator.
Un final pe care il anticipam, dar parca as fi apreciat mai mult daca, din tot acest puzzle de existente, de vieti, de timpuri as fi putut deduce gradual si singur acest deznodamant. Lamurirea finala nu face decat sa iti dea senzatia ca ai asistat aproape degeaba la cele doua ore de film. Ca acest film putea la fel de bine sa fie citit.
Am spun ca finalul este oarescum previzibil poate si datorita timpului la care urmaresc acest film. Probabil ca la timpul lui, in '90, filmul a avut un impact mult mai mare asupra privitorului. Dar acum, cu aceasta minte pervertita, asa cum imi place sa numesc experienta cinefila pe care am strans-o in decursul anilor, filmul este destul de usor de anticipat.
Totusi, in ciuda acestor neajunsuri, mai putin cel al intuitiei, acesta nefiind un argument pertinent care sa influenteze valoare, filmul reuseste sa te provoace la gandire, sa te determine sa faci apel la memorie, chiar sa iti readuci in prim plan cunostintele teologice si nu numai. Apoi mai e acea provocare la rezistenta a tot ce tine de macabru. Imagini dure, scene infricosatoare, flash-uri cu fiinte inumane.
Insa dintre toate, cred ca provocarea cea mai mare este aceasta a Scarii. Acest cumul de mesaje pe care le poate contine notiunea de scara si totodata pe care le poate ea inspira si transmite. Finalul vedem ca este efectiv o suire a acestei scari. Simplu, dar plin de semnificatii.
Si tot ca final, apreciez impunerea punctului de vedere al regizorului. Cum mai toate filmele de gen se termina in coada de peste, sau si mai si cu 3 sau mai multe posibile directii, in cazul de fata filmul are un singur si explicit final. Astfel Adrian Lyne isi provoaca publicul la a cauta intelesuri ale povestii, ale elementelor inserate in poveste, decat sa se piarda timp cu posibile finaluri alternative. Astfel se creste intensitatea filmului.
Un film nu prea pe gustul meu, insa un film bun, provocator. Un 7,28!

Platou de filmare de 2 metrii patrati.
 

Phone Booth (2002)

Un film simplu, relaxant, cu un buget de afise pentru un blockbuster. Cand spun relaxant nu ma refer la film ca la unul de divertisment ieftin. Nu! Ci la faptul ca este o productie pe care o privesti cu placere si care te captiveaza. Nu are o nu stiu ce tema care sa te impinga la meditatii ulterioare. Nu e un puzlzle incalcit si cu mai stiu eu ce conotatii morale. E un film simplu cu o actiune foarte trepidanta si foarte bine dozata care te va prinde inca din primele secunde (acele dialoguri geniale de la telefon in calitate de impresar).
Tensiunea pe care o creaza acest tip de desfasurare a actiunii, foarte bine gandita si transmisa publicului de catre regizorul Joel Schumacher, iti asigura o placere de parcurgere cum putine thrillere reusesc. Interpretarea pe care o face Colin Farrell este muuult peste ce ne-a aratat pana la acest film. Si unde mai pui ca tot filmul este numai si numai despre el. Totul se invarte in jurul lui, la propriu. El este static, filmat practic din toate unghiurile posibile.
Asta cred ca a fost minunat in acest film. Faptul ca platoul de filmare s-a redus la acea cabina telefonica. ATAT! Nimic mai mult. Astfel am vazut personajul principal in toata splendoarea lui, de la infumuratul Shu dintru inceputul filmului pana la resemnatul si umilul sot din final. Aceasta incarcerare a protagonistului si filmarea lui in permanenta duc la crearea unei legaturi intre spectator si actor, unica, stransa si atat de rara in cinematografie. Un 8,00 din partea mea! Chiar mi-a placut mult ideea, actiunea si modul de prezentare.

In Fear(2013)
 

Am vazut acest film Thriller-Horror pentru ca semana un pic cu alt film foarte bun vazut de mine, Wind Chill(2007).In Fear spune povestea unui cuplu, Lucy si Tom, care merg cu masina la un festival de muzica si in acelasi timp cauta si un hotel.Cu cat patrund mai mult in padurea infricosatoare cu atat drumul devine mai mult o poteca inconjurata de pomi si un personaj misterios care ii face pe Tom si Lucy sa nu se mai simta in siguranta nici macar in masina.Sa stea...."in frica".
Pe mine acest film m-a impresionat din multe puncte de vedere:scenariu misterios si infricosator, primele 30 de minute cele mai bune, actorii care joaca perfect si tensiunea care se instaleaza rapid.
Recomand acest film tuturor pentru ca nu este prea cunoscut si totusi este bun.

Cine ar fi meritat Oscarul? A:Slumdong...; B:The Reader; C:Milk; D:The Curious Case..
 

Slumdog Millionaire (2008)



S-a nascut o adevarata polemica in jurul celor 8 premii Oscar castigate si a celor 2 nominalizari stranse de acest film in total. Nu stiu daca este indreptatitul castigator a cam tuturor categoriilor la care a participat in acel an. Astfel de aprecieri tin de gusturi, de perceptie, etc.
Ceea ce stiu este ca aceasta combinatie de regie, Boyle - Tandan, este una pe cat de surprinzatoare la o prima aruncatura de ochi, pe atat de geniala si de succes cum ulterior s-a si dovedit. Cei doi practic se completeaza reciproc. Daca Tandan a venit cu regia tipica Bollywood-ului, cu zugravirea acelei lumi ianccesibila majoritatii dintre noi, Boyle i-a dat acel ingredient de succes de box-office si deci de public. Ceea ce mi-a placut este ca respecta cam toate rigorile unei productii indiene, cu geniala gaselnita, si aici tind sa ii dau credit lui Boyle, ca in locul acelor scenete dansante, tipice Bombey-ului, se introduce jocul tv, (partea din fata camerelor de filmare dar si "distractia" din culise).
Ca si joc actoricesc, tinand cont ca protagonistul este un tanar de 17 ani, ce pana atunci cochetase doar cu actoria, avand prezente sporadice intr-un serial cu si despre tineri, nu vreau sa-mi dau cu parerea. De fapt, filmul fiind atat de alert si de fragmentat, toata atentia iti este acaparata de poveste, iar actorii, chiar daca or fi facand poate mici erori, trec in plan secund, daca ma pot exprima asa, cu tot cu interpretarea lor. Concentrarea privitorului este pe ceea ce se va mai intampla, pe cum se va dezlega aceasta poveste, ba chiar si pe locatiile de filmare care te izbesc dpdv al vizualului in zonele cele mai sensibile. Asa ca, actorii, pe langa ca te calauzesc in povestea si in lumea aceasta ciudata, nu prea iti mai dau timp sa ii si analizezi. Totul este prea de savurat si nou, curios de nou chiar, incat o te lasi purtat de val fara sa fii capabil sa te impotrivesti in vreun fel. Tot labirintul de amintiri sau revenirile bruste in actualitate iti consuma toata puterea de concentrare si te forteaza chiar sa iti si imaginezi posibile scenarii pentru diferitele finaluri pe care incerci fara sa vrei sa le intuiesti.

Per total, un film placut, bun spre foarte bun, unul dintre cele mai rasunatoare sucese de box-office ever; 150 milioane $ cu doar 15 milioane investite si care merita un 8,20 fara nici o retinere. Recomand oricui vrea sa petreaca o seara placuta in compania unui film captivant!

Cel mai bun final posibil pentru un film incredibil.
 

Monster's Ball (2001)



Acest film este facut pentru a descrie o stare anume. Daca este sa pornesc sa inteleg filmul, as incepe cu o remarca a regizorului Marc Forster, care in incercarea sa de a se documenta asupra subiectului s-a asezat la propriu intr-un scaun electric folosit la executia detinutilor si l-a socat, cred ca e bine spus, "urmele unghiilor scrijelite in manerele scaunului".
Cam asa e si in cazul acestui film.
Totul este in nuante de gri. Nimic nu e categoric, nimic nu se transeaza in mod categoric si definitiv.. In ciuda tonurilor obscure, chiar daca pare imposibil, filmul este eminamente pozitiv. Este un fel de adaptare a zicalei "a iesit soarele si pe strada noastra" in "s-a luminat de ziua si pe strada noastra, dar cerul e tot innorat..."
Prima parte este atat de liniara ca si tip de senzatie experimentata de catre privitor si ca actiune, incat iti da impresia ca cele 30-40 minute timp real, pe care le-ai petrecut in fata ecranului urmarind filmul, au un corespondent identic ca unitate de masura in scenariu. O senzatie geniala. Dupa aceasta prima jumatate de pelicula lucrurile se mai nuanteaza putin si starea apasatoare care te-a urmarit in toata aceasta prima jumatate de pelicula, pare ca are si tonuri deschise, pozitive. Dar senzatia efectiva de incordare si suferinta nu se pierde nici un moment. Ea ramane in plan secund si este cea care te consuma emotional pana in final.
ATENTIE - SPOILER!

Finalul, unul spectaculos, are acea bijuterie scenaristica, geniala, in replica de incheiere rostita de catre Hank, (Billy Thornton): " Cred ca o sa fie bine". Nu stiu sa fi asistat pana acum la un deznodamant mai reusit decat acesta. Si nu ma refer la un final de poveste sau la unul deschis care isi implica publicul in functie de gradul de deschidere pe care il lasa regizorul. Nu! Probabil ca astfel de sfarsituri de film se gasesc si mai bune; si sigur se gasesc!
Dar ca emotie si ca incrodare, incheierea acestui film nu putea sa fie mai nimerita. Felul in care se lasa cortina peste aceste destine, scenaristii alegand sa nu finalizeze nimic din ceea ce a insemnat toata aceasta incordare si durere resimtita de catre personaje si care ni se transmite si noua pe intreaga durata a vizionarii ... este sublim si ... perfect!

Cum productia in sine ne da senzatia de episod extras dintr-un intreg, totul fiind practic creat pentru acest moment specific din viata protagonistilor, (chiar personajele neavand nici un fel de background creionat, asa intarindu-se aceasta senzatie de spicuire a unui crampei dintr-o viata intreaga), finalul parca spune ca povestea continua. Un fel de "si au trait, ... pana la adanci batraneti" Cum, nu stim, dar ne putem realiza fiecare propriul film ce sa continue povestea din cel tocmai vazut. Din punctu asta de vedere, Monster's Ball e o realizare scenaristica si regizorala IN-CRE-DI-BI-LA.!
Ca precizare, desi am afirmat ca parsonajele nu au profunzime, ele totusi se incadreaza impecabil in ideea povestii. Sunt perfecte atat cat sunt! Orice alt detaliu legat de descriea lor ce s-ar fi introdus in plus, ar fi ingreunat identificarea afectiva a noastra cu ele.
Un film foarte bun, o realizare regizoral-scenaristica extraordinara, o interpretare perfecta si o poveste dura dar palpabila. Nota 8,12!

