"Le Scaphandre et le papillon"
 

«Le Scaphandre et le papillon» - În dialog direct cu Dumnezeu
Indiferent dacã o recunoaºtem sau nu

Pentru a înþelege corect ultimul film al lui Julian Schnabel, trebuie sã fim conºtienþi de particularitatea sa cu totul aparte, în perspectiva câtorva parametri definitorii.
În primul rând, porneºte de la un caz de naturã clinicã - zonã de pornire dificilã prin excelenþã. În mare parte, problemele de sãnãtate nu prilejuiesc subiecte comode pentru artã, tocmai fiindcã se revendicã de la cauze organice, paralele cu conºtiinþa, liberul arbitru, ºansa de a alege ºi, implicit, majoritatea considerentelor de naturã moralã - fiind mai apropiate de axa fatalismului. Deºi se supune unor reguli biologice de ordin general, boala este un fenomen de o intimitate profund individualã, ºi puþine sunt acele scenarii care, în acest context, izbutesc sã atingã echilibrul ideal dintre generalitate ºi individualitate care defineºte particularul - categoria esteticã prin excelenþã.
Ca ºi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, aici lucrurile sunt duse la extrem; nu numai cã sindromul respectiv e rarissim, dar atinge ºi o formã de-a dreptul halucinantã: pacientul, în urma unui atac cerebral masiv, paralizeazã virtualmente complet, devenind un prizonier (perfect conºtient ºi lucid) al propriului sãu trup. "Norocul" face ca un singur organ sã rãmânã funcþional: pleoapa stângã. Aceea va deveni fereastra lui de comunicare cu lumea.
Iar peste acest nou palier de dificultate se suprapune încã unul, ºi mai problematic: filmul redã un fapt real. Jean-Dominique Bauby a existat cu adevãrat, a suferit accidentul cerebral care l-a transformat în acea "legumã", s-a adaptat la noua lui stare, a reuºit sã scrie o carte autobiograficã despre situaþia în care se afla, "dictând-o cu pleoapa", ºi a murit la câteva zile dupã apariþia acesteia. Scenariul lui Ronald Harwood preia substanþa literarã (ºi, implicit, documentarã) fãrã s-o romanþeze, neintervenind altcumva decât la nivel narativ, prin rearanjarea elementelor epice în conformitate cu rigorile minime ale exprimãrii cinematografice.
De aceste considerente determinante, pe cele trei niveluri ale lor stabilite clar, trebuie sã þinem seama în abordarea filmului; ar fi o eroare sã-l lãudãm sau sã-l criticãm ca pe o operã de ficþiune ortodoxã, constituitã pe baza unor criterii general valabile. De la particularitatea sa cu totul aparte se revendicã, în fond, toate valenþele demersului lui Julian Schnabel - ºi, cu siguranþã, surprizele de tip festivalier. Într-adevãr, e pãcat sã aduci acuzaþii puerile juriului de la Cannes, când tu însuþi ai optat pentru o viziune care sfideazã orice canoane prin însãºi natura ei - ca sã nu mai vorbim de Oscar, unde conformismul excentric (adicã nu "lumea aºa cum o vãd toþi", ci "...cum o vedem Noi!") e nu la ordinea, ci la ordinul zilei.
Este de înþeles, prin urmare, de ce scenariul urmãreºte o structurã specialã, axatã mai degrabã pe o epicã afectivã decât una a acþiunii, în care o serie de elemente dramaturgice esenþiale sunt redescoperite ºi repotenþate - cel mai grãitor exemplu fiind, cred, însuºi momentul atacului cerebral, plasat într-un flash-back undeva spre sfârºit, în zona unde graficele scenaristicii impun niveluri ridicate ale tensiunii. Nu întâmplãtor, energiile interioare ale filmului pornesc de la o intensitate foarte ridicatã (începutul coincide cu trezirea la realitate a protagonistului, pentru a descoperi situaþia imposibilã în care a ajuns), coborând apoi treptat, pe mãsurã ce Jean-Do se acomodeazã - ºi, lucru cu atât mai important, se redescoperã. Cãci, în fond, cam pe-aici s-ar plasa semnificaþiile majore ale filmului: anulat complet ca persoanã fizicã ºi redus la statutul de personalitate interioarã, Bauby e nevoit sã pãrãseascã definitiv frivolitãþile, hedonismele, orgoliile ºi deºertãciunile existenþei sale de pânã atunci (ºi ne putem închipui câte erau, din moment ce fusese redactorul ºef al unei reviste ca «Elle»! De altfel, existã o secvenþã rememorativã care schiþeazã sumar acea perioadã), concentrându-se asupra esenþelor propriei sale identitãþi: fluturele delicat, sensibil, fragil, dar în fond atât de puternic, din costumul compact ºi rigid al scafandrului.
Faþã de aceastã construcþie oricum iconoclastã ºi dificilã, prin forþa împrejurãrilor, Schanbel compune o concepþie regisoralã de asemenea problematicã ºi deloc uºor de disecat, cu plusurile ºi minusurile ei. Foarte inspiratã, dar ºi previzibilã totodatã, e opþiunea ca primul sfert al filmului sã urmãreascã eminamente unghiul subiectiv al lui Jean-Do. Resursele de suspense ºi, mai ales, de inedit ale acelor episoade reuºesc sã susþinã aceastã perspectivã limitatã ºi restrictivã, relativ demonetizatã ºi în orice caz neprietenoasã cu spectatorul, cãruia îi impune identificarea forþatã cu un personaj. Se remarcã folosirea cu curaj ºi îndemânare a multor artificii tehnice ºi stilistice, ca distorsionarea perifericã a imaginii, pierderile de sharff, ºocurile de luminã sau întuneric, sau momentul cumplit de claustrofobic al coaserii ochiului drept, pe care paralizia l-ar fi expus unor vãtãmãri cumulative, prin deficit de irigare - cadru pentru care Schnabel a recurs la coaserea efectivã a unor pleoape de latex aplicate peste obiectiv (personal, era inevitabil ca momentul sã-mi aminteascã de peretele intestinal ovin pe care-l cosea Ion Dichiseanu, pe post de medic ginecolog, într-un anumit film românesc...). Un alt procedeu folosit cu bune rezultate în acest fragment al filmului îl constituie filmarea diverselor "fragmente de personaje" ajunse întâmplãtor în câmpul vizual aproape necontrolabil al protagonistului. Schanbel povestea cã în acest sens l-au inspirat dintotdeauna "cozile de peliculã" filmate întâmplãtor pe platou, cu camera îndreptatã de obicei în jos - iar cine a frecventat la viaþa sa bucãtãria echipelor de filmare ºtie cât de incitante pot fi acele cadre arbitrare; întâmplãtor, încã de la ºaisprezece ani, nimerindu-mã prin cabinele de montaj ale unui cineclub, am început sã mã întreb cum ar arãta un film montat eminamente din resturi. Soluþia oferitã de Schnabel, poate tocmai prin faptul cã se asociazã cu o viaþã pe care un capriciu al sorþii a redus-o la statutul unor rãmãºiþe vitale, se distinge atât prin valenþe conotative, cât ºi printr-o indiscutabilã expresivitate vizualã.
