Das Cabinet des Dr. Caligari (1929), remasterizat.
 

Shutter Island (2010)



Acum cateva zile am vazut un trailer ce mi-a atras imediat atentia. Parea un film rezultat in urma coliziunii a mai multor genuri distincte. Un amestec de horror, fantasy, gotic romance si drama. Apoi am vazut ca e vorba de Shutter Island (2010). Cum vazusem acest film in urma cu ceva timp si parerea pe care mi-a lasat-o atunci nu a fost deloc una la nivelul asteptarilor am trecut la revizionare, gandindu-ma ca poate pierdusem ceva; cine stie?
Tot acel trailer cu ale sale imagini sumbre si misterioase nu sunt decat o abilitate de a ambala o marfa spre vanzare. Personajele ce sunt prezentate ostentativ in spot nu sunt altceva decat decoruri ale acelui spital de boli mintale. Ele nu au un rol efectiv in desfasurarea actiunii. Sunt smulse din acea secventa de prim contact a celor doi serifi cu locul unde vor avea de desfasurat investigatia. E pur si simplu o inteligenta miscare de marketing si nimic mai mult. Oricum, efectul s-a produs si drept dovada, am reurmarit un film ce nu ma incantase la o prima vizionare.
Si da, acum pot sa spun cu siguranta ca prima oara nu m-am inselat. Raman la parerea ca filmul propune un tip de naratiune, cea a fracturii de personalitate, foarte abordata in aceasta lume a cinematografiei. De la primii zori ai acestei arte, pana la mult premiatele succese de box-office ale timpurilor noastre, povestea dedublarii, a alienarii si a multiplelor personalitati a fost atacata din mai toate unghiurile si tratata sub toate aspectele. Totusi, asemanarea izbitoare a acestui film semnat Martin Scorsese cu filmul mut al anilor 1920 regizat de Robert Wiene, frapeaza. Shutter Island e un Das Cabinet des Dr. Caligari remasterizat.
Povestea veche de aproape 100 de ani este recosmetizata si readaptata unor timpuri mai moderne. Asa apare U.S. marshal-ul Teddy Daniels, care are in spate un trecut incalcit si sumbru, in persoana lui Leonardo DiCaprio. Scopul este de a amplifica naratiunea simpla altminteri. Problema e ca protagonistul filmului nu prea e construit sa fie un serif federal dur si perspicace. Practic intregul rol nu i se prea potriveste fizic, omului DiCaprio, fiindu-i cumva, acest costum de reprezentant al legii, cu cateva numere mai mare. Iar aceasta nepotrivire duce la aparitia acelor paradoxuri in care desi dornic de a dezlega misterul, avantat in a patrunde in cele mai obscure cotloane ale insulei, personajul pe care il intruchipeaza titratul actor este mai permanent speriat si crispat. Ba panicat cred ca e cuvantul care surprinde cel mai bine fizionomia si mimica lui in acele momente.
Regia e buna. A exploatat maxim o poveste arhicunoscuta si usor de intuit ca deznodamant spre partea sa finala. Mai mult, cu atat de putin nu se putea realiza.

Concluzie: Un re-re-remake al unei povesti mai mereu readaptata dar care ca si fir narativ central ramane tot la fel de simpla si de ... acelasi in toate aceste re-ecranizari. Se vizioneaza relativ usor si nu treneaza, ceea ce e un plus. O nota de 7,64 cred ca e exact ce merita.

Ce vrea o femeie cu adevarat, de Paul Mazursky
 

An Unmarried Woman (1978)



Ne aflam in fata giuvaerului care incununeaza cariera lui Paul Mazursky; o cariera cu 5 nominalizari la Oscar, 2 nominalizari la Groburile de Aur, 2 la Cannes, ... etc. Fiind un regizor ce a redat cu precadere caractere umane aflate intr-o continua modelare, alege spre a fi prezentate in filmele sale exact acele momente din viata proatagonistilor sai in care au de luat decizii radicale prin care totul se va fi schimbat pentru totdeauna si nimic nu va mai fi la fel.
Bob & Carol & Ted & Alice (1969), Harry and Tonto (1974) sau Moscow on the Hudson (1984) sunt doar cateva astfel de exemple.
Daca pana acum vedeam in vitrinele librariilor sau auzeam de lansari de carti cu tema atat de generica "totul despre femei" sau "ce vor femeile", iata ca acum avem posibilitatea si de a vedea cu proprii nostri ochi o astfel de analiza a unui caz reprezentativ zic eu. Erica, (Jill Clayburgh) primeste o lovitura devastatoare venita de unde se astepta mai putin.
Incepe sevrajul, anxietatea si delirul. Nimic nu ii scapa lui Mazursky care surprinde reprizele de plans, depresiile, caderea in patima alcoolului sau izbucnirile nervoase indreptate impotriva fiicei, o alta victima ca si ea. Totul in jurul femeii se rupe in bucati si se prabuseste. Tot ce pana atunci era rutina si un mod de viata acum se naruie ca un castel de nisip.
Totul pana cand, cineva capabil sa ajute in astfel de situatii reuseste sa ii redea increderea Ericai si sa o resusciteze la viata. E timpul ca sa reinceapa o constructie din ramasitele ce i-au mai ramas. Diferenta e ca de data asta o va face asa cum doreste ea. Nu va mai fi femeia de casa care accepta si tolereaza orice. Incep iesirile cu prietenele asa cum e si normal cand reincepi sa socializezi. Apoi intalnirile si la dorinta ei, chiar si o noapte amoroasa fara niciun fel de implicatii. Erica se simte din nou femeie si dorita.
Frumos e ca desi filmul are destule scene amoroase, nici una nu are acel sentiment de murdar sau de pacat. Ea este fosta femeie casatarita ce acum este libera si nu mai are de gand sa renunte la aceasta libertate. Totul va fi asa cum doreste ea sa fie.

Concluzie: Mazursky ne ofera un posibil scenariu despre cum sa iti recastigi respectul pentru propria persoana. Nimic in lumea asta nu se termina doar pentru ca noi simtim asa. Spectacolul vietii continua si oricine s-a impiedicat nu trebuie decat sa se ridice si sa-si continue propriul rol. Nota 8,07.

....

Sa alegi calea stiind ce va fi sa fie la capatul ei. sau "Jocul posibilitatilor"
 

de Van Dormael



Mr. Nobody (2009)



2 teorii sau scenarii cum e mai propriu sa le numim sunt pastrate pe toata durata filmului ca si constante. Teoria Big Bang - Big Big Crunch cu care incepe filmul, (Big Bang) si cu care se si incheie, (Big Crunch) si Teoria Infinitelor manifestari ale aceluiasi obiect, (personajul Nemo - Jared Leto in cazul nostru).
Prima este definita in film, ambele parti ale ei iar atat cat se prezinta acolo este suficient pentru a parcurge intreaga poveste fara dificultati; cea de-a doua se refera la neimportanta diciziilor pe care le luam intr-un anumit moment, pentru ca oricum variantele ramase nealese exista si ele deopotriva cu alegerea pe care am facut-o si mai mult decat atat, sunt la fel de reale ca si varianta aleasa.
Dar si aceste teorii o sa le folosim doar ca sa ne ajute in explicarea modului de constructie a scenariului si in special in explicarea finalului filmului. In rest, stiinta in acest film este doar folosita in scopul de a spune o poveste, de a crea viata. Atat si nimic mai mult. Toata acea privire atenta la multitudinea de postulate si teoreme care mai de care mai futuristice si vizionare nu este decat pierdere de timp. Asa cum insusi Van Dormeil spune, el "vrea doar sa povesteasca si sa traiasca".
Faptul ca toata aceasta aparenta acuratete si rigoare stiintifica este folosita pentru a nara si nu conditioneaza naratiunea in niciun fel este usor de inteles daca analizam acea grava contradictie intre notiuni de sorginti diferite. Unele rationale cum sunt toate acele definitii de teorii si altele spirituale sau psihologico-filosofice cum ar fi prezenta ingerilor, teama si instinctul de supravietuire sau cunoasterea viitorului inca dinainte de a te naste care e o recunoastere a prezentei sufletului si a unui Creator al acestuia. Adica nu poti fi si evolutionist si creationist in acelasi timp, aici e marea contradictie.
E interesant ca toti cei care apreciaza fizica teoretico-imaginara din film nu fac referire si la aceasta parte atat de importanta, cea a predictiei exacte a ceea ce va fi. In fond, filmul este condus pana la final de aceasta abilitate a personajului principal. Ea este declansatoarea tuturor povestilor. Totul se intampla pentru ca Nemo, copilul de 9 ani, traieste acele vieti si vede ce ii rezerva fiecare. Inclusiv batranul de 118 ani ii marturiseste reporterului ca lumea se dezintegreaza pt ca baiatul e pe cale sa ia o decizie. Nu mai are nevoie de variante si deci nu mai are nevoie de ei. (o grava abatere de la teorie, dar acceptabila in contextul filmului)
Alegerea lui Nemo prin care decide sa continue viata pe acel fir ce i-o va scoate in cale pe Anna in viitor nu cred ca mira pe nimeni. In fond, toate celelalte au fost un dezastru sfarsind in maniera in care am vazut. Frumos si sublim e ca in cazul alegerii proaspat facute nu stim ce se va intampla. Sfarsitul il vedem prezentat la modul concret, dar despre viata celor doi dupa regasire... nimic, doar o multitudine de posibilitati.
Despre acting, pot spune doar ca este extraordinar. Jared Leto este omul potrivit la locul potrivit. Mi-a placut la nebunie partea in care juca rolul sotului lui Elise - Sarah Polley. Toata acea deznadejde, acele momente de ratacire a privirii, bune de tot.
Si ar mai fi coloana sonora. Sunt fan declarat al acesteia. Este singura data cand imi cumpar un cd original ce sa contina soundtrack-ul unui film.
Concluzie: 10 este cifra care reprezinta anii; atat a durat realizarea acestui film, dintre care doar 6 luni filmare efectiva. 6 ani a durat doar scrierea scenariului iar aceasta perioada uriasa de timp ar trebui sa ne ofera o mica idee despre dificultatea construirii acestuia. Toata increngatura de vieti si posibilitati pe care Van Dormael si-a imaginat-o, a creat-o si a dezvoltat-o sunt rodul unei munci titanice si a unei imaginatii colosale. Este cred , cel mai elaborat scenariu de acest fel din tot ceea ce s-a scris si produs pana acum. Nota 8,17 pentru tot acest efortul depus atat din partea regizorului cat si din partea noastra la vizionare.

Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1931)

Foarte interesant subiect, foarte interesant mod de abordare si foarte interesant faptul ca pe acelasi dvd sunt puse ambele variante. Si cea din 31 si cea din 41.
Este un film pioner. Un deschizator de drumuri. Trateaza subiecte pana atunci tabu, intr-o societate extrem de conservatoare. Curajul de a face o asemenea abordare este extraordinar. A cauta binele si raul in orice om, a afirma ca fiecare are o parte intunecata latenta, contravineau credintelor civice, morale si religioase a intregii societati. Inceputul filmului, acea introducere in experiment, unde ne sunt prezentate personajele, relatia dintre ele, este foarte natural. Chiar mai natural decat cel al versiunilor ulterioare.
Finalul este unul de remarcat. A afirma ca raul, odata constientizat este mult mai puternic decat partea buna intr-un individ si ca in final el este cel care triumfa este inimaginabil de indraznet.
Astfel ca acest film poate fi considerat un deschizator de minti, un schimbator de mentalitati si chiar un transformator al unor societati, in masura in care o creatie cinematografica, o opera literara pot sa o faca. Si pot intr-adevar sa o faca!
Un 7,82!

Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1941)


Reecranizare a romanului lui Robert Louis Stevenson, aceasta varianta din 41, spre deosebire fata de cea din 31 face unele conexiuni intre evenimente, chiar intre personaje, mai profunde, facandu-le astfel mai naturale si practic actiunea curge mai lin, nefortat. Cu mici exceptii, filmul este un upgrade al originalului din 31. Spun cu mici exceptii pentru ca partea introductiva, cea care ne permite sa cunoastem personajele, sa ne dam seama cine sunt si de ce sunt ceea ce sunt, este mai buna in 1931. Insa, per total, upgrade-urile de care vorbeam, imbunatatesc considerabil filmul si ii dau o plus-valoare ce nu poate fi pusa sub semnul intrebarii. Niciodata nu am fost incantat de rolurile lui Spencer Tracy, desi a jucat in mai toate filmele cu greutate ale acelei perioade. Insa, in perceptia mea, probabil gresita, l-am vazut tot timpul ca pe un actor inexpresiv, care doar punea nerv in roluri, nu si sentiment. Plus ca, inca de tanar mi s-a parut batran :) . Dar desi astea sunt mici afinitati personale, nu pot si nici nu imi perimit sa fac vreun repros vreuneia din prestatiile lui, din orice film. Ca nu simt eu ca intra in rol, e doar o parere personala.
Concluzionand, vorbim de un film putin mai bun decat cel din 31, si astfel ii acord un 8,02!

Maleficent (2014)

Trebuia sa postez ieri la acest film, dupa ce am ajuns acasa de la cinema. Nu am facut-o pentru ca am vrut sa gasesc exact traducerea corecta a titlului operei originale. La belle au bois dormant de Charles Perrault si nu readaptarea fratilor Grimm. Ma interesa in special acea traducere romaneasca Frumoasa din Padurea Adormita si nu acel americanism Sleeping Beauty. Pentru asta m-a "ros" curiozitatea ca sa deschid Teoria Traducerii a Victoriei Ungureanu. E un format pdf de pe net. Am pierdut astfel intreaga noapte rasfoind aceasta lucrare foarte documentata. ("prietenii" stiu de ce fac referire la aceasta CARTE)
In concluzie, nici titlul romanesc nu e o traducere fidela. Ar fi trebuit sa sune cam ca: Frumoasa in padurea adormita.
Cred ca e mult mai interesanta aceasta traducere raportata la filmul in discutie. Pentru ca, observam ca accentul nu cade in mod disproportionat, pe tanara printesa, asa cum cunoastem noi povestea. Nu ea este Frumoasa Adormita, ci ea este frumoasa din: Padurea Adormita. Exact ceea ce face extrem de bine scenariul acestui film. Filmul este practic o completare NORMALA, extrem de inteligenta, a lacunelor povestii originale. Astfel Malefica este ursitoarea-zana-imparateasa padurii, padure care odata cu durerea ei intra intr-o stare de somnolenta, de trezvie pana in final cand revine la viata impreuna cu tanara printesa, dar si datorita Maleficai.
Astfel scenariul leaga doua parti ce in povestea initiala nu au o justificare solida. Rautatea ursitoarei si padurea adormita de care ne vorbeste in titlu filmul.
Efectele speciale, sunt de o frumusete cum de mult nu a mai reusit sa realizeze Disney-ul. Personajele, putin prea colorate, sunt la fel de reusite. Iar daca raportam totul la varsta la care isi are publicul tinta, filmul poate concura cu brio la titlul de cea mai reusita creatie a studiourilor Disney.

Un film obligatoriu pentru copii, obligatorii pentru mamici, iar daca taticii sunt mai "zglobii", pot fi si ei invitati >:)
Un 7,12 din partea mea!

The Hunting Party (2007)

Filmul are de toate. Dialoguri EX-TRA-OR-DI-NA-RE! Actiune DE-MEN-TI-A-LA! Scenariu SEN-ZA-TIO-NAL! Totul este acolo unde trebuie sa fie. Este un super film, care nu are cum sa nu captiveze. Ca este o usoara propaganda anti serbia, mai bine zis anti capi ai gruparilor de lupta pentru separare, conservare, purificare etc.?Asta nu stirbeste cu nimic din valoarea si mai ales din actiunea geniala a filmului.
Subiectul inedit, modul de filmare foarte realist fac din acest film o super productie ce ar trebui sa intre rapid in mai toate topurile cinefililor. Ca vin criticii si spun vrute si nevrute? Ok! Ei apreciaza mai mult partea artistica, partea lirica a filmului. Dar noi, laicii cinematografiei, sa nu gustam acest film si sa nu ne placa!?, sunt foarte surprins! Poate partea feminina sa o pot intelege. Filmul este mai barbatesc. Trateaza subiecte la care mai mult barbatii rezoneaza, dar si din tabara "Evei" cred ca sunt destule pareri pozitive.
Un 8,07 din partea mea. UN FILM EXTRAORDINAR DIN TOATE PUNCTELE DE VEDERE!

That's a bighalf a point. @-)

Si acum ce ai vrea? Sa nu recunosc ca mi-a placut mai mult The Hunting Party ca Lilith sau ca Mintea Sclipitoare? Asta e! E chestie de gusturi. Si celelalte nu au fost de neglijat. Mintii Sclipitoare chiar ii acord un loc destul de special in topul meu, dar asta pe mine m-a prins mai tare.
Dupa cum vezi, nu am luat piatra si am aruncat asa, dintr-un capriciu, ca nu e pe gustul meu. Am recunoscut si ca acele filme au valoarea lor. Ca nu le-am trait, ce sa fac? Fiecare simte ce simte; nu putem schimba asta. Cine stie? Poate si starea in care ma aflam la vizionarea lor, poate anumite prejudecati, poate timpul cand le-am vazut, sau poate asa sunt eu. Nu sunt atat de romantic si melancolic incat sa am in primele 20 de filme preferate Titanicul, Mintea Sclipitoare si Cinderella Man. Sorry!
In schimb pe primele 3 locuri detasat sunt: Il Postino, The Age of Innocence si Snow Walker. :">

Ps. Nu stiu daca e asa un defect. Ca oricine, gasesc placere in anumite genuri de filme in special. E ca si cu muzica. Daca iti place House, Havey Metal sau Clasica, nu poti sa spui ca restul sunt porcarii. Poti spune daca le gasesti ok sau daca nu iti plac sub nicio forma. Asta nu inseamna ca nu merita. Nu sunt pe un anumit gust. Mie nu-mi plac majoritatea poeziilor lui Eminescu, insa, a fost unul dintre titanii literaturii universale. Poate cel mai mare! Sigur daca era din alta tara acum Shakespeare era... umbrit. Teatrul lui Eminescu este COLOSAL!
Gusturi si atat!

Ai dat 7.5 la un film pe care il caracterizezi ca ok si 8 la unul care zici ca e extraordinar si senzational. Acum ai inteles ce ziceam? :P

Mie mi-a placut mai mult. Ce poti sa faci? :">
Nu stiu ce gen esti? Daca esti M, atunci ai o latura F mai dezvoltata. Daca esti F, atunci te inteleg. Dar mai poti fi si Neutru. Atunci mi-e frica de tine :P

ps. Acele monoloage despre razboi, despre senzatiile traite ca reporter aftat in centrul actiunii... Geniale! >:D< Despre cum e sa ai erectie o zi intreaga din cauza stresului, a adrenalinei; chiar cum e?! :D

Aha! Acum inteleg nedumerirea ta! Diferenta mica dintre cele doua filme notate.
Dupa cum vezi, nu sunt cel mai ager partener de discutie forumistica pe care l-ai vazut, dar intr-un final mi se aprinde becul. :P
Adevarul e ca am citit superficial postarea ta si am inteles ceea ce am crezut eu ca o sa te surprinda. Preconceptii! :D

Este, asa cum reiese si din ce iti spuneam inainte, din calitatea celor 2-3 filme despre care vorbesc. Interpretarile actorilor trag si ele filmele in sus. Nu pot sa nu recunosc ca au calitate. Nu au provocat asupra mea acel efect de bata de baseball in capul unui amnezic, dar asta nu inseamna ca nu mi-au placut. Oricum, daca preferatelor mele (capodoperelor mele), le acord un 9, ceva, atunci acestui film in discutie (the Hunting Party), chiar daca m-a captivat, nu a avut asupra mea acel recul, deci nu puteam sa ii acord o nota mai mare. S-ar fi apropiat prea mult de perfectiune, ceea ce nu e cazul. Filmul e bun, dar nu perfect.

Iar de la 7,5 la 8, pentru mine e diferenta mare. E acea diferenta de la un film ok, placut, multumitor la un film bun. Ce sare de 8 e spre foarte bun.

Jocul care iti va reda viata.
 