Fara indoiala, una din cele mai bune interpretari din istoria cinematografiei!
 

Training Day (2001)



Orice discutie despre acest film trebuie sa inceapa, sa contina si sa se incheie cu interpretarea fabuloasa pe care o reuseste Denzel Washington aici. Si cu ce desfasurare de forte a acestui actor avem prilejul sa fim incantati! Nici Ethan Hawke nu face nota discordanta, dar totusi.... Denzel este din alta lume.
Cu un acting care poate intra usor in primele 10-20 prestatii din istoria cinematografiei, macar in acceptiunea publicului daca eventual criticii ar juriza altfel, Washington este de nestavilit in rolul detectivului Haris Alonzo. Felul in care acapareaza ecranul, dialogul fulminant, fundalul sonor, intr-un cuvant totul in scenele in care apare el, este impresionant. Nu cred ca exagerez ca si comparatie prin nimic daca pun alaturi ceea ce reuseste Washington aici cu prestatii gen AlPacino in Dog Day Afternoon (1975), Paul Scofield in A Man for All Seasons (1966) sau Anthony Hopkins in The Silence of the Lambs (1991).
La tot acest spectacol asigurat de catre protagonist prin propria-i prestatie, se mai adauga si subiectul filmului. Beneficiind de un scenariu foarte inteligent, cu intorsaturi de situatie surprinzatoare, unele total imprevizibile, altele, mai ales cele din final, intuibile daca te intrebuintezi un pic, dar totusi bune ca si turnuri ale povestii, filmul emana prospetime si tinerete. Este o productie alerta, teribilista si dezinvolta; cu un subiect extrem de interesant si fara varsta. Cand te gandesti ca au trecut aproape 15 ani de cand a fost lansat si ca vizionat astazi, filmul are acelasi impact, subiectul fiind poate mai actual ca niciodata, nu poate decat sa te impresioneze.
Atentie, Spoiler!

E adevarat ca in partea de final, filmul se transforma destul de mult si trece de la acele discursuri halucinante prin care detectivul Alonzo ii serveste invatacelului Jake realitatile brutale ale strazii, la actiunea totala. E partea in care Alonzo devine coruptia intruchipata. Rau, machiavelic, detectivul pune in practica tot ceea ce mai inainte doar filosofa, spre a-si atinge meschinul sau scop, acela de a pune mana pe potul cel mare.

S-a spus despre acest film ca ar fi discriminatoriu cu persoanele de culoare, politisti in acest caz. Ce poate fi mai absurd decat o astfel de analiza in ceea ce priveste acest film? Da, Denzel este un actor de culoare si interpreteaza asadar un politist de culoare. Dar nimic in film nu il denigreaza pe personajul Alonzo doar ca are culoarea pielii ceva mai inchisa decat a altora. Sau doar pentru ca joaca in acest film si simpla sa prezenta sensibilizeaza pe altii, aici sa fie adevarata pricina? Atunci cred ca problema e la cei ce deschid o astfel de discutie!
Tot in registrul relelor intentii intra si privirea personajului detectivului de culoare Alonzo ca fiind construit intentionat pentru a discredita. Ca vezi doamne, filmul transmite gradul de coruptie la care poate sa ajunga un politist de culoare si cel de cinste al unuia alb. Mai gresit si mai perfid de atat nu se puteau judeca evenimentele din aceasta pelicula. O simpla privire retrospectiva prin istoria cinematografiei ar fi fost suficienta pentru a demonta definitiv astfel de puncte de vedere. Dar asta doar daca si-ar fi dorit acele persoane sa faca o analiza pertinenta si nu urmareau doar scandalul.
In concluzie, revenind asa cum e si normal la interpretarea lui Denzel Washington, o prestatie tipica unui individ de culoare, cu farmecul si cu spontaneitatea de rigoare, care place al naibi de mult oricui apreciaza un joc actoricesc de calitate. Un film foarte bun, incredibil de interesant si care lasa urme in memoria oricarui privitor. Un adevarat film de Oscar. Nota 8,78!.

Dragostea de mama, asa cum nu a mai fost ea niciodata descrisa.
 

Äideistä parhain aka Mother of Mine (2005)

Desi l-am vizionat ieri, marturisesc ca nici pana acum nu mi-am regasit linistea, adica acel echilibru interior pe care il cauti atunci cand ceva te-a miscat intr-atat incat ai simtit durere si tristete in acelasi timp. Si totul, o sa incerc sa astern cateva impresii despre aceasta poveste incredibila, despre acest film ce descrie imposibilul si sublimul, adica dragostea materna.
O productie finlandeza cu si despre oameni simpli. Unii ar putea spune chiar banali, dar care, desi incercati de viata, nu si-au pierdut nici macar o clipa demnitatea si umanitatea. Un exemplu ca se poate si abordand teme dureroase, cum sunt aceste rani deschise pe care le-a lasat cu atata generozitate, cel de-al doilea razboi mondial, pe tot cuprinsul europei, dar tratandu-le cu acea distinctie de mandrie si onoare, specifica nordicilor. Faptul ca subiectul acestei povesti sunt copiii finlandezi ce au fost trimisi in Suedia deoarece tara lor intrase in razboi e si mai tulburator. Unii dintre acesti micuti orfani de un parinte, cum e cazul eroului nostru, altii orfani de ambii sau cea de a 3-a categorie, a celor abandonati. Ar avea mult de invatat si cinemaul romanesc dintr-o astfel de realizare, cinema care vreme de 20 de ani a deplans starea jalnica din comunism si a ecranizat revolutia in cele mai insipide moduri cu putinta. Dar e ... prea mult! E peste puterile lui, a noastra ca natie, sa intelegem ceva din pacate!
Revenind la film, o sa atrag atentia asupra constructiei la care apeleaza regizorul Klaus Härö. E putin greoaie iar in locurile unde actiunea prezenta se suprapune cu dialogurile din trecut, confuzia poate aparea cu usurinta. Dar privit cu atentie, filmul cu siguranta isi va atinge tinta.
Mi-a placut cum a fost gandita toata aceasta poveste despre apartenenta, despre legaturi ce se formeaza si despre copilarie. O copilarie aparte asa cum au fost ale tuturor celor care au avut nenorocul sa indure razboiul la varste fragede. Si pentru ca e o vorba despre viata unui copil de 9 ani, tot filmul va fi privit prin ochii sai. Nu apar decat sporadic evenimente la care Eero sa nu participe sau sa nu le auda cu propriile-i urechi. Iar acest mod de a nara pune o incarcatura si mai mare pe tema si asa delicata a filmului.
Despre interpretare nu exista cuvinte pentru a descrie ceea ce am vazut. Toti sunt sublimi in ceea ce arata: Maria Lundqvist in rolul Signei, ofera un rol de o forta si o darzenie inegalabila; Eero, Topi Majaniemi, este tulburator prin incapatanarea si darzenia specifica copilului incercat de viata, dar este si vulnerabil si emotiv ca un copil de varsta lui; iar Jonsson, Michael Nyqvist este familistul convins care s-a "impotmolit" in pamantul din jurul lui Signe, el e un fel de catalizator al tuturor personajelor, asezandu-le pe fiecare acolo unde le e locul.
O sa ma opresc aici din a scrie pentru ca rememorand etapele acestei naratiuni imi dau seama ca e mult prea puternica si mult prea frumoasa, pentru a o mai intina si eu chiar si prin folosirea doar a superlativelor, superlative ce nu au nicio putere in fata acestor oameni si in fata unor astfel de experiente de viata.
Mai adaug ca recomand filmul tuturor, spunandu-va doar sa va pregatiti pentru ceva incredibil ce o sa va franga inimile in mii de bucati pentru ca in final sa le alipeasca la loc, cu acea pricepere a scolii de film finlandeze. Dar atentie ca urmele raman, fiind nevindecabile. Nota 9,00!
Totusi, sustin cu tarie ca varsta la care ar trebui vizionat acest film e cea a maturitatii depline. Nu cred ca tinerii vor putea aprecia asa cum se cuvine aceasta bijuterie numita Mother of Mine.

PS. Este obligatoriu o revizionare. Marturisesc ca ori de cate ori l-am reluat, filmul s-a dovedit mai profund si mai plin de forta.

Normalitate, decenta, simplitate manifestate in cele mai grele imprejurari.
 

Mies vailla menneisyyttä (2002)
aka
The Man Without a Past (2002)



O alta productie tipaca cinematografiei finlandeze in care se prezinta perfect caracterul dur al acestor oameni. Pronind de la o realitate dureroasa, cea a saraciei si a lipsurilor, filmul nu se concentreaza pe deplangerea situatiei in care se gaseste o mare categorie defavorizata a populatiei. Mesajul este de un pozitivism molipsitor. Cred ca asta este cel mai mare atu al acestui film. Faptul ca te provoaca sa lupti si nu doar sa speri ci sa stii cu siguranta ca odata si odata, lucrurile se vor schimba in bine. Dar totul este posibil atata timp cat si tu lupti pentru viata ta. Iar lupta pentru viata este laitmotiv aici. Lupta pentru o viata fizica - in spital; lupta pentru supravietuire - in incercarea de a dobandi un acoperis deasupra capului; pentru ca in final sa vedem si lupta pentru o viata mai buna, de ce nu, chiar pentru fericire.
Cel mai interesant mi s-a parut felul in care se reda acea raceala tipica nordicilor. Nicaieri nu o sa gasesti vreun resentiment sau vreo urma de recunostinta. E destul de impresionant acest aspect si impactul pe care il produce el asupra privitorului atunci cand reiese dintr-o ecranizare. Acesti oameni dintr-o bucata, care vorbesc putin, oameni retrasi si ganditori in permanenta, au o oarecare decenta de viata si de comportament cum nu prea suntem obisnuiti sa intalnim in realitate. (e chiar acel dialog de dupa insanatosirea "omului", in care multumeste sec pentru faptul ca a fost ingrijit, la care multumiri, gazda se arata uimita ca poate vorbi, pentru capa atunci nu il auzise niciodata spunand ceva. Iar replica imediata este: "Pana acum nu am avut nimic de spus."). Tacerea lor denota un fel de adevar suprem care a fost demonstrat deja, este arhicunoscut de toata lumea si deci nu mai e cazul sa-l rostesti si nici altceva de adaugat nu-si are rostul.
Tot din aceasta insusire neobisnuita a acestor oameni, face parte si lipsa numelui protagonistului. Pana in final nu stim cum il cheama, dar si mai important e ca nu i se spune in nici un fel. Nu isi revendica nici un nume, nici un apelativ desi este chiar sfatuit sa o faca. El nu are nume si punct! Totul este cinstit si simplu.
Asadar avem in fata un film foarte bun, o analiza reala a vietii dure a unei importante categorii sociale din Finlanda vremurilor trecute, dar care totusi in ciuda dificultatilor nu dezarmeaza. Spre deosebire de peliculele est europene care prezinta astfel de situatii punand accentul doar pe mizerie si pe umilirea protagonistilor, aici decenta si lupta pentru normalitate triumfa. Iar important e ca acest triumf nu se face cu o denaturare sau o spoire a realitatii, ci pur si simplu prin mesaj si prin pozitivism. O nota binemeritata de 8,32!
Ps. Ca o gluma: bine ca in aceasta amnezie nu a uitat cum sa manance cu betele, ca mie nu-mi reuseste deloc.

