Les quatre cents coups (1959) (Les 400 coups)
aka
The 400 Blows (1959)
Nu o sa ma aventurez in a descrie importanta avuta de film in istoria si evolutia cinematografiei nici a celei franceze si nici a celei mondiale. Nu am o imagine atat de limpede a perioadei pre Noului Val Francez si a celei de dupa. Filmografia mea e atat de amestecata incat nu pot sa realizez impactul la adevarata lui magnitudine, iar
400 Blows nu e un proiect radical cum a fost, de exemplu, cazul,
„A bout de souffle” (1960).
Vis-a-vis de mesajul profetic care i se atribuie acestei pelicule o sa iau iarasi distanta. Interogatia "Ce se va alege de aceasta tara peste 10 ani?" rostita cu naduf de pedagogul de scoala veche al lui Antoine si care la fix 10 ani, cel putin pentru o anumita parte a publicului, s-a adeverit in miscarea studenteasca cunoscuta sub numele de "mai 1968", in perceptia mea nu realizeaza nici o conexiune intre ideea in care a fost ea rostita in film si evenimentele sociale din Franta anului '68. De cate ori nu am auzit si noi, din gura tot la fel de invechitilor nostri dascali, aceeasi prorocie fatalista?
In schimb, o sa ma opresc doar asupra operei partial biografice si, cum spunea prof. David Melville, narata la persoana I. Un crampei al unei existente ce nu isi propune sa moralizeze sau sa critice sisteme educationale ori modele parentale. Este pur si simplu o evocare a unei etape de viata, de formare si de dezvoltare a celui ce va fi cunoscut in viitor ca François Truffaut, parintele cinema-ului modern francez, demnul continuator al neorealismului italian si al umanismului lui Satyajit Ray. Acelasi rationament, daca e aplicat, ar trebui sa ne determine sa il compatimim pe Creanga si sa ii blamam familia pe care, cu atata emotie, o evoca in scrierile sale; si nu cred ca e cazul. Ca nu a fost o familie perfecta, ca au existat disfunctionalitati sau elemente ce sa fi cauzat un anumit tip de comportament al viitorului tanar, asta e fara urma de indoiala. Dar nici o clipa, Truffaut nu isi judeca parintii, cu atat mai putin sa emita, prin intermediul acestui film, sentinte acuzatoare asupra celor ce, asa cum s-au priceput ei mai bine, l-au crescut si educat.
Les quatre cents coups (1959) este filmul unui regizor matur, chiar daca acesta e doar debutul intr-un lungmetraj, realizat si exprimat in idioma proprie copilariei nostaligice. Indiferent de greutatile intampinate (titlul realizand, pe langa semnificatia standard a expresiei "les 400 coups" - "to raise the hell" adica "a scapa de sub control" si un joc de constructie ce trimite cu gandul la loviturile pe care viata le harazeste cu atata darnicie unora dintre noi), tonul filmului este usor jovial, exact maniera prin care vede un copil viata sau in care un adult isi evoca anii petrecuti in casa parinteasca. Chiar momentul sustragerii masinii de scris are valente comice, nedimensionate pe masura importantei faptei si, mai ales, a consecintelor viitoare. Singurul moment de reflectie matura si de detasare toatala a regizorului fata de personajul alter ego este acela al imbarcarii in masina de escortare a detinutilor, pentru a fi transportat catre scoala de corectie. Privirea pierduta aruncata printre gratii, ce pare ca se desparte si spune adio definitiv unui oras pe care eroul nostru l-a indragit si care cu siguranta ca, pana la intoarcerea sa inapoi, se va fi schimbat iremediabil, ori care se desparte de o lume in general sau, de ce nu, un adio copilariei naive si rebele, este scena cu cel mai mare impact emotional. Nici macar finalul, cu acel stop-cadru avand in fundal marea, unde se poate citi pe chipul lui Antoine, (Jean-Pierre Leaud), panica unui viitor incert si total necunoscut, nu poate rivaliza prin dramatism cu acest episod melancolic, plin de regrete si durere.
Multe dintre scenele prezente in acest lungmetraj sunt reprezentative pentru generatii trecute sau pot deveni material de analiza socio-umana. Sedinta cu psihologul este importanta in a intelege ce anume se intampla in sufletul tanarului personaj. Modul in care acesta insira faptele, parand ca citeste de pe o foaie un rezumat al unei alte vieti, nu cea proprie, demonstreaza o tarie de caracter si o forta de detasare cum putine persoane poseda. Oricare ar fi fost viata acestui tanar, oricare ar fi fost mediul din care ar fi provenit, aceasta explozie de personalitate s-ar fi manifestat mai devreme sau mai tarziu. Din fericire pentru copilul Truffaut, ea s-a concretizat prin refugiul in sala de cinema, lucru ce ulterior se va dovedi ca definitoriu pentru intreaga sa existenta. Tot la aceasta scena, interpretarea este peste puterea mea de intelegere. Cum de un tanar debutant, un pusti, un copilandru, poate sa tina un monolog atat de cursiv si de bine gesticulat, nu o sa pot intelege niciodata. Un joc actoricesc din partea lui Leaud aproape de perfectiune.
Concluzie: O minunata retrospectiva in lumea trecuta, a unei copilarii dificile, dar care ulterior a creat un artist desavarsit. O poveste de viata, o lectie pentru copii si parinti deopotriva.
Nota 9,22!