Recunosc cã, iniþial, m-am temut de opþiunea unei menþineri permanente a unghiului subiectiv pânã la sfârºit (cã tot suntem sub efectul lui "Cloverfield", ca sã nu mai vorbim de ilustrul sãu predecesor, "The Blair Witch Project"). Din fericire, Schnabel are inteligenþa de a evita aceastã capcanã - dar ceea ce dezamãgeºte este transferul cam arbitrar la optica obiectivã, cu Jean-Do prezent în cadru alãturi de celelalte personaje. În prima parte, regia începuse sã amorseze o trecere gradualã foarte interesantã, atât prin cele douã imagini din baie, cu personajul vãzându-ºi propriul trup gol - un semi-naturalism perfect controlat, în deplin acord cu starea filmului în acele momente - ºi, mai ales, impactul extrem de dezagreabil al oglinzii în care-ºi vede gura (cu acea repulsivã rãsfrângere asimetricã a buzei inferioare, proprie paraliziei, care va deveni emblematicã pe tot parcursul filmului). Ca atare, ieºirea gradualã din "ochiul" pacientului ar fi putut prilejui continuarea acestei tranziþii, într-o cheie de conþinut ºi stil extrem de generoasã, pe care Schnabel însã o pierde numai ce-o schiþase. O altã soluþie, mai simplã dar ºi mai corectã, ar fi constat în marcarea netã a încheierii unei etape pentru a trece la urmãtoarea; în lipsa ºi a acestui procedeu, filmul rãmâne, în zona respectivã, cu o impresie accentuatã de lipiturã ºi dezechilibru (cu atât mai mult cu cât prima apariþie a lui Jean-Do în întregime, aºezat în fotoliul rulant ºi profilat pe cer, deºi foarte elocventã plastic, nu se suprapune pe nici o articulaþie dramaturgicã specialã, care ar fi putut satisface spectatorul cel puþin la nivel subliminal).
Tot în patrimoniul regiei, un alt aspect extrem de discutabil se referã la opþiunile privind stratul non-real (imaginar, oniric, mnemonic, metaforic). Într-o consultare cu doi colegi, imediat dupã proiecþie, îmi exprimam preferinþa pentru o viziune eminamente realistã - în contradicþie cu opinia unuia dintre interlocutori, medic de altfel, care susþinea concepþia metaforicã adoptatã de Schnabel. Problema rezidã, din nou, în gradul enorm de dificultate pe care-l impune caracterul atât de extrem ºi de particular al filmului. Situaþia lui Jean-Do Bauby este atât de ruptã de realitate, atât de revoltãtoare în aberaþia ºi nedreptatea ei arbitrarã, atât de halucinantã prin modelul de viaþã pe care-l impune ulterior pacientului, încât simpla ei prezentare în gama majorã frustã a realitãþii ar fi fost nu numai ºocantã vizual, ci ºi foarte generoasã pentru construirea de metafore. Or, în momentul în care figurile de stil devin explicite, riscul de a cãdea în supralicitare ºi redundanþã creºte enorm. Ar trebui sã fii un Orson Welles, un Fellini, un Tarkovski sau un David Lynch, pentru a produce metaforele geniale la care obligã un asemenea subiect - ºi, cum Schnabel, cât e el de inteligent ºi talentat, nu pare totuºi sã deþinã stofa marilor maeºtri, momente ca acelea cu Împãrãteasa Eugénie ori cu Nijinski, sau ridicarea lui Jean-Do din fotoliu pentru un sãrut, par mai degrabã naiv-demonstrative. Sub acest aspect (inclusiv pentru cã abordeazã tematici medicale), «Le Scaphandre et le papillon» nu reuºeºte sã evite unele similitudini cu "Awake" ºi, mai ales, "Summer Rain", alte douã filme care-ºi recunoºteau parþial (ºi subconºtient, desigur), deruta în raport cu niºte realitãþi dramatice foarte dificil de echivalat imagistic. Contraexemplul îl oferã (ºi o spun fãrã nici un fel de parti-pris-uri) tocmai admirabilele noastre "Moartea domnului Lãzãrescu" ºi "Patru luni, trei sãptãmâni ºi douã zile". Îndrãznesc sã presupun cã, dacã opta pentru o asemenea soluþie (mult mai onestã în fond), era foarte posibil ca Schnabel sã-i sufle lui Mungiu Palme d'or-ul (uite, aºa se gândeºte pozitiv ºi creator, nu cu mofturi gen "ãia-s niºte ºulfe ºi m-au sãpat!"). Discutabil e ºi modul de a insera în context imaginile scafandrului, menite sã expliciteze starea dominantã a personajului, ºi metafora din titlu; deºi adecvate, ele rãmân oarecum "în sine", prin lipsa unui acroº care sã le lanseze mãcar parþial - spre deosebire de apariþiile fluturelui, cu adevãrat discret ºi fluent inserate în imageria de ansamblu a filmului.
Prin contrast, aceastã realitate este confirmatã de câteva secvenþe realiste extrem de sugestive ºi precis stãpânite, care exemplificã dramatic noua paradigmã relaþionalã dintre Jean-Do ºi lumea înconjurãtoare - de pildã, apariþia celor doi instalatori de telefoane, finalizatã printr-un banc de-a dreptul tâmpit ºi grosolan dar care, culmea, pe pacient îl amuzã copios; sau momentul când urmãreºte captivat un meci la televizor, iar asistentul, ieºind din rezervã, închide cu un gest mecanic aparatul; sau paradoxalul incident, combinaþie de penibil ºi duios, când îi dã telefon una dintre amante. Impactul lor emoþional demonstreazã cã, urmãrind cu predilecþie astfel de momente, specifice situaþiei, de o inventivitate inepuizabilã ºi, mai ales, cu un potenþial dramatic atât de intens, Schnabel avea ºansa de a realiza un film cu adevãrat antologic - ca dovadã, gradul de intensitate afectivã al dialogului telefonic cu tatãl, finalizat prin lacrima prelinsã din ochiul devenit sinonim cu însãºi personalitatea eroului. Efectiv, aceastã secvenþã e cam punctul culminant al întregului film, funcþionând în tandem cu perechea ei, antologica amintire a bãrbieritului (cum comenta cineva, una dintre cele mai emoþionante imagini ale relaþiei afective patern-filiale aduse vreodatã pe ecran).
Evident, în acest sens nu se poate neglija contribuþia lui Max von Sydow, care cu economicitatea lui de mijloace poate vibra întotdeauna pe cele mai nebãnuite registre - semnificativ fiind aici faptul cum, ca o adevãratã cutie de rezonanþã, contribuie la completarea interpretativã a lui Jean-Do, Mathieu Amalric fiind constrâns la imobilitate în toate secvenþele din prezent. Culmea, însã, virtuozitatea lui actoriceascã pare incomparabil mai accentuat relevatã în aceste compoziþii statice, animate exclusiv de miºcãrile ochiului (în contrast cu încremenirea acelei strâmbãturi a gurii, atât de tragice în grotescul ei, pe care am mai amintit-o), decât în cele câteva flash-back-uri unde-l vedem "normal" (prea normal, în fond, cãci pe-atunci nu era decât un ºef cam superficial, un bãrbat cam fustangiu, un tatã ce-ºi neglija vizibil copiii - toate, probleme rãmase nerezolvate în momentul fatal, cãrora "fluturele" din "scafandru" va fi nevoit sã le gãseascã soluþia).
De bunã seamã, Schnabel nu-ºi propune sã soluþioneze, ci sã postuleze - ºi tocmai aici stã, aº zice, marea reuºitã a filmului sãu: într-adevãr, te pune pe gânduri la un nivel major ºi profund. Dincolo de toate considerentele enumerate mai sus, «Le Scaphandre et le papillon» formuleazã, în primul rând, problema sorþii. Ar fi rudimentar ºi habotnic sã afirmãm cã "Dumnezeu l-a pedepsit" astfel pe Jean-Do fiindcã era ateu, fiindcã trãia în pãcat cu mama copiilor lui, ºi nu le era acestora un tatã atât de bun pe cât s-ar fi cuvenit (apropo - remarcabilã, în acest sens, trimiterea la «Les Quatre Cents Coups», deºi aº fi preferat-o fãrã recurs la partitura muzicalã; adicã, hai totuºi sã n-o dãm chiar murã-n gurã, ºi nici sã nu mizãm pe accentele emoþionante ale lui Jean Constantin). Relaþiile cauzale dintre intenþii ºi efecte, pe calea faptelor, sunt incomparabil mai complexe ºi subtile, iar destinul lui Bauby le relevã, în primul rând, nu prin latura fals "punitivã" a calvarului sãu, ci prin ºansa epifaniei care i se oferã. Spre lauda lui, Schnabel schiþeazã cu mult tact coordonatele acestei revelaþii - inclusiv în singurele secvenþe mai sugestive, ale rugãciunilor din întreaga lume, creºtine, musulmane, buddhiste, ºamanice, etc., pentru vindecarea lui Bauby, agregate laolaltã cu o splendidã ironie. Prin umorul uºor macabru, ºi extrem de inteligent, al acestei atitudini, Jean-Do ajunge în sfârºit sã comunice cu Dumnezeu; în fond, nu asta cãutãm cu toþii? (Indiferent dacã recunoaºtem sau nu.)