The Game (1997)



Imprevizibil de la inceput pana la ultima scena. Probabil ca aici se afla si intregul farmec al acestui film care mi-a placut enorm de mult. Nu imi regasesc in memoria mea cinefila, alte filme care sa fi reusit o astfel de crestere permanenta a tensiunii si care sa si pastreze raportul neschimbat pana in secventa de incheiere.
Totul este un joc, totul este o conspiratie. Si nimic nu tradeaza acest cosmar al lui Nicholas Van Orton, (Michael Douglas), care va sa se intample. Lucrurile la inceput sunt linistite, prea linistite si prea plictisitoare. O rutina bolnavicioasa care l-a transformat pe Nicholas intr-un tip de mecanism lipsit de orice sentiment.
E momentul sa intre in scena Conrad, (Sean Penn), care in incercarea de a-si readuce fratele la viata de dinainte de a se fi transformat in seful ursuz de acum, ii face un cadou mai neobisnuit. Un joc!
Iata pe scurt introducerea in The Game. De aici inainte nimic nu va mai fi la fel. Oamenii se vor schimba pentru totdeauna. Toti sunt parte a acestei excrocherii. Unii victime, altii complici. Viata insasi nu mai este la fel de putin valoroasa ca mai inainte. Acum Nicholas are intr-adevar motive sa se teama si sa lupte cu toate fortele pentru a supravietui. Pana si fratele sau, Conrad devine o victima a acestei scheme infractionale ticaloase extrem de bine elaborate.
Filmul de fata este dupa parerea mea, cea mai buna interpretare a lui Douglas din cariera, chiar daca in filmografia acestui actor avem si un Wall Street (1987) cu a lui continuare Wall Street: Money Never Sleeps (2010) sau un Wonder Boys (2000). Rolul facut in acest film este parca mai complet. Trece de la o atitudine sfidatoare si tiranica la una de frica pura si apoi la o conditie umila de care nu putea sa fie suspectat personajul sau cum ca ar fi fost capabil. Momentul intrarii in barul mexican unde scotocindu-se prin buzunare pune pe masa si ultimele monede pentru a putea scapa, este un moment-scoala de actorie.
Iar daca M. Douglas este ideal in pielea lui Nicholas fiind actorul perfect in rolul perfect, la fel se poate spune si de actorii din roulrile secundare. Un Sean Penn pretios si care are o contributie extraordinara la a mentine tensiunea filmului si o Deborah Kara Unger in rolul lui Christine fara cusur in ceea ce face.
Regia este marca David Fincher, iar faptul ca filmul a fost selectat ca sa faca parte din The Criterion Collection reprezinta confirmarea ca, din acest punct de vedere al ecranizarii, productia aceasta este o piesa de rezistenta a culturii cinematografice universala. Iata ce inseamna un scenariu bun atribuit unui regizor capabil sa scoata si ultima picatura de senzatie, de atmosfera din el. Din The Game, Fincher lasa impresia ca a exploatat 120% din potentialul de suspans si tensiune pe care il avea scenariul acestui film. (a se vedea esecurile in marea majoritate a cazurilor in care scenaristul este acelasi cu regizorul in cinemaul romanesc)
Concluzie: Imprevizibil, cu un final demn de tot acest iures de momente tensionate si la fel de dramatic ca si filmul in sine, The Game nu are cum sa nu-si fascineze spectatorii. Nota 8,27 pentru meticolozitatea si constructia pana la cel mai mic detaliu a acestui joc.

Usor comercial si cu un public tinta preponderent feminin.
 

A Beautiful Mind (2001)



Stiu ca, prin afirmatia "usor comercial" imi pun jumatate din utilizatori in cap. Da ce zic eu jumatate de utilizatori ai site-ului, juma' de internet! Fac insa aceasta afirmatie bazandu-ma pe adevarata viata a lui John Forbes Nash. Filmul folosindu-se doar de franturi din biografia acestui mare matematician. S-a recurs la o reteta identica cu, sa spunem, Titanic de exemplu.Si astfel s-a ajuns sa aiba un public tinta caruia sa i se adreseze, preponderent feminin. De ce spun asta? Priviti finalul! Este o oda adusa sotiei care s-a sacrificat alaturi de sot. In realitate lucrurile nu au stat deloc asa. Scandalurile s-au tinut lant de domnul profesor, cel adevarat.
Un copil nerecunoscut pana tarziu de tot, o relatie cu o eleva, casatoria in cele din urma cu aceasta si aparitia altui fiu. Dupa cativa ani se reintoarce la prima dragoste si la primul copil, pentru ca la batranete sa se razgandeasca si iarasi sa se mute cu fosta eleva, sotie - de-a doua ...
Daca ar fi fost prezentat asa in film, cu siguranta ca nu ar mai fi aparut in aceeasi aura de sfant, asa cum este perceput in actualul scenariu si ma repet, mai ales de publicul feminin.
Lasand deoparte veridicitatea si acuratetea celor prezentate, limitandu-ne doar la scenariul ce constituie baza acestui film, facand asadar abstractie, daca se poate, desi marturisesc ca-mi este foarte greu, dar facand totusi o sfortare si netinand cont de faptul ca ceea ce vedem este o biografie, filmului nu ai ce sa ii reprosezi. Jucat magistral, cu o constructie a intregii foarte bine detaliata, chiar prea bine, cu o tesatura conspirativa extrem de inteligent introdusa in poveste, ... totul este perfect si la locul potrivit.

Insa, nu pot sa nu ma intorc la prima senzatie si anume aceea de compozitie artificial creata doar pentru a martiriza personajul principal si consoarta acestuia. Din aceasta cauza am spus ca intotdeauna am apreciat mai mult Something the Lord Made (2004) daca e sa trebuiasca sa ma pronunt anume pentru un film din acelasi registru cu A Beautiful Mind. La nivelul mesajului, al structurii si al modului de a spune povestea, cele doua filme sunt izbitor de asemanatoare. Insa decenta si realismul din cel de-al doilea sunt mai digerabile decat aici; mai credibile parca.
Oricum, filmul lui Ron Howard, cu Russell Crowe in rolul lui John Nash si-a facut loc pe merit intre clasicele cinematografiei, fiind un must-see pentru oricine. Un 8,04 din partea mea!

Of Mice and Men (1939)

Ecranizarea nuvelei omonime a lui John Steinbeck, scriitor premiat cu premiul Nobel pentru Literatura, filmul este drama unei natiuni. Se prezinta destul de realist migratia oamenilor ruinati de banci, migratie spre fermele Californiene, in cautare de lucru. Dimensiunea foarte redusa ca scala a acestei tragedii sociale e data de personajele cartii. Nu se face o confruntare intre forta de munca si proprietarii de ferme. Filmul se centreaza pe prietenia dintre George si Lennie, doi prieteni vechi, care incearca sa isi caute de munca impreuna. Toata actiune filmului este ghidata parca de o idee magica a acelor vremuri, aceea de a deveni proprietar pe o bucatica de pamant si astfel sa reusesti sa te stabilesti undeva, nemaifiind nevoit sa traiesti o viata de nomad.
Jocul actorilor ce interpreteaza este unul foarte bun. Acestia reusesc sa transpuna emotiile, visurile si dramele unei categorii de oameni oropsiti si obositi de munca bruta. Pe partea feminina, nu o avem decat pe tanara sotie a lui Curley, dar este un rol sters, cu putine replici si putina aparitie. In fond de asta a si fost criticat Steinbeck. Ca nu are personaje feminine in aceasta opera si ca, cele mai multe referiri la femeie se fac catalogand-o ca "cel mai mare rau" care poate cadea pe capul unui barbat. S-a ajuns chiar sa se afirme ca George este intruchiparea barbatului rece, calculat iar Lennie este acel barbat a carui tandrete este in exces.
Un film bun, o adaptare foarte, foarte buna a cartii, cu usoare accente teatrale introduse pentru micul ecran, dar esenta, spiritul si trairile nuvelei originale se pastreaza in starea lor initiala. Un 7,86!
Este fara doar si poate cea mai buna ecranizare a acestei nuvele.

O eroina isi intalneste egalii in persoana tinerilor, asa numiti: viitori delicventi.
 

Freedom Writers (2007)



Interesant e de urmarit o evolutie a acestui gen de filme care trateaza vocatia de dascal si felul in care un singur om ajunge sa schimbe destinele unor tineri aflati la varsta la care li se modeleaza caracterele. Daca aceste filme mai adauga in final si cateva cuvinte care sa precizeze detalii despre cariere sau despre evolutii ale vietilor protagonistilor, realizari datorate in mare masura acestor influente ale dascalilor in viata acestor elevi ce au avut norocul sa se afle sub indrumarea unor astfel de educatori, atunci placerea vizionarii si satisfactia finala a spectatorului este garantata in proportie de 90-95%.
Pentru ca nu stiu sa existe o istorie detaliata a acestui gen, o sa incerc sa pomenesc eu, in finalul review-ului, cateva titluri mai cunoscute pe care mi le-am amintit, intr-o ordine cronologica, din care sa se poata observa modul in care tema a fost tratata de-a lungul anilor.
Ceea ce am observat eu din toata aceasta lista, e ca modul de constructie al scenariilor este aproape identic. 1-2 exceptii, dar in rest, primele 30-45 minute sunt realmente trase la indigo in cam toate peliculele listei. Iar daca mai aducem in discutie si mesajele pe care aceste filme isi propun sa le transmita publicului, asemanarea merge spre 80-90%. Dar chiar si asa, in toata aceasta mare de similitudini ale ideilor si conceptelor, apar, rar dar apar si filme care finalizeaza povestea in moduri dintre cele mai neasteptate si originale. E si cazul peliculei de fata, care si ea porneste de la aceleasi obisnuite premise si evolueaza sablon pana la un anumit punct. Dar la final, ca si rezolvare a conflictului principal, filmul difera de tot ceea ce s-a realizat pana la el. Iar asta e punctul forte al acestei productii.
Ideea de a permuta centrul de greutate de pe profesor pe elev este insasi elementul care a salvat filmul de la a nu deveni un alt obisnuit al genului, facandu-l unul original si altfel. Chiar daca sunt aceiasi problematici elevi proveniti din cartierele sarace si rau famate care inconjoara toate marile orase si in care populatia majoritara e de culoare sau imigranta, acestia reusesc sa formeze un grup si sa realizeze o actiune atat de speciala cum e cea descrisa in film.
Atentie Spoiler!
Apoi vine celebrul discurs oferit de Miep Gies, (femeia care riscandu-si propria viata a decis s-o ascunda pe Anne Frank si familia acesteia de prigoana nazista). Faptul ca o femeie careia i s-a pus pistolul la tampla si doar intamplarea a facut sa nu se ajunga pana la apasarea tragaciului, ajunge sa spuna despre niste copii anonimi si stigmatizati atat de societate cat si de oficialitati cum ca "students were the real heroes” din cauza dramei pe care acestia o traiesc zi de zi, si nu ea care a facut odata, demult, un gest de curaj, oricat de incredibil ar fi fost el, este zguduitor! Sa spuna asa ceva un om care a trait unele dintre cele mai dramatice momente ale istoriei, sa ramana un astfel de om impresionat si marcat de vietile acestor tineri, este de-a dreptul inimaginabil. Dar iata ca s-a intamplat!
Concluzie: Avem un film in care mesajul depaseste limita destinului propriu al educabilului si influenta educatorului asupra sa. Iata de ce este atat de speciala aceasta creatie intre cele de acelasi fel. Practic filmul nu se limiteaza doar la un profesor, la unul sau cativa dintre elevi si nici chiar la o scoala anume. Dimensiunea lucrarii acestor scriitori anonimi capata o amploare imposibil de cuprins in cuvinte cu atat mai mult cu cat ea continua si in ziua de azi. Nota 7,93 pentru un film important si care merita vazut pana la sfarsit, pentru ca promite multa emotie si sinceritate.
Lista filme asemanatoare:
Goodbye, Mr. Chips (1939)
Blackboard Jungle (1955)
To Sir, With Love (1967)
Up the Down Staircase (1967)
Conrack (1974)
Educating Rita (1983)
Teachers (1984)
Stand and Deliver (1988)
Dead Poets Society (1989)
Lean on Me (1989)
Dangerous Minds (1995)
Etre et avoir (2002)
The Emperor’s Club (2002)
School of Life (2005)
Entre Les Murs (2008)
Monsieur Lazhar (2011)
Detachment (2011)
daca are cineva completari, e binevenita orice sugestie. Pana atunci, va doresc spor la vizionari.

