Poezia

[Aeryn_Sun]

There is something about the color gray.
Something about his eyes and that day
In that sunday I had my both feet of clay,
For I didn't want to be trapped in a bay,
My thoughts on a green plate I lay...
Someone said where there's will there's a way,
But I can't help myself to say,
That light will always bring more light,
And if he deserves my story and so - oye,
what can be more joyful than to play
with a stone and with a tone. I'll be the prey!
for I don't want all nights to pray,
for something that is nothing. I'll pay!
And only my hand knows that I may.
Oh! such weight, I scent a smell of spray
of spring of flowers and all in a tray,
but nothing's more beautiful than they.
The dancers are in love and they dance ballet,
I see the way they look and sway...
I wish I had more time to enjoy and stay.
My love for him it had led him astray,
everything I give, he always puts away,
every time I do this my life I betray,
with every hour I live, things decay.
If only time his train would delay,
I'd have the courage of my feelings to display.
Because everyday I started to write an essay
about the whistle of the clouds and of the fairway.
And my heart on wednesday I will never obey,
and I am fine when there's rain, I am ok.
the mountains and rivers I love to survey.
Now untenable I speak my way, today,
For we shall still be divided anyway,
So I'll wait for you when time breaks the day.


by Aeryn Sun

[White1]

"Adica va veni un strain, un urias, il va inghiti pe Danut, si cu Danut in el ii va face pe ceilalti sa creada ca-i insusi Danut?...Ciudat!...Si Danut unde va fi?...Danut nu va mai fi nicaieri..."

Aievea nu şi nici cu-nchipuirea
Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam
În vremea unor basme petrecute
Când se făcea că un copil eram,
Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,
Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.

Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.

Tabloul se apropie şi creşte,
Îl am în faţă ca un ochi deschis.
Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
"Eşti rău, străine - te-am văzut şi-n vis"...
Şi buzele îi tremură a spaimă -
"Eşti rău, străine, pleacă" - mi-a mai zis.

"Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul."
"De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac."
Şi-năbuşit a trebuit să tac.

"Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,
Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
Cum cineva pe oameni îi loveşte -
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: - Şi tu, la fel vei creşte!
Eu când voi creşte nu voi fi aşa."

Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece -
"Ascultă, deşănţat judecător,
Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i
Acest vis sadic şi amăgitor;
Ai merita să fii legat în funii,
Să nu mai tulburi traiul tuturor."

Dar deodată-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larmă multă:
"Ascultă, tu, străinule de jos.
"Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"
Oh, surd strigau şi trist şi dureros -
"Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"

De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,
Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurată şi subţire,
Prin codri mari îl caut răvăşit
Şi-n vise îl mai caut, în neştire.

Dar pentru mine azi străini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,
Iar visele-ncărcate de coşmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al său...
Pe suflet tot arunc cernite zaruri -
"De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?"

[omudindulap]

iubirea dintre doi atleţi

El era campionul universului la mers pe jos.
Ea era o tânără speranţă la aruncarea sinelui către înalt;
s-au întâlnit la unul dintre antrenamentele ei
de traversare a străzii către necunoscut.
Ea s-a împiedicat şi a început să cadă;
au băut ceva, s-au privit în ochi,
ea continua să cadă.
Când a încetat să cadă, era deja în braţele lui.
Au început să se antreneze împreună.
El îşi sincroniza în fiecare zi paşii cu nebunia ei.
Ea se arunca puţin câte puţin
mai înalt, până i-a ajuns în suflet.
S-au antrenat o vreme împreună,
pe ea o dureau coapsele de la sărit
iar pe el – buzele de atâta vorbit.
Dar au continuat să se antreneze.
Cu râvnă, cu spor,
cu lacrimi, cu dor.
Într-o zi, ea a sărit atât de sus
încât nu a mai căzut înapoi.
El a continuat să meargă pe jos,
câştigând numeroase campionate de mers pe jos
spre niciunde. :)
(ivcelnaiv)

[Namaste]

apropo de iv (http://atelier.liternet.ro/articol/11958/Ioana-Baldea-Constantinescu-Iv-cel-naiv/despre-ce-fac-pinguinii-ar-trebui-intrebati-pinguinii.html) :)

[Igor12]

Poate nu e cel mai nimerit loc pentru acest clip, dar mi se pare uimitor cum recita acest inger de copil "Luceafarul"... :X Ea sigur n-ar fi fost surprinsa de aceasta poezie daca ar fi dat bacul.
Anastasia Trofor (http://youtu.be/I6MzdABnBVs)

[Aeryn_Sun]

“I've lived to bury my desires
and see my dreams corrode with rust
now all that's left are fruitless fires
that burn my empty heart to dust.

Struck by the clouds of cruel fate
My crown of Summer bloom is sere
Alone and sad, I watch and wait
And wonder if the end is near.

As conquered by the last cold air
When Winter whistles in the wind
Alone upon a branch that's bare
A trembling leaf is left behind.”
― Alexander Pushkin

[omudindulap]

http://img253.imageshack.us/img253/4517/tumblrm5jag49gbi1r09idx.jpghttp://img145.imageshack.us/img145/1695/tumblrm54de2dsfp1r09idx.jpg

[omudindulap]

Retroversiune - Marin Sorescu


Sustineam examenul
La limba moarta,
Si trebuia sa ma traduc
Din om in maimuta.

Am luat-o de departe,
Traducand mai intai un text
Dintr-o padure.

Retroversiunea devenea insa
Tot mai dificila,
Cu cat ma apropiam de mine.
Cu putin efort
Am gasit totusi echivalente multumitoare
Pentru unghii si parul de pe picioare.

Pe la genunchi
Am inceput sa ma balbai.
In dreptul inimii mi-a tremurat mana
Si-am facut o pata de soare.

Am incercat eu sa o dreg
Cu parul de pe piept.
Dar m-am poticnit definitiv
La suflet. :)

[Malombra]

îmi place tare mult asta

After a while you learn the subtle difference
between holding a hand and chaining a soul,
and you learn that love doesn’t mean leaning
and company doesn’t mean security.
And you begin to learn that kisses aren’t contracts
and presents aren’t promises,
and you begin to accept your defeats
with your head up and your eyes open
with the grace of a woman, not the grief of a child,
and you learn to build all your roads on today
because tomorrow’s ground is too uncertain for plans
and futures have a way of falling down in mid-flight.
After a while you learn
that even sunshine burns if you get too much.
So you plant your garden and decorate your own soul,
instead of waiting for someone to bring you flowers.
And you learn that you really can endure.
That you really are strong.
And you really do have worth.
And you learn. And learn.
With every good-bye you learn.

—Jorge Luis Borges

[omudindulap]

With every good-bye you learn..
Pe naiba! :))

:) Foarte faina!

Inc-o bucatica de melancolie soresciana


Şi cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând :

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor!

[jansic]

Dulapul - Arthur Rimbaud


E un dulap cu trupul cioplit dintr-un stejar
Ce-a prins a bătrâneţii blajină-nfăţişare.
Cum stă deschis, îşi toarnă în umbră – ca-n pahar
Un vin străvechi, - miresme ciudat de-ameţitoare.

În maldărul de boarfe se află tot ce vrei:
Îngălbenite rufe, cu iz de levănţică,
Dantele vechi, şi cârpe de prunci sau de femei,
Basmale cu balauri, purtate de-o bunică.

Găseşti medalione, şuviţe lungi de păr, -
Cărunt sau blond, - portrete, uscate flori de măr,
Al căror iz se-mbină cu mirosul de poame.

Dulap străvechi, în tine ascunzi atâtea drame!
Şi-ai vrea să-ţi spui povestea, urechea să ne-o saturi,
Când îţi deschizi, c-un trosnet, enormele canaturi.



Silentium amoris, Oscar Wilde

Cum văpaiata soarelui cunună
Grăbește palida, învinsa lună
Spre negrul ei abis, mai înainte
De orice cântec de privighetori,
În fața ta, frumoaso, n-am cuvinte;
Tac dulci cântări și mi se-aștern palori.

Și când pe șesul gol, în seara pală,
Pe-aripe aprigi vântul dă năvală
Și frânge trestii mari când le sărută,
Fiind chiar flautele lui de cânt,
Furtuna pasiunilor m-a frânt:
Iubind prea mult, iubirea mea stă mută.

În ochi-mi vezi ca-n slovă tipărită
De ce eu tac, iar lira-i nestrunită.
Ne-om despărți... Plecând, te vei abate
Spre alte buze dulci, spre alte zări:
Eu voi chema nedate sărutări
Și cântece rămase necântate.

[Namaste]

I was satisfied with haiku until I met you,
jar of octopus, cuckoo's cry, 5-7-5,
but now I want a Russian novel,
a 50-page description of you sleeping.

(Dean Young, Changing Genres)

[omudindulap]

http://img3.imageshack.us/img3/2156/newpicture1vs.png

[iiii]

sursa revista kamikaze, numarul de azi . 12 septembrie 2012 .

Mama
de Marean Vanghelie

Din gradina lui MIhai ,
De sub tufe de urzici
A iesit un ghem de scai
Ca sa cauta furnici.
Ce sa fie oare ghici?

Este pwla la arici!

[jansic]

iii, aveai thread-ul cu aberatii sa postezi asta. Pe bune. Si nu, sa nu-mi zici ca asta e tot poezie.

[iiii]

gizz
nu e aberatie, e din revista kamikaze, in scrisoarea lui marean vanghelie catre iubita lui uoana mizil. :D cine cumpara kamikaze cunoaste.

[jansic]

I-auzi...pana sa-mi zici tu habar n-aveam ca exista revista Kamikaze! Mersi mult!

Nu conteaza sursa, e o aberatie.

[iiii]

jansic, nu fi rea... stiu ca e o aberatie , dar m-a amuzat si nu am vrut sa o pun aiurea, e poezie!!! topicul se numeste poezia!

[jansic]

S-o numi el asa, dar asta nu e poezie. Nu e important doar sa rimeze, citeste si ce s-a postat mai sus si fa o comparatie.. Si nu sunt rea deloc.

[iiii]

cum zici tu jansic , nu vreau sa ma cert.

[vave]

Ochiul închis
de Ana Blandiana

Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii
de teamă
să nu zdrobesc între pleoape lumea,
să n-o aud sfărmându-se cu zgomot
ca o alună între dinţi.
Cât timp voi mai putea fura din somn?
Cât timp o voi mai ţine-n viaţă?
Privesc cu disperare
şi mi-e câineşte milă
de universul fără apărare
ce va pieri în ochiul meu închis.

[Malombra]

pentru kim ki duk

There is this white wall, above which the sky creates itself---
Infinite, green, utterly untouchable.
Angels swim in it, and the stars, in indifference also.
They are my medium.
The sun dissolves on this wall, bleeding its lights.

A gray wall now, clawed and bloody.
Is there no way out of the mind?
Steps at my back spiral into a well.
There are no trees or birds in this world,
There is only sourness.

This red wall winces continually :
A red fist, opening and closing,
Two gray, papery bags---
This is what I am made of , this and a terror
Of being wheeled off under crosses and a rain of pietas.

On a black wall, unidentifiable birds
Swivel thier heads and cry.
There is no talk of immortality among these!
Cold blanks approach us :
They move in a hurry.

*apprehensions, de sylvia plath.

[Malombra]

RĂMURICA


Pe la apropierea toamnei devenisem mort În sala cinematografului chiar sub ecran fusese pusă provizoriu lada menită să cuprindă somnul meu de veci


când am pornit în fine într-acolo târziu după amiază s-au scuturat pe mine flori de ploaie Pe după garduri mă pândeau vecinii În caracterul lor privit cu depărtare era şi vrajbă şi unire şi sămânţă neagră


singur mergeam de-a lungul uliţei peste asfaltul ud şi negru pe lângă şanţurile pline cu ierburi înecate Şi am zărit deodată vieţile care se întorceau


ce vânt frumos trecea prin părul lor pe lângă mine


la cinematograf mi-au spus că nu e gata „Mai trebuie o pernă mai trebuie adus capacul şi scoasă apa care a plouat în groapă”


atunci mai am timp de-o plimbare (mă gândeam) mai am timp si pentru o vizită la Rămurica să-i dăruiesc un nume (poate Draga-Lina) ca să nu mă uite


pornisem într-acolo De sus din pomi sau de pe la ferestrele înalte cei cu binocluri se uitau cum merg strigau în urma mea „N-o căuta degeaba că e la pădure s-a dus acolo cu băieţii ei cei răi şi bătăuşi”


alţii strigau de teama unor întâmplări aievea „Du-te şi foc să pui din crengi uscate şi din cauciucuri să te mai încălzeşti că e răcoare şi bate vântul de te zăpăceşte”


am mers domol până la marginea pădurii Pesemne am greşit ceva (gândeam cu mare încordare liniştită) pentru că se arată faţa lumii în structuri bolnave


şi tu Rămurico (am strigat spre pădure) să ai parte de tată că eu n-am avut şi de mamă că eu nu mai am şi de surori care au făcut un cor în ciment şi cântă şi de un frate născut la şapte luni şi pomenit cu jale abia acum când plouă pe cămăşuţa lui de iarba şi calcă peste el băieţii tăi cei răi şi bătăuşi


şi fiindcă mai aveam timp am tăcut şi m-am culcat acolo în roşeaţa crepusculului meu


(6 noiembrie 1989)

g.n. - gellu naum

[Aeryn_Sun]

D9
Mințind vântul, mă auzi.
Și zgomotul te potolește,
Viața scurta mai este,
Dar de ce taci? Spune-mi, ce vezi?
Este zăpada sau frunza aurie?
Este cumva muntele un obstacol
În a mă găsi? Am să mint din nou.
Mințind apa, mă vezi.
Și imaginea te îngrozește,
Viața lungă mai este,
Și spune-mi, ce te oprește?
Dorința de a mă găsi nu mai este.
De ce taci? Am să mint din nou.
Mințind focul, mă simți.
Și drumul te împotmolește
Să crezi că pot fi și că
Încătușat de acum vei fi.
Spune-mi ceva, grăiește!
Am să mint din nou...
Mințind pământul, mă crezi.
Și curând ai să-ncetezi
Să mai aduci distrugere
Asupra ta, asupra mea.
Spune-mi ceva! Ascultă-mi vocea!
Am să mint...înăuntru.

Aeryn Sun

[StrangeHouse]

Iubire
de L.Blaga

Iubesti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.

Iubesti - când suavă icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.

Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.

Iubesti - când simtiri se desteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-asteaptă
nu moartea, ci altă poveste.

Iubesti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îti este-n aceeasi măsură
si lavă pătrunsă de lună.

[bornfree]

`Remembering
You fallen into my arms
Crying for the death of your heart
You were stone white
So delicate
Lost in the cold
You were always so lost in the dark
Remembering
You how you used to be
Slow drowned
You were angels
So much more than everything
Hold for the last time then slip away quietly
Open my eyes
But I never see anything`

Robert Smith

[Malombra]

un anumit ludwig a vrut să-şi facă din asta moto

în zilele de altădată ale artei,
constructorii lucrau cu cea mai mare grijă
fiecare parte minusculă şi invizibilă,
căci zei sunt pretutindeni.

original de Longfellow

In the older days of art
Builders wrought with greatest care
Each minute and unseen part,
For the gods are everywhere.

[bremen1980]

un anumit ludwig a vrut să-şi facă din asta moto

în zilele de altădată ale artei,
constructorii lucrau cu cea mai mare grijă
fiecare parte minusculă şi invizibilă,
căci zei sunt pretutindeni.

original de Longfellow

In the older days of art
Builders wrought with greatest care
Each minute and unseen part,
For the gods are everywhere.
Un personaj din "Ziua Independentei"(carte pe care o citesc ) se minuneaza de constructia unei case : -Dumnezeu e in detalii .Sau e vorba de Diavol ?

[Malombra]

oricum o fi, sunt nişte ochi ce trebuie mituiţi acolo :)) . chestia asta mi-a amintit de o prezentare multimedia a catedralei notre dame, văzută acum nu ştiu cîţi ani, în care se bătea monedă pe faptul că nu ştiu ce cotloane nanoscopice au fost revelate în ultimii ani şi pînă şi alea nu erau făcute de mîntuială. zidirea aia nu numai la prima ocheadă e impresionantă, dar şi în cele mai mici detalii e gîndită şi executată, ca şi cum acelea ar fi amănunte de faţadă, de prim contact cu edificiul. au fost plănuite ca să mulţumească pe domnul, dar parcă au fost făcute mai degrabă într-un impuls julesvernian, că 'într-o zi vom ajunge suficient de dezvoltaţi, cît să ajungă şi aici ochiul, deci să nu ne facem de rahat, tovarăşi!'. să mai zică cineva că etica muncii şi starea credinţei nu sunt interdependente :)) . a lucra cu frică de dumnezeu probabil de aia a intrat în desuetudine, pentru că azi nu se mai crede că cel de sus îşi trimte în inspecţie imediată şi necruţătoare agenturili cereşti, să cotrobăie în toate ungherele pentru lucru de mîntuială. mie mi-a luat ceva timp să pricep că mi-au montat caloriferele total ampulea, dar deh, la mine nu se lucra la operă de artă, probabil d'aia şi-au permis :))

[jansic]

Nichita Stănescu
Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

True.

[jansic]

http://imageshack.us/a/img515/3555/56472013829776964833314.jpg (http://imageshack.us/photo/my-images/515/56472013829776964833314.jpg/)

[charles]

de fapt poezia apartine marthei medeiros, fireste fara dubioasele versuri din final.

[Namaste]

Sunt un orb (http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/horatiu-malaele-sunt-un-orb-2003-sunt-un-orb-melod)

[omudindulap]

Când ești obosit vrei acasă (http://ro.scribd.com/doc/105276780/Cand-Esti-Obosit-Vrei-Acasa-Raluca-Sandor)

[omudindulap]

Tudor Arghezi și Lucian Blaga recitându-și propriile poezii. (http://webcultura.ro/vocile-lui-tudor-arghezi-si-lucian-blaga/)

[jansic]

Emil Botta - La Frumuseţea Ei

Dincolo erai de clarul stelelor
si luna, sfioasa, te urma.
O, cu mult mai frumoasa era
cristalina, lacrima ta!

Fereastra stie cum ardeai,
ca un lan, ca un val te leganai,
dogoritu-mi brat cum te frîngea,
ca o azima, asa te frîngea.

Prin parul tau tremurator
trece tematoare Primavara.
Înca departe-i Vara. Toamna grea
ca un aur pe frunte-ti va sta.

Si iarna cîndva de vei fi,
ma voi înfasura în frigul tau;
ci fii Primavara mereu,
stralucitoare, fii limpede zi!

[Federico]

Academia suedeza si postmodernofobii habotnici poa' sa suga lupa. Cu doua maini. :-*

http://i.imgur.com/bepGk.jpg

[White1]

Postmodernismul scares the shit out of me.


I somewhat envy this naturally beautiful man
He never knew or encountered the hatred and shame that I bare
The doubt
The cloak of disgust
And the all-devouring dread
And if I told him about it...he might only shake his head
With kindly amused, melodious laughter, he then would perhaps merely smile
At my -oh, so stupid -silliness …
and the beast that is raging inside.

[Namaste]

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi :

„Dragule, aici a început deja.
Nu mai poate dura mult
până începe şi la voi.

Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte
ca dopurile de şampanie
de pe răposaţii pe care-i învelesc.

Cele acoperite de iarbă prea uscată
se aprind şi luminează ca trasoarele.
Al meu cel puţin aşa s-a aprins.

Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare
aşa cum ne-am făcut felul.
Unul cu un cuţit în inimă,

altul cu glonţul în creier,
altul cu venele deschise.
Însă se lucrează din greu la imagine.

Eu am primit acelaşi maiou flendurit
în care m-am spânzurat
şi te aştept tot cu ştreangul la gât,

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,
iar Dumnezeu pictează fluturi
pe fiecare petală din ştreangul de flori,

atent de parcă mi-ar fi
cel mai bun prieten
bărbierindu-mă pentru nuntă”.

R. Vancu

[Federico]

lupa
Last edited by vave : Today at 09:06.

http://i.imgur.com/OxanO.jpg
You didn't, vave. Please tell me you didn't really just do that and I'm hallucinating or smth.