Pulp Fiction, Crash, Transpotting. 3 in 1!
 

Paha maa (2005) aka Frozen Land (2005)

Excelent acest Pulp Fiction (1994) scandinav, asa cum a fost el denumit in mai toate review-urile oficiale pe care le-a primit, desi eu as inclina mai mult spre un Crash (2004) ca si grad de comparatie. Nu mi se pare ca are nimic din infloriturile si exagerarile lui Quentin Tarantino; a nu se interpreta ca aduc o critica mult apreciatului Pulp Fiction; spun doar ca acela are un gen de de marca inregistrata a acestui regizor american, originar din Tennessee. Dar asa cum spuneam, asemanari mai mari vad cu filmul canadianului Paul Haggis. Totusi, pelicula finlandeza in discutie nu este o copie a nici unuia dintre filmele amintite. Fata de Crash ea beneficiaza de o actiune mai usoara de inteles, mai penetrabila. Totul este cursiv si in linie dreapta. De la o poveste se ajunge la alta, practic fiecare fiind declansatoarea celei ce urmeaza. Pe cand la Crash actiunea era intretaiata, intercalata. Este totusi si o mica exceptie in final cand pentru a ne introduce intr-un nou episod ni se reiau cateva secvente din cel precedent.
O alta caracteristica proprie acestei productii finlandeze este si modul de deschidere a povestii. Si astfel vedem ca o actiune duce la o alta, iar implicarile si consecintele sunt intr-o progresie geometrica . Totul porneste de la acel profesor disponibilizat, dar apoi actiunea propriu-zisa se leaga de bancnota de 500 de euro.
Fata de alte drame, aici accentul nu se pune pe o rezolvare decenta sau corecta a unui caz anume. Majoritatea episoadelor sunt sfarsite tragic. Avem si episoade, adica perosnaje in film, care nici macar nu isi incheie povestea in niciun fel, ea ramanand cumva suspendata in mintea fiecaruria dintre noi. Toate astea ii confera filmului o autenticitate ciudata.
Iarasi ca o remarca pozitiva, o caracteristica a unicitatii, este si acea "pregatire" a unei scene ce va urma. Acele discursuri tinute de fiecare caracter ce ne este creionat parca ii ghideaza destinul. Pare un fel de prezicere a ceea ce va fi. Fiecare personaj parca isi indeplineste menirea. Ei sunt si sfarsesc asa cum gandesc si cum spun, prin acele monologuri, ca simt. Unele discursuri sunt mai filozofice, cum ar fi cel dintru inceput sau cel despre haos din cursul tinut la scoala. Alte sunt mai primitive, mai putin culte, cum e cazul celor doi comis-voiajori ce se intalnesc in bar.
Oricum ar fi si orice am spune, filmul ramane unul deosebit, cu o descriere destul de necizelata a vietii locuitorilor acestei tari europene si cu un mod de a trai si a fi specific lor, atat de bine intruchipat de protagonisti. Regizorul Aku Louhimies, putem spune ca prezinta oameni distincti cu firi proprii.
Totul este atat de palpabil incat aceste vieti pot fi pipaite de catre asistenta; ele sunt vietile oamenilor pe care i-am fi intalnit cu siguranta la orice plimbare pe strazile din Helsinki, acest oras scaldat de apele permanent reci ale Golfului Finlandei. I-am fi vazut pe la metrou, prin cartier, oameni normali, comuni, ce isi au necazurile, problemele si rar de tot bucuriile lor.
Un film pesimist, un film dureros de trist, dar un film bun. Un 7,74! Recomand!
Ps. Tot legat de comparatia cu Pulp Fiction-ul; ca si final si mod de incheiere a cercului acestei istorisiri, (pentru ca prin modul in care evolueaza si se leaga intre ele aceste destine, putem spune ca este o singura poveste ce isi devoreaza pe rand protagonistii si apoi este pasata catre noile personaje din urmatoarea povestire; personaje sau victime, spuneti-le cum vreti), filmul se aseamana izbitor de mult cu Trainspotting (1996) al lui Boyle. Sa fi avut acest film vreo influenta...? Asta nu putem a sti.

Salut!
Imi place ce zici.
Daca mai ai dispozitie, sa scrii si despre altele de el, ca sunt faine!

Dragostea si pasiunile oamenilor de gheata.
 

Varjoja paratiisissa (1986) aka
Shadows in Paradise (1986)



Iata-ne in fata unei noi trilogii, de data aceasta una propusa de Kaurismäki si intitulata sugestiv: Trilogia Proletarului.
Pentru a intelege felul in care aceasta prima parte a fost creata si influentele ce au modelat-o in forma pe care o regasim astazi, trebuie sa aducem in discutie si numele regizorului american Jim Jarmusch, ( Ghost Dog: The Way of the Samurai (1999) si Broken Flowers (2005) ). Fiind un mare admirator a lui Kaurismaki, Jarmusch i-a dedicat chiar si un film ca omagiu: Night on Earth (1991).
Surpriza e data insa de faptul ca desi nicaieri Kaurismaki nu marturiseste ca simpatia ar fi reciproca, filmul Shadows in Paradise (1986) este fara doar si poate o repunere in scena a celebrului Stranger Than Paradise (1984) a lui Jarmusch, dar intr-o maniera proprie, finlandeza daca pot sa spun asa. Pe langa similitudinea titlurilor, asemanare foarte usor de prins, filmele descriu practic acelasi tip de atmosfera. Un ambient care nu necesita, cel putin in unele scene, dialoguri, totul fiind astfel asezat din punct de vedere regizoral, incat lucrurile se subinteleg. Privitorul va intui semnificatia unui comportament, a unui gest, a unei grimase, ba chiar a intregii scene si a decorului, fara ca sa aiba nevoie de precizari si vorbe suplimentare. Mai multe similitudini, gasim daca e sa analizam locatia paradisului despre care se vorbeste in titlu. Localizarea lui este aceeasi si intr-unul si in celalat film, Florida. Daca protagonistii din Umbre in Paradis nu ajung niciodata la destinatie ci doar viseaza sa o faca, (apare chiar si acea remarca: "acolo nu a gasit decat finlandezi si Donald Ducks" - personajul animat fiind foarte popular si indragit in Scandinavia) , in filmul american Florida este capatul calatoriei, locul unde protagonistii isi traiesc visul cu ochii. Acolo, si pentru cei ce doar viseaza dar si pentru cei ce sunt fizic prezeni, totul pare ca se va rezolva cumva, intr-un fel anume.
Dar revenind strict la filmul lui Kaurismaki, si analizand modul in care sunt personificate personaje, intelegem ca ele sunt intr-o aparenta glaciatiune, au nevoie de stimuli externi pentru a se reanima. Nimic mai neobisnuit pentru creatiile acestui regizor nordic. Unicitatea cestui film consta in modul prin care, dupa ce primesc acel impuls necesar, aceste personaje se dovedesc capabile de emotii ce cu greu le poti surprinde in imaginii si cu atat mai greu puteai sa le fi intuit.
Filmul, putem spune ca este o explozie de dragoste si pasiune, sentimente ce se transmit mai sincer si mai curat decat in multe alte povesti ce se vor a fi exponente ale genului romance. Totul este aici direct si lipsit de inflorituri, lipsind chiar si declaratiile obisnuite si toata acea banalitate omniprezenta in povestile siropoase.
In fond aceasta spontaneitate este chiar licarul acela distinctiv pe care pelicula de fata il ofera, ca pe o perla rara, celui ce are rabdare sa caute si sa analizeze atent toate aceste cochilii reprezentate de personajele acestei povesti, invelis ce la un moment dat se va deschide sub ochii privitorului si sub atenta focalizare a camerei de filmat a lui Kaurismaki.
Actorii sunt parca predestinati pentru o astfel de idila. Restul cast-ului este astfel croit incat sa concure la un astfel de deznodamant. Vremea, decorul, totul este complicele acestui final atat de emotionant.
Despre coloana sonora; ea este prezenta doar acolo unde isi face loc fizic in scenariu. Adica in afara genericului de inceput si cel de sfarsit, elemente muzicale mai apar doar cand apare si sursa muzicii in scena; trupa din restaurant, muzica din discoteca sau radioul. In rest, totul este liniste sau zgomot de fond. Nimic retusat sau adaugat artificial. Un alt element specific al filmelor regizate de Kaurismaki si care le confera acestora o incarcatura specifica.
Concluzie: Nu ai cum sa nu iubesti acest film, chiar daca nu il poti pune intr-un top al favoritelor. Dar naivitatea de care dau dovada protagonistii, sinceritatea cu care construiesc relatiile dintre ei, dialogurile simple si directe, atat de limitate incat devin ilare, nu are cum sa nu te cucereasca. Totul este atat de elementar si de primitiv in unele privinte, aidoma comportamentului unui muncitor al celor mai umile meserii. Un 7,19 din partea mea.

Fac si eu un top 10 cu filme recomandate din inima, care pe mine m-au socat pozitiv (in ordine):
1 Hachiko a Dog's Story
2 Rio Bravo din 1959 cu: John Wayne, Dean Martin si Ricky Nelson
3 The Deer Hunter
4 The Green Mile
5 Saving Private Ryan
5 Gladiatorul
6 Men Of Honor
7 Seabiscuit
8 Superba trilogie LOTR
9 Pirates Of The Caribbean-The Curse Of The Black Pearl
10 Once Upon a Time in The West
Vizionare placuta!

Cinemaul ca si definitie; un experiment minunat!
 