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
29 februarie, 2008
Bucureºti, România

Din nou o cronica excelenta! :)

Filmul e special, intim, plin de "inima", as putea spune ... o poveste despre supravietuire in conditii lipsite de speranta si despre dorinta noastra de a lasa ceva in urma, oricat de greu ne-ar fi sa realizam asta...iar pentru Jean-Do a fost mult mai greu decat pentru majoritatea noastra, a celorlalti ... mi-a placut foarte mult filmul, si ca realizare cinematografica, dincolo de poveste ... intr-adevar impecabil ...

Asta e foarte bine :) ... dar sper sa apreciezi si restul elementelor, montajul, imaginea, unghiurile cadrelor ... e foarte bine facut :D

:P :P :D Ce paralela amuzanta ... ehh, e bine sa stii exact ce vrei si sa faci totul pentru a obtine exact asta ... doar ca parerea mea e ca uneori intervine un fel de saturatie, si mai vrei si altceva, invariabil de ceea ce reprezinta acel ceva ... pe mine unul o pooveste, de una singura, ma satisface doar intr-o carte, unde celelalte elemente depind de imaginatia personala ... intr-un film, toate elementele astea de realizare artistica trebuie sa se imbine cu povestea pentru a iesi o pelicula pe care eu sa o apreciez 8)

Cu regizorul? Nu cu scenaristul??? :huh: :(

Eu da.

Eu nu.

De acord!
Vechea poveste, filmul iti da doar ce vezi, ce ti se pune pe tava aia e, cartea e mai interpretabila, te face sa visezi, sa-ti imaginezi, samd. Nu neg cartile, pot fi mai bune ca filmele, sunt! de cele mai multe ori. O carte s-ar preta insa unui serial, asta daca nu esti cumva campion la citit si esti in stare sa sorbi 250 pag in 2 ore. Nu stiu de ce totdeauna pe mine comparatia asta mi-a adus aminte de antonimia: orb-vazator, carte-film.