Las-o-n plua lu' Michael Fassbender de treaba... :))

[omudindulap]

Marin Sorescu - Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.

Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Geo Dumitrescu- Romantism

Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul !
prietene, versul e otravă şi pâinea e scumpă şi rea ;
altădată şedeam de vorbă şi scuipam
şi nu ne părea rău că timpul trecea.

Astăzi, în birou e prea frig şi oamenii sunt uscaţi şi galbeni –
fiecare e plin de milă şi toţi au un gând meschin.
Nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor
şi ca să te mai îmbeţi trebuie să bei spirt, nu vin.

Altădată eram mai proşti şi ne vedeam de treburi ;
aveam bani, timp, nostalgia foamei – şi era bine,
ştiam doar că în Japonia se vând becuri ieftine
şi că zilele ne sunt teribil de puţine.

Suntem oameni inteligenţi – ţi-e mai mare dragul ! ...
Vom avea şi noi să povestim de un război
frumos, mare, epopeic, nemaivăzut,
la care, ehe ! am luat parte şi noi !...

Prietene, îţi spun, versul e otravă şi pâinea e scumpă,
O să te întreb totuşi peste cinci ani, fără pic de pedanterie
(când vom fi iar proşti şi vom avea vreme) :
... « Înainte sau după marea bătălie ?»

Mâine o să vie primăvara cu flori multe şi inutile –
dar fetele sunt dactilografe şi luna e pătată de venin,
nopţile sunt sticloase ca ochii morţilor
şi ca să te mai îmbeţi trebuie să bei spirt, nu vin ...

[vave]

You didn't, vave. Please tell me you didn't really just do that and I'm hallucinating or smth.

Ba da.:-*

[bornfree]

Falling leaves
hide the path
so quietly

haiku

[reivan]

Falling leaves
hide the path
so quietly

haiku


exceptional !
premiul Nobel pt pace si literatura...si tinand cont de cat de perfect ai masurat versurile cred ca ai folosit si un algoritm nou! o sa inventam si nobelul pt matematica si ti-l dam.

pi.es : de ce toti poetii amatori scriu ceva legat de moarte ? e cool?

[Twinsen]

Vezi ca nu e vorba de moarte. :))

[reivan]

Vezi ca nu e vorba de moarte. :))


nu ma refeream la el / ea..


@frate , poti mai bine decat o strofa cu 8-9 cuvinte.

[Malombra]

zi-le şi altor "tîmpiţi" seculari cum stă treaba. frate ... (http://ro.wikipedia.org/wiki/Haiku)

[Twinsen]

Dedicatie speciala lui reivan:

Toamna noroasa
pe stadionul rece
e o umbra rea.

[bornfree]

Vezi ca nu e vorba de moarte. :))


nu ma refeream la el / ea..


@frate , poti mai bine decat o strofa cu 8-9 cuvinte.

my friend - hai sa te lamuresc
-haiku e o forma mai speciala de poezie - asa e ea facuta sa aiba maxim trei versuri.
-nu sunt eu autorul deci nu imi poti da premiu nobel
-din contra mie nu mi exprima aia de loc oricat as citi-o, imi spune alte lucruri

[reivan]

stiu si eu ce-i haiku , si nu-mi place...e un fel de cenzura...scade calitatea grav.
Si da , ieri pe stadion a fost frig , dar aveam bajetii cu mine si saream si cantam de nebun la 0 grade , da' macar nu scriam poezii fara subiect de 5 cuvinte si nu dadeam replici geniale ...deh daca-mi exprim parerea tre' sa fiu pus la zid si executat.
" comunismu a murit dar spiritu' a ramas in tara
ne-ndreptam cu pasi rapizi spre-o parodie nationala "

[reivan]

si daca erati asa pasionati de haiku va dadeati seama ca nu are logica in alta limba decat japoneza.
Dar noi suntem intelectuali si preluam orice cacat , scriem 5-7-5 fara logica intre cuvintele din acelasi vers si cu asta dam peste nas unora mai neintelectuali ca sa ma exprim asa.....

[White1]

Ar fi fost cu pasi repezi daca nu ar fi fost cu pasi mari 8-|

[Twinsen]

Calitatea nu poate sa scada grav, eventual "mult". 8-|

[White1]

Nu e voba de calitate, ci de fidelitate. Mai ales daca vorbim despre un hip-rapper declarat 8-| (nice little sign, isn't it ?)
Dar sa nu ne mai complacem in discutii despre nimic:D

[Federico]

You didn't, vave. Please tell me you didn't really just do that and I'm hallucinating or smth.

Ba da.:-*

Deh, soarele african e de vina, wavy, nu?
Trecem cu vederea de data asta.

[reivan]

daca voi credeti ca 5-7-5`u chiar e un mod de arta profund care chiar exprima ceva sunteti pe alta lume.
in fact ,, se spune ca are logicA doar in japoneza , si se scria pe peitre de mormant.
dar noi preluam orice cacat de dragul artei.
pi.es.
mai bine un suporter raper decat un fals ipocrit.
inca pute a comunism

[White1]

mai bine un suporter raper decat un fals ipocrit.

Un fals ipocrit e o persoana care nu e ipocrita, nu?:D

[Twinsen]

Auzi mai reivane, tu cand esti cu "bajetii" pe stadion ce ati zice sa vina la voi un tip la costum cu ochelari si sa va explice ca sunteti prosti, nu stiti sa va distrati, ca adevarata placere e la opera, nu la meci?

Cam asa arati tu cand vii de pe stadion sa dai lectii aici pe un thread de poezie.

[Malombra]

reivane, dacă matale condescinzi să arunci un ochi în aste tărîmuri tulburi, cît timp eu îmi iau o pauză digitală, adică las pixul jos într-o fereastră dintre cursuri, apăi aş avea ceva să-ţi dedic. e dintr-o revistă mai de burjui, deci spiritul tău rebel de spărgător de feisbuci ar putea să fie deranjat de atîta conformism macabru, dar eu ştiu că deţii resursele necesate pentru a-ţi reveni în grabă.

1.
vintilă mihăilescu zice:

Grammar nazi şi liberalizarea limbii

– ...de grammar nazi! îmi aruncă printre dinţi tipul, la ieşirea din sală.

Mă văzui, muică, şi nazist! Da, ştiu, nu e chiar nazist de-ăla, dar nici bine nu sună.

Venise la o contestaţie şi i-am arătat răspunsurile la întrebări.

– Da, şi? s-a mirat el.
– Nu se înţelege nimic. Trebuia să vorbeşti despre X.
– Păi, asta am vrut să spun şi eu! a început el să se enerveze.
– Oi fi vrut tu, dar nu ţi-a ieşit, am încercat eu să mă calmez.
– Şi ce, n-aţi înţeles? nu s-a mai putut el abţine.

– Ceva-ceva am înţeles eu. Dar acesta este un examen la care contează ceea ce spui, nu ceea ce ai vrea să spui. Uite ce e, dacă mergi la un doctor şi te operează de pancreas în loc de prostată, că e cam tot p-acolo şi începe tot cu „p“, s-ar putea să ai o problemă. Aşa e şi aici. Dacă eu te întreb de politici publice şi tu îmi povesteşti ce crezi tu că e politica, ai o problemă.

Nu, nu fusese vorba despre gramatică, am renunţat de mult să scad nota pentru aşa ceva. Pur şi simplu ceream să nu confunde geometria cu geologia şi pe ambele cu Geo Bogza. Şi aceasta nu la un chat pe forum, ci la un examen de anul III. So what!?

Nu era primul şi nici singurul. După ce a ieşit, am stat deci o vreme şi m-am gîndit. Şi am continuat să mă gîndesc şi acasă la această ostilitate crescîndă faţă de limbă. „E un fel de intimitate gramaticală... E intimitatea mea gramaticală, ce te bagi în ea?“ – realizează, ascultîndu-mi peroraţiile, soţia mea. E un fel de liberalizare a limbii, de privatizare chiar – merg eu mai departe.
Limba este, prin esenţa sa, principalul bun comun după aer, este prin definiţie spaţiul public al fiinţei umane. Scrisul a fost însă totdeauna – acolo unde a existat – o distincţie şi o ierarhie de putere. Între colectiv şi individual a fost deci totdeauna o tensiune, o luptă. Lupta pentru discurs – cu sau fără Foucault.

Această luptă începe de undeva de jos. Aşa cum fiecare proprietar de casă îşi mai extinde puţin domeniul privat ciupind din cel public, punîndu-şi, de pildă, maşina lui, pe trotuarul lui din faţa casei sale sau vopsindu-şi partea lui de bloc cum vrea el, tot astfel fiecare vorbitor de limbă se simte îndreptăţit să intervină în vorbirea lui. Spaţiul public românesc se îmbogăţeşte astfel în fiecare săptămînă cu noi şi noi „succesuri“ ale limbii. Pentru tot mai mulţi, prescripţiile lingvistice contează tot mai puţin: cine mai e şi DEX-ul ăsta, ca să-mi spună mie cum să vorbesc la mine acasă? Pe de altă parte, creşte corespunzător şi numărul vînătorilor de erori, care scot DEX-ul şi îşi înfierează din vîrful verbului inamicul public. Dacă ar face-o doar de dragul limbii, ar fi perfect îndreptăţiţi, dar de multe ori e şi o doză greu digerabilă de paradă: să vorbeşti corect româneşte devine astfel mai mult o probă publică de sînge albastru decît una privată de bun-simţ.

La alt nivel, piaţa îşi impune şi ea punctul de vedere asupra statului. Limba naţională e o chestie de primăvara naţiunilor, acum trăim în societăţi post-naţionale şi într-o economie mondializată de piaţă. Deci corporaţiile, băncile şi celelalte organisme transnaţionale îşi elaborează propriile limbaje oligarhic trans-naţionale. În timpul comunismului li se spunea „limbaj de lemn“, acum e vorba despre expert language. Dacă vrei să ai acces la ele, completezi matale un template codificat în termeni ezoterici, din care nu înţelegi nimic, dar te străduieşti să înveţi, căci altfel rămîi pe dinafară. Şi dacă tot nu te duce capul, au apărut şi servicii specializate de transpunere din româna veche în corporate Romanian. Casta vorbitorilor de lingua franca manageriensis va decide apoi asupra sorţii tale de neo-barbar ce se bîlbîie într-un idiom de neînţeles.

Noroc că există însă Internetul şi noile tehno-limbaje aducătoare de power to the people. Aici vorbim cum vrem noi, în afara – şi în ciuda – tiraniei cumulate a statului şi a pieţei. De la mail-uri şi sms-uri la chat şi webboard, interlocutorii şi-au creat coduri şi reguli distincte, adaptate mediilor respective de comunicare. Dacă vrei să intri în joc, trebuie să ştii regulile jocului, aşa că le înveţi. A intra într-un chatroom cu DEX-ul sub braţ este nu doar inutil, ci de-a dreptul deplasat. Problema nu este însă aici, ci în transferul ilegal al acestor „reguli ale jocului“ dintr-un mediu de comunicare în altul. Simplificarea şi schematizarea tehno-limbajului nu afectează cu nimic o bîrfă mică, dar face imposibilă o idee mare. Dar această obsesie a „ideilor mari“ nu este decît o altă tiranie (elitistă) a autorităţilor. De aici şi pînă la legitimarea acestui limbaj simplificat (perfect funcţional altminteri) ca fiind adevăratul limbaj şi forma normativă de gîndire nu mai este decît un pas. Elitismului habotnic, ironizat ca grammar nazi, îi corespunde astfel o tiranie a democraţiei Y2.

Ceea ce au în comun toate aceste cripto-limbaje este faptul că sînt – sau se consideră – auto-suficiente; ele ascund în aceeaşi măsură în care dezvăluie, asigurînd comunicarea pentru iniţiaţi şi excluzîndu-i pe ceilalţi. Fiecare este (şi) un fel de limbaj secret, ce creează o intimitate individuală sau colectivă refuzată outsider-ilor: eşti înăuntru, cu noi, sau rămîi în afară. De la individul agramat la uriaşele colectivităţi meta-gramaticale, ideologia comună este un soi de libertarianism lingvistic, adică un cult al controlului minim al autorităţilor lingvistice: statul minimal al limbii, libertatea de iniţiativă a individului...

„Doar că atunci ele nu mai pot fi traduse...“ – îmi şopteşte filoloaga mea de soţie. S-ar părea că are dreptate.

2.

sever voinescu zice :

Îl ascult pe Matei Călinescu vorbind despre intraductibilitatea lui Eminescu. Ironizează puţin tema, ironizînd direct acel naţionalism tîmp care proclamă cu ţîfnă fatalistă imposibilitatea lor, acolo, de a înţelege ce valoare divină avem noi, aici. Totuşi, teza intraductibilităţii poeziei este un truism care ţine, deja, de vulgata literaturii. Ştie oricine: traducerile poeziilor deteriorează ţesutul lor intim, perceptibil doar celor care au acces direct la intimitatea, temperatura, gustul şi mirosul limbii în care a scris poetul. Dar, nu mă pot opri să constat că există cel puţin o consecinţă fertilă a barierei idiomatice pe care pare că o ridică, parcă în apărare, orice gînd poetic: trebuie să-i credem pe cuvînd pe nativii fiecărei limbi cînd ne spun că un poet „de-al lor” e cu adevărat mare. Nu vorbesc, de pildă, nici rusă, nici germană, nici chineză. Citesc poeţii mari ai acestor limbi, în traducere. Îmi plac, dar mi-e greu să simt acel sunet interior unic pe care îl poartă în sine o operă poetică copleşitoareori un vers, un singur vers, genial. Nu se poate auzi marca marelui poet în traducere. Versul marelui poet este intrinsec limbii în care scrie, într-o asemenea măsură, încît echilibrul său alchimic impresionează pe loc pe cunoscătorii limbii sale, dar nu poate fi niciodată redat pe de-a-ntregul în altă limbă. Sincer, nu pricep care este picătura de divin la Puşkin sau la Schiller sau la Li Bai. Totuşi, ei sînt dintre cei mai mari. În limbile lor, ei sînt ce este Eminescu pentru noi. Bănuiesc că Eminescu, tradus în rusă, germană sau chineză, nu spune acelor cititori mai mult decît îmi spun mie aceşti poeţi – adică nu prea mult. De aceea, nu avem altă soluţie decît să avem încredere unii în ceilalţi. Noi – să avem încredere în ce spun ruşii despre Puşkin, nemţii despre Schiller sau chinezii despre Li Bai. Şi ei – să aibă încredere în ce spunem noi despre Eminescu. Această ipoteză a încrederii reciproce, menită să învingă Babelul însuşi, îmi place enorm. Ea este cea mai mare victorie a poeziei.

[Malombra]

also, poate ne spui ce înseamnă comunism pe stadion. nici nu ştii de unde sare iepurele conceptual.
twinsen, eu mă îndoiesc că r. a priceput încotro baţi :))

[reivan]

Daca ar venii un nene cu palarie si-mi spune ca adevarata distractie e opera ...
Daca acelui om ii place asta ok , da e modul in care se distreaza el. Asa cum e pentru multi poezia daca vrei. Dar cand ajungi sa scrii lucruri penibile si fara sens e cam asemanator sa te dai cu capul de pepeni in piata. So , cand amuzamentul tau e o prostie , esti liber s-o faci , dar si altii-s liberi sa-ti spuna ca nu esti prea normal.
Malombra mi-a transmis prin citatele alea cam acelasi lucru. Fiecare e liber sa faca ce vrea el , dar la fel de liberi sunt si altii sa-si dea cu parerea atat timp cat vor. Eu sunt mai dintr-o bucata , faci / scrii / canti ceva pur penibil si cu asta sa mai dai si peste nas altora eu iti zic ca esti penibil.
Fals , ipocrit inseamna chiar fals si atat de ipocrit incat sa nu o recunoasca..nici macar in sinea lui.

[reivan]

a da , malombra sunt la fel de paralel cu facebook cum sunt cu fizica cuantica.n-am si nici nu vreau....asa cum un nene destept spunea "facebook e un gay parade imens in care toti cersesc , mai mult sau mai putin strident atentie."
la fel cum se face si pe forumuri cateodata.

[omudindulap]

Gândeşti rar
Şi-ţi cad frunzele
Printre gânduri.

Gândesti atât de rar,
Că răsar păduri
Şi lumea toată
Şi tu eşti la amândouă marginile lumii,
Rar de tot.

[vave]

Mai potoliţi-vă! E singura dată când spun.

[Federico]

Mai are cineva chef de haikuri sau a trecut sezonul?
Anyhow...

Old people burning
Old people burning
Put your hands up

Mirific, nu?
Eu am scapat si-o lacrima. :">

(cam atat pentru azi; tre' sa ies, ca de cand trage tigara asta de mine... )

[omudindulap]

I have emotions
that are like newspapers that
read themselves.

I go for days at a time
trapped in the want ads.

I feel as if I am an ad
for the sale of a haunted house:
18 rooms
$37,000
I’m yours
ghosts and all.


Richard Brautigan, “Real Estate”

[ghost90]

Alexandr Puskin - Libertatea

Regina slaba a Cytherii,
Sa-mi piei din ochi! Si iesi în fata,
Tu, ce pe tari cumplit îi sperii,
A libertatii cântareata!
Cununa frânge-mi mai curând
Si lira, gingasele-i tonuri,
Sa fulgere viciul de pe tronuri
Si libertatea sa o cânt.

Arata-mi calea-acelui Gal
Cu-avânturile-i îndârjite
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slavite.
Tirani ai lumii, tremurati,
Copii ai soartei schimbatoare!
Iar voi, caliti-va mai tare,
Sculati voi robi îngenuncheati!

Oriunde ochii mi-i arunc
Vad pretutindeni bice, fiare,
Vad al robiei plânset lung
Si rusinoase legi murdare,
Prejudecata- nour des-
Vad nedreptatea stapânirii
Si zeul crud al asupririi
Si goana dup-un sterp succes.

S-ar lumina desigur regii,
Popoare n-ar mai suferi
Acolo unde forta legii
Cu libertatea s-ar uni.
Unde-al lor scut e-al tuturor
Si cetatenii tin în mâna
O spada limpede, stapâna
În drumu-i nepartinitor.

De sus nelegiuirea grea
Ea o doboara, o reteaza.
Si mâna n-o poti cumpara
Nici prin avere, nici prin groaza.
Natura? Nu. Legea v-a dat,
Cârmuitori, cununi de rege.
Peste popoare v-ati urcat
Dar mai presus i-eterna lege.

Când doarme ea, e vai si-amar!
Când, fie gloata, fie regii
Dispun cum vor de soarta legii,
Te iau drept martor secular
Pe tine, mucenic vestit,
Tu care-n iuresul furtunii
Augustu-ti cap l-ai pravalit
Platind si ce-au gresit strabunii.

Spre moarte Ludovic urca.
Tacut, norodu-n jur se strânge.
Si capu-i dezgolit cadea
Pe esafodul plin de sânge.
Tacu si legea si popor.
Securea mortii va sa cada.
Si purpura de-asupritor
Cazu pe Galia-ncatusata.

O, tu, nelegiuit despot!
Cum mai urasc a ta domnie!
Pieirea ta cu prunci cu tot
Eu o privesc cu bucurie.
Pecetea blestemului greu
O vad pe fruntea ta popoare,
Tu, monstru-al astei lumi sub soare,
Mustrare pentru Dumnezeu!

Când sta pe Neva ceata grea
Si-un somn tihnit îngreuiaza
Un cap ce fara griji viseaza,
Si-n miezul noptii arde-o stea,
Un bard supus îngândurarii
Vede statuia de tiran.
Palatul prada dat uitarii,
În neguri, ca-ntr-un somn avan.

Si al lui Clio glas îl simte
De dupa-ngrozitorul zid
Si parca ochi-n ochi aievea prinde
Al lui Caligula sfârsit.
Cum îmbatati de vin si rele
Merg tainuitii ucigasi
La fete, dârzi, în inimi lasi,
Pe piept, cu panglici si cu stele.

