[LUTARIM]

@ rpb_startopeleven
Djinjis are dreptate, dar trebuie să-ți spun că, de vreo 6 ani, de când îl știu pe acest forum, n-am văzut vreo vorbă bună din partea lui, vreun cuvânt de încurajare, vreun sfat constructiv. N-am văzut eu, poate mi-a scăpat.

Impresia mea este că astfel de filme ai văzut, astfel de filme vrei să faci. Dar ca să faci film, trebuie să ai ceva de spus. Ca să ajungi în acest stadiu, trebuie să parcurgi anumite etape. Nu vreau să fac acum teorie, am să-ți spun prin ce etape am trecut eu.

Acum o jumătate de secol, pe când eram elev, pedagogul internatului ne-a dus într-o duminică la o acțiune de „culturalizare în masă” la Casa de Cultură din Câmpina.
Cineva ne-a prezentat un set de diapozitive color cu imagini din peșteri. Nu știu dacă îți dai seama, dar pe vremea aceea era ultima realizare a tehnicii fotografice.
Am rămas uimit, m-a fascinat „imaginea fotografică”, puterea acesteia de a transmite un mesaj extrem de complex, din cele mai îndepărtate locuri până în cele mai îndepărtate locuri, nu numai în spațiu, dar și în timp.
Nu-mi puteam permite cumpărarea unui aparat foto, dar când mi l-am cumpărat, știam totul despre diafragmă, luminozitate, timp de expunere, distanță focală, șarf, sensibilitatea peliculei, încadrare etc. Deși un rolfilm Leica avea declarate 36 de „poziții”, adică fotograme, eu am reușit din primul 40. Corecte. Deși rolfilmul avea casetă, eu îl introduceam în aparat pe întuneric, și nu voalam nici un centimetru. E important să menționez că „aderasem” la Cercul Foto al liceului, unde îndrumător era profesorul de sport, iar mai târziu la al Casei de Cultură a Studenților. Am cunoscut foarte mulți fotoamatori care mergeau pe principiul „nu contează că n-a ieșit nicio poziție, e primul rolfilm”.
Mi-am dorit să fac film de cinema, ca amator, după ce am văzut unul la televizor care se numea „Nuca și aluna”, realizat de un cineclub din Timișoara. Un bărbat rostogolea o nucă pe podea împingând-o cu nasul. Făcea acest lucru cu un efort vizibil, deși în cadru nu-i apărea decât fața, adică un „gros-plan”. Poanta finală era că, din urmă, venea un individ care rostogolea cu nasul ... o alună.
Nu am putut realiza filme decât după ce am fost repartizat ca stagiar într-o mare uzină dintr-un mic oraș. Sindicatul finanța un cerc foto care avea și un aparat de filmat pe 8 milimetri, care zăcea de mai mulți ani într-un dulap. Dintr-o carte am aflat cum se face un generic, ce înseamnă un scenariu și un decupaj regizoral, ce înseamnă și cum se face un montaj, dincolo de lipirea porțiunilor de peliculă.
Primul film s-a numit „Înțelegerea”. Un individ parcurge un drum care la un moment dat are o porțiune noroioasă. Vrea să ocolească printr-o grădină, dar acolo era un câine și trebuie să renunțe. Și altor indivizi li se întâmplă același lucru, până când unul scoate din geantă o bucată de pâine și o dă câinelui care, firește, îl lasă să treacă.
Fiecare oraș mai mare organiza anual câte un festival al cineamatorilor. M-am prezentat cu filmul la primul care urma. Dar nimeni nu mai lucra pe 8 mm, ci pe 16 mm. Totuși, la sfârșit, a fost adus un proiector de 8 mm. Juriul, alcătuit din profesioniști, a fost nevoit să-mi acorde „Premiul I pentru film de 8 mm”, jenându-se, totuși, să-mi dea „Marele premiu”.
Întors la Uzină, am abținut spațiu pentru cineclub și finanțare pentru un aparat de filmat pe 16 mm. Cu filmele realizate de mine personal, nu mai multe de unul pe an, nu m-am întors de la festivalurile din țară decât cu premiul I.

Erau alte vremuri, dar dacă vrei sfaturi concrete, mai vorbim. Până atunci, ar trebui să-ți alegi un username mai pământean și un avatar care să te reprezinte.
Am încercat să-ți spun pe lung ce ți-a spus Djinjis pe scurt.