Nu poti avea povestea fara sa iei in considerare oamenii din spatele filmului care se chinuie sa ofere ce au mai bun pentru a realiza ceva exceptional.Fara ajutorul unor minti stralucite degeaba ai povestea intr`un film.Atata timp cat vei continua sa compari filmele cu cartile .. nu vei reusi sa gasesti placere in a le urmari.Filmele le vezi .. cartile ti le imaginezi.

cum am propus si p alt topic, vreau sa vad un embargo p postarile lu madam dragomrra: un boicot tacit - nimeni sa nu-i mai raspunda!
ia sa vdm, o sa plesneask (hopefully!) oare? :P

mie nu mi-a placut deloc filmul asta. pana si punctele pozitive pe care i le-a gasit pitbull mi s-au parut minore fata de felul in care se chinuie sa ne dea gata pe toate planurile. cred ca nimic nu ma enerveaza mai mult decat santajul sentimental si metaforele fortate dar si ratate pe deasupra. si cum n-ar fi fost suficient, schnabel foloseste cei mai nesuferiti actori posibili: amalric si seigner. bine ca s-a gandit cineva sa ii ofere un rol pe masura lui amalric asta: negativul in ultimul james bond.

Pentru cei care au vazut filmul si le`a placut sa fie pe faza ca o sa scoata Humanitas cartea dupa care a fost facut.Soon!

e genul de film care da impresia publicul ca a asistat la "marea arta" si vad ca smecheria a si inceput sa functioneze.

cel mai bun film pe 2007.
si cea mai buna cronica a lui pitbull,ptr. care-i si multumesc(demult traiam teama ca o sa vina als sa-l expedieze in cateva randuri scrise in leetspeak,ca o sa-l despice ambra cu sarcasmul lui,sau ca gionloc o sa-l analizeze pana la os.neintelegand nimic din el,de fapt)

ar putea cinva sa-i impuna individei d mai sus sa renunte la culoarea asta imbecila?? este o adevarata insulta estetik! :x (desi, in ac. contxt, 'agramaticalitatile' sale palesc prin comparatie... :lol: )

n-am vazut 'scafandrul...', dar merg p mina lui klein - stiu k are gust bun ;)

8) pai am. da tot ar trebui sa il vezi ca am mai avut opinii contrare si cine stie poate ca Scafandrul va fi marea revelatie si pentru tine.

Re: "Le Scaphandre et le papillon"
 

daca tot ai amintit de discutia noastra post-vizionare, vreau sa si clarific sustinerea mea pt latura metaforica a filmului:
orice boala, indiferent de natura ei, are 2 perspective, precum o moneda cu avers si revers: 1. bolnavul descrie niste simptome, mai mult sau mai putin reale, si 2. medicul coreleaza semnele bolii pt a oferi un diagnostic, dar nu intotdeauna perceptiile coincid (aminteste-ti de faza cusaturii okiului drept: Jean-Do mai putea vedea cu acel oki, dar medicii conform unor criterii de evaluare au declarat bulbul ocular ca fiind inapt functional). De aceea, boala in mintea unui bolnav are alte coordonate de exprimare decat in mintea unui medic (sau ma rog, a unui spectator neutru). Iar abordarea din unghiul exterior de vedere, gen MDL, nu face decat sa prezinte onest si curat o cazuistica medicala.
Iar o boala skimba complet un om, ii scade pragul senzorial si toate evenimentele din jurul sau iau amploare. De aceea, prefer cazuri particulare de exprimare launtrica, decat cazuri generale, prezentate sincron cu o "realitate" neimplicata in profunzime, care de multe ori sunt si sunt repetitive.
Kiar Jean-Do afirma la un moment dat ca-n afara pleoapei stangi, mai are control doar asupra memoriei si imaginatiei sale. Deci, ne-a stabilit clar coordonatele filmului. Si nu inteleg de ce te asteptai ca un redactor-sef de la Elle sa se manifeste oniric ca un Fellini sau Lynch.

prezenta lui Nijinski si a imparatesei nu sunt deloc intamplatoare. sanatoriul din Berck, locul unde se desfasoara filmul, a fost in alte vremuri un sanatoriu pt bolnavii de tuberculoza (kiar s-a specificat in film asta), iar balerinul si imparateasa au fost clientii stabilimentului, kiar Max Blecher, bolnav de tuberculoza osoasa (sau in termeni tehnici, Morbul lui Pott) si-a descris in romanul "Inimi cicatrizate" experienta (tot dpv metaforic) internarii in acelasi sanatoriu.

ma bucur sa constat k marx foloseste 'oki', 'kiar', 'pdv' etc :P

dar tot n-am inteles dk i-a placut filmu - k sa stiu cum ma pozitionez... :lol:

spre deosebire de tine, nu mi-am suprimat vocalele. oricum, am sanse putine sa ajung un killer ca tine

mda, postarea mea a fost mai mult pro domo, urmarea unei discutii avute in particular cu pitbull.