Necredincioasa straja tace
Se lasa podul miscator
Si poarta-n noapte se desface
Prin mercenarii tradatori.
Rusinea veacul l-a patat.
Dau buzna ienicerii- fiare.
Cad lovituri fara onoare.
Pieri tiran-ncoronat.

Aminte luati, voi, împaratii!
Nici temniti, nici altarul sfânt,
Nici cazne, nici decoratii
N-o sa va apere nicicând.
Voi, crestetul, plecati-l, deci
Sub scutul legii-ocrotitoare,
Pacea-ntre libere popoare
Va strajui si tronu-n veci!

[omudindulap]

scuză-mă, iubito, voi întârzia puțin/ mai beau o bere cu băieții și dup-aia vin// :-* (un betiv)

[jansic]

Gândeşti rar
Şi-ţi cad frunzele
Printre gânduri.

Gândesti atât de rar,
Că răsar păduri
Şi lumea toată
Şi tu eşti la amândouă marginile lumii,
Rar de tot.

Sorescu :x :x

[reivan]

am dat peste chestia asta..

"drumul spre şcoală-
în ghiozdanele mari
saltă castane"

si :


" fireşte / testicule de balen /
îţi pregătesc
cel mai lung şi odihnitor somn
într-o sticlă de ulei "

si mi-am amintit de Eminescu..
"E usor a scrie versuri cand nimic nu ai a spune"

[White1]

Daca sunteti curiosi ce puteti gasi prin capul unora:
.................................................. .................................................. ..............
Şi ce-au văzut! O grotă cât un imperiu sur,
Plăci de grafit, şi-n tristă-mpletire reciprocă,
Contururi tandre, umbre de foi şi de velur,
Desene pure, toate strivite-acolo-n rocă,
Întruchipând figura de-adolescent tăcut
Cu întrebare-n frunte şi-n inimă cu milă,
Mlădiţă de departe ce, arbor, n-a crescut,
Ci prăbuşită-n straturi s-a împietrit, fosilă.
Se ridicau deasupra coloşi de sulf în bolţi
Ivind tăioase cercuri şi limbi de iatagane,
Pereţii înăuntru se ariceau cu colţi,
Nemişcătoare curbe şi unghiuri lungi şi stranii.
Şi nişte ţevi sucite, ca nişte vene, poate,
Se-ncolăceau pe colţii aceştia să se suie,
Lăsând în străvezimea lor verde să înoate,
În loc de sânge,-o apă subţire şi gălbuie.
Din când în când afară mai iese clănţănind
Şi-apoi între jivine-n adânc din nou revine,
De răutate slabă, cu colţi ce se desprind,
Căţeaua laşă-a dragostei de sine.
Iar golful ca-ntr-o scoică definitiv suna,
Pe când pe pardoseala pe care pare-a geme
Strivit adolescentul, îşi mişcă unda rea
Fosforice reptile împreunate-n gheme.
Poate-au fost geamuri, poate timpane spre afară
Şi pătrundeau prin ele oraşe ori poieni.
Dar plumbul din vitraiuri lăţit, le astupară;
Timpanele strâmbate sunt grele de licheni.
Şi evident nu grindini, nici trăsnet a ucis
Această lume; frântă, ea singură căzuse,
De prea puţină vlagă, prea mult văzduh închis,
De-un dor de parvenire zvâcnită, ca de tuse.
Pe clădăria spartă un craniu se preface
Cu dinadinsul proaspăt, cu dinadinsul bun,
Ca-n putredele târguri când târfele sărace
În zi de sărbătoare au miros de săpun.
.................................................. .................................................. .................................................

[Malombra]

dedicaţiile literare chiar s-au închis? nu prea a fost longevivă taraba.

nu e poezie, dar îmi place ce spune o. paz despre f. pessoa:

Angloman, miop, curtenitor, timid,
îmbrăcat în culori sumbre, reţinut şi familiar,
cosmopolit predicînd naţionalismul,
investigator solemn al lucrurilor neînsemnate,
umorist care nu surîde niciodată şi ne îngheaţă sîngele,
inventator de alţi poeţi şi distrugător de sine însuşi,
autor de paradoxuri clare ca apa şi, tot ca apa, vertiginos (...)
misterios ca luna în amiaza mare,
fantomă taciturnă a sudului portughez,
cine este Fernando Pessoa?

un fel de monteiro lipsit de perversitate.

[Namaste]

Buddy Wakefield - We Were Emergencies (http://youtu.be/6ZOPmUIG6ME)

We can stick anything into the fog
and make it look like a ghost
but tonight
let's not become tragedies.
We are not funeral homes
with propane tanks in our windows,
lookin’ like cemeteries.
Cemeteries are just the Earth’s way of not letting go.
Let go.

Tonight, poets,
let’s turn our wrists so far backwards
the razor blades in our pencil tips
can’t get a good angle on all that beauty inside.
Step into this
with your airplane parts.
Move forward
and repeat after me with your heart:
“I no longer need you to fuck me as hard as I hated myself.”

Make love to me
like you know I am better
than the worst thing I ever did.
Go slow.
I’m new to this.
But I have seen nearly every city from a rooftop
without jumping.

I have realized
that the moon
did not have to be full for us to love it,
that we are not tragedies
stranded here beneath it,
that if our hearts
really broke
every time we fell from love
I’d be able to offer you confetti by now.

But hearts don’t break, y’all,
they bruise and get better.
We were never tragedies.
We were emergencies.
You call 911.
Tell them I’m having a fantastic time.

[White1]

They are neither man nor woman -
They are neither brute nor human -
They are Ghouls: -
And their king it is who tolls (http://www.youtube.com/watch?v=lPy-8MiyXlw&feature=related)

[omudindulap]

[B as in Bullshit]

B kind
B a good listener
B able to engage in physical combat
B a lover of classical music
B a tolerator of children
B an agnostic
B generous on the freeways of the world
B a good sleeper
B not fearful of death
B unable to beg
B able to love
B able to feel superior
B able to understand that too much education is a fart in the dark
B able to dislike poets and poetry
B able to understand that the rich can be poor in spirit
B able to understand the the poor live better than the rich
B able to understand that shit is necessary
B aware that in every life a little bit of shit must fall
B aware that a hell of a lot more shit falls on some more than on others
B aware that many dumb bastards crawl the earth
B aware that the human heart cannot be broken
B able to stay away from the movies
B able to sit alone in a room and feel good
B able to watch your cat cross the floor like a miracle
B able to recognize bullshit even when you hear it from
B ukowski.

[icb1]

Cam bâlbâit fuse poetul
Cu B-uri mari și-a scris duetul
Dar B-B-Bine că s-a terminat
Poemul cel alamBicat! =))

http://i1169.photobucket.com/albums/r520/dr_ent/Laubergerouge1951.jpg

[icb1]

Lupi în piei de Oi

Din veac, din Nistru pân' la Tisa,
Tot românul plânsu-mi-sa...
La Moscoviți se duse vestea
Că lupu-și schimbă azi povestea:

Din lacom, rău și-nfumurat,
În oaie s-ar fi transformat...
Dar de la Nistru pân' la Iași:
,,Da-vai, da-vai" tot ce-adunași!

Iar de la Nistru pân' la Don:
,,Da-vai ceas, da-vai palton"!
Pierdurăm ieri, pierdem și mâni,
Tezaure-n Kremlin, cel învechit de ani!
http://1.bp.blogspot.com/-ILlXFXTvkxo/TbCWYpDwJTI/AAAAAAAAAaY/MK8vKEgOwos/s1600/20821241.CathedraldomesKremlin.jpg

[icb1]

Secretul Dragostei

Nu căuta să le spui despre Iubirea Ta
O Dragoste ce nu poate a fi nicicum descrisă,
Pentru că asemeni vântului,
Iubirea se mișcă tăcută, invizibilă.
I-am spus, sigur că i-am spus, Dragostea mea,
Iubitei mele din toată inima,
Tremurând, rece de frica aspră.
Dar Ea plecă!
Apoi când Ea dispare,
Un trecător imediat veni ,
În tăcere, tot invizibil
Și mi-o luă c-un suspin!...

Tradutore--tradittore


,,Love’s Secret "

de William Blake

Never seek to tell thy love,
Love that never told can be;
For the gentle wind doth move
Silently, invisibly.
I told my love, I told my love,
I told her all my heart,
Trembling, cold, in ghastly fears.
Ah! she did depart!
Soon after she was gone from me,
A traveller came by,
Silently, invisibly:
He took her with a sigh

[icb1]

Re: Falling leaves
hide the path
so quietly

haiku

:(
La, tout n'est qu'ordre et beauté,
Luxe, calme et volupté.
— Charles Baudelaire

Povestea lui Saturn din ,,Hyperion"-- Din Istoria Soarelui
În umbre adânci pe-o vale verde
Ce dimineața nu o vede,
Departe-i Luna ce străluce
Și-acel Luceafăr--Steaua cea cu cruce
Stă Saturn c-un păr albit de Vremi
Tăcut ca stânca din poemi,
Încremenit într-o tăcere
Ce-i sapă adânc a sa Putere...
Păduri peste păduri se-nalță asupra Lui
Asemeni unor nori peste alți nori în zori
Nici aerul nu mișcă în liniștea cu flori
Nici viață nu-i oriunde sub bolta Cerului
Și nici sămânța-n iarbă nu se mișcă
Iar unde frunza cade, stă nu mișcă
Izvorul curge fără sunet
Un suflet parcă fără cuget
Iară Naiada de pe lac își puse
Un deget rece pe-a ei buze.

[omudindulap]

Wislawa Szymborska- Posibilităţi

Prefer cinematograful.
Prefer pisicile.
Prefer stejarii de pe Warta.
Pe Dickens îl prefer lui Dostoievski.
Prefer să iubesc oamenii
în locul omenirii.
Prefer să am alături ac şi aţă.
Prefer culoarea verde.
Prefer să nu afirm
că toate au o motivaţie.
Prefer excepţiile.
Prefer să plec mai devreme.
Prefer să discut cu medicii despre altceva.
Prefer ilustraţiile vechi.
Prefer absurditatea scrierii versurilor
absurdităţii de a nu le scrie.
Prefer, cînd vine vorba de iubire, aniversările
sărbătorite-n fiecare zi.
Prefer moraliştii
care nu-mi promit nimic.
Prefer bunătatea vicleană naivităţii.
Prefer pămîntul în civil.
Prefer ţările cucerite celor cuceritoare.
Prefer să am reţineri.
Prefer iadul haosului iadului ordinii.
Prefer poveştile fraţilor Grimm titlurilor de ziar.
Prefer frunzele fără flori florilor fără frunze.
Prefer cîinii cu cozi netăiate.
Prefer ochii luminoşi pentru că ai mei sînt întunecaţi.
Prefer sertarele. :))
Prefer multe lucruri nemenţionate aici
multor lucruri nici ele menţionate.
Prefer zerourile risipite întîmplător
celor aşezate în coada altor cifre.
Prefer scurta existenţă a insectelor eternităţii stelelor.
Prefer să bat în lemn.
Prefer să nu întreb cît timp şi cînd.
Prefer să ţin cont chiar şi de faptul
că existenţa îşi are raţiunea sa.

Mmmmdea..:)

[anaemona]

Mi-am amintit ca acum mai multi ani m-am jucat si eu cu cuvintele, nu chiar ca nenea de mai sus, mai simplu.

vis pribeag de emigrant
vis alert de impotent
vis stupid de apatrid
vis smerit de raspopit
vis cuminte de parinte
vis in zbor de-aviator
vis in zi deunazi
vis de dor asurzitor
vis maret de indraznet
vis narod de miriapod
vis nebun de vagaun
vis curat de-adulmecat
vis breton de filfizon
vis peren de pahiderm
vis tezist de anticrist
vis marunt de muribund

[omudindulap]

Tanti :P

Astea simple, dar cu talc, is cele mai faine. Simpatica si-a ta, numa' fa ceva cu miriapodul ala, ca parca i-ar taia ritmul :-?

[Namaste]

La miriapod m-am oprit si eu. :P As baga un antipod, pastreaza ideea.
In rest, foarte frumoasa. :)

[icb1]

Steaua Aprinsă -- Bright Star
(de John Keats --cca. 1818; în traducere proprie)


http://apod.nasa.gov/apod/image/sirius_rosat_big.gif
O stea aprinsă, de-aș fi și eu ca tine

Stabil și singur strălucind în noapte,

Privind printre genele tale eterne,

Asemeni Naturii răbdătoare,

Un Eremite care nu doarme

Într-un fluviu cu datorii de preoție

Pentr-un botez pur al malurilor omenirii pe Pământ,

Sau uitându-te la masca cea nouă

A zăpezii căzută pe munți și pe plaiuri.

Nu-- tu nu ești doar stabilă, ci ești neschimbată,

Cu pieptul meu plin de iubire fiindu-ți o pernă,

Să simți pe veci cum pieptul meu suspină,

Trezit pentru totdeauna de o neliniște dulce

Tăcut, în liniște s-auzi suflarea ei ușoară

Și astfel să trăiești veșnic--sau, dacă nu,

Să cazi subit în neant.

[jansic]

A citit cineva George Virgil Stoenescu?... :)

[icb1]

Sirius-The Dog Star --Steaua Constelației Câinelui


Oh, Thou great star Sirius
Thy light of Great Spiritus
The Sun behind the Sun
Much brighter than our Sun
Whose son is ancient Ra
Greater than Moon’s Hera
By ancients called the dog star
That truly names your Avatar
With Anubis, himself, the god of Death
Knowing your truly powerful wreath
And even great Toth- the teacher
Had not escaped your godly archer
Who joins in after-life goddess Isis
In reviving great Horus’s son Osiris.

Your dog days of the Summer,
Without rain a deserts’ maker
Ending ancient Egypt’s reign
Perishing all without the rain
Issis left powerless the Nile to revive,
Osiris needed for children to survive,
Dog-headed Anubis then wins all
As Sirius forgot his people after all
Too hot he ended human life
In spite of their lengthy strife.

Only Pyramids remained by Nile
Ole’ Egyptians have left without a guile
Your light still falls on that Stone of God
Where once Osiris’s crown stood with love,
Osiris’s Orion light still goes to King’s Chamber
When Isis’s star Sirius glows in Queen’s Chamber
All left in pyramids are mummies and amber.


O, tu mărețe Sirius,
Steaua Lumii spiritelor
Lumina soarelui din spatele Soarelui
Strălucind mai tare decât al nostru Soare
Cine nu te vede noaptea oare?


http://t0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcT5hZudLCnxUB-1xwHCzWocb2NLlyIVEKLIOJmN1_H_5feogKxcTA

[icb1]

Versuri Latine

Ti voglio bene
Si, Grazzia plene
Sunt rime divine
Doar pentru tine
Cel cu nume latine

Un Ave Maria
O Mamma Mia,
O Sole mio,
O dolce Sole
Din Via d’Amore
Vidi Napoli
E puoi muori

Un po’ di fiore
Questa di Amore
Un po’ di bambini
Un po’ divini
Sunt doar pentru tini

E pur si muove
Mobilis in Mobilae
Celeste Divino
Sunt doar pentru tine

O Mamma Mia,
Ditto Ave Maria
Un po’ divina
Viva Italia!

[adub]

Here I am - this is me
There's no where else on earth I'd rather be
Here I am - it's just me and you
And tonight we make our dreams come true

It's a new world - it's a new start
It's alive with the beating of young hearts
It's a new day - it's a new plan
I've been waiting for you
Here I am

Here we are - we've just begun
And after all this time - our time has come
Ya here we are - still goin' strong
Right here in the place where we belong

Here I am - this is me
There's no where else on earth I'd rather be
Here I am - it's just me and you
And tonight we make our dreams come true

Here I am - next to you
And suddenly the world is all brand new
Here I am - where I'm gonna stay
Now there's nothin standin in our way
Here I am - this ïs me

[Pupaila]

Geo Bogza Orion
Nici o corabie nu s-a intors vreodata
Din marile sudului sau de la capricorn
Atat de pura si eleganta fregata,
Cum se intoarce toamna Orion.
Peste paduri inverzite n-a stralucit nicicand
Lumina lui alba. Nici pe pajisti de fin.
Oceane si munti il vad primavara plecand
si cerul nu-si mai afla multa vreme stapan.
Octombrie urca din nou peste gradini
inaltele-i catarge cu varfuri de platina
si toata iarna, apoi, corabia de lumina
Deasupra lumii uimite se clatina.
Rege al constelatiilor din septentrion
Mereu lunecand peste lumi inghetate
Asa strabate noaptea marele Orion,
Corabie leganata in eternitate.

[Namaste]

You waited,
Knowing yourself helpless in the tweezers
Of the life that judges you, and I saw
The flayed nerve, the unhealable (http://youtu.be/dIu0GN-jEDQ) face-wound
Which was all you had for courage.
I saw that what you gripped, as you sipped,
Were terrors that killed you once already.
Now I see, I saw, sitting, the lonely
Girl who was going to die.
That blue suit,
A mad, execution uniform,
Survived your sentence. But then I sat, stilled,
Unable to fathom what stilled you
As I looked at you, as I am stilled
Permanently now, permanently
Bending so briefly at your open coffin.

Ted Hughes

[omudindulap]

am o nevoie acută de a nu te cunoaşte

nu vreau să ştiu ce muzică asculţi
nu vreau să aflu ce liceu ai făcut
nu vreau să-mi spui cum te cheamă
nu vreau să aud cum îmi umpli plapuma
cu respiraţia ta
nici să înţeleg divergenţele sânilor tăi
nici neuniforma arcuire a sprâncenelor;
nu-mi face cu ochiul. Te rog.
Aş putea înţelege totul despre tine.
Nu te demachia. Nu-ţi desface părul.
Nu-mi arata pistruii de pe umar.
Nu te gâdila. Nu roşi.
Nu fi caldă şi moale.
Nu îmi adormi în poale.
Nu vreau să știu cum dormi.
Vreau să mă pot îndrăgosti de tine şi mâine.

(Iv)

p.s. iubito, ți-am lăsat pe masa din bucătărie un pahar cu lapte/ o cutie cu prăjiturele, o tandrețe și câteva șoapte//

[icb1]

Dacă e cineva interesat să asculte poeme în limba engleză recitate de mine, poate să îmi viziteze (şi, eventual, să dea "Subscribe" / "Comment" / "Share" / "Thumbs up" / etc. la) canalul de pe Break.com: http://www.break.com/user/PoetryRecitation

One freaks out....dand de azil! :-O

[omudindulap]

noi - Paul V. Igna

or să treacă oamenii,
dimineața, la metrou, ca de obicei
și noi tot în pat o să fim
or să joace barcelona cu real
și noi tot în pat o să fim
o să mirosim a ocean, vom ajunge
două fructe de mare în sucuri proprii
dacă ar fi să ne îmbutelieze cineva
și noi tot în pat o să fim
soarele însuși o să se oprească o secundă, o rază,
curios de ce dracu’ nu ne dăm jos din pat
și noi tot în pat o să fim
or să joace real cu barcelona, returul
și noi tot în pat o să fim
o să ne lăsăm de fumat
și noi tot în pat o să fim
or să cadă patru bombe atomice
și noi tot în pat o să fim
o să mă îmbolnăvesc de prostată
tu o să faci cancer la sân
și noi tot în pat o să fim
o să ne vindecăm, eu – de prostată
tu – de cancer la sân
și noi tot în pat o să fim
or să vină copiii cu clasa
să ne privească pe geam
vom deveni obiecte de studiu în școli
în facultăți, la seminarii și workshop-uri
se vor buluci televiziunile să ne filmeze
vom fi senzaționali, exclusivi,
în direct, cutremurători
și noi tot în pat o să fim
reci, nemișcați, plicitisiți de atâta futut
afară o să plouă ca la sfârșit de lume
or să fie infiltrații în tavanul cavoului
și noi tot în pat o să fim.