Stranger Than Paradise (1984)



Pomenind in ultimul review despre acest film, mi-am auto-indus o pofta irezistibila de a-l reviziona.
Prima impresie, aceea ca am asistat la probabil cel mai interesant experiment cinematografic independent, mi-a fost reconfirmata si chiar "imbunatatita" daca e sa fiu sincer pana la capat.
Interesant e ca la data primei vizionari, fluiditatea ciudata a acestei povesti, spun ciudata pentru ca filmul poate fi acuzat de orice doar de cursivitate nu, mi-a ascuns practic toata tehnica de filmare, inclusiv acele cadre negre ce apar la trecerea dintre capitole.
Acum insa, la o privire mai atenta, aceasta tehnica este sesizabila; dar doar sesizabila. Nu constituie in niciun moment o bariera sau o fracrura in senzatia de continuum care te acompaniaza pe toata durata proiectiei. Mai ales ca toate scenele sunt filmate dintr-o singura bucata, fara intreruperi si majoritatea cu camera fixa. In total 67 de astfel de scene ce variaza ca durata.
Asadar, in pofida faptului ca este declarata una dintre cele mai fractionate pelicule realizate vreodata, efectul de liniaritate si de spontaneitate de care este invadat filmul reprezinta o realizare remarcabila. Bine! Mai putin acele subcapitole, 3 la numar, care insa nu sunt ceva neobisnuit si deci le putem considera ca facand parte din naratiune.
La toata aceasta senzatie de prospetime si fluenta contribuie cu siguranta si felul in care protagonistii isi interpreteaza personajele. Cu o tinerete si cu o dezinvoltura molipsitoare, cele 3 personaje manifesteaza o forta de atractie si o carisma unica. Situatii normale de stanjeneala urmate de izbucniri dezinvolte si oarescum emotionante, au rolul de a implica publicul si a crea o senzatie de legatura cu "persoanele" carora proiectia le da viata. Totul este minunat si trist, sau vesel, melancolic sau asa cum spuneam stanjenitor. Intr-un cuvant cred ca este unul din putinele filme unde nu pot sa spun ca mi s-a creat o senzatie anume ci doar ca m-a transformat de la o scena la alta. Am fost pe rand exuberant pentru ca dupa doar cateva cadre sa fi devenit trist, deprimat, apoi iarasi sa fi redevenit pozitiv si tot asa. Cu toate acestea pot spune ca nici macar la revizionare nu am constientizat vreuna din aceste stari prin care am trecut ci pur si simplu le-am trait intru-un mod ciudat si involuntar.
Iar toate astea se realizeaza fara a apela la binecunoscutul efect empatic folosit in mai toate filmele bune si anume acea transpunere a privitorului in personaj. Nu! Aici poti ramane in afara scenei si totusi sa simpatizezi cu "locatarii" filmului.
Ca film per ansamblu? Pot spune ca impartasesc senzatia tuturor celor ce l-au caracterizat drept tineresc si reprezentativ pentru anii pe care ii zugraveste. Este un film cult al cinematografiei mondiale si cu siguranta o mica capodopera. Probabil unul dintre cele mai bune filme despre tineri si despre modul lor de viata.
Prin tematicile atinse universalitatea acestui film merge pana acolo incat nu exista public caruia sa nu i se adreseze. Poate fi vazut si ca road movie sau ca film ce trateaza imigrantii si de ce nu, ca film ce intruchipeaza visul american.
Un deliciu vizual si nu numai. 8,13! Superb!
Ps. si ca sa multumim si pe cei care cauta detalii tehnice, mai mult decat cauta produsul finit, cum aici aceste detalii sunt atat de clare si de bine utilizate, sa mentionez si eu macar in treacat aceasta incercare reusita,parerea mea, de a se demonstra atat de clar si de sincer teoriile artei cinematografice asa cum fusesera ele teoretizate de Bazin cu peste 4 decenii in urma. Acea plasare a spectatorului in decor, el neidentificandu-se cu nici unul dintre personaje, desi imersia lui in film este asigurata inca de la inceput, apoi importanta exteriorului cadrului surprins de camera, adica a lumii ce nu se vede dar este perceputa ca fiind permanent acolo, completand vizualul, reprezinta exemplificari ale definitiilor creatiilor cinematografice demne de consemnat in manual.

A Good Year 2006 in rolul principal il are pe Russel Crowe . Un film bun care se poate viziona oricand si care cu siguranta se merita vazut .

Fincher in toata maiestria lui, regizand unul din filmele decadei '90.
 

Fight Club (1999)



Fincher, undeva la inceputurile formarii sale ca regizor, reuseste acest film-fenomen. Desi cu incasari modeste, filmul nefiind prea bine primit de public din cauza "prezentarii" de care a avut parte, (acel sapun roz de pe afis care pare un fel de gluma proasta; promovarea filmului aproape exclusiv pe canalele de lupte; titlul care trimite cu gandul la un film de categoria B), valoarea lui a fost incet dar sigur recunoscuta, devenind unul din filmele de referinta din anii '90, prinzand practic in orice clasament serios topul 10 al acelui deceniu.
Considerat ca fiind unul din cele mai fidele ecranizari ale unei carti, (parere pe care o impartasesc si eu cu o minuscula rezerva in ceea ce priveste insinuarile cu caracter "mai posesiv" dintre cele doua personaje masculine), filmul lasa senzatia ca "imbunatateste" cartea. Da! E o ciudatenie ceea ce incerc sa spun, dar regia realizata de Fincher si maniera de exprimare imi completeaza parca, cu tonuri de culoare, lumea monocolora pe care mi-o faureste cartea in imaginatie. Si spun asta pentru ca regia acestui film cred ca este maiastra prin ea insasi.
E adevarat ca Fincher nu vine cu nimic nou ca maniera de exprimare cinematografica, dar tot ceea ce utilizeaza pentru a reda aceasta lume underground este perfect.
Foloseste culori suprasaturate, foloseste lumina naturala pe cat posibil dar incearca sa o estompeze, foloseste acea iluminare flourescenta, hipnotica pentru scenele de lupta. Apoi vine maniera de redare a luptei, statica, intepenita in prima faza pentru ca imediat ce se aplica o lovitura camera sa se transpuna intr-unul dintre luptatori, aflat in miezul actiunii si astfel senzatia de realitate este la cele mai inalte cote.
Cunoscut este faptul ca, fiind un mare admirator al lui Gordon Willis, (Willis avand de fapt o multime de urmaritori, multi continuand sa foloseasca stilul sau unic de filmare), Fincher foloseste din plin aici tehnica care l-a facut celebru pe Gordon. Acea maniera de estompare a luminii, de prezentare a personajelor intr-o obscuritate mistica sau malefica dupa caz, chiar daca filmarea se realizeaza in plina zi sau intr-o camera iluminata decent, este folosita cu asa o abilitate de catre Fincher incat l-ar face invidios pe chiar parintele acestei tehnici. Si astfel se creaza acele personaje cu o paloare morbida si cu ochii intunecati, (imposibilitatea distingerii culorii ochilor este bijuteria centrala a acestei tehnici de iluminare).
Despre jocul actoricesc este inutil sa vorbesc. Norton si Pitt spun tot.
Scenariul sau mai bine zis adaptarea pentru ecran este perfecta. Chiar si acel adaos homo-erotic aduce o mica imbunatatire povestii si astfel ambiguitatea firului narativ, surpriza finala, este asigurata pana intru sfarsitul filmului, cand totul detoneaza in ochii dar si mintea privitorului.
Dialogurile: demente si geniale. Decorurie si coloana sonora: amplifica toata atmosfera aceasta perfecta si deci sunt si ele perfecte.
Concluzie:
O nota de 9,19! Un must see pentru oricine se respecta!

bun, bun! ai adus un elogiu binemeritat lui Fincher pentru regie si pentru realizarea acestui film, in general. cum ramane cu ideea? nu am gasit nimic in comentariul tau, despre ceea ce ascunde sala de lupta ca mesaj pentru umanitate.

Cum nu am spus nimic de film? E superb, il super-recomand, e o adaptare f. foarte buna a unei carti, (apropo, nu am precizat cartea si scriitorul, a fost o scapare, dar e oricum amintita in zeci de comment-uri ale acestui film).
Deci? Ce nu iti place rvn? :P

Acum redevenind serios, chiar nu vroiam sa dau detalii despre ce anume ar trebui un privitor sa se astepte de la acest film. Este atat de surprinzator si de bulversant incat am considerat ca surpriza trebuie sa fie totala. Cine l-a vizionat si imi citeste review-ul dupa, o sa inteleaga ceea ce am vrut sa spun in cuprinsul lui. Cine nu, ... e ca o invitatie sa il vizioneze. Cam asta am incercat: cuvinte mari, dar nimic explicit.

Plus ca am vb despre afis, titlu si am dat destule indicii care contureaza putin din ideea filmului. Iar pentru asa un film, e prea mult si atat. Sper ca ma intelegi rvn...;)

Apropo, ca tot am vazut comment-ul tau de la filme cu manipulare, eu consider acest Fight Club un fel de Portocala Mecanica imbunatatita. E adevarat ca avand o diferenta de aproape 30 de ani, mai mult ca sigur, Portocala a fost sursa de inspiratie si de idei pentru Clubul de Lupte, daca nu explicita, fatisa, macar asa subliminala si tot a folosit ca inspiratie. Insa modul de a transmite mesajul este total diferit.
Aici mesajul este mult mai real mai incarcat de valoare, pe cand dincolo este schitat, fortat, neterminat si scandalos. Parerea mea bineinteles.
Iubest filme gen Fight Club, Trainspotting, Kids, pana si la cele ale lui Araki ma pot uita cu o oarescare indulgenta. Insa Portocala o detest.
Spuneai ca e ca un vaccin contra violentei prin aceasta "intoxicare" cu violenta. Asa ceva nu am auzit niciodata. E oarecum inovator ceea ce spui. Expunerea la orice stimuli provoaca acceptarea lor, daca nu chiar dependenta. E o chestie arhicunoscuta.
Cam asa e si cazul Portocalei. Un film dement pornit de la o carte ... dereglata... cu un istoric ... socant.
Ps. Modul de filmare, antitezele, paradoxurile introduse, sunt alta mancare de peste. In schimb produsul final, pentru mine si nu doar pentru mine, e o greseala, asa cum s-a dovedit ca a si fost. Filmul a fost si retras din cinema deoarece a influentat, intr-o oarecare masura, mase de tineri. E adevarat ca multe filme au influentat, dar nu in maniera asta distructiva.

nu am spus ca nu-mi place si nici ca "nu ai spus nimic despre film".reciteste, te rog,mesajul meu. incheiam cu o intrebare, esentiala, dupa parerea mea, pentru a intelege, cei ce nu au vazut filmul si citesc recomandarile tale, de ce este cu adevarat, un film interesant. si asta, nu pentru ca este foarte misto realizat, in stilul underground, foarte antrenant,atmosfera incendiara,de care ai pomenit si tu, ci, pentru ca, dincolo de efectele vizuale, se ascund idei, mesaje, ceva ce este de transmis. altfel, nu cred ca lupta ar avea vreun sens si nici macar locul unde ea se consuma. despre semnificatia lor, nu ai scris nici un cuvintel si n-am ratat ocazia de a te trage un pic de urechi. dar te-ai flambat cam tare! sa fie cumva, din cauza faptului ca nu ti-am apreciat pepenele-prajitura? hmm...m-as intrista!
revenind..asemanarea dintre Portocala Mecanica si Sala de lupte si-ar avea rostul, in contextul in care, s-ar dezbate tema violentei in filme. sigur exista un topic deschis pentru ea si chiar mi-aduc aminte despre niste discutii interesante pe-acolo. dar, intentia mea, nu a fost sa dezgrop discutiile despre nocivitatea violentei din filme, prin exemplul Portocalei, eu doar m-am intrebat, dupa ce am revazut putin din inceputul filmului (ora tarzie la care era difuzat, m-a obligat sa-mi odihnesc oasele), daca exista sau nu, manipulare, in felul acesta de a arata partea rea a lucrurilor (toate manifestarile ultra violente ale Alex si a gastii sale de huligani) si apoi, pe final, "vindecarea" lui, cu pretul transformarii intr-o leguma, a anihilarii vointei de a distruge, in favoarea un comportament opus. spuneam ca viata este un ciclu, o roata. ei bine, ea se invarte si de fiecare data, ajunge de unde a pornit. cat de plina de moralitate este incercarea de a schimba lumea, astfel incat, sa se reverse bunatatea peste tot? este imposibil sa te opui cursului firesc al vietii, fara sa existe efecte secundare, asa cum, este imposibil sa existe perfectiune realizata de om, fara sa fie distrus, ceea ce este natural.
nu am inteles, deatfel, de ce tie si lui virilu', v-a displacut profund., daca-i vorba de violenta, cred ca gasesti destul exemple de filme peste Portocala, care sa-l depaseasca cu mult...
deci, care-i sensul luptelor, pana la urma, ai de gand sa ne spui?