Marxule, tocmai de-aia explicitasem atât de clar discutia noasträ post-vizionare, pentru cä speram s-o continuäm aici, începuse interesant - päcat cä vouä v-a venit aftobuzu', de ne-a läsat frustrati, dezamägiti si dezopinati.
Asa cum ti-am spus încä de-atunci, pärerile noastre coincid în zona de bazä (intentiile filmului, modul lui Schnabel de a aborda REALITATEA, etc.), dar diverg cu privire la mijloacele de realizare. In parte, mi-am argumentat pozitia si în analizä (într-adevär, pe baza controversei noastre, care m-a pus pe gânduri), asa cä acum reiau, un pic mai punctual si concret:
Nu resping, Doamne-fereste, OPTIUNEA metaforicä - afirm doar cä, aici, era extrem de dificilä, tocmai din cauza particularitätilor la rândul lor extreme ale filmului (alea trei expuse la început: boalä; nivel extrem al bolii; non-fictiune). Adicä, LA NIVELUL unor maestri ai metaforelor ca Fellini, Lynch, Welles, Tarkovski, etc. - nicidecum IN STILUL lor, evident, cä doar fiecare e unic! Si cum e clar cä Schnabel nu e chiar atât de genial (desi, da, e un profesionist talentat, iar filmul lui nu-i räu deloc), mult mai bine i-ar fi reusit o abordare 100% realistä si obiectivä.
In acelasi sens îti räspund si la a doua observatie: sigur cä nici nu ne-am putea gândi sä-i atribuim lui Bauby niste viziuni felliniene, tarkovskiene, etc. - ci sä reprezentäm pe ecran viziunile lui interioare la acel nivel al inspiratiei de geniu... sau, dacä n-o avem, mai bine sä renuntäm. Omul le-a descris în carte sincer, corect, curat - dar în scris; transpunându-i ad litteram descrierile pe ecran, riscäm sä i le ieftinim sau vulgarizäm.
Sau, simplu spus:
GENIUL REGISORULUI TREBUIA SA FIE LA FEL DE URIAS PE CAT A FOST DE INTENSA EXPERIENTA LUI JEAN-DO (sub toate aspectele: durere, suferintä moralä, neputintä, introspectie, revelatie, înältare, etc.); nefiind, se cuvenea o abordare mai prudentä conceptual si imagistic.
Desigur, nu-i reprosez acest lucru lui Schnabel, nu-mi permit sä afirm, fudul, cä "trebuia sä stie cä nu-i un Bergman!" Fiecare film e sansa unei autodescoperiri, a unei mai profunde cunoasteri de sine, privind propriile calitäti si lipsuri; ca atare, prin acest film, de altminteri plin de calitäti, Schnabel a avut ocazia sä mai afle ceva despre el însusi; cä n-a aflat - dupä cum relevä reactia aia de pusti räzgâiat de la Cannes - e treaba lui, nu afecteazä cu nimic filmul ca atare, si valoarea lui intrinsecä.

hai s-o luam logic: ideea ta de baza e ca daca Schnabel n-a fost in stare sa potenteze trairile descrise in carte de Jean-Do Bauby era mai bine sa abordeze regia intr-o maniera realista, nu?!
daca te-ar fi ascultat Schnabel realismul povestii s-ar fi redus la o naratiune stereotipa, gen plimbatul trupului inert al lui J-D, de la sala de masaj la pat via sala de imbaiere, mai vedeam o plosca incarcata cu produse organice, mai inflorea o perfuzie agatata de un stativ si cu un efort de imaginatie ne inkipuiam vrejul de fasole al lui Jack, fetzele medicilor ne apareau skimonosite de neputinta, iar vizitatorii-suporteri ar fi fost ca niste personaje participante la un vernisaj de picturi abstracte din care unii nu inteleg nimic, iar altii se prefac ca au gasit comunicarea cu simbolurile prezentate.
Din pacate realismul, gen uite un avorton daca tot vorbim de un avort, imi pare o metoda rudimentara de-a expune o poveste, pt ca taie si toate legaturile intime dintre film si spectator (nu mai lasa loc pt versiunea imaginara a privitorului), si apoi distruge notiunea de film artistic, de fantasia, ramanand doar la stadiul de mimesis.
(daca ai posibilitatea sa vezi filmul lui Denys Arcand, Invaziile barbare, comparativ cu MDL pt delimitarea unui stil "artistic" de unul "documentar", ingust-realist).
Iar despre metaforele la care apeleaza Schnabel pt a sustine onirismul livresc al lui J-Do Bauby mie-mi par veridice. Arata exact ca o revista glossy de culturala generala care vorbeste in termeni lejeri despre mistica, ontologie, disperare si viata.

aici - desi, repet, n-am vazut (ink) filmu - nu mai sint d acord cu marx, din principiu:
eu sustin, dimpotriva, k numai realismu (= mimesis-u) este un demers si onest, si sustenabil din pdv al reprezentarii, pt k anvoleurile onirice sint strict personale, individuale, la purtator. k sa t lansezi p ac pista ori t declari - programatic - suprarealist, ori propui un cinema 100% autoscopic, kre s hraneste din realitate (nu realism!), incl din realitatea interioara, pt a atinge o 'nirvana' artistik - vezi fellini, lynch e tutti quanti.

atunci cind 't pui in pielea' unui pers, povestesti la pers I trairile sale (cum inteleg k s intimpla in 'scafandru...') riscu im-posturii & al unei specii d patetism kitsch creste.

iar exemplu oferit d marx nu mi s pare f potrivit aici: 'invaziile barbare' nu e un film 'oniric', ci cit s poate d realist - numai k e un realism dja-vazut, demonstrativ, aproape televizual... este un film, in mod evident, inferior 'mortii dlui lazarescu' - desi, fireste, poate atinge suflete mai sensibile, insensibile la arta adevarata, pt k ia publicu prizonier al unei situatii identificate k omeneask, prea omeneask.
altfel spus: esti miskt d subiectu 'invaziilor...', nu d felu cum este tratat ac subiect (= la prima mina, indistinct, 'in yr face').

adevarat graiesti. dar, filmele astea "nirvanatice" (ar merge catalogate ca si "kathartice") gen fellini, lynch sau greenaway sunt filme de autor, monoparentale, controlate totalitar dpv conceptual de catre o singura persoana. in skimb, "scafandrul" este o carcasa caruia Schnabel a incercat sa-i inlature crusta literara pt a o face pretabila vizual. iar pt ca e un subiect intim scriitorului, iar Schnabel e doar intermediarul, am tinut cont ca vad "viata" esuata a unui redactor de revista glossy, pt care nu mai conteaza ce doza de patetism sau kitsch lasa in urma....


nup, nu m-ai citit cu atentie. am spus ca Invaziile... e un film "artistic" (nicidecum oniric) vs MDL care prezinta realist-ingust (adica are o singura axa de desfasurarea a povestii, in acelasi ton sumbru).