Si-nca una, cu dedicatie, se stiieee! :))

odă bucilor tale

bucile tale, oh
bucile tale
nu le mai suport acoperite de țoale
e mai nedrept decât ocuparea poloniei
în o mie nouăsute treizecișinouă
bucile tale sunt făcute să se legene
libere, să se zgârie de pereți
să înfulece firimiturile de pe masă
să memoreze forma palmelor
chiar și minute întregi
bucile tale sunt făcute să aibă
voință proprie, să lupte cu timpul,
cu gravitația, sunt făcute să fie singure
împotriva tuturor
bucile tale sunt făcute
să se lipească de canapele
reci și străine din piele
să violeze în serie, mii de priviri
sunt făcute să ajungă la știri

bucile tale, oh
buci letale
sunt făcute doar să mi-o...ahem (http://www.youtube.com/watch?v=Mdsg1Z2mYxE) :">

[omudindulap]

De la Iv citire

am pornit împreună în cea mai frumoasă călătorie
ne-am îmbrățișat cei mai buni prieteni din copilărie
ne-am salutat pentru ultima oară vecinii
ne-am sărutat pe gură foștii iubiți,
apoi ne-am luat la revedere de la mame și tați.

ne-am facut bagajele, în gențile alea frumoase
care se închid greu, lăsându-ne afară hainele de călătorie,
le-am luat pe noi, am mai fumat o țigară
uitându-ne cât de frumos ninge afară

apoi, ne-am cunoscut X_X

[omudindulap]

Marin Sorescu - Dacă nu cer prea mult

- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri (:|
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte :"> şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei. 8->
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt? :))
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj? X(

Va iubim, bai! :P

[Namaste]

the screw-game

one of the terrible things is
really
being in bed
night after night
with a woman you no longer
want to screw.

they get old, they don't look very good
anymore - they even tend to
snore, lose
spirit.

so, in bed, you turn sometimes,
your foot touches hers - god, awful! -
and the night is out there
beyond the curtains
sealing you together
in the
tomb.

and in the morning you go to the
bathroom, pass in the hall, talk,
say odd things; eggs fry, motors
start.

but sitting across
you have 2 strangers
jamming toast into mouths
burning the sullen head and gut with
coffee.

in 10 million places in America
it is the same -
stale lives propped against each
other
and no place to
go.

you get in the car
and you drive to work
and there are more strangers there, most of them
wives and husbands of somebody
else, and besides the guillotine of work, they
flirt and joke and pinch, sometimes tend to
work off a quick screw somewhere -
they can't do it at home -
and then
the drive back home
waiting for Christmas or Labor Day or
Sunday or
something.

Charles Bukowski

[bremen1980]

the screw-game

one of the terrible things is
really
being in bed
night after night
with a woman you no longer
want to screw.

they get old, they don't look very good
anymore - they even tend to
snore, lose
spirit.

so, in bed, you turn sometimes,
your foot touches hers - god, awful! -
and the night is out there
beyond the curtains
sealing you together
in the
tomb.


Charles Bukowski

De aia nu-mi placea mie la gradinita :D

[omudindulap]

http://img11.imageshack.us/img11/6364/mesajeautomate.jpg
bogdan ghiu, din volumul (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte
integral, audio, aici (http://mironghiu.wordpress.com/2012/11/27/bogdan-ghiu-miron-ghiu-poemul-din-carton-urme-de-distrugere-pe-marte/)

Si asta e pentru tine, : D

http://img854.imageshack.us/img854/2599/geacaluialpacino.jpg

v. leac, din volumul Dicționar de vise

[bornfree]

`De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele`

[Redy]

"Poezie" inspirata din Bioshock Infinite doar ca privind din alta perspectiva. Am participat la un concurs de "poezie" unde evident am pierdut. :D

We came alone in this wonderful tale
We left the dark and evil we shun
We saved ourselves from peril and hate
Here, lies the city of sun

The Prophet is wise, he comes with a plan
He touched us and our sins were gone
How fortunate are we to meet such a man ?
Here, in the city of sun

We looked behind and there was no future
A new idea for the world to run ?
Why is he a kind and welcoming tutor ?
Here, in the city of sun

The city is light and angels protect it
They don't have wings but carry a gun?
If this is heaven then why have whip ?
Here, in the city of sun?

He gave us hope but can we repay him ?
He is our father and I his son ?
I feel so unworthy, my faith is thin ?
Here, in the city of sun ?

The watchful protector sees from above
The hate, the lie, the evil and wrong ?
Can iron breathe the feeling of love ?
Here, in the city of sun ?

The old ways creep in each day we obey
The song is now just a frightening hum
The sinners rebel each week and each day ?
Here in the city of sun?

The bird is defeated, we can hear the drums
The angels have fallen, their light is all gone
The demons are filling the streets with scum
Here in the city of sun ?

No demon, no angel, no bird is around
The clouds are crying for what has been done
The hope we embraced is now but all drowned
Here in the city of man


si acum ceva care se apropie mai mult de subiectul in cauza si versurile care m-au inspirat pentru concursul respectiv:

The Rider's Song - Nick Cave & Warren Ellis

'When?' said the moon to the stars in the sky
'Soon' said the wind that followed them all

'Who?' said the cloud that started to cry
'Me' said the rider as dry as a bone

'How?' said the sun that melted the ground
and 'Why?' said the river that refused to run

and 'Where?' said the thunder without a sound
'Here' said the rider and took up his gun

'No' said the stars to the moon in the sky
'No' said the trees that started to moan

'No' said the dust that blunted its eyes
'Yes' said the rider as white as a bone

'No' said the moon that rose from his sleep
'No' said the cry of the dying sun

'No' said the planet as it started to weep
'Yes' said the rider and laid down his gun

+ melodia: https://www.youtube.com/watch?v=SAQDJ1uaX0w

[SorinC]

Ce parere aveti de noul volum de poezii al lui Marius Tucă?
http://www.youtube.com/watch?v=FO3yoXByDPA

[Namaste]

some dogs who sleep
At night
must dream of bones
and I remember your bones
in flesh
and best
in that dark green dress
and those high-heeled bright
black shoes,
you always cursed when you drank,
your hair coming down you
wanted to explode out of
what was holding you:
rotten memories of a
rotten
past, and
you finally got
out
by dying,
leaving me with the
rotten
present;
you've been dead
28 years
yet I remember you
better than any of
the rest;
you were the only one
who understood
the futility of the
arrangement of
life;
all the others were only
displeased with
trivial segments,
carped
nonsensically about
nonsense;
Jane, you were
killed by
knowing too much.
here's a drink
to your bones
that
this dog
still
dreams about.

Eulogy To A Hell Of A Dame - Charles Bukowski

[Namaste]

Jane, who has been dead for 31 years,
never could have
imagined that I would write a screenplay of our drinking
days together
and
that it would be made into a movie
and
that a beautiful movie star would play her
part.

I can hear Jane now: “A beautiful movie star? oh,
for Christ’s sake!”

Jane, that’s show biz, so go back to sleep, dear, because
no matter how hard they tried they
just couldn’t find anybody exactly like
you.

and neither can
I.

Barfly

[White1]

We wonder,—and some Hunter may express
Wonder like ours, when thro' the wilderness
Where London stood, holding the Wolf in chace,
He meets some fragment huge, and stops to guess
What powerful but unrecorded race
Once dwelt in that annihilated place

Ozymandias (https://www.youtube.com/watch?v=Sum6A2enC6s)

[Namaste]

I'm Nobody! Who are you?
Are you - Nobody - too?
Then there's a pair of us!
Dont tell! they'd advertise - you know!

How dreary - to be - Somebody!
How public - like a Frog -
To tell one's name - the livelong June -
To an admiring Bog!

E.D.

[Cretzulynne]

Unei fete

O, nu mă mai privi întrebătoare
Cu ochi-ți mari și plini de-atâta milă,
Căci niciodata n-o să poți, copilă,
Pătrunde jalea inimii ce moare.

Tu pari născută-n țara primăverii
Cu cer senin și mare de smarald
În valurile căreia își scald
Tremurătoare umbre palmierii.

Și nu cunoști posomorâte valuri
Bătute veșnic de ocean și vânturi
În preajma căror n-auzi alte cânturi
Decât eternul zbuciumat de valuri.

Întoarce-ți, dar, privirile spre soare
Spre orizonturi pururea senine
Și nu căta să renviezi în mine
Apusul vis ce încă tot mă doare.

(din volumul Nu sunt ce par a fi (1936) , Ion Minulescu)

[klute]

I went out to the hazel wood,
Because a fire was in my head,
And cut and peeled a hazel wand,
And hooked a berry to a thread;
And when white moths were on the wing,
And moth-like stars were flickering out,
I dropped the berry in a stream
And caught a little silver trout.

When I had laid it on the floor
I went to blow the fire a-flame,
But something rustled on the floor,
And someone called me by my name:
It had become a glimmering girl
With apple blossom in her hair
Who called me by my name and ran
And faded through the brightening air.

Though I am old with wandering
Through hollow lands and hilly lands,
I will find out where she has gone,
And kiss her lips and take her hands;
And walk among long dappled grass,
And pluck till time and times are done,
The silver apples of the moon,
The golden apples of the sun.

(The Song of Wandering Aengus - W. B. Yeats)

[Cretzulynne]

Reconciliation

SOME may have blamed you that you took away
The verses that could move them on the day
When, the ears being deafened, the sight of the eyes blind
With lightning, you went from me, and I could find
Nothing to make a song about but kings,
Helmets, and swords, and half-forgotten things
That were like memories of you -- but now
We'll out, for the world lives as long ago;
And while we're in our laughing, weeping fit,
Hurl helmets, crowns, and swords into the pit.
But, dear, cling close to me; since you were gone,
My barren thoughts have chilled me to the bone.

(W. B. Yeats)

[into_the_labyrinth]

Remarca nr. 1: Mea culpa, nu remarcasem existenţa acestei secţiuni pe forum. De aceea, fragmentele de poezii le postam exclusiv pe wall-ul meu. Repar acum (cum altfel?) cu un fragment din... eternul Byron.

Remarca nr. 2: Cretzulynne, fragmentul tău din Minulescu este extrem de poetic, de un romantism tragic care mi-a atins coarda sensibilă. Mai aştept!

Remarca nr. 3: Aş zice ceva şi despre reconciliere, dar nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala.

Să lăsăm, deci, poezia să vorbească!

”Nu-n mine eu trăiesc... Sunt doar o parte
Din ce-i în jur... Mi-e drag un lanţ de creste,
Dar mi-e oraşul chin – şi fug departe,
Şi neplăcut în sânul firii-mi este
Că-s doar verigă eu printre aceste
Fiinţe ale lumii, când viu zbor
Vrea sufletul spre sferele celeste,
Spre piscuri şi spre stele, peste nor -
Ori peste-ntins de mări se vrea rătăcitor”.

(Pelerinajul lui Childe Harold, Cântul al treilea, fragment - de George Gordon Byron)

[Cretzulynne]

Into, stii doar cat mi-e de draga poezia asta, deci o postez eu si iti ramane restul operei byroniene.

De-as fi din nou copil

De-as fi din nou copil, sa stau
În grota mea din munți, sau poate
Al nopții vânt în piept sa-l iau,
Plutind pe ape-ntunecate!
Saxonii sunt greoi, trufași -
Un suflet liber nu li-e ruda!
Ii plac doar munții-abrupți golași,
Și stâncile ce-n val asuda.

Ia-mi, Soarta, -averea înapoi!
Ia-mi numele acesta mare!
O, cum mi-e sila de slugoi
Și de-ndoita lor spinare!
Ci du-ma-n munții ce-i iubesc,
De lângă marea zbuciumata!
Atât aș vrea - să pribegesc
Pe unde-am fost copil odată!

Sunt tânăr, dar ma voi simți
Mereu străin în lumea asta.
De ce nu știm când vom muri,
Ca sa se termine năpasta?
O data am avut un vis
De fericire, dar cu-o raza,
Tu, Adevăr, mi l-ai ucis
Trezindu-ma la vechea groaza!

S-au dus toți cei ce i-am iubit,
La fel, prietenii dintâi.
Nădejdile când ți-au murit,
Cu sufletul pustiu ramai!
Tovarășii de chef te fac
Sa uiți, o clipa, de amar.
Plăcerea, însa, nu-i un leac
Al sufletului solitar!

Ce trist e să-i auzi pe-acei
Pe care simpla întâmplare,
Sau rangul, sau vreun alt temei
Ți-i fac părtași la sărbătoare!
Ci mie înapoi sa-mi dați
Prietenii, putini dar siguri,
Si-i las pe-amicii dezmățați
Cuprinși de-ale beției friguri!

Iar tu, femeie, ce-mi dădeai
Speranța și alean în viata,
Nici tu putere nu mai ai
În gingaș - zâmbitoarea-ți față!
As părăsi fără-un oftat
Acest bâlci plin de strălucire,
De dragul traiului curat
Al celor cumpătați din fire.

As vrea de oameni să mă-ascund
- Nu ca-i urăsc, dar mintea-mi sumbra
Îmi cere sa ma dau la fund
În vreun ungher cu-adâncă umbra.
Ca turtureaua de-aș putea
Sa zbor și eu, un cuib mi-aș face
În bolta cerului - spre ea
M-am avânta, să dormi în pace!

(de George Gordon Byron; Traducere - Petre Solomon)

[Cretzulynne]

Pentru voi toti:

O! poezie, pe când toate în lume trec si-mbatrânesc,
Când nu mai sunt nici eu baiatul cu inima nevinovata,
Când zilele copilariei sunt o ghirlanda scuturata,
În mine iar te regasesc,
O! Poezie.
Te regasesc si tot aceeasi: cu tinerete coronata;
Tot calatoare printre stele, sau din naltimea înstelata
Tot coborând si printre oameni si rencepând sa rascolesti,
O! Poezie,
Tu singura nu-mbatrânesti.

(Când toate trec şi-mbătrânesc - Alexandru Macedonski)

[klute]

Tweedledum and Tweedledee
Agreed to have a battle;
For Tweedledum said Tweedledee
Had spoiled his nice new rattle.

Just then flew down a monstrous crow,
As black as a tar-barrel;
Which frightened both the heroes so,
They quite forgot their quarrel.

[White1]

Night falls fast.
Today is in the past.

Blown from the dark hill hither to my door
Three flakes, then four
Arrive, then many more.

[into_the_labyrinth]

@Cretzulynne: Gând la gând cu bucurie. Mulţumesc pt. postarea poeziei "De-aş fi din nou copil", în variantă integrală.

Postez şi eu fragmentul (e drept, destul de micuţ) din Baudelaire. Nu că nu l-aţi şti (şi tu, şi klute, şi administratorii), dar aveam o datorie, întrucât am descoperit târziu secţiunea:

Eu ştiu că îl aşteaptă în văile senine,
În rând cu heruvimii, prea fericiţi, la tine
Pe cântăreţ o strană la veşnicul ospăţ,
Al cetelor de îngeri, şi caut să mă-nvăţ.

Ştiu că durerea este cea mai înaltă treaptă
Spre care nici ţărâna, nici omul nu se-ndreaptă,
Şi ca-mpletind cununa mea nouă, tu mă legi
Să birui lumea toată şi timpurile-ntregi.

Podoabele cu pietre de preţ şi cu metale,
Lucrate-n giuvaiere de chiar mâinile tale,
Nu-s de ajuns cereştii aprinse diademe,
Strălucitoare-n timpul de peste om şi vreme.

Căci numai din lumină şi rouă s-a făcut,
Din razele din vatra de zări de la-nceput,
Faţă de care ochii neasemuiţi, ce mor,
Sunt cioburi de oglindă, în frumuseţea lor.

(Charles Baudelaire, “Binecuvântare”, fragment)

[into_the_labyrinth]

”Chiar zeii, arşi de-ai dragostei fiori,
Muţi, uită de plămada lor zeiască
Şi-ajung şi ei, ca bieţii muritori,
Olimpiene clipe să trăiască.
Şi omul poate, dar curând, trupească
Povara lui de lut din nou l-apasă.
Ei, şi? E-n stare el să făurească
Din ce a fost şi-o fi, miraculoasă
Statuie, ca a ta, pentru veci frumoasă”.

(George Gordon Byron - Pelerinajul lui Childe Harold, cântul al patrulea)

[into_the_labyrinth]

”Nimic, această spumă, vers
Virgin redecupând o cupă
Sirenele cum una după
Cealaltă multe-n larg s-au şters.

Ci iată-ne din nou în mers,
Prieteni, eu rămas la pupă
Voi prora însăşi dând să rupă
În iarnă fulgerul submers;

Cu tot tangaju-i o beţie
Frumoasă nu are să-mi ţie
În loc salutul datorat

Însingurări, recifuri, astre
Celor ce noimă-i vor fi dat
În alba-i râvnă pânzei noastre”

(Salut - Stephane Mallarmé, traducere de Şerban Foarţă)

[Cretzulynne]

Estivală...

Căldură toridă. E vară,
Razele de soare te-nţeapă,
Ce linişte şi cald e afară,
Din apă.

Te arunci ca un peşte,
Scăpat cumva din plasa ruptă,
În râul ce liniştit unduieşte,
Sub stâncă.

În jur totu-i aprins,
De căldură pietrele crapă,
Când din greşeală le-ai împins,
În apă.

În oraş căldură mare,
Asfaltul crapă sub talpă,
Chioşcuri de răcoritoare,
Vând apă.

de Mihai Leonte

[Namaste]

To kiss the forehead – is to erase worry.
I kiss the forehead.

To kiss the eyes – is to cure insomnia.
I kiss the eyes.

To kiss the lips – is to quench thirst.
I kiss the lips.

To kiss the forehead – is to erase memory.
I kiss the forehead.

June 5, 1917

***

В лоб целовать -- заботу стереть.
В лоб целую.

В глаза целовать -- бессонницу снять.
В глаза целую.

В губы целовать -- водой напоить.
В губы целую.

В лоб целовать -- память стереть.
В лоб целую.