Maiestuos dintru inaltimi pana ... la baza 2.
 

Everest (2015)



M-am dus la cinema total nepregatit pentru acest film. Nu pot spune ca nu aveam niciun indiciu despre ceea ce o sa vad, spoturile agresive atat tv cat si online, oricat am incercat sa le evit, mi-au facut totusi idee despre actiune si modul in care ea va evolua. Insa, nu aveam nici o data exacta despre Everest si temerarii care l-au cucerit sau doar au incercat s-o faca. Nimic nici despre evenimente remarcabile ce s-au petrecut in aceste tentative, deci mai nimic despre subiectul acestui film. La fel pot spune si despre acele imagini ametitoare care te coplesesc pe toata derularea proiectiei. Nu am citit carti si marturisesc ca nici nu primesc prea multe vederi de la prietenii din Nepal ca sa imi fac o imagine aproape de adevar. Asadar, nu pot aprecia daca acele imagini sunt sau nu de pe Everest sau sunt luate din cu totul alta parte a lumii. Ce pot sa spun e ca sunt superbe si ca le-am savurat cu nesat.
Filmul practic sare peste introducere si dupa o scurta prezentare a protagonistilor, efectiv doar numele lor, actiunea se muta direct in Nepal. Dar nici aici nu lancezeste. Rapid, pe spinarea yak-ilor incepem escaladarea. O escaladare treptata, dar totusi prea abrupta.
Incepand cu padurile verzi de la baza muntelui, filmul sare direct la panoramele de gheata. Ni se spune despre climatizare ca va dura 40 de zile, dar in film... nimic despre aceasta etapa. Apar doar bazele cu altitudinile la care se afla si cam atat. Ne dezmeticim care mai de care mai nedumeriti si iata ca suntem deja la vreo 6-7 mii metri. Ciudata senzatie, dar macar aici totul te lasa fara cuvinte.
Incepem ceea ce eu o sa numesc "prima parte - ascensiunea". Foarte real creata, foarte natural ecranizata, mai nimic din elementele atat de omniprezente de adrenalina si tensiune limita, elemente de umplutura, create artificial, care mai totdeauna se potrivesc ca nuca in perete si care se regasesc in mai toate productiile care trateaza astfel de expeditii temerare. Poate doar acea mini avalansa care zguduie un pic scara sa fie un astfel de moment. Total nepotrivit, dar... suportabila. In rest nimic ce sa sfideze bunul simt.
Despre cadrele peisagistice ce sa mai spun? Ca iti taie respiratia, ca sunt uluitoare, ca sunt de-a dreptul fantasmagorice...? Asta poate sesiza oricine. Sunt cuvinte simple ce nu pot sa exprime ceea ce vizual te incearca in acele momente. Asta trebuie probat si obligatoriu pe un ecran cat mai mare. Daca e de cinema, e perfect.
Apoi vine "partea a doua - coborarea". Mult mai incarcata de dramatism, mult mai tensionata si cu un final... ce m-a lasat paf ! Totalmente surprinzator.
Pacat de acea scena cand o parte a expeditiei mergand spre baza 2 si se lupta pentru a inainta prin furtuna. Este atat de prost gandita si atat de prost realizata ca efecte speciale incat pare luata dintr-un site-com ieftin. Mare minus introdus in cel mai impropriu moment!
Jocul actoricesc... putine de spus. Este totusi un film despre oameni barbosi si imbracati ca eschimosii. Plus ploaia de gheata ce mai cade din cand in cand si reduce vizibilitatea,plus zapada ce le ingheata pe fata, mastile de oxigen. Toate acestea fac aproape imposibil de apreciat actingul.
Concluzie: un film deosebit ca subiect, destul de bine regizat si filmat; nu la fel se poate spune si despre constructia scenariulu. Tot filmul este realizat intre baza 2 si varf. Nimic intermediar, nimic ca preambul. Un 7,02. Merita vazut in IMAX. (Doar fericitii privilegiati care pot sa o faca bineinteles.)
Ps. ca o ciudatenie, nu ni se spune nicaieri inaltimea maxima la care au ajuns cei ce au cucerit acest masiv al Everest-ului. Ciudata scapare care face o impresie si mai proasta asupra scenariului.

Productie spaniola, actiune plasata in Balkani si vorbit preponderent in engleza.
 

A Perfect Day (2015)



Ovationat in picioare timp de 5 minute la premiera pe care a avut-o in cadrul Festivalului de Film de la Cannes, aceasta productie europeana ne asigura un cockteil interesant de limbi, culturi si nu in ultimul rand scoli cinematografice. Produs in Spania, cu mare sustinere din partea gurvernului spaniol, cu actori ce ne-au obisnuit sa apara in productii americane si vorbit in 4 limbi, filmul reprezinta altceva decat suntem obisnuiti intr-o productie asa numita "straina" sau "non americana". Atipic si ca montaj sau mod de regizare, proiectia debuteaza in forta, cu niste imagini brutale. Cadre vetuste deschid acest film in care apare o populatie inchistata in timp, (acele mamaite cu broboade pe cap) si un peisaj de o ariditate dezolanta. La tot acest decor bulversant se adauga si un put cu un rezident mai putin obisnuit. Iata tabloul complet al platoului de filmare pe care o sa ne miscam in urmatoarele 100 minute.
Asistam fara sa ne dam seama la ceea ce va deveni punctul central al acestei productii ce trateaza ca tema principala razboiul interetnic, un razboi subversiv si crud care transforma oamenii in adevarati monstrii.
Regizata de necunoscutul Fernando León de Aranoa, cel putin in ceea ce ma priveste necunoscut, pelicula de fata reuseste superba performanta sa surprinda prin aerul nou pe care il degaja. Tineresc, teribilist si plin de adrenalina este rezultatul ecranizarii acestui scenariu foarte bine ticluit, iar asta in pofida faptului ca pe tot parcursul filmului nu apar situatiile limita asa cum ne putem astepta in cazul unui film ce isi plaseaza actiunea intr-un teatru operational al unei zone de conflict, sau sa se uziteze macar de ceva efecte pirotehnice; nimic din toate astea. Apar doar vaci, vaci peste tot. Vaci care iti franeaza calea, vaci care iti deschid calea. Dar este si de asteptat sa intalnim atatea astfel de animale stiut fiind ca spaniolii au ca punct central, atat ca si activitate zilnica dar si dpdv al culturii: vaca. Ma rog, vaca si taurul. ( cunoscutul regizor Julio Medem a si ales sa realizeze un film ce se numara printre filmele de referinta ale cinematografiei spaniole, intitulat sugestiv Vacas (1992) )
Benicio Del Toro este perfect. De fapt cam toti actorii sunt ceea ce trebuie sa fie in acest film. Aparent nemachiati, normali si comuni, poate chiar prea normali si prea comuni in momentul in care ii vezi pe un ecran gigant de cinema... (poti spune ca un pic de retus nu ar fi stricat)... si incredibili de firesti, actorii acestui film sunt sarea si piperul povestii. Ei creaza tot. Actiunea sunt ei si ei creaza actiunea. Plus ca tot ei sunt si cauza umorului, pentru ca vorbim totusi de o comedie, bine ... o comedie neagra, dar comedie la urma urmei. Asadar, un umor bun, de calitate, replici taioase, cugetari profunde si filosofii de viata unice.
Merita vazut si chiar revazut. Un 7,16! Un alt plus pentru coloana sonora care se muleaza foarte bine pe atmosfera si chiar pe peisaj - Sierra Nevada bineinteles - Granada, Spania si nu cea de peste ocean :D .

Orgoliul si mandria intr-o lupta pentru demnitate, principii si onoare.
 

ca tot vorbisem intr-un post recent de acest film....


From Here to Eternity (1953)



Este foarte greu sa abordezi intr-o discutie de gen review, un film clasic, cu atat mai mult un astfel de succes mult premiat si mult laudat. Totusi o sa incerc un fel de paralelism intre acele timpuri si modul in care este el perceput astazi.
Foarte interesant dupa parerea mea este ca filmul incepe oarecum anestezic. Nimic nu te pune in garda si nu te pregateste pentru un astfel de sfarsit si mai ales pentru importanta lui istorica. Fimul explodeaza la propriu in secventele lui de incheiere, senzatia simtita fiind cea ca pana si actorii par surprinsi de turnura pe care o iau evenimentele, lumea in general. (bineinteles ca surpriza protagonistilor este foarte normala in desfasurarea povestii, eu doar incercand aici sa fac o analogie ilara intre uluiala spectatorului si haosul de pe ecran).
Cunoscatorii vorbesc despre o ecranizare exceptionala, cu mult peste cartea care a stat la baza filmului. Nu stiu si nu ma pot pronunta in nume personal, atata timp cat nu am citit cartea si cu siguranta nici nu o voi face in viitorul apropiat. Asa ca trebuie sa aplec urechea la alte parerile avizate. Din ce am inteles, filmul este mai masculin, mai introvertit si renunta la vulgarul limbajului si al situatiei, lucru ce ii confera un caracter mai cavaleresc.
Oricum ar fi, rezultatul este unul incomensurabil ca valoare artistica. Acting-ul e perfect. Implicarea protagonistilor este una nemaiintalnita cel putin pana la acel moment. Un exemplu este cel al lui Sinatra care a solicitat expres sa i se atribuie un rol in acest proiect, cat de mic, iar cum bugetul filmului nu isi permitea un astfel de star in cast, Sinatra s-a multumit cu o suma modica de 8 mii de dolari. Iar contributia si aportul adus produsului final e imposibil de cuantificat in bani, indiferent care ar fi moneda despre care vorbim.
Drama, pentru ca trebuie sa deconspiram ca e vorba despre o drama, este ravasitoare. Tragedia dozata in portii mari atinge maxime dupa maxime chiar daca intr-un moment anume al filmului nu parea posibila o suferinta mai puternica decat cea la care era in acel moment supus protagonistul. Odata distrus un destin nimic nu tradeaza ca el mai poate sa isi amplifice suferinta. Dar aici e farmecul, asta daca putem numi farmec aceasta stiinta de a radiografia durerea.
Fred Zinnemann un maestu al genului drama si chiar al acestei asocieri de genuri drama-razboi, ne zugraveste un personaj principal atipic, rebel, suferind, nu fizic ci sufleteste, distrus interior si care isi accepta cu o anumita noblete loviturile harazite lui de viata. Iar viata nu pare sa fie zgarcita cu acest idealist soldat indragostit. Indragostit de armata, de principii si de un suflet la fel de chinuit ca si al lui.