Un film croit pe marimea eroului sau.
 

Braveheart (1995)


Un 8,00!

Being Julia (2004)

Standing ovation! pentru aceasta realizare
Am vrut la inceput sa caut referinte ale acestui film, sa vad biografia din care este inspirat, cartea, povestea,tot. Dar, la final am realizat ca pentru asa o ecranizare, nu merita sa incerc sa caut povesti pe langa povestea prezentata. Filmul este magistral realizat si jucat. Asa ca, nu vreau sa ma intereseze alte aspecte ale acestui film, vreau doar sa raman cu impresia creata de el si anume, una minunata.
Iata ca filmele bune se mai gasesc si surprind inca orice asteptari pe care ni le facem inaintea vizionarii si chiar in timpul vizionarii lor.
Vazut in prima lui jumatate de ora ca un film de dragoste modest, pueril, o dragoste de interes, filmul se intoarce pe scena cu un final incantator. O turnura nebanuita, imposibil de anticipat face ca filmul acesta sa isi merite numele si renumele.
Este, intr-adevar, cred ca unul din putinele filme la care finalul e imposibil de anticipat. Orice calcule, orice stereotipuri ai incerca sa aplici, toate se rastoarna si finalul surprinde intr-un mod placut.
Standing ovation!
Ps. O intrebare pe care o ridica acest film, este legata de privirea realitatii de catre un actor. El mai poate fi natural? Sau se vede oare, in orice situatie a vietii, durere, suferinta, bucurie, intr-un rol al unei piese pe care a interpretat-o si care se pliaza pe starea pe care "ar trebui" sa o simta in acele momente? Acest mare defect profesional afecteaza tot in jurul lui? Familie, copii, prieteni? Este un artist, un actor, altfel decat noi, oamenii de rand? Eu cred ca DA!
Un 7,99 din partea mea! Standing ovation!

Mongol (2007)

Un personaj vizionar, un personaj condus de idei mai presus de fapte. Asa ne este prezentat eorul mongol in acest film. El este cel ce vede dincolo de aparente. Avand convingeri puternice, fundamentate in credintele si traditiile unui intregi natiuni, el constientizeaza valoarea misiunii sale, aceea de han.
Este interesant cum in toata aceasta epopee de o anvergura nemaintalnita (ma refer la puterea acestui conducator care a constituit un imperiu prin sine insusi), unii limitati vad "femeia care a fost iertata dupa ce a trait cu alti barbati". Acest episod (2 la numar), prezentat in film, nu face decat sa intareasca caracterul vizionar si puterea lui Temujin de a se ghida dupa idei si convingeri ce subjuga faptele. El de asemenea iarta diferite personaje (batranul ce ii ofera mancare in perioada de captivitate), chiar si temple (templul calugarului ce merge sa transmita sotiei ca traieste), doar pentru a se ridica deasupra unor legi nescrise ce au calauzit un neam intreg dea lungul intregii sale istorii. Astfe Temujin devine un inovator, un altfel de han cum nu mai cunoscuse neamul lui in toata istoria. Inca de aici ne dam seama ca titulatura lui de conducator de trib va capata noi dimensiuni si ca destinul lui nu se va intinde doar asupra familiilor mostenite de la tata sa le conduca ci asupra intregii natiuni.
Cu o interpretare pe masura, cu o regie exceptionala, (iata ca un regizor rus stie sa realizeze si filme in care vizualul sa fie la fel de important ca si ideea, pondere avand si decorurile sau efectele si nu doar filme cu idei marete realizate cu fonduri de mizerie si cu recuzita de camin de nefamilisti), filmul este unul antologic. Pacat ca s-a renuntat la ideea acelei trilogi, iar ulterior chiar si acelui sequel... Oricum, un film foarte bun, un 7,86!

A Good Woman (2004)

Ecranizarea piesei lui Oscar Wilde, Evantaiul Doamnei Windermere, filmul este o oglindire fidela a atmosferei create in scriptele originale ale autorului. E adevarat ca actiunea din film este incadrata in societatea anilor 30, deci cu aproape jumatate de veac mai tarziu decat o incadrase Oscar Wilde, dar asta nu inseamna ca actiunea ar fi anacronica. Chiar din contra, parca este mai reliefat conflictul dintre aparente si caracterul real, dintre prejudecati si realitate.
Intrigi tesute ce usor pot aminti de Caragiale, Wilde satirizeaza snobismul, caricaturizeaza standardele morale pe care inalta societate si le creaza si repune in drepturi rafinamentul si inteligenta adevarata, moralitatea faptei imorale facute cu scop bun si nu fapta rea cu intentie morala ce caracteriza societatea acelor vremuri.
Umorul fin, mai mult de situatie, problematica arogantei si critica acida a elitei societatii, critica ce provine din repulsia ce i-a creat-o lui Wilde prejudecata ce i-a fost aratata lui din cauza inclinatiei sale sexuale, fac din operele sale, deci si din aceasta, o reala radiografie a unei anglii, la sfarsit de secol 19.
Un joc actoricesc pe masura, Hunt este perfecta in rolul femeii ce incearca din rasputeri sa isi faca loc in buna societate, filmul este la fel de bun ca si cartea. Pacat ca nu se contureaza mai bine personajele, in special cel al dnei Windermere.
Oricum, un film bun, un fim de un 7,85!
Recomand!

2 lucruri in viata sunt sigure, fiscul si moartea... dar iata ca moartea nu mai e.
 

Stranger Than Fiction (2006)

Atentie - Spoiler!

Bazat pe o idee noua, sclipitoare, acest film este complet altceva decat ceea ce am vazut pana acum. Usor filosofic, cu o tenta dramatica, dar fantezist si amuzant, traim povestea unui ceas, al carui posesor duce o viata prea calculata, prea planificata. Iar un ceas, ce isi inchina viata exactitatii, tocmai asta nu isi doreste de la posesorul lui. Ciudat cum tocmai acest obiect, liant intre protagonistul cartii, (eroul filmului) si scriitoarea- fauritoare a vietii protagonistului, nu este luat in calcul sub nicio forma de catre toti privitorii. El declanseaza actiunea, el schimba destinul, el gaseste dragostea, el il ucide si tot prin el ii este salvata viata. Ba mai mult, obiectul acesta creator de timp, devine o parte din omul ce il detinea, o parte imposibil de inlaturat pe viitor.
Facand aceasta legatura ceas-posesor-scriitoare, finalul are logica. Este chiar "predestinat" sa fie cum a fost el redat.
Insa, pentru ca e si un dar..., finalul, ce pare un happy-end, produce o dezamagire... Nu stiu de ce, poate am devenit noi mai sadici, mai degraba-varsatori de sange, sau macar degraba doritori de tragedii, dar finalul lasa un gol emotional ce prin bucuria ce ar trebui sa o creeze, nu poate fi umplut.
Ma gandesc ca prin modul in care e construit scenariul, prin lipsa lui de tensiune, prin prevenirea asupra oricarui eveniment ce e pe cale sa se intample, lucru facut de naratoarea-scriitoare, care practic taie orice urma de incordare, de tensiune, si deci implicit si asteptarea mortii eroului principal, ne obisnuim cu ideea, ba chiar incepem, ajutati si de personajul intruchipat de Hoffman, sa vedem poezia din spatele acestei tragedii. O jertfa anuntata, asteptata, dorita si neimplinita...
Oricum un film excelent pentru a te mai dezmorti din letargia creata de filmele gen protv sau a1, nu foarte greu, dar cu multe teme de meditatii dupa. Frumos, un 7,72!

de unde scoti tu notele astea ? ai un sistem de notare?
atatea zecimale?

ca sa-l scutim pe alali de a explica a doua oara:
http://www.cinemagia.ro/forum/showpo...4&postcount=18

:-S :|
dubios , ma rog , fiecare cu ..pasarelele lui , no?>:)

Da! Cam asa e... fiecare cu ale lui. Unii mai putine, atii mai multe...