By Marina Tsvetaeva
(Translation by Andrey Kneller)

[White1]

From the Wisdom of Psychopats:

i was talking to a moth
the other evening
he was trying to break into
an electric bulb
and fry himself on the wires

why do you fellows
pull this stunt i asked him
because it is the conventional
thing for moths or why
if that had been an uncovered
candle instead of an electric
light bulb you would
now be a small unsightly cinder
have you no sense

plenty of it he answered
but at times we get tired
of using it
we get bored with routine
and crave beauty
and excitement
fire is beautiful
and we know that if we get
too close it will kill us
but what does that matter
it is better to be happy
for a moment
and be burned up with beauty
than to live a long time
and be bored all the while
so we wad all our life up
into one little roll
and then we shoot the roll
that is what life is for
it is better to be part of beauty
our attitude toward life
is come easy go easy
we are like human beings
used to be before they became
too civilized to enjoy themselves

and before i could argue him
out of his philosophy
he went and immolated himself
on a patent cigar lighter
i do not agree with him
myself i would rather have
half the happiness and twice
the longevity

but at the same time i wish
there was something i wanted
as badly as he wanted to fry himself

[Cretzulynne]

1
A nu gîndi la nimic
a gîndi în gol
printre crengile copacilor aburul primaverii
am prins atîtia oameni la ananghie si-am împartit cu ei
zile fara rost
privesti pe geam auzi ceasul cum ticaie
esti învelit în viata asta ca-ntr-o plapuma imensa
si nu poti face nici o miscare
tot ce hotarasti devine altceva
sunt valuri de fapte care le acopera pe-ale tale
o existenta fara consimtamînt a cui?
pe masa paharul cu apa
si-n el imaginea ta parca pe strazi periferice un om tacut
care ti-a facut cu mîna într-o doara
i-ai raspuns cu acelasi gest si n-ai mai stiut
în lumina strazii care din voi e mort

astfel de fapte darîma peretii
esti congener cu aerul din marile baloane
pe care le-ai condus prin spatii imprevizibile
si musafirii casei privesc fotografiile admira norii
care te-nconjoara dau din cap
la zilele tale de glorie
sa zbori prin viata ta într-un balon
în mansarda usoara cu lestul oaselor tale
alaturi de-un cîine de experienta
care latra la steaua polara
stratosfera
a gîndi la nimic
a gîndi în gol
simti ca te-ai realizat

2
aer pe crengile copacilor
mai mult aer decît în propriu-mi gîtlej
de aici vine tristetea de-a fi om
de-a avea o casa cu mobile si obiecte
si-o mama care moare

acum e zi
a cîta de la nasterea ta
a cîta pîna la moartea ta
traiesti într-un gol
într-o lipsa umbrita
ca un pahar din care nu bea nimeni ani întregi
si se sparge la un cutremur

oamenii îsi întorc spatele unul altuia
scrisorile mor în sertare
e-mailul se sterge din memorie
tag-urile de pe ziduri mucezesc
o cioara pe creanga copacului croncane duios
la golul dimprejur

3
un singur nume
o singura viata
tacîmurile din copilarie
cu care manînci pîna azi

cutitul cu care ai taiat
milioane de felii de pîine
furculita cu care ai desfacut carnea
a mii de gaini

lingura din care ai înghitit si miere si fiere
toate ale tale
personale ca propria-ti semnatura
ai lasat prin testament

sa-ti fie puse pe piept în cosciug
timpul le va împreuna cu oasele
tacîmuri si oase
resturi de la cina cea mare

4
toate cele cuvenite
adica aer si apa
în pestera mea din vîrful muntelui
în beciul de la periferia capitalei

oameni si grîu
dati la schimb pe marile oceane
veniti la mine valuri cu zumzaitul vostru
roadeti marginile continentelor
roadeti-mi pielea

se va face o data lumina
talpile pantofilor mei vor lua foc
pe strazile metropolelor lumii
fumul va pluti pe deasupra oceanelor
precum coada despletita a iubitei mele

ura iubire
apa aer foc
de ce-ar trebui sa raspund peretilor cu propria-mi viata

5
nu case
nu strazi
doar acest fir de paianjen care se leagana
în golul dintre doi copaci

nu soare
nu umbra
doar acest orb pe care cineva îl miluieste
cu o bancnota expirata

nu fereastra
nu usa
doar prieteni morti (destui) încît ma-ntreb
la ce-mi mai slujesc volumele din biblioteca

nu stele
nu cosmonauti
doar aceasta gramada de nisip vînturata la lumina lunii
de-un sinucigas
înainte de a-si vîrî capul în ea

6
anticipam stele
care vor lumina strazile
oamenii vor fi usori ca niste meduze
în piata publica statui gonflabile
dureri fara cauza
si mesteri anestezisti

copiii vor învata de mici
sa se foloseasca de golul din sutele
de oase ale trupului lor
în scoli mostre de stratosfera
mulaje de noosfera
hartile curentilor celesti
o civilizatie a golului
a înaltarii

doar încapatînatii de copaci
vor tîrî o umbra
tot atît de grea ca-n copilaria bunicului

7
n-am luat nimic în gura
si s-a facut amiaza
sunt omul care scrie ca un apucat
ma trage golul dintre litere
ma trag zilele care mi-au mai ramas
ma trage viata neterminata a prietenilor morti
ma trag strazile pe care ei n-au mai apucat sa puna piciorul
ma trag nimicurile din copilarie uitate prin cotloanele casei
ma trage rîpa cu broaste testoase unde chiuleam de la scoala
ma trage coltul unei ferestre care la 6 ani mi-a lasat un semn pe frunte
semn care ma va ajuta sa nu fiu substituit din greseala la morga
în sertarul frigorific în care voi astepta o vreme
pîna se vor pregati cerurile sa ma primeasca
pîna va izbucni focul cel mare al golului
universal

8
cineva
se va rasti la mine de dupa un zid
va fi o voce umed necunoscuta
îmi va stîrni senzatii sterile
nu aveam destul lapte spunea mama
si-a trebuit sa angajez o doica
nu am destul gol spun eu
voi angaja o cometa pentru nepotii mei
pe usa casei cartea de vizita
prinsa cu o ventuza va suiera usor
atunci cînd mi se va naste cîte-un fiu
umeda predestinare pe casa scarii în umbra
copacului de afara

9
va fi tacere
golul va fi limitat de tacere
ultima cioara va înghiti ultima furnica
cercul unui copil se va scufunda adînc în nisip
si-n cîte vesnicii
vor licari acolo apele unei fîntîni?

Balada golului - Constantin Abaluta

[White1]

Villanelle For Our Time (https://www.youtube.com/watch?v=9UzvVOy0Dq8)

[victor_homescu]

Mulţi dintre voi apreciază,poezia versului scurt,citesc ce scrieți/poezie proprie/ dar şi ce postaţi,poeme scrise de cei consacraţi.
Personal,citesc,scriu şi mi-e aproape poezia de tip discursivist.Mi-a căzut în mâini o carte rară,în traducere română,cu mulţi ani în urmă,cele 10 elegii/de fapt 9/nouă şi a 10-a neterminată,ale unui poet care,precum Kafka,a trăit şi scris (nu dezvolt),undeva la limită.E vorba de R. Maria Rilke.
Scriu,din memorie,câteva rânduri,din prima sa elegie:

Cine daca-şi striga,m-ar auzi din cetele îngerilor?
Şi chiar dacă unul m-ar lua,vreodată pe mâinile lui,
Aş pieri în faţa prezenţei prea tari,
Căci frumosul nu-i altceva decât începutul unui cumplit,pe care-l iubim
şi,pe care-l adimirăm atât,
Pentru că,din nepăsare,din dispreţ nu ne distruge,
Cumplit,e orișice înger

[Cretzulynne]

R. Maria Rilke.
Scriu,din memorie,câteva rânduri,din prima sa elegie

Se gaseste orice pe internet.

Elegiile duineze

Elegia întâia

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?
Şi chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: aş pieri
de prea intensa lui fiinţare. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,
şi dacă atât ne uimeşte, e pentru că, nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Şi orice înger e cumplit.
Şi astfel mă înfrânez şi într-un sumbru hohot de plâns înec
ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta?
Nici îngeri, nici oameni, iar înţeleptele animale presimt şi ştiu
că nu ne simţim prea acasă în lumea asta tălmăcită.
Ne mai rămâne poate vreun arbore
pe-o costişă, pe care zilnic
să-l vedem iarăşi; ne rămâne strada de ieri
şi molateca încredere întârziată într-o obişnuinţă
căreia i-a plăcut la noi şi a rămas şi n-a mai plecat.
O, şi noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg
ne mistuie chipul - cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimaş dorită,
lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică?
Este ea mai uşoară pentru îndrăgostiţi?
Ah, dar ei nu fac decât să-şi ascundă unul altuia soarta.
Asta nu o ştii încă? Aruncă din braţele tale golul
către spaţiile pe care le respirăm; poate că păsările
simţi-vor văzduhul lărgit cu un şi mai lăuntric zbor.

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele
doreau să le simţi. Se ridica
spre tine un val din adâncul trecutului, sau
când treceai pe lângă-o fereastră deschisă,
ţi se dăruia o vioară. Totul era o solie.
Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu
distrat de-aşteptare, ca şi cum totul îţi prevestea
sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăposteşti,
când în tine marile, străinele gânduri
intră şi ies, iar noaptea adesea rămân).

Dar dacă ţie ţi-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Cântă-le - aproape invidiate de tine - îndrăgostitele care-au fost părăsite
şi pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe
iarăşi şi iarăşi slăvirea ce n-o poţi nicicând desăvârşi;
adu-ţi aminte: eroul durează, - chiar şi căderea lui
e doar un pretext să existe: ultima-i naştere.
Dar pe îndrăgostiţi natura sleită
îi reia în sânu-i, ca şi cum n-ar avea destule puteri
pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare
destul la Gaspara Stampa (celebră poetă şi curtezană veneţiană din secolul XVI - n.r.), încât vreo fată de cel drag
părăsită, să-şi spună după sublima pildă
a acestei iubite: şi eu la fel ca ea să devin?
N-ar trebui ca în sfârşit aceste cele mai demult dureri
în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind,
să ne eliberăm de ce ne e drag şi tremurători să-l depăşim
precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată
să devină mai mult chiar decât ea însăşi? Căci rămânere nu-i nicăieri!

Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, aşa cum numai
sfinţii odinioară-ascultau: încât uriaşa chemare
îi ridica din ţărână; dar ei, cei peste putinţă, rămâneau îngenuncheaţi
mai departe şi n-o luau în seamă.
Aşa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului
glas. Dar ascultă-acest suflu,
neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă.
Un murmur se înalţă acum, dinspre morţii tineri spre tine.
Oriunde mereu ai intrat, în biserici
din Roma sau Neapole, nu ţi-au mărturisit în şoaptă destinul lor?
Sau o inscripţie îţi apărea sublimă
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândeţe
acea aparenţă de nedreptate, ce stinghereşte uneori
a duhurilor curată mişcare.

Fără-ndoială e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
să nu mai urmezi abea deprinsele-obiceiuri,
trandafirilor şi altor lucruri pline de făgăduinţi
să nu le mai dai înţelesul viitorului omenesc;
să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârşita nelinişte a mâinilor,
şi însuşi numele tău
să-l laşi deoparte ca pe o jucărie stricată.
Straniu, dorinţele să nu le mai doreşti. Straniu,
să vezi toate câte se legau între ele
fluturând de ici colo prin spaţiu. Trudnică şi plină de reînceputuri
e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simţi cum te pătrunde
puţină veşnicie. - Dar cei vii fac toţi
greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii (se spune) adesea nu ştiu prea bine
dacă merg printre cei vii sau printre cei morţi. Curentul eternităţii
târăşte vârstele toate prin amândouă tărâmuri
mereu cu el, şi pe-amândouă vuietul lui le copleşeşte.

Până la urmă cei aleşi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,
se dezvaţă de ce-i pământesc, aşa cum, crescând,
blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care
avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale
se naşte un suiş fericit -: am putea oare exista fără ei?
Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,
muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;
că, abia în spaţiul înfricoşat pe care tânărul
aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră
în acea vibraţie, care acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută.






Elegia a doua

Orice înger e înfricoşător. Şi totuşi, vai mie,
vă invoc pe voi, păsări aproape muritoare ale sufletului,
ştiindu-vă bine. Unde sunt vremurile
lui Tobie, când pe umilul prag al casei cobora
unul din cei mai strălucitori dintre voi,
puţin travestit pentru călătorie şi care nu mai înfricoşa;
(un tânăr iscodind curios pe-un alt tânăr).
Dacă arhanghelul, primejdiosul, acum ar veni
dinapoia stelelor, dacă ar face un singur pas
coborând şi-apropiindu-se de noi: atât de tare s-ar zbate inima
încât zvâcnetul ei ne-ar ucide. Cine sunteţi voi?

Desăvârşiri ale zilei dintâi, voi răsfăţaţi ai Creaţiei,
creste înalte, piscuri împurpurate de auroră
ale oricărei Faceri, - polen al dumnezeirii dând în floare,
articulaţii de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spaţii de esenţe, scuturi din desfătări,
tumulturi ale simţirii în furtunoasa-ncântare şi dintr-o dată, solitare
OGLINZI a căror iradiată frumuseţe
se recreează mereu şi mereu întorcându-se pe propriul chip.
Căci pentru noi, a simţi înseamnă să ne cheltuim; ah! noi
ne exalăm fiinţa; de la o flacără la alta
dăm tot mai stinsă mireasmă. Ne spune uneori cineva:
da, tu îmi pătrunzi în sânge, odaia asta, primăvara
se umplu de tine ... Dar la ce bun? nu ne poate păstra,
dispărem în el şi pentru el. Iar pe ei, care-s atât de frumoşi,
o, cine-ar putea să-i păstreze? Neîncetat pe chipul lor
aparenţa se înalţă şi piere. Ca roua de pe iarba dimineţii
ceea ce suntem se ridică din noi, aşa cum se pierde căldura
dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? O! privire-nălţată -:
nou şi cald val care pleacă din inimă, se depărtează -:
vai mie: totuşi ACEASTA SUNTEM. Spaţiul fără de margini
în care ne-absoarbem păstrează vreo urmă, mireasma noastră?
Îngerii nu iau în adevăr decât numai ce este al lor, propriul lor suflu
sau, uneori, din greşeală, şi puţin din fiinţa noastră?
Suntem amestecaţi în trăsăturile lor, măcar atât cât nedesluşitul
pe chipul femeilor ce poartă ascunsul rod? Ei o trec cu vederea
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înşişi. (Cum ar putea să-şi dea seama?)

Îndrăgostiţii, de-ar înţelege, ar putea să vorbească
ciudat în al nopţii văzduh. Fiindcă, pe semne, totul
ne tăinuieşte. Iată, arborii SUNT; casele
în care sălăşluim, dăinuie încă. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Şi toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, jumătate
de ruşine, poate, iar jumătate din negrăită speranţă.

Îndrăgostiţilor, voi care vă sunteţi de ajuns în calda voastră
îmbrăţişare şi care cunoaşteţi mulţumirea: pe voi vă întreb, ce suntem?
Voi vă cuprindeţi. Aveţi vreo dovadă?
Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează
şi îşi dau seama una de cealaltă, sau că faţa mea ofilită
în ele se cruţă. Aceasta îmi dăruie puţină conştiinţă
de mine însumi. Totuşi, cine numai pentru atât, ar îndrăzni SĂ FIE?
Voi însă, care sporiţi unul în extazul celuilalt
până ce el, covârşit,
imploră: DESTUL -; voi care în mâinile celuilalt
mai îmbelşugaţi deveniţi decât anii rodnici în struguri;
voi care uneori vă absorbiţi în preaplinul celuilalt:
pe voi vă întreb despre noi. Ştiu,
sunteţi atât de fericiţi în atingerea voastră
pentru că alintul vă păstrează,
pentru că locul pe care voi, suavii, îl acoperiţi
cu îmbrăţişarea voastră - nu piere; pentru că
sub voi simţiţi acolo vibrând dăinuirea fără prihană.
Astfel, îmbrăţişarea voastră vă făgăduieşte
aproape veşnicia. Şi totuşi, atunci când aţi învins
spaima primelor priviri şi dorul la fereastră tânjind,
şi cea dintâi plimbare-mpreună, O DATĂ doar în grădină:
îndrăgostiţilor, mai SUNTEŢI încă? Când unul pe altul
la buze vă duceţi spre-a vă soarbe: licoare la licoare,
o! cât de ciudat atunci cel care bea evadează din faptă.
Nu v-a mirat pe câte-o stelă atică prudenţa
gestului omenesc? Iubirea şi despărţirea nu erau oare
atât de blând aşezate pe umeri ca şi cum ar fi fost făcute
din altă substanţă decât a noastră? Amintiţi-vă mâinile,
cât de fără greutate se lasă, deşi torsul e-atât de puternic.
Aceşti stăpâni pe ei înşişi, ştiau: numai
atât ni-i cuprinsul, ATÂTA e numai al nostru, AŞA să ne-atingem;
mai puternic zeii ne strâng. Dar asta e treaba zeilor.
De-am putea şi noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare
esenţă de omenesc, o fâşie de pământ roditor care să fie
al nostru între fluviu şi stâncă. Căci inima noastră
ne depăşeşte mereu ca şi ei.
Şi nu mai putem s-o urmărim cu privirile
în imagini în care se potoleşte, nici în
trupuri dumnezeieşti, în care sporind, se domoleşte.






Elegia a treia

Una este să cânţi iubirea. Alta, vai, să cânţi
acel ascuns vinovat Zeu-fluviu al sângelui.
Iubitul - pe care ea şi-l recunoaşte de departe - ce ştie el
de Domnul-Desfăţului care, adesea, în inima singurătăţii sale,
înainte ca fata să vină să-l aline, adesea ca şi cum ea nu ar exista,
- ah! şiroind cât de adânc din necunoscut - îşi înălţa
fruntea de zeu, chemând noaptea la o nemărginită revoltă?
O, Neptun al Sângelui! Înfricoşătorul său trident!
O, întunecatul vânt al pieptului său, vuind într-o întortocheată scoică!
Ascultă cum noaptea se-nvolburează şi abisuri scobeşte. O, voi, stelelor,
nu coboară din voi pătimaşa-ncântare pe care iubitul
o aprinde pe chipul cel drag? Şi lăuntrica iluminare
pătrunzând chipul ei pur, nu este un har de la neprihănitele astre?

Vai, nici tu, nici mama sa
nu i-aţi încordat atât de intens arcul sprâncenelor întru aşteptare.
Nu pentru tine, copilă atât de fremătătoare alături de el, o, nu pentru tine
buzele sale se arcuiesc într-o mai rodnică icoană a simţirii.
Gândeşti tu, în adevăr, că venirea ta atât de aeriană
l-ar fi cutremurat aşa de intens, tu, care treci ca vântul prin zori?
Da, înspăimântatu-i-ai inima; totuşi, spaime mai de demult
l-au năpădit în fulgerarea inimii la-ntâlnirea cu tine.
Cheamă-l ... dar pe de-a-ntregul îl vei chema din întunecatu-i ocol.
Neîndoielnic, el AR VOI, se desprinde; uşurat, se obişnuieşte puţin
în adăpostul inimii tale, se cuprinde şi se începe.
Dar oare s-a început el vreodată?
Mamă, TU ai fost cea care prunc l-ai făcut, tu ai fost cea care l-a început;
ţie nou ţi-a fost; pe ochii săi încă feciorelnici tu ai făcut
să se aplece o lume prietenă, ferindu-l de lumea străină.
Dar, ah! unde sunt anii când doar cu făptura ta zveltă
îl apărai de clocotitorul haos?
Multe aşa i-ai ascuns; odaia sa întunecată cu nebănuite primejdii,
în lumina duioşiei tale o înecai; din inima ta, nemărginit adăpost,
tu amestecai cuprins mai omenesc cu noptaticul său spaţiu.
Nu în beznă aşezat-ai tu lampa, ci cât mai aproape de-a fiinţei tale auroră,
şi ea strălucea parcă din prietenie.
Nu era troznitură pe care tu să n-o tălmăceşti surâzând,
ca şi cum ai fi ştiut CÂND podeaua are să joace ...
Şi el asculta şi se alina. Aşa de multe prezenţa ta-naltă
gingaş ştia să-mplinească; înapoia dulapului se strecura
ascunsă sub mantie, soarta-i, şi-n pliurile
perdelei se potrivea, uşor şi nesigur, neliniştitul lui viitor.

Şi el însuşi, cum se odihnea, el cel alinat, sub somnoroasele
pleoape topind dulceaţa suavei tale alcătuiri
în preadulcele preludiu al lunecării în somn -:
PĂREA ocrotit... Dar LĂUNTRIC: cine-l apăra,
cine-i stăvilea, în adâncurile fiinţei sale, tălăzuirile începutului său dintâi?

Ah! atunci nici o prudenţă NU VEGHEA în cel ce dormea; dormind, da,
însă în ce visuri, în ce arşiţă: şi cum se lăsa de ele purtat!
El, virginală prezenţă, încă temător, cât era de înlănţuit,
captiv al lianelor cotropitoare ale devenirii sale lăuntrice,
a căror învârtejire deja supunea silnic tiparelor sale
creşterea-i sugurumătoare şi formele sale ameţitor schimbătoare
precum ale unei jivine fugărite. O! cum li se dăruia -. Iubi.
Îşi iubea Lăuntricul, sălbăticia acestui Lăuntric,
pădurea virgină din el, pe a cărei mută prăbuşire
în verde luminos inima sa poposea. Iubi. Părăsi pădurea
pentru a se afunda de-a lungul rădăcinilor sale dincolo în
măreaţa-i obârşie, unde mărunta-i naştere deja supravieţuise.

Iubind el coborî în sângele vechilor evuri, în genunile
unde colcăie Înfricoşătorul, încă ghiftuit de strămoşi. Şi fiecare
spaimă îl cunoştea, clipindu-i ca şi cum s-ar fi înţeles între ei.
Da, Înfricoşătorul zâmbit-a ... Rareori,
Mamă, surâs-ai atâta de duios!
Cum putea să nu-l iubească văzând că-i zâmbeşte?
O, Mamă, ÎNAINTE de-a te iubi pe tine,
l-a iubit, în adevăr; şi când îl purtai în tine,
acela era dizolvat în fluidul ce-i înlesnea plămădirea.