Vazut prin standardele moderne, filmul nu isi pierde aproape deloc din mesaj sau atmosfera. In afara catorva scene teatrale, nimic nu este invechit sau sa tradeze cei peste 60 de ani pe care ii poarta atat de mandra aceasta productie. (cand spun teatral imi vine in minte nu atat acea secventa a sarutului inecat in spuna valurilor ci mai degraba acel preludiu al intrarii in mare a lui Milton, interpretat de Burt Lancaster; felul in care priveste, asteaptarea si apoi acea fuga studiata si tipica vremii - este oarecum comica daca e sa o raportam la cinemaul actual, un cinema tot mai realist, mai "true story").
Nota filmului ar trebui sa fie una imensa, pentru ca e clar ca in fata avem o capodopera a cinematografiei, dar eu personal ma impotmolesc in acele capricii ale protagonistilor, care sunt declansatoare de actiuni universal valabile. Adica nu pot sa sufar aceste tipologii de personaje, oarecum nobile in decizii si in gandire, cavaleresti in comportament si care dau dovada de o mandrie prost inteleasa, de un infantilism si de un orgoliu sinonim cu prostia. Aceasta vanitate ce nu se poate distinge de trufie este declansatoare de nenorociri. Iar daca se mai adauga si o ingamfare masculina inconstienta, care nu tine cont de consecinte, lipsa judecatii sau mai direct spus orgoliul prostesc este cel care iti vine in minte mai repede si mai usor decat virilitatea sau masculinitatea. Bineinteles ca filmul si problematica lui razbat dincolo de aceste mici imperfectiuni atat de uzitate in acele timpuri. Sa nu uitam ca "bad-boy-ul" facea ravagii in randul tinerilor acelor ani. Chiar varsta frageda a acestor oameni in devenire este graitoare, ...dar totusi.... Nimic nu poate justifica un astfel de comportament si apoi sa te surprinda dimensiunea consecintelor si suferinta. Poate de aia filmului ii lipseste tensiunea, pentru ca tuturor acestor manifestari comportamentale le poti intui usor urmarile, rezultatele. Insa tensiunea este inlocuita, cu succes putem spune, de grandoarea faptelor si mai ales a istoriei care marcheaza povestea.
In ciuda acestor impedimente personale, filmul este remarcabil si o nota de 8,24 este normala.

Terapeutic.
 

The Intern (2015)



Iata un film ce te binedispune din chiar prima secunda, adica inca din monologul de inceput. Transmite in fiecare moment o stare de bine cum de mult nu am mai resimtit la un film si mai ales vazut el in cinema.
Marele merit si plus al peliculei este Robert DeNiro. Si nu cred ca asta e o surpriza pentru cineva. Era de asteptat ca prezenta unui asa nume sa-i creasca valoarea produsului cinematografic.
Daca e sa fim rautaciosi si sa punem sub lupa un produs final care ne-a placut, ne-a binedispus si ne-a transmis ceea ce trebuia sa transmita, putem totusi sa catalogam interpretarea lui DeNiro ca fiind prea "constanta". Adica repeta acelasi tip de grimasa de la inceput si pana la sfarsit; are aceasi mimica si aceasi gestica pe toata durata filmului. Nu amplifica sau chiar, sa simplifice macar aceasta stare, indiferent daca filmul o cere, ci continua cu acelasi tip de interpretare pana devine stanjenitor. E adevarat ca apar acele doua secvente, cea cu lacrimatul si cea cu puseul de tensiune, dar … tot nu se schimba nimic per ansamblu. Oricum, cele doua momente par cumva scene cazute la montaj si reintroduse in varianta “director’s cut”.
Plus ca filmul abunda de puzderia de prim-planuri care tin sa surprinda si sa marcheze aceste fete-fete, (una peste tot, e adevarat, dar in ipostaze diferite), pe care le pune in permanenta personajul intruchipat de DeNiro, (grimasa despre care vorbeam). Ele, prim-planurile cu respectiva strambatura, marca patentata DeNiro, ajung sa lezeze vizual de la un moment dat. Insa cu ajutorul starii de bine pe care o experimentam in mai toate momentele peliculei reusim sa trecem si chiar sa uitam aceste neajunsuri. Este doar o carcoteala in fond de la un fan declarat Robert DeNiro, cum ma declar ca sunt. :D
Despre discursul feminist sau de egalitatea intre sexe, chiar daca este enuntat in cateva ocazii destul de explicit, nu vreau sa ma pronunt pentru ca prea mi-a placut atmosfera incat sa spun ca am simtit vreo directie anume. Pur si simple m-am lasat purtat de val. Si pe deasupra Jules, (Anne Hathaway), este atat de simpatica si de placuta in ceea ce face in acest film, iar conexiunea personajului ei cu noi, cu publicul este atat de puternica, incat putea sa spuna aproape orice, ca i se trecea cu vederea.
Concluzie: o productie mult peste asteptari care iti si creaza placere in a o viziona chiar si intr-o sala de cinema, lucru foarte greu de realizat pentru ceva ce se vrea inainte de orice, empatic si … sensibil. Iar cei ce gusta filmele de acest gen stiu cat de greu e sa experimentezi asa ceva printre cutiile de popcorn si ambalajele ce fosnesc.
Nu e nici drama nici comedie nici family... , e doar binedispunere si atat.
Un 7,13 din toata inima. Recomand pentru cele 2 ore placute si pentru cei doi protagonisti.
Ps. S-a tinut mortis sa se apeleze si la o scena mai erotica, desi vulgara ar fi exprimarea cea mai buna, ca sa…? Chiar nu am inteles motivul dar cel putin in ultimii ani ai carierei, DeNiro in rolurile sale apeleaza la un astfel de umor. Poate o fi cauzat de vreo frustrare …. Whatever!

... si am sa vin acasa de Craciun.
 

So weit die Füße tragen (2001)
aka
As Far as My Feet Will Carry Me (2001)



Asa as fi intitulat eu acest film. Se potriveste cu perioada sarbatorilor de iarna, ca tot e atat de multa zapada in decorul acestei productii si apoi un astfel de titlu ar face sa licare o urma de magie, exact ca si finalul acestei proiectii, atat de datator de speranta.
Desi sunt mai multe dovezi cum ca toata povestea este o fictiune, cum e si cazul peliculei The Way Back (2010) de altfel, pelicula ce trateaza acelasi subiect, vreau sa ma distantez de la planul detaliu, analitic si sa privesc filmul panoramic, pur si simplu ca un produs cinematografic si sa ma bucur de vizionare. Din aceasta perspectiva, filmul este bun spre foarte bun. Are poveste, ceea ce pe mine ca si privitor ma intereseaza in primul si in primul rand, are interpretare, una chiar excelenta si are regie, germanica prin excelenta.
Iar despre regie trebuie mentionat ca, pana la un anumit punct, are acel stil riguros nemtesc, autentic si atat de diferit de ceea ce ne invadeaza zilnic de peste ocean. Că pe final recurge la clisee emotionale, ca incearca sa supradimensioneze momentele… da! Aici pierde din pacate acea aura ce l-a inconjurat mai permanent, acea aura de originalitate si de ce un, de raritate. Insa nu este torul pierdut.
Povestea este una surprinzatoare din perspectiva spectatorului obisnuit cu soldatii nemti in ipostaza invadatorului, a opresorului, a paznicului de lagar. Aici nu e cazul. Si aflam ca soldatii nemti sunt si ei oameni, au familia, au sotii pe care le-au lasat acasa, unele chiar insarcinate si mai mult, pot chiar sa planga. Cine s-ar fi gandit la asta pana acum?

Cateva momente par “ireale” si chiar prost gandite cum e scena din gara, cea cu cainele, unde ezitarea si lipsa de luciditate apar atat de contrastant cu conditia de evadat incat iarasi ne ramane acel gust acru-amar al cliseului ce nu isi avea rostul a fi introdus in film. Dar nah! Asta e! Mergem mai departe. Ca o paranteza, intamplarea face ca in urma cu putin timp sa fi parcurs niste pagini din Calvarul lui A. Tolstoi si in care se povesteste chiar o evadare a unui rus din taberele de prizonieri nemtesti. Cu totul alt aer, avand o autenticitate ce razbate din fiecare moment ce ne este povestit, cu totul alt comportament, mult mai lucid si totodata nebunesc, mult mai demn de un evadat. Aici, acea emotivitate este prost incadrata si transpusa in imagini.
Concluzie: un film de urmarit, tulburator, ce abunda in scene si imagini la limita suportabilului, uneori chiar depasind aceasta limita, mai ales in prima parte. Surprinde usurinta cu care parcurgi cele aproape 3 ore cat are proiectia. Un 7,31!

Ps. Exceptand unele momente cat de cat potrivite ca si acompaniament al actiunii, coloana sonora a filmului este foarte prost gandita si aleasa. Crunte momente de neinspiratie...

Joulupukki sau Yule Goat, adica Santa Claus al nostru, doar ca un pic altfel.
 