ok, dar nici 'artistic' nu prea sta in picioare - mai ales a propos d 'mdl', pt k atunci ar trebui sa n intrebam C E 'artistic'?? a repeta o reteta pateticos-demonstrativa, kre nu aduce nimic nou in planu expresiei (genu d film bleg-retard kre poate placea unora k dragomrra) sau un desant brut, brutal & proaspat asupra realului, kre-l atak dintr-un unghi nou, sau makr inedit ('mdl')?? c t faci cu neorealismu (vs marcel carne, sa zicem), era el mai putin 'artistic'? dar 'free cinema' (vs tarkovski)? dar 'dogma 95'?
kestia asta cu 'ingust-realist' ma face sa am sentimente ambivalente; adik, da, p d o parte sint d acord - ai d a face numai cu realismu, what u see = what u get etc, there's no room for the innner life of characters blabla; pd alta parte, atunci cind ac 'inner life' nu este reprezentata cu geniu (adik k la fellini-tarkovski-(uneori)lynch), rezultatu este mult mai discutabil & mai precar decit descrierea realista pura & dura - kre, spuneam, mi s pare mai onesta din ac pdv...
toti epigonii aia plapinzi & priapici din cinema-u ro, kre au 'copiat' de-a valma stilu fellini sau tarkovski, nu si-au dat seama (k deh, nu-i ajuta cerebelu) k e absurd sa copiezi un STIL, pt k ala e la fel d personal k amprentele digitale sau grafia unui individ - k, altfel spus, fellini & tarkovski (eventual lynch) NU au propus o gramatik (precum hitchcock), ci o modifikre la nivel morfologic, k sa zic asha: au folosit alte cuvinte, mai apropiate d (i)realismu lor imediat & interior.
a vbi cu cuvintele altuia e caraghios...

vazui si io filmul.

schnabel reuseste ceva interesant: sa transforme litera S din genul de jocuri video si filme (precum rambo) FPS (first person shooter). filmul sau e un FPS - first person sufferance.
mi s-a parut cea mai ingenioasa latura a realizarii treaba asta cu actiunea la persoana I (cit a fost).

dincolo de latura asta, insa, exista o gramada de momente care pot fi privite prin prisma expresiei 'nisipuri miscatoare'. dificultatea de a prezenta istoria din spatele filmului este evidenta si este frumos subliniata de Pitbull in cronica sa. dar e ceva ce scirtie aici: realizatorul pare a fi transpus cinematografic povestea mai mult de dragul sau, al artei sale (contemporane, cea din galerii), ale carei culori si constructe se vad in mai toate scenele in care jean-do nutreste imposibilul (prin raportare la starea sa). cea mai elocventa contructie in acest sens e cea in care fluturele incepe sa-si agite aripile pentru a parasi carcasa - dupa discutia telefonica mijlocita de mama copiilor sai - imparateasa conduce un carucior, intram in sala in care zace scafandrul, etc - acolo parca ar fi o instalatie proaspat montata de schnabel.

mai departe: povestea e frumos impachetata, are metafora, are puncte crincene (unde reuseste sa puna spectatorul fata in fata cu absurdul, grotescul si durerea situatiei in care se afla personajul principal), insa tocmai din cauza acestor (prea) evidente cautari artistice (- metaforele) filmul m-a facut sa ma intreb daca nu cumva schnabel vrea sa insele. au fost momente in care simteam ca schnabel disloca povestea (drama personajului) pentru a interveni el insusi in favoarea artei sale non-cinematografice. a se vedea:

secventele video-clip - pe piesa U2 si pe Don't Kiss me Goodbye - rememorind drumul spre si sederea in Lourdes alaturi de dra fotomodel + solutiile arty la serii de imagini de tip David Attenborough...

la care pot fi adaugate si anumite locuri pe care le-am gasit (prea) comune (starii in care se afla personajul principal) - pofta de a o saruta pe doamna logoped, amorul pe plaja - care ar avea rolul de a prinde in film spectatorul neobisnuit cu reveria artistica: atrage spectatorul in poveste prin aceste puncte comune, la care oricine se gindeste, pe care oricine le poate investiga dincolo de orice contact cu o poveste de acest gen, si, odata sutura spectator-film produsa, realizatorul ii poate servi pastile imagistice artsy incit il va lasa cu gura cascata (si usor nedumerit - dar, deh, e un mare artist in spatele filmului, va spune spectatorul).

datorita tuturor astora, nu pot sa nu spun ca am avut senzatia ca schnabel cauta sa insele constant in tendinta sa de a oferi Marea Arta. chiar daca pastreaza in prezentare un umor viu, el nu vine sa contrabalanseze metafora. si cum metaforele sint problematice...

[oricum, in prezentare, ca stil, nu e nici pe departe confuz precum Aronofsky in The Fountain, iar dpdv al coerentei si al emotiei, Le S&P nu poate fi comparat cu un Million Dollar Baby.]

[dar cu asta ocazie pot sa spun inca o data ca moartea domnului lazarescu este un film foarte bun. tratarea lui cristi puiu-i mult mai potrivita, totul invita o meditatie (o questie intelectuala) pe marginea unei realitati, circumscrie o problema si o supune analizei (posterioare vizionarii). schnabel lucreaza cu sentimentele, iar aci terenul e nesigur, poate fi lesne suspectat ca intinde capcane.]

ca de obicei, scrii niste kestii f sobre care produc ilaritate.
1. crezi ca doar schnabel, cand "lucreaza" cu sentimentele, ademeneste capcane (ma refer la iluzii, utopii, aperceptii si tot ce presupune un arsenal psihoemotional)?
2. tare sunt curios la ce-ai meditat post-vizionar la MDL.