Iată, iubirea noastră nu este asemeni cu-a florilor, într-un singur an
încheiată; atunci când iubim, o sevă
foarte străveche urcă în braţele noastre. O, copilă află ACEASTA:
că iubit-am ÎN noi, nu Unicul, nu Viitorul, ci
fermentarea unui noian; nu un singur copil,
ci toţi străbunii care, asemenea unui grohotiş de munte sfărâmat,
stau la temeliile noastre; ci albia secată a fluviului
apuselor mame -; ci acest întreg tărâm
fără glas menit unei zodii înnourate sau senine -: ACEASTA
- iată, copilo, fost-a înainte de tine.

Şi tu însăţi ce ştii? Ademenit-ai genunea timpilor duşi
în cel ce ţi-i drag. Ce fel de simţiri
au răzbătut şi izbucniră, eliberându-se,
din toate acele fiinţe captive? Ce femei
te-au urât acolo? Ce fel de bărbaţi
cumpliţi ai aţâţat în vinele adolescentului? Copiii morţi
năzuiau să vină spre tine ... O, lin, cu blândeţe
împlineşte-i înainte, una din acele umile, îndrăgite treburi de fiece zi
care să-i dea siguranţă, - du-l, şi-alături de tine fă-l să simtă
de-aproape grădina, dăruieşte-i a nopţilor
precumpănire ...
Păstrează-l! ...






Elegia a patra

O, pomi ai vieţii, o, când iernatici?
Noi nu suntem una, în deplină comuniune. Nu suntem
uniţi printr-un acord ca păsările migratoare.
Depăşiţi şi zăbavnici, brusc silnicim vântul
şi ne prăbuşim într-o mlaştină nepăsătoare.
Noi înţelegem înflorirea şi ofilirea ca pe unul şi acelaşi timp.
Şi undeva hălăduiesc încă lei, şi nu cunosc -
atât timp cât maiestuoşi sunt - nici o slăbiciune.

Ci noi, când gândim la Unul, simţim deja în toată plenitudinea
copleşitoarea prezenţă a Celuilalt.
Duşmănie-i pentru noi cel care ni-i cel mai aproape. Îndrăgostiţii
nu se izbesc unul într-altul de zăgazuri mereu, ei care
îşi făgăduiseră largi zarişti, goană fabuloasă, o patrie?
Acolo, pentru un desen fulgurant de o clipă, trudnic,
un fundal contrastant ni se pregăteşte pentru-a vedea fugara imagine;
căci cu noi totul este foarte desluşit. Dar conturul lăuntric
al simţirii nu-l ştim: doar ceea ce-l modelează din afară.
Cine nu s-a aşezat plin de nelinişte
în faţa cortinei inimii sale?
Ea s-a deschis şi iată: decorul este cel al unui adio.
Uşor de înţeles. Ştiuta grădină,
şi uşor unduitoare: abia apoi intră Dansatorul.

Dar nu el ÎNSUŞI. Destul! Căci oricât de îndemânatec s-ar mişca,
el e deghizat şi devine un burghez
care intră în casă prin bucătărie.
Dar nu mai vreau aceste măşti umplute pe jumătate.
Nu. Mai curând păpuşa. Măcar ea e plină. Vreau paiaţa
şi sforile ei şi chipul ei
încropit din aparenţă. Aici. Mă aflu înainte-i.
Şi chiar când lămpile s-ar stinge, chiar când
mi s-ar spune: s-a sfârşit, asta a fost totul! - chiar dacă
dinspre scenă nu ar mai veni decât pustiul cu-al său curent de aer cenuşiu,
chiar de n-aş avea lângă mine nici unul din tăcuţii mei străbuni,
nici o femeie şi nici măcar băieţelul cu ochii căprui şi saşii;
eu totuşi rămân. Rămâne mereu ceva de văzut.

Nu am dreptate? Spune-mi tată, tu, care-ai cunoscut
gustul atât de amar al vieţii, gustând-o pe a mea,
tu, gustând încă pe măsură ce creşteam
primele iluzii tulburi ale neînduplecatei mele solii;
tu, care, chinuit de amarul iz al unui atât de straniu viitor,
iscodeai privirea-mi înceţoşată;
- o, tu, tată, care de când ai murit, atât de des
te nelinişteşti în mine, în nădejdea mea,
tu, care renunţi pentru mărunta mea soartă
la seninătatea aceea pe care doar morţii o au, aceste domnii
ale seninătăţii, - nu am dreptate? Şi voi, spuneţi-mi,
nu am dreptate, voi care mi-aţi dăruit iubirea voastră
pentru firavul meu început de dragoste, de la care mereu
mă-ntorceam, căci pentru mine spaţiul din chipul vostru,
atunci când îl iubeam, se pierdea în spaţiile lumii,
în care voi nu mai eraţi ....: când doresc să aştept
în faţa scenei de păpuşi, sau mai degrabă, nu, să privesc atât de intens
încât să devin numai privire, astfel ca la urmă
ca actor un Înger trebuie să se arate,
iar el ridică păpuşile din nou să joace.

Înger şi Păpuşă: iată în sfârşit un spectacol!
Atunci se armonizează ceea ce, cât suntem aici,
dezbinăm. Şi iată că din hora anotimpurilor noastre
se-nalţă spre noi întregul circuit al preschimbării. Atunci
jocul îngerului suie dincolo de noi. Iată, muribunzii
nu trebuie să-şi dea seama că tot ce înfăptuim noi
e doar simplu pretext. Nimic
nu-i el însuşi. O, ceasuri ale copilăriei,
când îndărătul figurilor nu se mai afla nimic decât
trecutul iar înaintea noastră deloc viitorul.
Fireşte, noi am crescut şi uneori am fost siliţi
să ne maturăm mai curând, pe jumătate din dragoste
pentru cei neavând nimic altceva decât că se făcuseră mari.
Şi totuşi, în singuratica noastră pribegie,
eram mulţumiţi cu tot ceea ce dăinuie şi stam acolo
în spaţiul care desparte lumea de jucărie,
în locul acela, dintru început
întemeiat pentru un eveniment pur.

Cine arată un copil, cum se ţine anume? Cine-l aşază
în constelaţie şi-i pune în mâini
măsura distanţei? Cine plămădeşte din pâine cenuşie,
ce se-ntăreşte, moartea copilului, - sau în gura-i rotundă
i-o lasă ca pe miezul
unui măr frumos?... Ucigaşii lesne
îi poţi înţelege. Dar aceasta: moartea,
întreaga moarte şi chiar ÎNAINTE de viaţă atât
de suav să o porţi şi să nu fii rău,
aceasta-i mai presus de cuvinte.






Elegia a cincea
(dedicată doamnei Hertha Koenig)

Spune-mi, cine SUNT ei, Rătăcitorii, aceştia puţin
mai efemeri decât noi, aceştia care de timpuriu dau năvală,
grăbiţi PENTRU CINE, - de dragul CUI, repeziţi de o voinţă mereu
nepotolită? Îi înşfacă, îi aruncă,
îi stoarce, îi încovoaie şi iarăşi îi prinde; ca şi cum aerul
ar fi unsuros, mai neted, ei lunecă-n jos
pe covorul ros şi tot mai subţiat de necontenitele lor salturi,
pe acest covor pierdut undeva în văile lumii.
Lipit ca un plasture, ca şi cum cerul mahalelor
ar fi rănit în acel loc pământul.
Şi abia, iată, ridicaţi în picioare,
luând acolo chipul majusculei primordiale
a prezenţei..., de-ndată de asemeni bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi iarăşi,
ca dintr-o joacă, îl înşfacă neîncetat,
precum August cel tare, la masă,
o farfurie de cositor.

Ah! şi-n jurul acestui centru,
trandafirul contemplării:
înfloreşte şi se scutură. În jurul
acestui şteamp - pistilul - care, atins de propriu-i
polen al înfloririi, leagă din nou părelnicul fruct
al nemulţumirii, fără ca el niciodată s-o ştie, -
nemulţumire schiţând un uşor surâs prefăcut
şi lucind cu subţirea sa coajă ce stă să se frângă.
Şi-acolo, veştejitul, zbârcitul halterofil,
care-acum, bătrân, bate doar toba,
scufundat în pielea-i atât de largă
că pare-a fi încăput altădată doi oameni, iar unul
ar zăcea deja în cimitir, în timp ce celălalt,
aici, i-ar supravieţui, surd şi uneori puţin rătăcit
în pielea sa văduvită.

Bărbatul cel mai tânăr însă, dimpotrivă, -
ca şi cum ar fi fiul unei cefe şi al unei călugăriţe, - solid
şi bine-mplinit, în întregime numai muşchi şi naivitate.

O, voi,
de care o suferinţă, ce copil încă era,
se amuza ca de o jucărie,
în una din lungile-i convalescenţe...
Şi tu, cel care într-o cădere
aşa cum numai fructele o cunosc, tu care
fără a fi dat în pârg, zilnic de sute de ori te desprinzi din pomul
mişcării făurite de ele toate (şi care, mai iute ca apa,
străbate-ntr-o clipă primăvara, vara şi toamna) -
tu care cazi şi te izbeşti de mormânt:
uneori, într-un scurt interludiu, pe faţa ta o icoană-a iubirii
ia naştere, mamei tale, rarei ei duioşii menită;
totuşi, de-a lungul trupului tău,
uzat până la a nu mai avea relief,
acel chip sfios de-abia înfiripat se rătăceşte, se pierde... Şi iarăşi
bărbatul şi-a lovit palmele pentru un nou salt şi înainte ca pentru tine
o durere să devină vreodată mai desluşită,
aproape de inima ta mereu galopând, arsura din tălpi suind,
preîntâmpină izvorul suferinţei tale, şi dintr-o dată
în ochii tăi izbucnesc trupeştile lacrimi.
Şi totuşi, orbeşte,
surâsul ...

Îngere! o, culege, ia în mâinile tale această delicată
floare de leac. Adu o glastră, păstreaz-o! Aşaz-o printre
acele bucurii nouă ÎNCĂ nedeschise: şi pe graţioasa urnă
slăveşte-o cu o înflorită, înaripată inscripţie:
"SUBRISIO SALTAT"
Apoi tu, fermecătoareo,
tu, ocolită tăcut
de cele mai încântătoare bucurii. Poate că
franjurile tale se bucură pentru tine -,
sau pe sânii tăi zvâcnind de tinereţe
mătasea de un verde metalic
infinit răsfăţată se simte şi nimic nu-i lipseşte.
Tu, mereu altfel, pe toate talerele şovăitoare
ale echilibrului, oferind fructul seninătăţii
în plină lumină sub umeri.

Unde, o, UNDE e locul - îl port în inimă -
unde ei sunt încă departe de A PUTEA, unde încă unul de pe celălalt
căzând, ca într-un neizbuit salt
a două animale stângaci împerecheate; -
unde greutăţile sunt încă apăsătoare,
unde pe vergile zădarnic învârtindu-se,
farfuriile încă se clatină ...

Şi dintr-o dată în acest trudnic Niciunde, dintr-o dată,
locul cu totul negrăit, unde Preapuţinul pur
de neînţeles se preschimbă şi brusc
zvâcneşte în acel Preamult golit.
Acolo unde socoteala cu nenumărate cifre
iese din număr şi-n nimic se preface.

O, pieţe, o! pieţe-n Paris, nesfârşită scenă de spectacole,
unde modista, MADAME LAMORT,
împleteşte şi răsuceşte şi ţese
drumurile fără odihnă ale pământului, panglicele fără capăt
din care născoceşte mereu alte noduri şi funde şi flori,
cocarde, fructe artificiale
- toate cu false culori -
pentru pălăriile de iarnă ale destinului, vândute la preţ redus.
.................................................. ...........................................
Îngere! ar fi un loc - dar pe care noi nu-l cunoaştem -
şi acolo, pe un covor inefabil, îndrăgostiţii
ce nu pot nicicând să ajungă aici la totala-mplinire,
şi-ar dezvălui cutezătoarele, înaltele icoane ale inimii lor avântate,
turnurile voluptăţii,
scările lor nicicând pământu-atingând, ci doar tremurător sprijinite
una de alta, - şi AR PUTEA
în faţa spectatorilor din zori, nenumăraţii morţi tăcuţi:
mereu ascunşii, de noi neştiuţii,
micii lor bănuţi de fericire, valoroşi în eternitate, cu-adevărat
înaintea celor doi surâzând în sfârşit
pe alinatul covor?





Elegia a şasea

Smochinule, de mult timp adânc înţeles am aflat în faptul
că tu aproape în întregime înflorirea o depăşeşti, pentru ca
lăuntric, în fructul tău timpuriu împlinit,
nesărbătorit să te pătrunzi de taina-ţi curată.
Asemeni ţevei fântânilor săltătoare, unduitoarele-ţi ramuri
seva o zoresc şi-n jos şi-n înalt, - şi netrezită aproape,
ţâşneşte din somn în bucuria celei mai dulci împliniri.
Iată, aidoma lui Dumnezeu în lebădă.
...Ci noi, ah, zăbovim,
în slava înfloririi şi ajunşi în inima fructului nostru
sosit prea târziu, - suntem trădaţi.
Rari sunt cei în care imboldul înfăptuirii se-avântă cu-atâta putere
că-i înalţă şi-i înflăcărează în deplinătatea inimii,
în timp ce, ca o mai suavă adiere a nopţii,
ispita-nfloririi, ca pe nişte petale, uşor atinge
pleoapa şi buzele adolescentine:
poate eroii şi poate cei aleşi de timpuriu de tărâmul de dincolo,
în vinele cărora moartea, acest Grădinar,
a desenat o cu totul altă arcuire.
Aceştia se-avântă-ntr-acolo, o iau înaintea surâsului lor,
precum atelajul carelor de luptă ale biruitorului rege
pe imaginile delicatelor basoreliefuri de la Karnak.

Uimitor de aproape-i eroul de cei morţi tineri.
Să dăinuie nu-l ispiteşte. Înălţarea sa-i fiinţare. Necontenit
se smulge din el însuşi şi se avântă în constelaţia mereu alta
a necurmatei sale primejdii. Acolo puţini s-ar putea afla. Dar,
destinul, pentru noi învăluit în tăcere şi beznă, dintr-o dată,
cu el se-nflăcărează şi-l cântă în inima învolburatei sale lumi.
Pe nimeni nu aud ca pe DÂNSUL. Dintr-o dată, ca un torent de aer,
mă străbate întunecatul său glas.

Atunci, cât de bucuros m-aş ascunde în faţa unui dor:
o, de-aş fi, de-aş fi un copil încă în devenire,
purtat în braţele a ceea ce voi fi, şi care ar citi despre Samson,
cum mama sa, la început stearpă, zămisli apoi totul.
Nu era el erou încă în sânul tău, o, mamă, nu-şi încerca
încă de-acolo, în adâncurile tale, alegerea?
Mii de alte făpturi în pântecul tău se zbăteau şi voiau EL să fie.
Dar iată: el înşfacă, înlătură, - alese şi izbuti.
Şi când dărâmă coloanele, aşa a fost că din lumea trupului tău
într-o lume mai strâmtă izbucni, în care
din nou alese şi izbuti. O, Mame ale Eroilor,
o, izvor de fluvii ce nu pot fi zăgăzuite! Voi, prăpăstii
în care, de pe crestele inimii lor, deja copile
se-aruncă, jertfe gemând, acestui fiu făgăduite.
Căci, furtunos, eroul străbătu popasurile dragostei,
fiece iubire purtându-l mai înalt, fiece bătaie de inimă
care-i fu închinată; şi, deja întorcându-se,
iată-l la sfârşitul surâsurilor, - altul.

[Cretzulynne]

Elegia a şaptea

Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur
să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat
ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând
că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -,
pe care-o aruncă-n seninul azurului,
în inima cerului. Ca şi pasărea
şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă,
să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns
ce se înflăcărează ascultându-te, -
- cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc
care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi
acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri
de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.
Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul
templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile
a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte
într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara.
Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai
cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.
Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,
şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.
Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,
nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,
nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,
nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ...
ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii,
ci stelele, stelele acestui pământ.
O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii
stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai EA
ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte
copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea
să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc
mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii,
un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.
Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;
de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând,
gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi VOI, fetelor
cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai
duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii
sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu
o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp
scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.
Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,
nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur,
am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră
are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,
se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,
răzbate-acum o întruchipare fantomatică,
ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.
Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri,
el care este la fel de inform ca şi încordatul
avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.
Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii
o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru
altă dată slujit, implorat în genunchi-,
se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.
Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul
de a-l zidi acum LĂUNTRIC cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!
Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi,
cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.
Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.
PE NOI nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,
să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. -
Faptul acesta S-A ÎNĂLŢAT odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,
se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare,
şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,
ŢIE ţi-l arăt încă AICI, în contemplarea ta stă,
mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.
Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii,
cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci
NOI suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o,
am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu
prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi
nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste
spaţii ALE NOASTRE. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele,
că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).
Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere,
fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -,
iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi,
chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea...
nu a ajuns la genunchii tăi -?
Să nu crezi că te implor.
Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.
Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva
unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat
este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută
sus, ca să apuce, în faţa ta
într-un gest de apărare şi prevenire,
Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.






Elegia a opta
(Dedicată lui Rudolf Kassner)

Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd
DESCHISUL. Numai ochii noştri sunt ca întorşi
şi aşezaţi ca nişte capcane,
roată, în jurul liberei ieşiri.
Ceea ce ESTE-n afară noi nu ştim decât
din căutătura animalului; căci până şi pe prunc
îl răsucim şi-l silim să privească-napoi
lumea formelor şi nu DESCHISUL, care
pe chipul animalelor atât de adânc e. Liber de moarte.
Noi numai PE EA o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfinţitu-i în urmă,
iar în faţă pe Dumnezeu, - şi chiar când el înaintează,
înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fântânile.
Ci NOI, nicicând, nici măcar o singură zi
nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile
la nesfârşit se învoaltă. Necontenit este Lume,
şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
şi ŞTII că-i fără margini şi nu-l râvneşti.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgâlţâie şi-l dezmeticeşte.
Sau un altul moare şi ESTE, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci ÎNAFARĂ.
În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi, mascându-i văzul,
aproape-ar fi de asta, şi-s cuprinşi de uimire...
Ca din greşeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt... Dar peste celălalt
nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.
Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem
doar în răsfrângeri acel Liber,
pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate când un animal,
mut ridicându-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.
Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii
- atât şi nimic mai mult şi mereu în faţă.

Dacă animalul, sigur pe sine venind către noi
o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa
e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea sa.
Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.

Şi totuşi, această sălbăticiune ageră şi caldă
duce povara şi grija unei nesfârşite melancolii.
Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:
- amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă
şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,
şi-acolo totul era suflu. După patria dintâi,
cea de-a doua hibridă pare
şi-n destrămare ca vântul.
O, fericirea MICII făpturi,
care RĂMÂNE mereu în Sânul care-a purtat-o;
o, noroc al gâzei ce saltă LĂUNTRIC
chiar şi-atunci când nunteşte; căci Sânul e Totul.
Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obârşie
întrezăreşte-amândouă tărâmurile
ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închisese,
totuşi cu portretul său în veşnică hodină drept capac.
Şi cât de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avântându-se afară dintr-un sân. Ca înfricoşat de sine,
despică văzduhul aşa cum o fisură
ceaşca o frânge. Aşa sfâşie porţelanul serii
dâra lăsată de-al liliacului zbor.

Iar noi: spectatori, pretutindeni, mereu,
întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!
Suntem copleşiţi. Orânduim. Totul se sfarmă.
Din nou rânduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.

Cine ne-a răsucit în aşa fel că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
celui care pleacă? Ca şi cum, ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întârzie-,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.






Elegia a noua

De ce, când mai lesne-ar fi să-ţi petreci popasul existenţei
în chip de laur, puţin mai întunecat decât orice
alt verde, cu-acele vălurele (ca un surâs de briză)
pe marginea fiecărei frunze -: de ce atunci
suntem siliţi să fim om - şi destinul ocolindu-l,
să ducem dorul unui destin?
O, NU, pentru că EXISTĂ fericire,
acest pripit câştig al unei apropiate pierderi.
Nici din curiozitate, sau numai pentru deprinderea inimii
ce s-ar AFLA şi în laur...