Rare Exports (2010)



Peisaj de iarna cu zapada. Renii si Mosul Craciun. Si mai sunt si ajutoarele mosului. Ce poate fi mai potrivit de atat pentru un film idilic de Craciun? Dar daca mutam toate aceasta scena in Finlanda, mai exact la resedinta mosului: 99999 Korvatunturi, faimosul munte in care isi are salasul legendarul Joulupukki? Devine interesant, nu?
Iar acum sa completam imaginea pe care am construit-o mai sus cu unele mici detalii :wink: . Renii ... sunt morti. Ajutoarele mosului sunt in pielea goala, murdare si au niste ... tarnacoape in mana. Mosul are ... coarne gigantice. Iata asadar Craciunul scandinav.
Interesant este ca regizorul Jalmari Heldaner a prefatat aceasta realizare a sa cu 2 scurt-metraje lansate cu 7, respectiv 5 ani inainte. ("Rare Export Inc. (2003)" si "The Official Rare Exports Inc. Safety Instructions (2005)"). Tot in acest registru al perseverentei, chiar si protagonistii celor 2 scurt-metraje sunt aceiasi cu cei ai filmului din 2010. Si asta, trebuie sa recunoastem ca e remarcabil. (vorba aia, pentru o astfel de perseverenta era ca un film sa castige Oscarul si nici macar nu avea poveste - n.e. Boyhood (2014)).
Lung-metrajul de fata este asadar produsul datorita staruintei lui Jalmari Heldaner. Iar rezultatul este minunat. Un altfel de film cu si despre Craciun, revolutinar in materie as putea spune.
Totul in aceasta constructie e autentic. De la acel munte-resedinta a Mosului Craciun, pana la legenda acestuia din tinuturile nordice. Insa punerea in scena si turnura pe care o ia povestea e acea licarirea de geniu pe care o asteapta orice cinefil.
Filmat in stilul filmelor nordice, rece si la propriu si la figurat, productia de fata nu face nota discrepanta cu marile realizari ale cinematografiei acestor tari friguroase si in special cele finlandeze. Insa, chiar si asa, chiar daca puștiul Pietari, (Onni Tommila), nu reuseste sa comunice cu tatal sau Rauno, (Jorma Tommila), in termeni foarte afectivi, intre ei este evidenta o stransa legatura de respect si dragoste. Pentru acest artificiu, Heldaner a folosit, asa cum se vede si din numele celor doi protagonisti, un raport de inrudire real, cei doi fiind si in viata de toate zilele tata-fiu. Iar asta se simte perfect in interpretarea celor doi, oferind un aspect de autenticitate imposibil de obtinut altfel.

Si ca sa nu lungesc vorba, filmul este foarte potrivit perioadei de Craciun, este altfel decat tot ce vazusem pana acum, nu este recomandat copiilor mici si ESTE MINUNAT. Pentru cine vrea un film foarte bun, va recomand sa nu ratati acest film. Nota 8,21!

Ps. Short-urile de care faceam vorbire le gasiti pe net sau ca bonus pe dvd-ul original. Recomand vizionarea lor dupa ce ati bifat lung-metrajul si in ordinea cronologica a aparitie celor doua. Foarte bune si aceste mici adaosuri la marea poveste. Chiar aduc un plus extrem de interesant si completeaza foarte bine tabloul general pe care il creeaza filmul.

Poezia abisului ... (obligatoriu in 3D)
 

The Walk (2015)



... sau cum imensitatea copleseste un suflet sensibil.
Cu aceasta meditatie as deschide orice discutie despre acest film extraordinar. Cred ca de aici incep si conflictele. Un conflict al personajului cu privitorul, un conflict al protagonistului cu cei ce il acompaniaza pe ecran si de ce nu, un conflict al scenariului intr-un mod literar inteles.
Totul pare o nebunie, o inconstienta, o aroganta pe care noi, spectatorii in genere, nu o putem explica sau nu ii vedem rostul. Cati dintre noii pot marturisi cu mana pe inima ca au trait alaturi de Philippe (Joseph Gordon-Levitt), ardoarea contemplarii albastrului absolut al cerului? Sau obligativitatea acelei reverente in fata propriului public. Sau chiar acea "chemare" a corzii care i-a ghidat destinul eroului? (ref. la episoadele in care Petit se intinde pe sarma sau in care, contrar tuturor normelor celor care fac echilibristica la inaltime, decide sa priveasca in jos).
O astfel de analiza asupra a ceea ce ni se proiecteaza ajuta la digerarea momentelor poetice si/sau filosofice, dupa caz, pe care le traieste Petit pe tot parcursul filmului. Par fortate la o prima vedere dar judecate din perspectiva firii artistice a eroului, totul este mult mai profund si mai real.
Ce mi-a placut mult la aceasta pelicula este umorul. Un umor rafinat, asezat cu grija, bine dozat si chiar estompat in unele momente, Astfel Zemeckis reuseste sa nu stirbeasca cu nimic din importanta evenimentului si nu lasa nici chiar zambetele sa prinda curaj pe fetele incordate ale privitorilor.
Fiind o repunere in scena a documentarului Man on Wire (2008), filmul reuseste sa nu se incarce artificial de tensiune. In afara secventei de sub prelata, care pare totusi logica si firesc situata in decorul scenei de la ultimul etaj si care sigur nu a fost in desfasurarea reala a evenimentelor si posibil acel calcat in cui (in acest caz insa marturisesc ca nu sunt sigur de cat de real a fost evenimentul), regizorul nu apeleaza la standardele impuse de studiouri de a supratensiona atmosfera. Evenimentele la limita din turnul unde este Petit nu sunt, asa cum m-am asteptat, dublate de altele in celalalt turn, iar asta este bine si se simte bine.
Un mare plus, dar mare de tot, este efectul 3D. A fost filmul la care, in lipsa unei tensiuni reale, ce sa tina de actiune, (in fond stiam ca totul va decurge conform planului, ca doar protagonistul era bine, sanatos si ne povestea acele evenimente), am experimentat o incordare pe alocuri maladiva chiar. Haul care se căsca sub coarda intinsă intre cele doua turnuri, lentoarea pasilor filmati ca prim-planuri, dorinta protagonistului de a actua ca o multumire adusă acelora care il priveau, au fost atat de intens resimtite datorita acestui efect de spatialitate tri-dimensional incat, de multe ori oboseam mental. Simteam nevoia sa imi cobor privirea doar ca sa ma odihnesc psihic fie chiar si pentru o secunda. Simteam efectiv ca mi-am pierdut punctul de sprijin, echilibrul si simtul de orientare sau stabilitatea. De durerea de cap si de starea de ameteala de dupa nici nu mai povestesc.
Concluzie. Un 3D de exceptie, un film in 3D foarte bun, o proiectie 3D cum rar am vazut. Merita orice sacrificiu pentru a ajunge intr-o sala de cinema si a asista la acest eveniment mai rar decat aselenizarea asa cum spune si afisul :) Un 8,07! Obligatoriu in 3D!

Ps. Multi se declara dezamagiti de filmele in 3D, dar se duc la cinema si se pun in ultimele randuri. Ce senzatii vreti sa experimentati de la acea distanta. E ca si cum te-ai uita la o poza? Pentru a experimenta cu adevarat acea imersie in film, incercati locurile de unde nu puteti vedea peste marginea ecranului cu privirea periferica, randul 1,2,3. E doar o sugestie amicala.:-*

Cred cu tarie in cinematografie!
 

Ordet (1955) aka The Word (1955)



Filmat intr-o maniera impresionista, filmul este unul dintre cele mai curate exemple ale acestui mod de expunere. Cu o folosire a luminii atat de naturala, cu acele landscape-uri perfecte si mai ales in alb-negru, pelicula se invaluie inca de la inceput intr-o aura mistico-religioasa.
Din toata acea abundenta de vegetatie, (si nu orice vegetatie ci iarba care denota belsug), din tot acel soare luminos dar care este domolit permanent de vant, prin curatenia si contrastul perfect intre tonurile de alb si de negru, prin cadrele perfect incarcate si echilibrate, razbate o mana divina, o grija de netagaduit. Interesant este ca toata aceasta pronie, in niciun moment nu poate fi discutata si mai ales, prin modul de filmare, nimanui, indiferent de confesiune sau credinta, nu ii poate trece nici macar prin minte sa nege existenta unei divinitati care se ingrijeste de toate.
Genialitatea regizorala consta in libertatea pe care Dreyer, un luteran practicant, o lasa fiecarui privitor in a crede. El nu incearca, asa cum fac mai toti regizorii, cand e vorba sa atace anumite idei, cu atat mai mult credinte, sa influenteze in niciun fel receptorul. La fel cum este si obiceiul confirmarii credintei in cultul al carui membru este, renasterea lui spirituala prin imagine este sesizabila cu ochiul liber. Pare ca descopera impreuna cu publicul miracolul religios cu fiecare scena pe care o filmeaza, cu fiecare film pe care il regizeaza.
Iar cu aceasta senzatie de libertate totala, ajungem la esenta acestei productii. CREDINTA. Marturisesc ca am apreciat dintotdeauna un film in care regizorul se joaca cu sentimentele mele, dar ca pana acum nu am mai intalnit pe cineva care sa imi manipuleze in acelasi fel si credinta. La inceput am fost ateu si martor la episoadele de nebunie ale lui Johannes. Apoi, odata cu evolutia povestii si a cresterii tensiunii, am devenit novice in a crede, ca spre final sa fiu convins si sa cred cu certitudine ca minunea se va produce. Urmeaza scena luciditatii cu acea replica "bine te-am gasit TATA". Acest TATA rade tot in calea lui si m-am trezit ca sunt mai necredincios decat eram la inceputul filmului. Iar jocul nu se opreste aici.
Minunata aceasta stiinta de a construi un om si de a-l demola printr-un singur cuvant. Cu siguranta este unica prin frumusetea ei in istoria cinematografiei.
Dupa tot acest periplu la care ne obliga pelicula, periplu prin noi insine, descoperim si semnificatia titlului "Ordet" adica "Cuvantul". Iar puterea este cu siguranta in cuvant. Doar prin cuvant stim ca in film exista o ferma de porci. Nu ii vedem ci doar ii auzim si asta e suficient. Tot prin cuvant "vedem" si masina care este doar o lumina ce se prelinge pe perete. Prezenta mortii este sesizata doar de o singura persoana si simpla rostire a acestei prezente ne da fiori desi noi nu vedem absolul nimic ingrozitor. Cuvantul este puterea si cuvantul este sublim reprezentat, sau nereprezentat, depinde de optica fiecaruia, in acest film.
Un film monument, o piatra de temelie a oricarei culturi cinematografice, o prezenta obligatorie in orice culegere de filme patrimoniu. Un 9,27!
Ps. Orice iubitor de film bun trebuie sa vada si sa identifice in acest film acea scena, unanim denumita de catre critici "probabil cea mai emotionanta scena din istoria cinematografiei". Si cu siguranta ca toti o vor repera cu usurinta.

A piece of Japanese culture.
 