2. Pân-la Gionloc, cazul meu:
La "päcatul nepäsärii" (cum am spus si în titlul cronicii).
La un întreg sistem de considerente morale privind ajutorarea aproapelui.
La aceiasi factori morali, apropo de consideratia fatä de animale.
Ca rezultat, la faptul cä respectul, compasiunea, îngrijirea, ajutorarea, nu sunt "ierarhice"; e totuna cu a salva (sau a ignora) un rege sau un aurolac, un om sau trei pisici.
La morala crestinä în general.
La eticä în sensul cel mai larg.
La probleme legate de încredere si responsabilitate.
La degradarea sistemelor publice de la noi (în spetä, cel medical, dar nu numai; din nou cum arätam în cronice, boala e a tuturor: politienesc, legislativ, administrativ, etc., etc...)
La sansele si perspectivele noastre, ca societate, de a ne reveni.
La relatia dintre orgoliu si responsabilitate (personajul "rezidenta").
La caducitatea profilului medical paternalist-autoritar (Ardeleanu).
La mârlänia endemicä (vecinii).
La altele.

cui nu-i pasa? vecinii se implica- adevarat, la nivelul lor mediocru, dar o fac, asistenta de pe salvare ii dubleaza Golgota lui lazarescu, fiecare medic in parte incearca sa-i rezolve problema...

ti se pare ca un spital tre sa arate neaparat ca o institutie monahala?!
medicina se ocupa cu functionalitatea omului, nu cu morala lui, de aceea se culeg bosketarii de pe strada-cand sunt gasiti iarna inghetati prin parcuri, si li se face respiratie gura-gura cand n-ai aparate suficiente.

toate spitalele prezentate in film kiar erau ok. eu am avut parte, la un moment dat, sa nu am hartie pt un EKG la o bolnava cazuta pe jos kiar in holul spitalului. eu de unde dreacu sa ghicesc ce posibile disfunctii avea pt a stii precis ce sa fac?! asa ca am mers pe intuitie...
fatza de sistemul sanitar din state, care a depasit orice limita a inumanitatii, in romania inca ai sanse sa fii vindecat kiar daca n-ai bani in buzunar.

Intrebarea era "la ce ai meditat" - nu "ce concluzii ai tras". Iar eu... AM MEDITAT la acele lucruri.
Tocmai asta e: "M.D.L." te pune pe gânduri. Iar rezultatele sunt, în parte, chiar unele dintre cele arätate de tine (evident, angrenate într-un context mult mai larg). La un nivel, tu ai perfectä dreptate - dar eu pot riposta de la un alt nivel, contrazicându-te în multe privinte; dupä care tu revii de la un nou alt nivel, bulversând la rândul täu argumentele mele; si tot asa... Problematica e atât de gravä, încât ne e greu sä däm verdicte absolute.

nu frate, filmul lui puiu nu lasa loc de echivoc. e doar o copie fidela a ceea ce se intampla in sistemul sanitar din romania. iar eu nu resimt ca traiesc intr-un insectar filosofic.

"Copie fidelä" e la primul nivel, al imaginii (în sens larg, nu doar operatoricesc).
Dar, prin felul cum combinä aceste imagini fidele în sine, te propulseazä într-adevär într-o agora, sau forum (nu insectar) filosofic.

ma feresc sa fac comparatii cu MDL dintr-un motiv simplu: nu le gasesc deloc puncte comune. nu orice film in care apar oameni in halate si suferinzi pe patul de moarte trebuie comparat cu cel al lui puiu. daca se face vreo ecranizare dupa moartea lui ivan ilici a lui tolstoi (poate s-a facut, habar nu am), o sa faceti paralele intre eroul respectiv si lazarescu? si indiferent cat de mult mi-a placut MDL, pe care-l consider in continuare cel mai bun film romanesc dupa revolutie, nu gasesc necesar ca subiectele de genul asta sa fie tratate doar in maniera respectiva, realism dur.
aici, in scafandrul si fluturele e pur si simplu o retrospectiva asupra vietii vazuta de un redactor sef cu locked-in sydrome, al unei reviste glossy. nu stiu la cata gravitate&sobrietate te poti astepta de la un semenea film, ca doar nu era dostoievski pe moarte si nici tarkovski regizorul. schnabel ne fura ochii, pluseaza de multe ori, filmul zici ca e un playlist de clipuri frumoase in heavy-rotation, dar cateodata ii ies smecheriile si reuseste sa fie emotionant si sa aiba in acele momente o gratie surprinzatoare.
nici nu stiu daca il pot numi film, dar mie mi-a placut.

de acord cu tine in privinta comparatiei cu mdl. cele doua filme se afla in registre estetice diferite si subiectul in sine nu e suficient ca sa justifice apropierea.
dar nu sunt sigura ca emotia provocata de scafandru e una proprie filmului si viziunii cinematografice a lui schnabel. ceea ce impresioneaza este povestea in sine care cred ca ar fi provocat aceleasi sentimente daca ar fi fost realizata de altcineva. emotia est efectul proiectiei noastre asupra unui personaj cu care ne identificam vrand-nevrand si a carui destin ne terifiaza; cu atat mai mult cu cat se zice ca e inspirat din evenimente reale.
nici stilul de filmare nu mi se pare ca vine din cine stie ce vocatie artistica ci e un fel de exercitiu academic de absolvent de arte vizuale. care nu ar fi nici o problema daca nu s-ar simti o atitudine aroganta din partea regizorului. parca ar transmite ceva de genul "na! ca v-am dat gata"

Mä rog, la un nivel implicit, asta se simte pe tot parcursul filmului, si mai ales în gradul acelor supralicitäri stilistice despre care vorbeam; explicit, dar mai indirect, se regäseste în atitudinea mocofäneascä de la Cannes.
Orice comparatii cu "M.D.L." sunt relative, si se referä strict la punctul comun (si esential) al subiectului: medicina. Cum spuneam în analizä, la început, subiectele de naturä clinicä sunt foarte problematice si dificile estetic, fiind proiectate pe altä paradigmä - deci, transpunerea lor în artä necesitä un efort de creatie special, pentru a gäsi cele mai bune solutii. Cei doi autori aleg formule cu totul diferite: Cristi Puiu una mai sigurä, si reuseste 95%; Schnabel una mai riscantä, si reuseste 35%. Cam atât.

Vazut ieri -> nu e neaparat un film prost dar e un film steril

mala dear, do yrself a favour & ignore her! :lol:

We are here to serve. 8)
...Totusi, sunt dator sä-ti spun cä în analiza mea gäsesti si räspunsul la întrebarea pe care i-ai pus-o Malei mai sus - desi, evident, formulat mai putin explicit.