Ci pentru că a fi aici este mult, şi pesemne
tot ce-i aici, pieritorul acesta, are nevoie de noi,
fiindu-ne în chip ciudat hărăzit. Nouă, cei mai pieritori. O DATĂ
fiecare lucru, O SINGURĂ dată. O DATĂ şi nimic mai mult.
Şi noi, de asemeni O DATĂ. Nicicând încă o dată. Dar aceasta -
O SINGURĂ DATĂ ar fi existat chiar dacă-i numai O DATĂ:
PĂMÂNTEŞTE să fi existat, nu pare cu putinţă a fi tăgăduit.

Şi-astfel ne zorim şi voim această-mplinire,
voim s-o încăpem în mâinile noastre umile,
în preaplinul privirilor şi în inima noastră fără cuvinte.
Să ne preschimbăm în ea însăşi voim. - Cui să o dăruim?
Cel mai drag ni-i să păstrăm totul mereu... Ah! în celălalt raport,
vai, ce-am putea lua cu noi dincolo? Nu privirea, încet-încet
învăţată aici, şi nimic din tot ce s-a petrecut aici. Nimic.
Durerile, deci. Deci, înainte de toate tot ce greu apasă,
deci lunga-ncercare a dragostei, - nimic, deci, decât - pur -
Denegrăitul. Dar, mai apoi
printre stele, la ce bun: ELE sunt CU MULT mai de nespus.
Nici pribeagul, de pe povârnişul muntelui,
nu duce în vale un pumn de pământ, de negrăit orişicui, ci
un cuvânt agonisit - unul pur - galbena şi vioria
genţiană. Suntem poate AICI să spunem: casă,
punte, fântână, ulcior, poartă, livadă, fereastră, -
şi mai înalt: coloană, turn... dar S-O SPUNEM, înţelege!
s-o spunem AŞA cum lucrurile nicicând în adâncul lor
nu şi-au închipuit că sunt. Nu-i oare tainic vicleşug
din partea tăcutului pământ când el îmboldeşte pe-ndrăgostiţi
ca în simţirea lor fiece lucru să suie-n extaz?
Pragul: ce este pentru doi îndrăgostiţi,
dacă tocesc puţin acest vechi prag al uşii,
după atâţia alţii câţi au trecut
şi-naintea celor care-or veni..., atât de uşor.

AICI este vremea ROSTIRII, AICI e patria sa.
Grăieşte şi mărturiseşte. Mai mult ca oricând
se prăbuşesc lucrurile-aici, cele pe care le poţi vieţui, căci
ceea ce le înlocuieşte spulberându-le e-o lucrare fără chip.
O înfăptuire sub cruste gata în orice clipă să crape
de îndată ce impulsul lăuntric creşte
şi astfel se îngrădeşte.
Între ciocane dăinuie
inima noastră, ca limba
între dinţi, dar care totuşi
slăvitoare rămâne.

Îngerului Lumea slăveşte-o şi nu Negrăitul; PE EL
nu-l poţi ului cu măreţe simţiri; în tărâmul
unde el mai deplin se simte, tu eşti doar un începător.
Tocmai de aceea, lui arată-i ceea ce-i simplu, lucrul pe-ncetul modelat din generaţie în generaţie
şi care vieţuieşte ca un bun al nostru, aici la-ndemână şi-n privirile noastre.
Rosteşte-i lucrurile. Se va opri uimit, aşa cum tu uimit ai rămas
în faţa frânghierului din Roma sau a olarului de pe Nil.
Arată-i cât de fericit poate fi un lucru, cât de fără vină şi-al nostru,
cum până şi geamătul durerii pur se-ntruchipează,
slujeşte ca un lucru, sau moare într-un lucru -, şi dincolo,
din trupul viorii, fericit, evadează. Şi aceasta,
că tu le slăveşti, o-nţeleg lucrurile din destrămare trăind;
trecătoare, ele se încred în noi ca într-un mântuitor,
noi, cei mai trecători.
Ele o vor, şi este datoria noastră să le prefacem în inima noastră nezărită,
- o, nesfârşit - în noi înşine! Indiferent ce-am deveni noi până la urmă.

Pământule, oare nu aceasta ţi-i voia: nezărit
în noi să renaşti? Nu-i oare visul tău
cândva să fii nezărit? Pământule! nevăzut!
Ce altceva dacă nu prefacerea e nepotolita-ţi menire?
Pământule, dragule, voiesc. O, crede-mă,
nu e nevoie de toate primăverile tale pentru a mă câştiga, - UNA,
ah! una singură e sângelui deja prea mult.
Fără de nume ţie îţi sunt hărăzit, şi de foarte departe.
Dreptatea totdeauna fost-a de partea ta şi e descoperirea
ta sfântă moartea în care te poţi încrede.

Iată, trăiesc. Din ce? nici copilăria, nici viitorul
nu se împuţinează... O fiinţare peste măsură
îmi irumpe în inimă.






Elegia a zecea

De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere,
imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează.
Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş
pe strunele moi, şovăielnice, sau
gata să se rupă. Chipul meu înrourat
mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,
cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe.
Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,
în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr,
frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur,
UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai
anotimp - ci mult mai mult - loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş.

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere,
unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor,
violent smulsă din tiparele golului,
se făleşte poleita larmă, monument al tumultului.
O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,
mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:
curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica.
Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului.
Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului!
Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit,
unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua,
când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit
mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag
trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva
mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,
nu numai pentru distracţie: sexul banului,
totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic...
... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară
după ultimul gard pe care-i lipit afişul: "Fără de Moarte",
acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,
în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una...,
chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.
Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte
şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură.
Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte
o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:
- Departe. Noi locuim acolo, afară...
Unde? şi tânărul o urmează.
Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că
este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce,
se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire.

Numai morţii tineri, în starea lor dintâi
a liniştii peste timp, a desprinderii,
o urmează cu drag. Pe fete
le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată
ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării
finele văluri. - Pe tineri însă
îi însoţeşte tăcând.

Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri
îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară,
spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri
săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată
la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche,
sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.
Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. -
Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor,
şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele
din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept
peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi
şi câmpii de-nfloritor alean
(cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş);
i-arată animalele bocetului, păscând, - şi uneori
o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat
în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. -
Seara, îl duce la mormintele strămoşilor
din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci.
Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând
asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate
monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,
sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.
Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi
tăcând, pe cumpăna stelelor aşează
icoana umană.

Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte
nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă,
sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos - n.r.) Şi ea
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai pârguită rotunjime a lui,
delicat desenează în noul
auz al mortului, pe-o foaie
îndoit desfăcută, negrăitul contur.

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.
Lin Tânguirea le numeşte: - uite, aici:
CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc:
COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol:
LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ.
Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini
binecuvântate, limpede strălucind - marele M,
care-nsemnează Mumele... -

Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică
îl duce până la valea prăpăstioasă
unde, în clarul lunii, licăreşte
Izvorul Bucuriei. Cu evlavie
ea îl numeşte şi-i spune: "La oameni
acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă".

Se opresc la poalele muntelui.
Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând.

Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi.
Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său
din acel destin fără grai.

Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol
iată, ne-ar arăta mâţişorii
atârnând în alunii golaşi sau
ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.

Şi noi, care-nţelegem norocul
ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare
care-aproape ne doboară
când ceea ce este fericit CADE.

traducere şi note George Popa
Editura Polirom, 2000

Cu aceasta ocazie am aflat si limita numarului de caractere pentru o postare = 30.000 de caractere.

[White1]

Uite, Cretzulynne, sa le dai in cap cu versurile astea oamenilor maturi si rai care te tot necajesc:


Aievea nu şi nici cu-nchipuirea
Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam
În vremea unor basme petrecute
Când se făcea că un copil eram,
Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,
Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.

Văd o-nserare plină de lumină
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n lună mată,
Şi-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altădată
Aşa precum pe mine l-a chemat.

Tabloul se apropie şi creşte,
Îl am în faţă ca un ochi deschis.
Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:
"Eşti rău, străine - te-am văzut şi-n vis"...
Şi buzele îi tremură a spaimă -
"Eşti rău, străine, pleacă" - mi-a mai zis.

"Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!
De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucării într-însul."
"De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac."
Şi-năbuşit a trebuit să tac.

"Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,
Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea
Cum cineva pe oameni îi loveşte -
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: - Şi tu, la fel vei creşte!
Eu când voi creşte nu voi fi aşa."

Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece -
"Ascultă, deşănţat judecător,
Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i
Acest vis sadic şi amăgitor;
Ai merita să fii legat în funii,
Să nu mai tulburi traiul tuturor."

Dar deodată-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larmă multă:
"Ascultă, tu, străinule de jos.
"Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"
Oh, surd strigau şi trist şi dureros -
"Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"

De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,
Dar parcă mă-nfioară-o presimţire
Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurată şi subţire,
Prin codri mari îl caut răvăşit
Şi-n vise îl mai caut, în neştire.

Dar pentru mine azi străini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,
Iar visele-ncărcate de coşmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al său...
Pe suflet tot arunc cernite zaruri -
"De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?"

[White1]

Don't waste your mother's bleach, i'll only make you retch:

I know a hundred ways to die.
I’ve often thought I’d try one:
Lie down beneath a motor truck
Some day when standing by one.
Or throw myself from off a bridge—
Except such things must be
So hard upon the scavengers
And men that clean the sea.
I know some poison I could drink.
I’ve often thought I’d taste it.
But mother bought it for the sink,
And drinking it would waste it.

[Cretzulynne]

Uite, Cretzulynne, sa le dai in cap cu versurile astea oamenilor maturi si rai care te tot necajesc:

(...)

Oameni maturi ? Ei bine, oare sunt maturi cu adevarat ?
Da, gestul tau merita rasplatit :D


Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise - şi
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate şi fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi olace să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de-a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi pferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipăsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii,
ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,
când îmi ridic tâmpla din perne,
să se lungească-n urma mea pe paturi
moartea,
şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
oprit.

Nici după fiecare pas,
în golul dinapoia mea rămas,
nu vreau
să urce moartea-n sus, asemeni
unei coloane de mercur,
bolţi de infern proptind deasupra-mi...

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

(...)

Sunt un om viu de Nichita Stănescu

[Cretzulynne]

Ma voi feri ca de foc de pericolul
Ca dragostea sa devina
Obiect al meditatiei,
Al speculatiei,
Al filozofiei.

Fereasca Dumnezeu
De acea dragoste retorica,
În stare sa ucida
Numai eroii
Pe scenele de scândura uscata.

Alt fel de dragoste am trait eu
În zilele si-n noptile vietii mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Si nici un regizor
Nu mi-a putut iscali pieptul
Cu biata lui cerneala rosie,
De care s-au învrednicit toti actorii.

Eu însumi am ceva teatral
În fiinta mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joaca atâtia.

Adolescenti si adolescente
Se vor regasi teatral
În poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boala de care voiesc sa ma lepad
Si nu pot.

Caci nici o boala nu devine
Mai mica în tine
Daca se molipsesc si altii de ea;
O, dragostea mea devastatoare,
Câti tineri îsi vor face iluzia
Ca-i poti salva când te vor citi
În cuvintele mele.

Nu exista propriu-zis experienta umana,
Nimic nu e valabil decât o singura data,
Ca o seringa în vremea moderna.
Totul se arunca dupa folosinta,
Înclusiv dragostea unui poet
Citita în cartile lui.

Nici Biblia nu foloseste,
Nici Biblia n-are un continut exemplar,
Experienta din Cântarea Cântarilor
Se pierde ca un proces verbal de sedinta,
Nu e nimic de facut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decât placerea estetica.

Eu simt autorul tragediei,
Eu declam împreuna cu actorii,
Eu fac fibrilatie la inima odata cu regizorii,
Eu aplaud si huidui împreuna cu spectatorii,
Eu ma spânzur împreuna cu administratorul teatrului
În acest final de veac
În care dragostea
A ajuns atât de prost vandabila.

Se joaca, dragii mei,
Tragedia dragostei
În fata scaunelor goale.
Murim si nimeni nu se uita la noi,
Actorii turbeaza pe scândura goala
Si poate ca de-atâta singuratate
În salile în care joaca
Ei încep sa ia în serios
Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip sa scap de aceste cuvinte,
A trebuit sa vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut rabdarea
Sa-si omoare toti eroii,
Stiind
Ca va fi absolvit de marea lui vina
Pentru ca, între timp, oricum,
Toti aveau sa moara,
De moarte fireasca.

Dar eu sunt poet liric,
Eu înca n-am deprins învatul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devora persoana întâi.
Si de-atâtea ori am simtit nevoia
Sa ma salvez cu un plural al majestatii
Si n-am putut si unii dintre voi
Au numit, prosteste,
Aceasta care mi s-a întâmplat,
Egoism.

Si nici nu am blestemata
Raceala de cuget
A sefului de cadre
Care iubeste-n taina,
În vreme ce actioneaza
Cu dosare si referinte de tot felul
Împotriva tuturor iubirilor si a tuturor celor
Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
În romantismul ei
Desuet si expresionist.
Iubesc
În numele tuturor umilintelor,
Si al tuturor asa-ziselor faradelegi pedepsite
De legi fara de lege.

Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o sa se predea
Lectii de literatura universala
Pe textele mele,
Biata autopsie,
Vinovata si impudica autopsie,
Câti din voi, care va veti supara pe copii vostri
C-au luat note mici
La lectia “Poezia lui Adrian Paunescu”,
N-ati fi azi în stare
Sa ma ucideti
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii vostri, ci voi ati putea ramâne repetenti.

Va voi trece clasa,
Pe voi si pe femeile voastre,
În fata carora îngenunchez
Pentru sfânta rabdare pe care o au cu noi
Si pentru misteru1 care ne leaga.
Va voi trece clasa, va voi trece veacul,
Veti supravietui în poezia mea,
Si poate mai mult în pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementata
Prin hotarâre a Consiliului de Ministri.
O, bietii mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste
Si stiu ca n-am nici o sansa
În timpul vietii mele.
Sunt facut sa par altceva,
Suport interdictia de a va fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru ca-n cladirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toata munitia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru ca în orasul nostru
Nu mai e loc nicaieri altundeva de poeti
Întrucât primaria e plina de functionari.

Teatral, teatral, într-adevar,
Si rugindu-va,
Implorindu-va,
Ordonidu-va:
Pace si dragoste
Si daca sunt pe lume si dragostea, si pacea
Va fi si Truda de-a le pastra.
Bucurati-va ca mai aveti
Poeti din acest os,
Pasari de aceasta marca,
Împulsuri în aceasta directie.
Bucurati-va, bucurati-va, plângând,
Ca în vreme ce voi ma credeati surghiunit
În sintaxa unei singure orientari,
Sa lucrez ca orbetele
Pentru infatisarea voastra festiva,
Eu iubeam si scriam
Poezie de dragoste.

Iar pe voi, fratii mei tineri,
Pe voi, care ma veti citi crezând
Ca veti avea ceva de învatat din poezia mea de dragoste
Va rog, nu pariati prea mult
Pe aceasta iluzie.

Nimic nu se învata de la nimeni
Pâna când nu înveti acel lucru
Din propria ta experienta.
Voi ma veti iubi
Abia dupa ce
Veti ajunge-n situatia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e initiere,
În versurile mele nu veti gasi
Descrise somptuos
Pozitiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiana
Sau chiar daneza.
O, nu. Toata poezia mea de dragoste
E o imensa vatra de cenusa
La temelia unui rug
Ce arde înca.
Luati aceasta carte-n mâini,
Aceasta macheta a unui teatru tragic,
Iubirea e tragica.
Pentru ca iubirea e moarte,
Iubirea e tragica
Pentru ca actorii o rostestesc cu suflarea taiata,
Mareata cum e
În scriitura pe care au învatat-o,
Dar abia asteapta sa coboare
Dupa ce si-au îmbracat hainele de strada
În fierbintea, urâta, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
În sala pe fiecare-l asteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o fata pura plânge,
Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se saruta pe scena cu o actrita.
Vai, eterna contradictie
Dintre arta si viata!

Nu va luati dupa spusele mele, ci dupa cele scrise
Cititi cartea mea
Când viata v-a obosit de-ajuns într-o zi,
Eu nu am pretentia sa va învat nimic,
N-am decât orgoliul de-a ma alatura
Cu toata cenusa distrugerii mele
Cenusilor voastre,
Caci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea începe
Iarasi BR> Lumea.

Si când veti vedea
În fata ochilor vostri arzând de iubire
Tunurile veacului pregatindu-se s-a-distruga
Câmpiile si fabricile,
Oamenii si muntii,
Pasarile si pestii,
Bibliotecile si spitalele,
Mormintele si bisericile,
Nu pregetati, aruncati-va hainele de pe voi,
Îmbratisati-va, sarutati-va,
Si pentru ca pamântul e rece,
Iar tunurile care vor sa-l distruga sunt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionata de-atâtea arme,
Sub ochii holbati ai armatelor,
Sfarimând ochelarii gretosi ai generalilor,
Fara nici o rusine,
În numele singurei religii care ne uneste,
Credinta în continuitatea speciei umane,
Iubiti-va,
Iubiti-va pe tunuri!
Concediati tunarii
Si dezamorsati obuzele
Si dati-ne acest prim si netrecator
Semn al pacii universale.

Iubiti-va,
Iubiti-va pe tunuri!
Iubiti-va pâna le veti hodorogi,
Pâna le veti scoate din functiune,
Iubiti-va aruncând din mâini
Tot ce vi se-ntâmpla s-aveti în mâini,
Actele voastre, banii vostri, oglinzile,
Chiar si aceasta carte care nu are decât meritul
Ca apartine unui om
Care în viata lui, desi n-a avut norocul
Sa faca dragoste pe nici un tun,
Când n-a dormit si n-a scris,
A iubit
Cu disperarea conditiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Si cu daruirea muribundului.

Faca-se profetia mea,
Fie o data pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!

Iubiti-va pe tunuri de Adrian Paunescu

[victor_homescu]

El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti.
El a intins spre mine o ramura ca un brat.
Eu am intins spre el bratul ca o ramura.
El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un mar
Eu am inclinat spre el umarul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteteste seva lui batand
ca sangele.
Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El
un om singur.


Necuvintele

- Nichita Stanescu-


https://www.youtube.com/watch?v=_otbOyH55gc

[victor_homescu]

Ciocnirea

- Mircea Cartarescu -

într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir,şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

1,25.minute cu Mircea Cartarescu

https://www.youtube.com/watch?v=WH85AW521Wg

[victor_homescu]

Nichita Stănescu - Enghidu
"A murit Enghidu, prietenul meu care ucise lei cu mine."
( din poemul Ghilgameş )


Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face depărtare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întâlnit un copac,
şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă şi bivoli,
căci fără pricină sunt aşa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.

De-aceea când mă ard în străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţină loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
cu care vorbesc!

II

Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuţinându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
cărei alte dureri ai spus astfel ?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliţă fără întoarcere,
tu altcum ai mângaiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău ?

III

Joc de treceri, mai iuti, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele şi râul,
deasupra mai încetului meu trup
atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
şi dupa aceea.

IV

Şi când toate se şterg, ca într-o scoică mările,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
în munţi, trecerea timpului,
ştiindu-se singur,
schimbând cu jur-împrejurul lui nume de lucruri.

V

Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătoreşte, pete mări întâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
mi-l izbeşte, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.

VI

Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aş privi moartea, rareori
uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.

VII

Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne
în sine celălalt dacă e,
şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva.