[URL=

Moulin Rouge! (2001)

Franta, (Parisul in special), la confluenta dintre realism si impresionism, la trecerea de la studiu la idee, de la observatie la simtamant. Cam asta este si ideea operei pe care scenaristul o incadreaza istoric in final de secol 19, in plina schimbare a societatii, in plina revolutie industriala, culturala, umana.
Pozitionarea idilei dintre un visator si o materialist-realista unde anume putea fi facuta in conditiile date mai bine,daca nu pe scena unui cabaret? Un loc libertin, in plina transformare la fel ca oamenii ce muncesc aici.
Culorile stridente, simbolistica exotica gresita din punct de vedere cronologic, dar totusi expusa ostentativ in mai toate scenele, fragmente muzicale cu ritm si versuri anacronice, toate astea intaresc ideea de inovatie de transformare, de revolutie. Un spectacol in primul rand vizual, realizat in cele mai mici detalii, o coloana sonora construita cu minutiozitate si un scenariu cu un fir narativ extrem de bun, mult peste ceea ce au aratat alte creatii ale genului musical, mai bine vazute si cotate de "experti", unde povestea este parca un element aditional, o chestie optionala.
Interpretarea foarte buna, dar Nicole Kidman este parca deasupra a orice este uman. Respira iubire in intalnirile cu Ewan McGregor, emana suferinta din boala care o ucide, se transforma vizibil din oportunista dintru inceput, ajungand "o fecioara neprihanita" in final. O prestatie cum rar se poate vedea si egala.
Fragmentele muzicale, desi bine dichisite, bine alipite si adaptate au un mare minus. Nu sunt deloc originale. Sunt bucati de compozitii arhicunoscute, cu mare succes, succes pe care, banuiesc, compozitorii au incercat sa il valorifice si in film... Asta ar fi singurul defect al pelicului.
De remarcat de asemenea modul de filmare. Desi era vorba de o poveste de dragoste intre un nimeni si o dansatoare de cabaret, deci nesemnificativa in imensitatea Parisului, ce ne este in permanenta prezentat panoramic pentru a constientiza insignifianta poveste la care luam parte, totusi, spuneam ca modul de montaj, coloana muzicala, culorile folosite dau senzatia unor scene epice, grandioase. Ai impresia ca se scrie istoria Parisului, a Frantei, ba chiar a lumii intregi sub ochii tai. Genial montaj! Il pot compara cu cel din Vidoq ca si stil.
O incantare a simturilor, un 7,89! Spectaculos, spectacular!

Inca o surpriza placuta
 

Return to Sender (2004)

Desi ca incadrare in videoteca il pusesem la filmele proaste, chiar dintre cele mai proaste, cand mi-am luat inima in dinti si l-am vizionat, am fost de-a dreptul frapat de felul in care e realizat acest film. Mediul dement, (iesit din drepturile umane), ale inchisorii; ale unui om care traieste o viata paralela alaturi de condamnati, toata aceasta atmosfera bolnava, realizeaza daca nu un film bun cu nuante de foarte bun, macar un film intrigant. Finalul e ... discrepant. Nu se incadreaza in tonul de gri al cadrului general. Oricum, "viata" din final, contrasteaza foarte interesant cu "lipsa de viata" din intregul film. Vreau sa spun ca practic, in timpul filmului, nici unul dintre cei doi protagonisti nu sunt vii. Unul (ea), isi asuma sfarsitul, iar altul (el), se intoxica permanent cu povesti despre sfarsit, din lipsa dorintei de a trai. Oricum, subiectul, atmosfera, modul de exprimare regizorala, bune. Nota 7,80 din partea mea! De vizionat!

21 Grams (2003)

Un film ce nu iti permite nici sa rasufli. Te elibereaza total de orice alt gand pentru a te incarca cu povestea acestei drame. Nici nu ai cum sa ai propriile sentimente, idei, pentru ca modul de filmare te obliga sa te concentrezi la maxim. Totul trebuie inregistrat si reasezat intr-o ordine ce... nu ne este data ci o descoperim noi bucata cu bucata. Firul epic trebuie reconstruit in minte. Actiunea trebuie memorata si in special sentimentele, care aici sunt de o intensitate incredibila. Niciun regizor nu s-a mai jucat atat de mult cu atentia privitorului si nu a reusit sa il implice la asa un nivel pana acum. Desi atat de incalcit, filmul se dezvaluie oricui. Nu am intalnit pana acum persoane care sa nu fi inteles ce si cum, indiferent ca erau ele cinefile cu "acte in regula" sau iubitoare de telenovele si impuscaturi. Toate au avut parte de doza de suferinta a acestui experiment marca Inarritu.
De remarcat prestatiile protagonistilor, care catalizeaza durerea intr-un mod cum nu am crezut ca se poate prin intermediul unui ecran de sticla. De Penn sau Del Toro s-a tot vorbit, insa nu si de Naomi Watts. Eu sincer, dupa prestatia din acest film coroborata cu prestatia din ... Valul pictat de exemplu, am introdus-o in topul actorilor preferati. Probabil ca rezonam la aceeasi frecventa, ca in fond la receptor se reduce tot. Nota 8,99!
PS. afinitatea nu are nicio legatura cu scenele in care apare in toata splendoarea :x . CLAR?!?! X(

Un fel de muzical...
 

Burlesque (2010)

Am pus ca titlu "un fel de muzical", pentru ca acest film nu poate fi numit muzical in adevaratul sens al cuvantului. Muzica, in afara a 2-a cazuri, fortand asemanarea, este distincta de cursul actiunii. In schimb filmul surprinde. Nu aveam nicio asteptare de la film. Din contra. Insa, am fost placut atins de acest film cu o atmosfera aparte. Este un film tineresc, exuberant. Transmite asta incepand cu prima nota muzicala care aproape deschide filmul, a Christinei Aguilera. Foarte buna potrivire a acestei.... artiste cu filmul si oarescum si cu decorul. Marturisesc ca auzisem destul de mult muzica acestei cantarete, dar nu aveam nicio idee de cine e si cum arata. In schimb acum pot sa spun ca are o voce extrem de buna, asa cum era si o remarca in film: "nu pot sa cred ca o alba poate canta asa". Intr-adevar, Aguilera face o demonstratie de forta in ceea ce priveste vocea. Pe partea cealalta Cher este sublima. Apare discret si ... are acel parfum de ... distinctie, de talent si de rafinament. Intr-adevar singurul cantec pe care il interpreteaza, facand exceptie de acea deschidere pe care o face ea programului din club, este.... nu am cuvinte. Incredibila cred ca ar fi un cuvant cat de cat acceptabil.
Oricum, per total un film care m-a lasat perplex, neasteptandu-ma initial la nimic bun. Insa, incredibil cum am trait acest film incepand cu prima faza al lui si continuand cu genericul de filnal si cu castul si creditele.... Nota 7,11.

Snow=White; The White Walker
 

The Snow Walker (2003)

Filmul este curat, pur, ALB. Actorul principal este curatat, purificat de intamplarea care ii va schimba viata. Ca sa fim mai poetici putem spune ca este oarecum vindecat de viata viciata pe care o ducea.
Se va schimba si va ajunge la acea stare de normalitate, a OMULUI de GENIU care a avut norocul sa aiba parte de o revelatie. Dar si mai mult sa aiba ochi si sa o vada.
Genialitatea unui om sta in capacitatea, luciditatea si vointa lui de a putea vedea adevarul, binele si normalitatea unei vieti asa cum trebuie traita ea, si care are PUTEREA sa asimileze si sa isi schimbe viata dupa cum a descoperit el insusi.
Puterea de schimbare a unui om este ... acea chintesenta antica, esenta cu care a fost inzestrat omul de catre creator. Este ceea ce-l defineste pe el ca om. Te numesti om atunci cand existi, existi deci gandesti, gandesti deci vei alege genialitatea, alegi genialitatea deci meriti sa fii numit OM!
Filmul, prin simplitatea lui si mai ales prin albul ce il domina, ne cere sa alegem sa deveniti mai buni. Sper sa reusim...

Ps. Unul din filmele mele preferate, din top 3, asadar, nota este complet subiectiva. 9,44!

A Fistful of Dollars (1964)

Este un film legenda; Atat pentru cinematografie, caci este intr-adevar unul din filmele cu greutate a genului western; Dar si pentru protagonisti. Este primul proiect de anvergura a lui Clint, cel care i-a si lansat cariera, dar si pentru regizor-scenaristul Sergio Leone, care in urma acestui succes a continuat munca magnifica pe care o reprezinta acest film, realizand impreuna cu Eastwood o trilogie antologica pentru acest gen atat de iubit in acele vremuri, sfarsind prin a lucra chiar si cu Robert de Niro in Once Upon a Time in America. Unde mai adaugi ca acest segment al industriei americane de film avea deja legendele lui, Wayne, McQueen, Bronson, Arness sau Walker, facand practic aproape imposibila intratea in aceasta galerie selecta, standardele fiind ridicate la inaltimi amenintatoare. De aceea, succesul avut de aproape debutantul Eastwood este cu atat mai notabil.
Un 7,67!

In the Valley of Elah (2007)

Filmul asta poate intra cu usurinta in categoria filmelor de autor.
O poveste daca nu previzibila, atunci macar lipsita de tensiune, a carui conflict se rezolva relativ repede, de la sine, simplist. Si spun asta pentru ca la o prima vizionare ramanem cu anumite goluri ale evolutiei povestii - de unde pana unde deductia ca a fost omorat pe margiea strazii; dupa descoperirea cadavrului se duce sa ceara amanunte de la politista ghicind cred ca ea a fost implicata in acest caz, etc -. Este clar inca din primele 10 minute ca scenariul pare scris mai mult pentru o prestatie deosebita a actorului principal si mai putin pentru detaliile detectivistice ori pentru tensiunea rezolvarii unui caz de crima. Tommy Lee Jones face un rol mare, un rol ce e cam dificil sa il judeci, traiesti si intelegi datorita acestei dualitati: tata si sot, dar si fost militar de cariera, iar nu multi dintre noi indeplinim aceste doua caracteristici.
Per total un film de vizionat, cu o atetie deosebita asupra trairilor personajului principal. Un film bun, un 7,73 de la mine.

repulsie-mila-simpatie-oripilare-solidaritate-bucurie....
 