Mami, dacä mä iubesti, reformuleazä tot mesajul, cä n-am înteles nimic. :huh: Ce anume mä întrebi...?

A, va sä zicä NU MA IUBESTI?!? :shock:
Cum, Tati, nici tu...? NICI TU????? :( :o :((
Toate jurämintele noastre din garä de la Megidia, pupicii din grädina publicä din Fetesti, savarinele de la Orsova, poza cu statuia lui Madam Clissy, weekendu' äla nebunesc din Valul-lui-Traian - toate alea au fost... averse? Debit pluvial? Precipitatii în sud-estul tärii? :w00t:
Gata. Merg sä mä tzîp de pe balcon. :hmm: Fie-mi tzärâna usoarä si îngerii aproape.

...Da-nainte, îti zic:
Räspunsesem numai fiindcä am presupus, în naivitatea mea, cä pânä revine Mala si probabil räspunde, erai curioasä sä afli si opinia mea privind acea perspectivä asupra subiectului (cu "nu prost, dar steril"), desprinzibilä dintr-o analizä pe care o receptionasesi destul de afin (desi într-o cheie mai favorabilä decât cea definitorie). Dacä însä nu e asa, înseamnä cä mesajul meu devine surprins de tautologie si izbit de redundantä, si te rog sä-l ignori.

asa-ti trebuie, nea pitbulle, dk t bagi in troak - serve u right!
... auzi, sa intri cu asta la povesti, p mp... jeez! :shock:

si uite cum a reusit Dragomara, cu ultimele cuvinte, sa fie cat de cat on topic :)

Dragä Pui, pe mine nu m-a interesat sä scriu corect (doar stiu si eu de moneda aia otomanä numitä medgidie), ci în CONTEXT - vezi decorul primului si celui mai bun sketch cu Tanta si Costel (Coca Andronescu si Octavian Cotescu), de Ion Bäiesu, äla care-ncepea cu replica: "Bä, ce cäldurä, "bä, ce cäldurä... "bä, ce cäldurä...!" - din care am citat scenografic, cä asa scria în decor: "Megidia" si "Bufetul gäri".
Si totusi - nu! NU CRED în iubirea alternativ-conditionatä - si nici în cea conditionat-alternativä! Adicä tu mä iubesti numai când sunt asa si nu pe dincolo? Numai când nu plouä si afarä-i cald? ASTA se cheamä amoare la tine? Ei bine, aflä cä eu NON-STOP te iubesc si te ador, ca pe-un pui de curcä chior, chiar si când fugi dupe mine cu fäcäletul prin ogradä cä n-am dat gräunte la gäini, si când postezi despre poziile lui Vasile Cârlova în topicuri dedicate filmelor franceze, si când mä pui sä curät cartofii cä tu tocmai ti-ai dat cu lanolinä pe mâini, si când zici "Ce topic tembel - nici nu l-am citit cä n-am avut räbdare!", si când mä lasi lihnit de foame cä ti-au venit prietenele la septic, si când scrii "cine mi-a sters postarea din 31 februarie, h. 17:45 noaptea", si când dai pe cizmulite rosii la Romarta ultimii mei bani de bere, si când ne admonestezi la modul: "De ce nu respectati opiniile altora, luati omul asa cum e si gânditi toti la fel ca el!", si, si, si...! ASTA-I DRAGOSTEA CE-MI PLACE! :love: (Carol Quintul).

Acum chiar cä mä duc sä beau vertion englezesc. Chiar cä! :x

of

Spunea cineva ca e un film steril. Intr-adevar, asa mi s-a parut si mie. Distant si rece. Nu are acelasi impact emotional pe care il are, Le Temps qui Reste, spre exemplu. Acolo m-am atasat de personajul principal, aici l-am privit cumva de la distanta. Am vrut sincer sa fiu miscat de filmul asta, dar asta e..........poate sint eu o fire mai insensibila.........
Oricum, mi-a placut mult Max von Sydow, un alt rol de exceptie.

emotia tine d 'modul obiectiv in kre-l percepi p celalalt'?! :o
haida-de, ink o mostra d inteligenta mark dragomara... :lol:

Placuta surpriza acest monsieur(monsieur scriem,monsieur zicem),Mathieu Almaric.Nu l-am mai vazut ,din pacate...Uratel,dar expresiv ...
Ce reuseste sa ne transmita cu un singur ochi(cred ca facuse febra musculara,sau isi obturase corneea,de altfel se vedea cat e de iritat),un ochi intunecat si singur,o intreaga viata.Ne aminteste rotind un singur ochi,ca viata trebuie traita pana in ultima secunda....
Spre deosebire de " Mar adentro"(genial Javier Bardem),in care renuntarea si euthanasia( cu care personal nu sunt de acord) este pe undeva tolerata si incurajata ca o forma a libertatii(vax).
Imagini si femei minunate,secventa finala cu paralizia in masina langa fiu,de neuitat.
Max von Sidow e un tata dezolat atat de credibil...
Filmul merita 10 pentru mesaj(cu toata monotonia si lipsa de actiune,ceva dulcegarie din film pt care merita un 4 plus,unii au renuntat la film,pentru ca imaginile erau greu de urmarit,mai ales primele),iar domnul Bauby ar trebui sa fi murit fericit pentru ca ne-a lasat acea lectie(carte) in loc de articole in "Elle"a anilor '90, de care nu-si va mai aminti nimeni..

klein a scris:
Nu v-a placut filmul,dar v-a placut mesajul.Probabil nici cartea lui Bauby n-are mare valoare literara ci sentimentala(citea..."Contele de Monte Cristo" :P ).Almaric juca bine pe paralitic,daca e urat nu inseamna ca e netalentat,o sa ziceti ,mare lucru,sa misti un ochi si sa stai cu gura stramba?Totusi.
Nici scenariul n-a stralucit,regia pe ici pe colo,povestea plicticoasa daca n-ar fi fost mesajul care salveaza totul.
E totusi o idee buna ca au ales subiectul asta,nu?