Narayama bushiko (1958)



Inadecvata, (daca e sa analizez ceea ce am gasit ca fiind teatrul kabuki), comparatia filmului cu acest gen de adaptare scenica. Ca trimite cu gandul catre acest fel de reprezentare dramatica atat de raspandit in Japonia, asta e adevarat. Insa kabuki este, ca definitie, o combinatie intre maiestria de a dansa si a canta ca si maniera de interpretare, iar aici nu este cazul. Imprumutul povestitorul, coincidenta sau nu, faptul ca el isi canta replicile menite a fi un indrumator pentru spectator, nu inseamna neaparat ca filmul este in sine o punere in scena tipica kabuki.
Despre pelicula trebuie spus ca inca de la inceputul vizionarii ei, te coplesesc decorurile. O combinatie intre natura si recuzita nemaintalnita, aducand aminte de mijloacele si tehnologia moderna. In permanenta ochiul se sfroteaza sa faca deosebirea intre ce e natural si ce nu, de multe ori fiindu-i imposibil a gasi o delimitare clara. E evident ca panorama este pur si simplu o imagine de background, dar ce imagine, ce detalii, ce incadrare in plan... totul este superb. Apoi vin luminile, culorile, cadrele monocolore, negrul care parca prinde viata si impartaseste orice drama care se intampla in viata protagonistilor... Impresionant!
Interpretarea este usor fortata pentru gusturile mele cizelate in productiile europene sau occidentale; dar este specifica filmelor asiatice. Oricum, putem spune ca si acest element al filmului, interpetarea, este o caracteristica oarecum futuristica, adica inaintea vremii ei. In afara melodramei din finalul filmului, intinse la maximum si a acelui mers lent ca pe o scena de teatru, totul este surprinzator de cursiv ca si discurs actoricesc. Nimic nu te trimite cu gandul la artificial, la acting. Nu apar acele infexiuni ale vocii atat de cunoscute, nu apar replicile apasate si zgomotoase devenite si ele celebre mai ales in acele vremuri.
Despre povestea: este usor de identificat cu putin efort, firul narativ. Dar modul in care el se consuma, povestea tesuta in jurul legendei si cum anumite concepte din cantec sunt ecranizate, fac cu siguranta din acest film un bun de patrimoniu.
Folosind ca si mijloace imaginile contrastante, momentele antagonice, personajele contradictorii, regizorul Kinoshita reuseste sa transmita morala baladei, intelesul si importanta ei pentru traditia si functionarea societatii acelor vremuri, oricarui privitor indiferent de bagajul de cunostinte si informatii cu care acesta se aseaza in fata ecranului. Iar tinand cont de diferentele culturale si bogatia simbolistica dintre popoarelor asiatice si noi, cei ce nu suntem vietuitori pe acest continent, faptul ca filmul vorbeste si pe limba noastra reprezinta o realizare exceptionala.
Un film ce trebuie cu siguranta bifat de oricine iubeste poezia cinematografica si arta in sine. 8,06! Un clasic, o legenda.

Salbatic, dur, cinic si poetic in acelasi timp. Imamura inegalabil.
 

Narayama bushiko (1983)
aka
The Ballad of Narayama (1983)



Dupa titlu, pare un remake al celebrului film din 1958. E si nu e asa. Adica povestea baladei este preluata in totalitate si transpusa in imagini in cea mai curata maniera posibila. Toate referintele pe care le face in versurile sale sunt prinse si in spectacolul cinematografic. Idei ca: datoria primului nascut, baiat, de a-si insoti parintele in ultima calatorie sau pactul cu demonii a celor care au dinti sanatosi, nu doar ca apar in acest film la fel ca si in varinata lui Kinoshita, dar aici sunt completate de o duritate cum rar ti se ofera in cinematografie.
Asa aflam ca balada precizeaza ca "un fiu este necesar, dar si suficient" sau ca rusinea indurata din cauza danturii sanatoase trebuie sa se sfarseasca - si o face, dar intr-o maniera ingrozitoare dpdv vizual.
Am spus ca filmul are imagini dure. Poate parea cliseistic acest termen, mai ales la o productie altfel decat americana, cu atat mai mult asiatica. In apararea mea o sa mentionez elemente care sper sa imi dea dreptate in alegerea termenilor: nou nascut aruncat pe camp, degerat si descoperit la topirea zapezii; o familie intreaga, copii, tineri, batrani, chiar si fata insarcinata cu burta la gura, pedepsita si ingropata de vie de catre sateni; zoofilie; adulter; incest; si mai sunt ...
Cel mai surprinzator este ca poti sa te detasezi de toata aceasta salbaticie in care traieste intregul sat . Faptul ca actiunea este plasata intr-un trecut indepartat, faptul ca balada pare sa iti ghideze intelegerea pentru acest stil de viata, totul te descarca de o supraincarcare care, odata cu intaintarea in poveste pare iminenta. Insa nu, ea nu se intampla si asta spre bucuria noastra a privitorilor. Ba chiar, spre final, toate atrocitatile capata o dimensiune poetica.
Interesanta gaselnita lui Imamura de a mai rasuci in jurul celebrei balade si o alta legenda, cea a Omului din Tohoku, personajul suferind de una din cele mai crunte forme de halitoză. Iar imbinarea celor doua povesti este insesizabila, totala si perfecta. Nimic nu tradeaza faptul ca cele doua planuri nu sunt parte componenta a aceleasi surse.
Poezia, pentru ca asta este impresia care iti ramane in urma intrarii in aceasta lume salbatica si cruda, este identificata, constientizata si simtita in ultima parte a filmului. ¡Calatoria propriu-zisa si mai ales abandonul¡
Dupa tot acest cinism in care greutatile vietii si lupta pentru de-ale gurii par ca zdrobesc sufletul in oameni, lasandu-i goi si fara capacitate de a simti, vine momentul de meditatie si regasire. Un contrast suprem, dar de data asta nu intre lumini si umbre, intre negru si alb ci in cadrul spectacolului, al povestii ce se deruleaza pe ecran. Toate acele brute incapabile de sentimente, se transforma in oameni si ajung chiar sa si planga. Nu de vreo suferinta fizica asa cum ne-am astepta ci de durerea pierderii.
Desi scopul acestei intregi culturi populare numita Narayama este acela de a se descotorosi de gurile inutile de la masa, maniera demna, curata in care este ea cosmetizata, da peste cap tot procesul de intelegere si rationament de pana atunci. Pur si simplu acei oamni nu aveau voie sa mai fie capabili de ceva atat de inaltator, dar iata ca, in pofida sanselor, ei aleg ca marea trecere sa fie desprinsa de tot ce era uman si pervertit, sa fie curatita. Iar daca este si acoperita de albul imaculat, atunci intr-adevar zeii te-au rasplatit.
10 pentru noul film, o adaptare altfel, dintr-un alt registru fata de filmul din '58. 10 pentru interpretare si regie, iar ca medie o nota de 8,36! ;) (prietenii stiu cum si de ce)

alali, poza ta este in totala contradictie cu emanatiile tale scriitoricesti. semeni mai degraba cu un refugiat care vrea sa ajunga in Germania,

Drama cinefilului sau a nu vedea niciodata capodopera...
 

In memoria inconfundabilului regizor al celor mai lungi filme.
Ce minunat ar fi sa reusesc sa vad undeva Out-urile....8->



La belle noiseuse (1991)



Intruziunea in "barlogul" artistului, in spatiul sacru unde se zamislesc operele de arta; iata ce ne propune, Rivette in acest film. O sansa ce apare o data in viata.
Preluand personajul Frenhofer, din nuvela "Capodopera necunoscută" a lui Balzac, Rivette reuseste sa inventeze o opera distincta, proprie. Frenhofer, maestrul, artistul ce detine in pastrare insasi taina realizarii creatiei desavarsite, in care s-a regasit chiar marele Picasso, este si eroul acestui film. Insa mult mai omenesc in comparatie cu modul fantastic in care este el prezentat in literatura franceza.
Si atat din asa-zisa "adaptare" a nuvelei balzaciene. Nu se foloseste nimic din fantasticul atmosferei cartii, nimic din modul in care se desfasoara actiunea acolo, nimic din destinul misterios al panzei pe care este zugravita capodopera unei vieti.
Si pentru a reda tot acest mecanism de nastere, de creatie a unei opere ce sa incununeze o cariera de cautari, Rivette foloseste mijloace unice, nemaintalnite in alte cazuri in care s-a dorit tratarea unor episoade asemanatoare.

Primul care mi s-a gravat in creier este acel scrijelit hipnotizant al penitei pe hartie. Secvente lungi ce te vrajesc pentru multe minute in sir.
Tot acest efect este dublat de linistea de mormant ce domneste in atelier. E adevarat ca nu observi aceasta liniste decat atunci cand usa se deschide si in tot acest spatiu atemporal intra vacarmul amplificat pana la limita suportabilului de afara. O invalmaseala de zgomote din natura, peste care se adauga zgomote de automobile, chiar si voci umane, toate iti dau senzatia de pangarire a acestei sfinte a sfintelor unde ia nastere arta.
Dar de departe, cel mai valoros conflict al peliculei este acea relatie pictor-muza-iubit(a). Cautarile si incercarile de a surprinde si a reda pe panza o fiinta , viata insasi (in special in nuvela lui Balzac), intregul zbucium se rezuma in acea replica: "Te voi rupe in bucati; Te voi scoate afara din trup; ... Vreau sa vad si sa cunos inlauntrul trupului tau". Iata dar ca artistul nu menajeaza nimic si pe nimeni. El jertfeste tot si pe toate doar pentru a putea crea. Apare aici acea suprapunere de picturi. Peste chipul vechii Frumoase Scandalagioaice se picteaza acum una noua. Modul in care se acopera acel chip, felul in care ochii ii raman neatinsi pana in ultimele momente, totul tradeaza chin si suferinta. Tumult inteles si de cea care ii este partenera de viata maestrului care isi rosteste durere astfel: "inainte ma iubea pentru ca ma picta, acum nu ma mai picteaza pentru ca ma iubeste"

Si aici intervine, odata cu depanarea povestii acestei incercari de a crea capodopera unei vieti, "drama cinefilului".
Dupa ce ai impartasit, timp de 4 ore incehiate, suferinta pictorului, a muzei, a apropiatilor lor, pentru ca toti sufera si se jertfesc pentru scopul suprem, spuneam ca dupa tot acest efort si durere, tu ca participant la constructia acestei capodopere, nu ai dreptul sa o vezi. Ce napasta mai mare poate sa cada asupra ta, ca spectator. Vei ramane permanent urmarit de acest episod chinuitor. Asa ceva, intru un asa final? De ce? Cum putem noi sa continuam mai departe? Cum vom mai avea noi incredere in artist? In frumos? In arta in general? Cand practic Frenhofer ne zideste sperantele la propriu.
Ce final!? Ce poveste!? Ce deznodamant!? Si mai ales, ce film?!
Orice ai incerca pe viitor, doar timpul o sa reuseasca sa estompeze acest esec. Am fost acolo, in chilia maestrului si am plecat fara sa vedem nimic.

Jacques Rivette, maestrul orelor imperceptibile. 8,27!