The Woodsman (2004)

Joaca cu sentimentele privitorului. Cam asta incearca si reuseste regizorul Nicole Kassell. Pornind de la o repulsie instinctiva, la auzul termenului de pedofil, o repulsie indreptatita si normala, spuneam ca regizorul se joaca cu sentimentele noastre. Modul in care este brutalizat Walter, (Kevin Bacon), de catre politistul ce il are sub observatie, dificultatea in adaptarea la viata in libertate, efortul pe care il depune incercand sa reintre in normal, toate astea ne convertesc sentimentul de damnare pe care il incercam intru inceput intr-unul de mila, chiar compasiune. Apoi episodul din padure duce iarasi la blamarea personajului interpretata de Kevin Bacon, ca in final sa ne alaturam spiritului justitiar ce il dominia si sa fim chiar solidari cu un pedofil ce incearca sa se justifice in fata ofiterului de politie.
Superba ideea, bine pusa in practica. Schimbari de stari cum rar iti poate provoca un film. Bineinteles ca toate astea s-au facut si cu complicitatea lui Kevin Bacon, care interpreteaza perfect rolul. Inclusiv fizionomia il face ideal pentru rol. Totul e perfect pentru acest rol la Bacon.
Ce m-a mai impresionat la aceasta productie este naturaletea ce domneste in filmare. Lipsa machiajului si a ajustarii tonurilor de culoare. Cadrele foarte apropiate ce predomina in film sunt atat de naturale si necosmetizate, incat ai impresia ca esti alaturi de o persoana pe o banca, sau la aceeasi masa cu ea si nu ca vezi un actor prin intermediul ecranului de sticla, (plastic mai modern). Este chiar un cadru destul de lung cu mainile lui Walter si pot sa afirm ca maini atat de ... normale nu am vazut prea des la cei cu care am intrat zilnic, in viata de zi cu zi, in contact. Inclusiv cularea aceea un pic vinetie... asadar fara nicio cosmetizare.... perfect!
Un film bun, destul de profund, un 7,44!
Ps. un comentariu din pagina filmului vorbea de lupta protagonistului filmului de a scapa de un viciu!!!! Pedofilia un viciu?!!!! of ca mare e gradina! si multi stau pe cinemagia din gradina asta...

Galactici din viitor, nostalgici ai anilor 70 + fascinantul Goot, cel atat de guraliv
 

Guardians of the Galaxy (2014)



Iata asadar ca au aparut niste demni urmasi ai lui Iron Man, Spider Man sau ai super-eroilor din The Avengers. Gardienii Galaxiei sunt o combinatie surprinzator de placuta intre infractionalitate, trecut tumultuos, loialitate si umor. Dar nu acel umor provenit din glume sau gag-uri. Ala nu asigura o calitate certa si de durata. Comicul acestui film vine din combinatia dintre caracterul introvertit al fiecarui personaj ce accepta o colaborare corecta de dragul grupului si care nu vrea in ruptul capului sa se schimbe sau sa se dezica de ceea ce a fost si inca este si caracterul misiunii ce cere o doza uriasa de altruism, atitudine deloc specifica dubioaselor personaje. E conjunctura ce va da o nota de amuzament oricarei situatii, fara sa mai fie nevoie de improvizatie sau de prea multe cuvinte.
Realitate sau plauzibilitate pentru evenimente, fie ele chiar petrecute intr-un viitor indepartat si cu care ne-a obisnuit Marvel pana la acest film? Cui ii pasa de acest aspect! Cei 5 sunt eroii spatiului nemarginit, nu se supun asadar regulilor si principiilor care guverneaza viata pe pamant. Iar noi suntem alaturi de ei pentru ca, pur si simplu, ne plac aceste personaje. Au ceva ce nu se poate intelege decat insontindu-i si lasandu-i sa actioneze asupra ta. Sa isi exercite numarul de magie, iar atractia cu siguranta nu va intarzia sa apara.
Povestea e fantastica si cam atat. Prin faptul ca ea ne poarta imaginatia prin locuri imposibile, e suficienta. Planetele abandonate, minele din interiorul craniilor unor fiinte celeste sau inchisorile spatiale unde se aduna toata scursura universului, toate sunt extrem de bine realizate, avand un echilibru corect intre umbra si lumina. Exact in nota personajelor despre care am si vorbit.
Atentia la detalii pe care o arata echipa tehnica si nu numai ea, e incredibila. Machiajul e o arta in sine aici. Ore intregi pierdute zilnic pentru ca Drax sau Gamora sa arate impecabil.
Efectele sunt sarea si piperul filmului. Fiind in fond un S.F. de aventura intergalactic, spectatorul asteapta sa vada la tot pasul nemaivazutul, imposibilul si inimaginabiul. Si nu va astepta prea mult, nefiind dezamagit de ceea ce ii va oferi filmul. Pacat de efectul 3D pentru care m-am si agitat sa ajung la cinema. Chiar vazusem un trailer pe care cinemaul il proiectase inaintea unui alt film si am ramas uluit de cum a fost realizat efectul de adancime si spatialitate. Eram sigur ca voi asista la cel mai bun film de acest tip. Insa porverbul ca: la pomul laudat sa nu te duci cu sacul, s-a adeverit inca o data. Inceputul e demential din acest punct de vedere, dar se stinge repede... Scenele de lupta sunt tot un hibrid intre 2D si 3D, iar spre final, cu greu iti mai aduci aminte de ce ai ochelarii pe nas. Bineinteles ca fara ei vezi un film incetosat, asa ca se dovedesc obligatorii. Dar asta ajunge pe final sa fie unicul rol al ochelarilor, sa faca sa devina imaginea clara si nimic mai mult.
Muzica trebuie sa aiba un paragraf propriu pentru ca prin ea se incearca si o educare a noii generatii de cinefili. Ei afla ca a existat muzica si inainte de a se fi nascut si mai ales cantata de alti artisti decat de cei cu care s-au obisnuit si pe care ii venereaza, adolescenti din randurile lor. Un "Come and Get Your Love" a celor de la Redbone, cantec lansat in 1973 ce deschide intr-un mod fantastic actiunea filmului, iata ca poate fi cool si peste 40 de ani. Si nu se opreste aici cel ce a gandit coloana sonora ca un omagiu adus muzicii anilor '70. Introducand melodia celor de la Jackson 5, "I Want You Back", practic ii invata pe cei mai tineri spectatori ca Michael Jackson a cantat si inainte de a deveni solist; un soc probabil pentru cei ce il cunosc ca un star alb al muzicii pop sa il vada in aceasta ipostaza pe rege. Despre "Hooked On A Feeling" - Blue Swede, mai are rost sa mai vb? A ajuns sa se identifice cu imaginea celor 5 personaje si asta nu e rau. Interesant in modul in care este servita aceasta doza nostalgica de muzica e faptul ca ea vine pe un suport total necunoscut adolescentilor acestor timpuri: caseta audio. Un dispozitiv straniu, dintr-un trecut indepartat este inca folosit in viitor, la multi ani lumina de la aparitia lui: walkman-ul, unicul capabil sa redea toata aceasta muzica nemuritoare de pe misterioasa banda magnetica.
Concluzie: O inspirata combinatie de retro cu prezentul si chiar cu viitorul. O poveste numai buna pentru ca personajele sa se dezvolte si sa se faca cunoscute si indragite. Ajuta si atmosfera sumbra, perfect creata, dar si coloana sonora impecabila. Filmul a fost bun, iar pentru genul lui eu cred ca e crème de la crème. Nota 7,88! Frumos!

Ps. I am Groot! I am, Groot! I, am Groot!

Morgan Freeman - rolul carierei
 

Driving Miss Daisy (1989)

Desi in cariera are atatea momente IM-PRE-SIO-NAN-TE, parca asta este rolul care ni-l dezvaluie pe adevaratul Freeman. Comportamentul lui din scenele-confruntare cu miss Daisy, inflexiunile vocii care depasesc tiparele atat de bine cunoscute ale lui Morgan, unele din cele mai imitate din toate timpurile, ( https://www.youtube.com/watch?v=zUvhQgF6bV8 ), totul il transforma pe actorul si personajul Freeman in omul-prieten, sofer al stimabilei doamne.
Filmul nu este unul dintre cele mai spectaculoase sau cele mai emotionante, dar este cu siguranta in top 5 a celor mai umane si sincere filme. Este un omagiu adus vechilor valori, a vechii societati care avea un farmec si o demnitate ce nu se vor mai intoarce niciodata. Demnitatea este in totala opozitie cu tratamentul claselor acelei perioade, dar ea este mai pregnanta si totodata importanta decat a fost vreodata si decat va fi.
De vazut, este un pilon de rezistenta in cultura cinematografica a oricarui iubitor de film care se respecta.
Nota 8,11!

Meet Me in St. Louis (1944)

Un musical, deci nicidecum pe gustul meu; dar pana acum muzicalurile m-au surprins placut. Ma bucur ca nici acest film nu a contrazis regula.
Desi scenele cantate par interminabile, sunt putine la numar vreo 4 daca un ma insel. Povestea este ... hollywood-iana si tipica. In schimb, ce m-a fascinat este dezinvolta interpretare a Judyei Garland. Este de-a dreptul superba in acest rol. Nu doar ca prezenta ci si ca interpretare, una nesperat de tinereasca si de joviala. Zglobia actrita devine bucuria molipsitoare a acestui film.
Ramas oarecum sub influenta Gretei Garbo, filmul de fata nefiind la prea multi ani distanta de celebrele filme ale Gretei, marturisesc ca ma asteptam ca si aici sa asist la o interpretare in aceeasi nota teatrala si dramatica, cu acele priviri pierdute, cu aere de regina asa cum impusese marea actrita ca si standarde. Nu e nici pe departe asa. Judy reuseste sa interpreteze emotiile cum rar mi-a fost dat sa vad. Scena de dupa scena sarutului, (repetitie intentionata), este genial "jucata". Spun "jucata" pentru ca exact asta si face Judy aici. Se joaca cu emotiile, cu veselia si cu iubirea. E mai mult decat naturala... e firesca, e... nenatural de naturala, spus asa ca sa inchei in nota repetitivitatii pe care am folosit-o ca sa raman in acelasi spirit jucaus cum e si filmul.

Un 7,13 de la mine si un 10 sincer pentru Judy Garland. Pana acum in topul actorilor preferati nnu o aveam decat pe Naomi Watts ca femeie. ... cine stie, ramane sa mai aprofundez tema.... Poate mai adaug inca un nume feminin in lista mea de preferinte in ale actoriei, o lista destul de misogina tre' sa recunosc. :)

PS. Acum ca mi-am adus aminte, fac acest edit al postarii. A fost totusi si un muzical care m-a plictisit ingrozitor... Chicago (2002). :-S

Kar Wong in cautarea stilului propriu.
 

Days of Being Wild (1990)
aka
Ah fei zing zyun (1990)

Prima parte a unei trilogii ce era foarte aproape sa nu fie terminata, (nu s-a stiut nici daca partea a doua va fi dusa pana la final, parte ce fusese inceputa), din cauza esecului catastrofal suferit la box office de catre acest film. Inca de la primele secvente e destul de clar pentru cine a mai luat contact cu recente creatii ale regizorului Kar Wai Wong ca filmul este atipic. Se observa cu usurinta ca la ora realizarii acestei prime parti, Kar nu avea inca un stil propriu bine definit, regizorul fiind inca in cautarea amprentei pe care ulterior avea sa si-a puna atat de apasat pe mai toate creatiile ce ii vor purta semnatura. O amprenta care acum ne este atat de usor de recunoscut noua privitorilor, ea devenind o a doua imagine a cineastului chinez.
Asadar, fara stralucirile specifice, fara culoarea incantatoare ce defineste regia acestui magician al vizualului, filmul este de o obscuritate deprimanta. La tot acest tablou trist se mai adauga si permanenta ploaie. Toatal iesit din tipare pentru Kar.
Realizat intro forma sferica, rotunda, filmul este un cerc inchis din toate punctele de vedere. Se porneste de la o cautare de sine si se termina in izolare totala. Toate personajele trec prin aceasta forma ciclica, si destinele tind sa se inchida sub privirile frustrate ale privitorilor, la fel ca o epopee eodipiana.
Pana si cercul personajelor e perfect inchis; 2 prieteni in cautarea vietii si a destinului, 2 tinere incercand sa isi pastreze dragostea gasita atat de greu si cu atatea sacrificii, 2 mame ce nu isi asuma conditia de mama. Totul e perfect simetric.
Per total, povestea nu este una captivanta pentru un public european sau mai bine zis non-asiatic. Este destul de greu de inteles ca si mentalitate si prea intunecat pentru "drama de dragoste" pe care o reda. Este o dragoste ce nici in principiu nu porneste de la nuante de speranta si bucurie si care se termina la fel cum a inceput.
Un film de autor, nerecomandat pentru destindere, nerecomandat pentru actiune, nerecomandat pentru joc actoricesc, recomandat doar pentru un stil regizoral exotic, ce zugraveste o lume inaccesibila altfel noua, cu mentalitati si credinte atipice si cu un stil de comportament ce deruteaza. Un 6,28!
Ps. Interesant este ca se sugereaza deja ultima parte a trilogiei prin acea mica "scapare" aparenta in scena in care se ofera cheia camerei de hotel. E vorba de camera 206. Ulterior vedem ca aceasta cheie deschide camera 204... De aici sugestia titlului ultimei parti a trilogiei 2046 (2004).
De asemenea si personajul Su Li Zhen apare si in a doua parte a trilogiei, in In the Mood for Love (2000) si este interpretat chiar de catre aceeasi actrita, dar nu ni se da niciun indiciu cum ca acest lucru ar putea avea vreo semnificatie ascunsa sau de orice alt fel.

Cea mai interesanta paralela, despre care am uitat sa pomenesc, deh! varsta!, este acest titlu, de fapt acelasi titlu pe care l-a avut pentru cinematografele chineze productia Rebel fara cauza. Asadar, cine poate, ca eu unul nu pot sa imi adaptez ochiul pentru a face o astfel de paralele fara sa fac strabism, deci, cine poate, sa priveasta filmul ca un Rebel fara cauza asiatic... Doar o sugestie...

Nu stiu cate filme destule ai vazut tu urmarind acelasi scenariu, caci eu pana la Shutter island nu am mai vazut niciunul, ceea ce pentru mine il face unic si de neegalat. Cat despre A beautiful mind, n-am avut rabdarea sa vad nici jumatate..asa ca nu prea vad comparatia. Concluzionand, da Shutter island e un film bun fara indoiala ce trebuie vizionat si merita dupa parerea mea o nota mult mai buna

Filme pe subiectul asta, al dublei personalitati, al dedublarii, al nebuniei lucide pana la un punct sunt o sumedenie. Incepand de la pionerul Dr. Jekyll and Mr. Hyde, ecranizat in 5-6-7 variante, continuand cu un Lilith, apoi cu 12 Monkeys, Secret Window, Memento, Fight Club, Jacobs Ladder, A Beautiful Mind, sau multe altele, nu imi vin acum in minte,dar sigur mai sunt multe...
Extrapoland, subiectul este preluat si de filme mai originale ca Eternal Sunshine Of The Spotless Mind sau Inception, dar este remodelat, transformat si astfel se obtine o realizare cu totul originala.
E adevarat ca mai apar si sustinatorii nebuniei ca o conspiratie, dar, pentru mine, aceasta varianta nu sta in picioare, argumentele fiind foarte trase de par. In fond in orice film te-ai uita poti sa interpretezi o foaie alba ca fiind neagra, ca fiind un mesaj ascuns acolo de mintea diabolica a regizorului... Deh! O natie ce sufera de scenarita si o vede si acolo unde ea nu exista.
Ps. alte filme ce mi-au venit in minte in timp ce scriam: Dream house,Cypher, The number 23, Vanilla sky... etc.
Vis-a-vis de nota mica, ea se datoreaza previzibilului din final. In momentul in care se face prima aluzie la nebunie, totul se dezvaluie si se clarifica prea repede. Si astfel filmul isi pierde aura aceea de mister, de film noir in care ilinvaluise pana atunci genial Scorsese.

Hm...Memento l-am vazut si iarasi mi-a placut f mult, dar cum ziceam nu m-a dus cu gandul la Sutter Island,la fel pot spune si de Inception, insa de celelalte filme mentionate de catre tine nu pot zice decat merci si ca acum mi-ai dat de "lucru" :D P.S mie nu mi s-a parut previzibil, nefiind inca familiarizata cu genul asta de filme, cum probabil multi sunt in situatia mea, caci filmele enumerate de catre tine, cu cateva exceptii, nu sunt printre cele mai cunoscute.

Te-as contrazice si eu pentru postarea&notarea lui Shutter Island, dar nu o voi face. Iti respect opinia si iti multumesc ca mi-ai adus aminte de Mr. Nobody, un film pe care, spre rusinea mea, n-am reusit sa-l vizionez INCA. In urma analizei tale, in viitorul apropiat (cand voi avea timp), il voi viziona si-ti voi posta parerea mea.

8-> Hîmmm! ....Mr. Nobody... >:D<

Kar Wai la apogeul creativitatii si exprimarii.
 

In the Mood for Love (2000) aka Fa yeung nin wa

In realizarea acestui review o sa fac o paralele cu parerea Cinefilului de serviciu si o sa si explic de ce.
Prima vizionare a acestui film a fost acum aproximativ 1 an. M-a plictisit si probabil ca l-am tratat asijderea, nedandu-i nicio sansa la acea vreme. Vrand acum sa postez comentariu am zis sa imi reamintesc filmul, insa ma ingrozea gandul plictiselii ce ma cuprinsese la prima vizionare. Dar daca-i musai, cu placere! L-am revazut. Incepand cu prima parte (Days of Being Wild) si continuand cu acesta. Filmul acum mi s-a parut ... sublim! De o frumusete greu de egalat. De o sensibilitate inumana. De o poezie cum doar Kar Wai putea pune in scena.
Asadar, daca pana mai ieri eram perfect deacord cu Cinefilul de Serviciu, acum realizez ca prima vizionare a fost nu superficiala ci fara niciun rost. Poate acelasi lucru sa il fii facut gresit si Cinefilul?...?
Impresionant la film este cum toate "mizeriile" specifice anilor si regimului in care este plasata actiunea sunt cosmetizate de regizor. Totul are o nuanta de culoare, o stralucire. Nimic nu ramane inestetic. Atentia la detalii este extraordinara.
Am inteles ca doar machiajul lui Maggie Cheung a durat cate 5 ore in fiecare zi de filmare din cele 15 luni cat a durat productia acestui film. Actrita a si purtat pentru fiecare scena alta rochie, bine incadrata in scenariul gandit de Kar Wai , in total uzand mai mult de 45 de vestimentatii.
E adevarat ca filmul este incarcat pana la refuz cu anumite convingeri religioase ale regizorului, ca mentalitatea regimului este atat de bine surprinsa si redata incat pare un film manifest, dar eu nu impartasesc parerile care socotesc acest film o productie "de neon", adica de fatada. Ca doar esteticul este important, restul fiind gol, fara substanta. Culoarea fascineaza, formele sunt impecabile, realizarea este perfecta. Intr-adevar! Insa si trairile cred ca sunt la nivelul realizarii. Se vorbeste de un film al renuntarii, al resemnarii si al refularii. Nu l-am gasit deloc asa. Filmul este patimas. Este dezlantuit. Dragostea este mai presus de iubire trupeasca sau sufleteasca. Este poetica. Dialogurile, modul de adresare a celor doi, privirile, timpul petrecut, totul este mai presus de fiinta. Ideea de a nu arata daca aceasta iubire se si consuma, ba mai mult, inserarea unor replici ce ar insinua ca intre ei nu s-a intamplat nimic, este divina. Incununeaza acesta poveste de iubire, de atractie de "predispozitia pentru dragoste".
Scenele in care cei doi petrec timpul impreuna, coroborate cu muzica lui Nat King Cole sau a lui Galasso, redate genial utilizand slow motion-ul, realizeaza un miraj auditivo-vizual feeric!
Revenind la review-ul Cinefilului, am doua nelamuriri. Cum de a rupt din trilogie exact aceasta a 2-a parte, scotand-o din context? Poate si din aceasta cauza imi lasa impresia comentariul la acest film ca fiind superficial, Cinefilul aratand pana acum o aprofundare si o interpretare a subiectelor si a simbolisticii de invidiat. Chiar enervant de buna.
Si doi, cum de a vazut acest film pe ecranul unui PC.... Asta chiar nu pot sa pricep sub nicio forma! :-(
Nota 10 pentru regie, imagine, senzatie! Nota 8,23 pentru film in ansamblu.
Ps. de remarcat numarul camerei de hotel 2046! Intrigant sau ce?!

Primal Fear (1996)

Vad in pagina acestui film cum se discuta despre care actor ii da clasa celuilalt, care e mai bun si alte comparatii pe care nu le vad normale. Spun ca nu sunt normale din doua motive.
1. Daca Gere nu facea un rol impecabil, asta s-ar fi rasfrant si asupra prestatiei lui Norton si asupra intregului film. Astfel ca acum nu am fi discutat de un film foarte bun, cu un rol al lui Norton ce il propulseaza in randul actorilor de luat in calcul pentru viitoare proiecte, ci am fi avut un film modest cum sunt atatea despre sistemul juridic american si despre avocatii de peste ocean.
2. Norton, tanar, cvasi debutant, care clar a fost influentat de Gere in interpretarea pe care o etaleaza in acest film. Sa nu isi imagineze cineva ca Norton, la doar 25 de ani, cu un singur film in cv, si acolo avand prestatii mai mult de figurant, s-a dus si i-a aratat el lui Gere. A fost foarte ajutat, influentat, sfatuit ce si cum sa joace, ce si cum sa exprime in fiecare scena in parte. E adevarat ca s-a achitat de sarcini intr-o maniera in care ar fi facut-o unul din greii cinematografiei si ca nu pare nici pe departe un debutant, dar amprenta lui Gere se vede si nu poate fi contestata. Mai cred cu siguranta ca in timpul turnarii acestui film, Norton era fan Gere. Era primul lui contact cu un actor cu nume. Era prima lui sansa de a invata, de a intra in lumea filmului in adevaratul sens al cuvantului.
Astfel spus, nici nu se poate pune in discutie o "confruntare" intre cei doi.
Nota pentru film 8,42 iar pentru Norton si Gere 9,5! Aproape impecabili.

Un moment de sinceritate... imigratia cea atat de demonizata...
 

The Beautiful Country (2004)

Dureros de sincer; cred ca e caracterizarea perfecta a acestui succes de imagine, emotie si sentiment. Un film in care debutanti ca si Binh, (Damien Nguyen), dau recitaluri de interpretare.
O drama despre viata unei categorii de persoane din societatea vietnameza, acei asa numitii "bui doi", ce s-ar traduce "mai putin decat colbul", copiii rezultati dintre tinerele vietnameze si soldatii americani.
Viata dura dusa de acesti paria ai societatii vietnameze il determina pe eroul peliculei sa isi caute tatal, tata pe care il cunoaste dintr-o singura poza pe care mama sa, sotie legitima a soldatului american, o are de pe vremea cand acesta era inca in Vietnam.
Emotii puternice insotesc permanent actiunea. Emotii profunde, castigate practic de prestatia actorilor in primul rand, dar si de scenariu. Un film in care durerea atinge apogeuri. Permanent se depasesc limite si se merge spre o alta culme ce nu credeai ca mai poate exista.
Interpretarea perfecta a lui Damien Nguyen, un surfer din california, gasit intamplator si cooptat in acest film, se realizeaza mai mult prin atitudine, gesturi si emotii. Dialogurile sunt putine, iar ceea ce trebuie transmis, mesajul, este realizat cu implicarea totala a celor ce sufera pentru noi, alaturi de noi, in aceasta poveste.
Sinceritatea si modul in care isi castiga emotiile, fiecare in parte, nimic in acest film nefiind gratuit, ne pune in fata unui film mult prea sincer, prea greu de indurat, marcant.
Un regal despre acuta problema a lunii actuale, imigratia, un exemplu de umilinta, de suferinta si de cum razbesti in viata asta plina de durere si totusi sa reusesti sa vezi acea tara minunata pe care numai un "orb" o poate vedea.
Ps. Interesant si cum ne "joaca" regizorul cu sentimente contradictorii vis-a-vis de tatal ce isi abandoneaza copilul si sotia ... Un 8,12! Recomand ca o doza de normalitate, trezire la realitate si de ce nu, model.

Un film pierdut si uitat, nemeritat.
 

Bloodbrothers (1978)

Pacat ca acest film nu este mai mediatizat si vizionat, asa cum ar fi normal. Din cauza comparatiei cu cartea pe care o fac mai toti cei ce au vizionat filmul, a luat note incredibil de mici, netinand votantii cont nici de realizarea pe care o au in fata, si mai mult, nici de jocul actoricesc al lui Gere, care este, daca nu cel mai bun, atunci printre cele mai bune ale carierei. Cu mult peste mediatizatele: An Officer and a Gentleman, Chicago sau Pretty Woman; poate la fel de buna ca si Primal Fear sau The Hunting Party.
Revenind la carte, ca deh, privitorul nostru nu poate face distinctia intre a citi si a privi o adaptare a unei nuvele, intr-adevar, tensiunea este diminuata, personajele schimbate ca atitudine si infatisare, iar finalul este unul mai de telenovela. Mult mai realista cartea lui Richard Price, care isi are adevarata valoare in "victoria sangelui" ca sa spun asa. Dar detasandu-ne de carte, avem in fata un scenariu bun, care pune in valoare mult mai bine acest zbucium launtric pe care-l reda cu atata fidelitate Gere. Acest conflict intre mostenirea sangelui si dorinta de a iti indeplini visele o fi el mai "siropos" si mai happy end-ing expus in scenariu, dar asta nu il duce in categoria filmelor parodii sau mai stiu eu ce comedii usoare ca Blonda de la drept sau vreo alta vecina in calduri ce a mai aparut pe ecrane in ultimii ani.
Realizarea este superba, spiritul anilor 70 emanand din orice. De la costume pana la limbajul de jargon al acelor timpuri, putin prea generalizat, ajungandu-se astfel ca si doctorul sa vorbeasca un pic cam "smechereste". Oricum, un film bun spre foarte bun, cu un puternic iz de '70th, bine jucat si bine realizat. Un 7,86! Recomand pentru energia pe care o transmite Richard Gere.

Un film pierdut si uitat, nemeritat.
 

Bloodbrothers (1978)

Pacat ca acest film nu este mai mediatizat si vizionat, asa cum ar fi normal. Din cauza comparatiei cu cartea pe care o fac mai toti cei ce au vizionat filmul, a luat note incredibil de mici, netinand votantii cont nici de realizarea pe care o au in fata, si mai mult, nici de jocul actoricesc al lui Gere, care este, daca nu cel mai bun, atunci printre cele mai bune ale carierei. Cu mult peste mediatizatele: An Officer and a Gentleman, Chicago sau Pretty Woman; poate la fel de buna ca si Primal Fear sau The Hunting Party.
Revenind la carte, ca deh, privitorul nostru nu poate face distinctia intre a citi si a privi o adaptare a unei nuvele, intr-adevar, tensiunea este diminuata, personajele schimbate ca atitudine si infatisare, iar finalul este unul mai de telenovela. Mult mai realista cartea lui Richard Price, care isi are adevarata valoare in "victoria sangelui" ca sa spun asa. Dar detasandu-ne de carte, avem in fata un scenariu bun, care pune in valoare mult mai bine acest zbucium launtric pe care-l reda cu atata fidelitate Gere. Acest conflict intre mostenirea sangelui si dorinta de a iti indeplini visele o fi el mai "siropos" si mai happy end-ing expus in scenariu, dar asta nu il duce in categoria filmelor parodii sau mai stiu eu ce comedii usoare ca Blonda de la drept sau vreo alta vecina in calduri ce a mai aparut pe ecrane in ultimii ani.
Realizarea este superba, spiritul anilor 70 emanand din orice. De la costume pana la limbajul de jargon al acelor timpuri, putin prea generalizat, ajungandu-se astfel ca si doctorul sa vorbeasca un pic cam "smechereste". Oricum, un film bun spre foarte bun, cu un puternic iz de '70th, bine jucat si bine realizat. Un 7,86! Recomand pentru energia pe care o transmite Richard Gere.

Mult disputata cuba, dar acum prin ochii unui creator de spectacole.
 

The Lost City (2005)

Filmul nu are un subiect ce sa atraga. Din contra, este un subiect supraexploatat de cinematografie in general. Totusi productia de fata vine cu o coloratura aparte. Infrumusetata de lumea spectacolului de club, nu de cabaret ci de un club elitist din Havana. Astfel, filmul schimba daca nu registrul, macar decorul si fondul sonor. Superbele piese ce ne incanta pe toata durata peliculei, completate de mici scenete dansante realizate de membrii trupei de spectacol a clubului condus de Fico, (Andy Garcia), dau un parfum cubanez autentic filmului. Spun mici scenete, pentru ca ele nu sunt lungi si plictisitoare ca in musical-uri. Sunt chiar placute si ... foarte bine realizate.
Avand asadar acest decor si acest farmec pur cubanez, filmul parca iese din monotonia predecesorilor ce trateaza acest subiect si reuseste chiar sa captiveze.
Drama, pentru ca este o drama ca toate celelalte, este extrem de realista. Nu avem parte de bravuri tampite, de "eroi" sacrificati sau mai stiu eu ce teribilisme cum ne e destul de des dat sa vedem in astfel de productii. Totul este decent, real, firesc. Cum nu se poate mai bine reprezentata o drama de familie.
Andy Garcia este ... bun (doamne, spun pentru prima oara ca este bun :-0!! ). Joaca acest rol, dpdv al dramei personale, a luptei interioare, impecabil. Trairile, momentele de descumpanire, resemnarile in fata imbatabilului, despartirile, toate sunt reale, traibile, empatice.
Spoiler!
Scenele finale, cu actorul principal plecand in Statele Unite, fac tot deliciul filmului. Asa cum spuneam, nu avem parte de o poveste teribilista de "singur impotriva tuturor", de "dinte pentru dinte", ci de o resemnare si de un nou inceput al unui om ucis sufleteste, ce acum incearca sa se auto reinventeze. Incearca sa inceapa sa simta din nou, dupa ce tot ce il definea i-a fost luat sau mai bine zis a renuntat singur la tot.
Momentele in care practica munca cea mai de jos, un om de conditia lui, sunt interpretate cu o demnitate de care nu il suspectam cum ca ar fi capabil Garcia.
Regia nu o sa o comentez, pentru ca, indiferent ce spun carcotasii, pe mine m-a atins emotia povestii. Asa ca, eu spun ca e ok, ca si-a facut treaba.
Un fim de urmarit, bunicel spre bun, usor deprimant in momentul in care realizezi ce putin inseamna un destin sau chiar destinul unei familii in fata unor evenimente la o scara atat de mare.
Un 7,29!