[White1]

And the days are not full enough
And the nights are not full enough
And life slips by like a field mouse
Not shaking the grass

[victor_homescu]

Palide, Imitaţii, Perfecte
- Florin Iaru -

De mă cum uşa afară pofti,
mi-am dat seama că greşisem oraşul.
N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii,
dar, brusc, în decembrie, greşisem oraşul.
Semăna cu al meu - Bucureşti la marginea universului - semăna foarte.
Însă ţipenie.
Autobuzele circulau conduse de melodii moarte.
În vitrine pluteau nori roz şi grei, la ferestre nu spânzura nici o vedenie,
prin mâzga subţire a lui decembrie
nu miorlăiau mîţe şi nu lătrau căţei.
Foarte curând mă bufni disperarea
înţelegeam ceva: o bucăţică de zid -
pricepeam că acelea erau străzi asfaltate -
blocurile se înşirau moi ca în lumea noastră,
dar tot ce era scris pe oraş nu putea ? citit.
Nici un magazin nu-şi lăsase poarta deschisă
iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă,
claxonat de camioane bete, goale, isterice,
nu erau haine, deşeuri, aburi sau chei.
Nu se putea şti dacă baricadele putrede
fuseseră vreodată locuite de bărbaţi şi femei.
Deşi lumea nouă păstra o adiere umană
nu se putea vorbi de oameni aici.
Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri aproape însufleţite.
Nu puteau ? pipăite
nici mai mari, nici mai mici.

Ţiuiam de foame. Bâiguiam de frig.
Am urcat scările multor blocuri.
Erau uşile ca la noi, verzi, căcănii,
se auzeau în spatele lor televizoare, aspiratoare, mixere,
aparate,
dar nu trăia nimeni acolo.
Acolo nu erau libere locuri. Acolo nu erau vii.
Săream garduri de sârmă,
cădeam în gropi delăsate.
Emiteam tot mai des mormăieli cu spumă.
Strigam că nu vreau să mor în acest oraş nebunesc.
Ploaia îmi intra gata îngheţată în gură.
Mă loveam de lăzile de gunoaie ordonate - ar fi trebuit
să fie pline cu resturi umane. Nimic.
Nimicul atingea dimensiune onală.
Iar eu rătăceam tot mai pierdut, silabisind ca la şcoală:
- Ceea ce văd eu e adevărat. Este raţional.
Pe aici, pe undeva, trebuie să fie ieşirea,
am nevoie de numai o păsuire.
Dar o bucată de tablă subţire
îmi închidea privirea.
Mă şi vedeam năclăit, încovrigat,
putrezind în oraşul care zornăia lunatic.
Urma să devin un obiect static.
Obiect de studiu uitării.

Am căutat un zid mai curat unde să decad
dar am dat colţul străzii şi am căzut în mijlocul unei cozi
la cuptorul de pîine turcească. Câţiva morţi fericiţi
se sprijineau de fereastră.
Ploaia spăla nişte imitaţii. O clipă m-am crezut în cer
într-un delir mai abitir.
Amorţită, din coada stupidă,
o mână mă prinse de cot. Era un cetăţean mort
cu o faţă lucioasă, strălucitoare, misterioasă.
- Sărbători fericite - a îngânat fericitul
dezacordându-mi gândul.
Stai lângă mine, vecine,
că mie acuşa-mi vine rândul.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plîngeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plângeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Când uşa m-a poftit să intru,
atât mai pot să spun:
camera mi s-a părut cam răcoroasă.

[victor_homescu]

Palide, Imitaţii, Perfecte
- Florin Iaru -

De mă cum uşa afară pofti,
mi-am dat seama că greşisem oraşul.
N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii,
dar, brusc, în decembrie, greşisem oraşul.
Semăna cu al meu - Bucureşti la marginea universului - semăna foarte.
Însă ţipenie.
Autobuzele circulau conduse de melodii moarte.
În vitrine pluteau nori roz şi grei, la ferestre nu spânzura nici o vedenie,
prin mâzga subţire a lui decembrie
nu miorlăiau mîţe şi nu lătrau căţei.
Foarte curând mă bufni disperarea
înţelegeam ceva: o bucăţică de zid -
pricepeam că acelea erau străzi asfaltate -
blocurile se înşirau moi ca în lumea noastră,
dar tot ce era scris pe oraş nu putea ? citit.
Nici un magazin nu-şi lăsase poarta deschisă
iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă,
claxonat de camioane bete, goale, isterice,
nu erau haine, deşeuri, aburi sau chei.
Nu se putea şti dacă baricadele putrede
fuseseră vreodată locuite de bărbaţi şi femei.
Deşi lumea nouă păstra o adiere umană
nu se putea vorbi de oameni aici.
Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri aproape însufleţite.
Nu puteau ? pipăite
nici mai mari, nici mai mici.

Ţiuiam de foame. Bâiguiam de frig.
Am urcat scările multor blocuri.
Erau uşile ca la noi, verzi, căcănii,
se auzeau în spatele lor televizoare, aspiratoare, mixere,
aparate,
dar nu trăia nimeni acolo.
Acolo nu erau libere locuri. Acolo nu erau vii.
Săream garduri de sârmă,
cădeam în gropi delăsate.
Emiteam tot mai des mormăieli cu spumă.
Strigam că nu vreau să mor în acest oraş nebunesc.
Ploaia îmi intra gata îngheţată în gură.
Mă loveam de lăzile de gunoaie ordonate - ar fi trebuit
să fie pline cu resturi umane. Nimic.
Nimicul atingea dimensiune onală.
Iar eu rătăceam tot mai pierdut, silabisind ca la şcoală:
- Ceea ce văd eu e adevărat. Este raţional.
Pe aici, pe undeva, trebuie să fie ieşirea,
am nevoie de numai o păsuire.
Dar o bucată de tablă subţire
îmi închidea privirea.
Mă şi vedeam năclăit, încovrigat,
putrezind în oraşul care zornăia lunatic.
Urma să devin un obiect static.
Obiect de studiu uitării.

Am căutat un zid mai curat unde să decad
dar am dat colţul străzii şi am căzut în mijlocul unei cozi
la cuptorul de pîine turcească. Câţiva morţi fericiţi
se sprijineau de fereastră.
Ploaia spăla nişte imitaţii. O clipă m-am crezut în cer
într-un delir mai abitir.
Amorţită, din coada stupidă,
o mână mă prinse de cot. Era un cetăţean mort
cu o faţă lucioasă, strălucitoare, misterioasă.
- Sărbători fericite - a îngânat fericitul
dezacordându-mi gândul.
Stai lângă mine, vecine,
că mie acuşa-mi vine rândul.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plîngeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Brusc a înviat oraşul pierdut, damf de pâine
de la sânul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să râdă picioarele - pline de sânge
au râs fericite hainele - rupte-n bătaie
hârtiile ude se ţineau de burtă.
Eu plângeam fără şir
şi scuipam sticla ploioasă a nopţii.

Când uşa m-a poftit să intru,
atât mai pot să spun:
camera mi s-a părut cam răcoroasă.

[victor_homescu]

Viata de-o zi
- Ioan Es Pop (volumul Ieudul fara iesire)


12 octombrie1992

sunt un bărbat singur. nu-i nicio mândrie în asta. doar sunt

hoarde de nefericiţi care umblă şi caută

alţi nefericiţi – numai că între nefericiţi şi nefericiţi

sunt mari praguri de nefericire.



unii au bani mulţi, alţii au speranţe

deşarte – nu există doar nefericiţi

de-un singur fel.



iar totuşi, când se unesc,

nefericiţii fac revoluţii, după care

li se ia totul.

12 octombrie, altădată

la zece ani mi-au cumpărat primii pantofi.

erau lungi şi galbeni ca nişte sicrie.

nu i-am purtat niciodată. m-au pedepsit

mulţi ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.

mâna mea a început să scrie.

12 octombrie 1992

aici trebuie să te temi, pentru că rezistenţa formulei

stă în asta: să te temi. pentru asta sunt


puse-n mişcare toate neînţelesurile. toate

înţelesurile sunt abolite.

eşti plătit cu bani buni să rămâi, să te temi.

sfârşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa.

nu te poţi aşeza niciunde, nicicând.

eşti plătit să te temi şi atât.



noaptea îţi opresc maşini cereşti la poartă, eşti

luat pe nepregătite şi vârât în dubele lor.

nu ţi se spune încotro, eşti plătit să te temi.

pentru asta sunt puse-n mişcare toate neînţelesurile.

[White1]

There go the loves that wither,
The old loves with wearier wings;
And all dead years draw thither,
And all disastrous things;
Dead dreams of days forsaken,
Blind buds that snows have shaken,
Wild leaves that winds have taken,
Red strays of ruined springs.

We are not sure of sorrow,
And joy was never sure;
To-day will die to-morrow;
Time stoops to no man's lure;
And love, grown faint and fretful,
With lips but half regretful
Sighs, and with eyes forgetful
Weeps that no loves endure.

From too much love of living,
From hope and fear set free,
We thank with brief thanksgiving
Whatever gods may be
That no life lives for ever;
That dead men rise up never;
That even the weariest river
Winds somewhere safe to sea.

"And i know Martin Eden's gonna be proud of me (https://www.youtube.com/watch?v=L_F0DIJyHRs)"

[Namaste]

Why should I let the toad work
Squat on my life?
Can't I use my wit as a pitchfork
And drive the brute off?

Six days of the week it soils
With its sickening poison -
Just for paying a few bills!
That's out of proportion.

Lots of folk live on their wits:
Lecturers, lispers,
Losers, loblolly-men, louts -
They don't end as paupers.

Lots of folk live up lanes
With fires in a bucket,
Eat windfalls and tinned sardines.
They seem to like it.

Their nippers have got bare feet,
Their unspeakable wives
Are skinny as whippets - and yet
No one actually starves.

Ah, were I courageous enough
To shout, Stuff your pension!
But I know, all too well, that's the stuff
That dreams are made on:

For something sufficiently toad-like
Squats in me, too;
Its hunkers are heavy as hard luck,
And cold as snow,

And will never allow me to blarney
My way of getting
The fame and the girl and the money
All at one sitting.

I don't say, one bodies the other
One's spiritual truth;
But I do say it's hard to lose either,
When you have both.

Toads - Philip Larkin

[Namaste]

Here

Swerving east, from rich industrial shadows
And traffic all night north; swerving through fields
Too thin and thistled to be called meadows,
And now and then a harsh-named halt, that shields
Workmen at dawn; swerving to solitude
Of skies and scarecrows, haystacks, hares and pheasants,
And the widening river’s slow presence,
The piled gold clouds, the shining gull-marked mud,
Gathers to the surprise of a large town:
Here domes and statues, spires and cranes cluster
Beside grain-scattered streets, barge-crowded water,
And residents from raw estates, brought down
The dead straight miles by stealing flat-faced trolleys,
Push through plate-glass swing doors to their desires –
Cheap suits, red kitchen-ware, sharp shoes, iced lollies,
Electric mixers, toasters, washers, driers –
A cut-price crowd, urban yet simple, dwelling
Where only salesmen and relations come
Within a terminate and fishy-smelling
Pastoral of ships up streets, the slave museum,
Tattoo-shops, consulates, grim head-scarfed wives;
And out beyond its mortgaged half-built edges
Fast-shadowed wheat-fields, running high as hedges,
Isolate villages, where removed lives
Loneliness clarifies. Here silence stands
Like heat. Here leaves unnoticed thicken,
Hidden weeds flower, neglected waters quicken,
Luminously-peopled air ascends;
And past the poppies bluish neutral distance
Ends the land suddenly beyond a beach
Of shapes and shingle. Here is unfenced existence:
Facing the sun, untalkative, out of reach.

This Be The Verse

They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.

But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another’s throats.

Man hands on misery to man.
It deepens like a coastal shelf.
Get out as early as you can,
And don’t have any kids yourself.


After graduating from Oxford in 1943 with a first in English language and literature, Larkin became a librarian. It was during the thirty years he worked with distinction as university librarian at the Brynmor Jones Library at the University of Hull that he produced the greater part of his published work. His poems are marked by what Andrew Motion calls "a very English, glum accuracy about emotions, places, and relationships", and what Donald Davie described as "lowered sights and diminished expectations". Eric Homberger (echoing Randall Jarrell) called him "the saddest heart in the post-war supermarket" - Larkin himself said that deprivation for him was what daffodils were for Wordsworth. (wiki)

Quotes:

How little our careers express what lies in us, and yet how much time they take up. It's sad, really.

I have a sense of melancholy isolation, life rapidly vanishing, all the usual things. It's very strange how often strong feelings don't seem to carry any message of action.

Morning, noon & bloody night,
Seven sodding days a week,
I slave at filthy WORK, that might
Be done by any book-drunk freak.
This goes on until I kick the bucket.
FUCK IT FUCK IT FUCK IT FUCK IT

- Philip Larkin: Letters to Monica

[White1]

Introduction to emptiness:

Another day, I went for some fresh air to a meadow covered with flowers. . . . While singing and
remaining in a state of awareness of the absolute view, I noticed among the profusion of flowers
spread out before me one particular flower waving gently on its long stem and giving out a sweet
fragrance. As it swayed from side to side, I heard this song in the rustling of its petals. . . .

Listen to me, mountain dweller: . . .
I don’t want to hurt your feelings,
But, in fact, you even lack awareness
Of impermanence and death,
Let alone any realization of emptiness.

For those with such awareness,
Outer phenomena all teach impermanence and death.
I, the flower, will now give you, the yogi,
A bit of helpful advice
On death and impermanence.

A flower born in a meadow,
I enjoy perfect happiness
With my brightly colored petals in full bloom.
Surrounded by an eager cloud of bees,
I dance gaily, swaying gently with the wind.
When a fine rain falls, my petals warp around me;
When the sun shines I open like a smile.

Right now I look well enough,
But I won’t last long.
Not at all.

Unwelcome frost will dull the vivid colors,
Till turning brown I wither.
Thinking of this, I am disturbed.
Later still, winds —
violent and merciless —
will tear me apart until I turn to dust. . . .

You, hermit, . . .
Are of the same nature.

Surrounded by a host of disciples,
You enjoy a fine complexion,
Your body of flesh and blood is full of life.
When others praise you,
you dance with joy . . .

Right now, you look well enough.
But you won’t last long.
Not at all.

Unhealthy ageing will steal away
Your healthy vigor;
Your hair will whiten
And your back will grow bent. . . .
When touched by the merciless hands
Of illness and death
You will leave this world
For the next life. . . .

Since you, mountain-roaming hermit,
And I, a mountain-born flower,
Are mountain friends,
I have offered you
These words of good advice.
Then the flower fell silent and remained still. In reply, I sang:
O brilliant, exquisite flower,
Your discourse on impermanence
Is wonderful indeed.
But what shall the two of us do?
Is there nothing that can be done? . . .
The flower replied:
. . . Among all the activities of sāṃsara,
There is not one that is lasting.

Whatever is born will die;
Whatever is joined will come apart;
Whatever is gathered will disperse;
Whatever is high will fall.

Having considered this,
I resolve not to be attached
To these lush meadows,
Even now, in the full glory of my display,
Even as my petals unfold in splendor . . .

You too, while strong and fit,
Should abandon your clinging. . . .
Seek the pure field of freedom,
The great serenity.

[White1]

The ending of Bertolt Brecht's play, "The Good Woman of Setzuan":

You're thinking, aren't you, that this is no right ending to the play we've seen tonight?
After a story exotic, fabulous, a nasty ending was slipped up on us.
We are deflated too. We too are nettled
To see the curtain down and nothing settled.
How could a better ending be arranged?
Could one change people?
Can the world be changed?
Would new gods do the trick?
Would atheism?
Moral rearmament?
Materialism?
It is for you to find a way my friends
To help good people arrive at happy ends
You write the happy ending to the play
There must, there must, there's got to be a way.

[White1]

Ultima 8-|


“Hope” is the thing with feathers (https://www.youtube.com/watch?v=3hQuEgqe_rk) -
That perches in the soul -
And sings the tune without the words -
And never stops - at all -

And sweetest - in the Gale - is heard -
And sore must be the storm -
That could abash the little Bird
That kept so many warm -

I’ve heard it in the chillest land -
And on the strangest Sea -
Yet - never - in Extremity,
It asked a crumb - of me.

[victor_homescu]

trebuie să ne despărţim

- Ioan Es. Pop-

trebuie să ne despărţim. eu merg spre un
altfel de înapoi decat tine. încotro am pornit-o
nu e loc pentru doi. dar fără tine n-aş fi
ajuns să pornesc. cînd dragostea va fi departe,
te voi rescrie şi voi arde în sloiuri.

sper ca uitarea să mă ajungă din toate părţile.
să închidă prezentul ca să nu mai am
unde mă-ntoarce. azi, ţipătul meu e bolnav,
pentru că mai poate fi auzit,

dar maine, care în mine a lăsat deja amărăciune,
şi ieri, care îmi dă încă speranţă,
sant pe cale să se săvarşească. sant copt
şi pentru viitorul care a fost,
şi pentru trecutul care va să vie.

atunci, în acel cumplit punct de întalnire
a timpurilor, cand sper să mă prăbuşesc
muşcand şi sfartecandu-mă,
voi sili oroarea să-mi aducă aminte de tine,
să mă facă treaz ca pentru a trăi

şi să pregătească apoi pentru noi
o întalnire fără egal pe pămant.

[White1]

They soar, they are somewhere mid-flight,
The words of love and liberation,
And I’m succumbing to stage-fright,
My lips – ice cold in trepidation.

But soon, where birches, thin and humble,
Caress the windows with their leaves, -
The voice of the unseen will rumble,
And roses will be tied in wreaths.

And then, like hot red wine, a light
So generous it’s hard to bear…
Already, fragrant winds ignite
And cause my consciousness to flare.

1916

By Anna Akhmatova

[victor_homescu]

Inel

Cînd te vei întoarce vei fi învins rãzbunarea
Timpul va fi alb
Trecutul va fi fost o idee
Viitorul o altã idee
Numai vulturul si sarpele
Vor continua sã punã aceeasi întrebare
Pãrintelui Zarathustra
Cînd te vei întoarce vatra va fi un inel
Prin care vei trece cu vulturul si cu sarpele
Vei fi tînãr, identic
Si-ti vei pune altfel singura întrebare
Peste morti, vãzduh si nu pãmînt
Luna, de piatrã, pietrele – apã
Iar soarele, unicul cerc al lumii.
N-o va lua de la capãt decît focul
Imobil, se va arde numai pe sine
Nu va exista nici o cenusã nici o risipire
Ci numai roua puterii neîncepute
Din care va sorbi vulturul, va rupe sarpele ca dintr-o pîine
Odihnã vei fi?
Poate vînt. Poate cuvint.

VIRGIL IERUNCA (16 august 1920 – 28 septembrie 2006)

[victor_homescu]

Cel mai frumos poem de Crăciun, ever.

CĂLĂTORIA MAGILOR

Frigul ne pătrundea pînă în măduva oaselor,
Era cel mai cumplit răstimp al anului
Pentru o călătorie, pentru o atît de lungă
călătorie:
Drumurile erau desfundate, vremea aspră,
Aflîndu-ne chiar în toiul iernii.
Şi cămilele se chinuiau, cu picioarele rănite,
îndărătnice,
Lungindu-se în zăpada ce se topea.
Erau ceasuri cînd regretam
Palatele de vară pe povîrnişuri, terasele,
Şi fetele în mătăsuri aducîndu-ne şerbet.
Şi apoi, conducătorii cămilelor, înjurînd şi
bombănind,
Dînd bir cu fugiţii, tînjind după băuturi
şi femei,
Şi focurile de noapte stingîndu-se, şi lipsa
de adăpost,
Şi cetăţile ostile, şi oraşele neprietenoase,
Şi satele murdare, jecmănindu-ne de bani:
Prin grele încercări am mai trecut.
Spre sfîrşit preferam să călătorim
toată noaptea,
Dormind pe apucate,
Cu glasurile care ne zumzăiau în urechi,
Spunînd că tot ce facem e o nebunie.
Apoi, în zori, am ajuns într-o vale temperată,
Umedă, sub hotarul zăpezii, mirosind
a vegetaţie,
Cu un rîu repede şi o moară învingînd
întunericul
Şi trei copaci pe bolta joasă a cerului.
Şi un cal alb, bătrîn, galopa peste pajişte,
Şi am ajuns la un han cu viţă deasupra intrării;
Printr-o uşă deschisă se vedeau şase mîini
Aruncînd zarurile pentru bănuţi de argint
Şi picioare lovind în burdufuri golite de vin.
Dar nu ne-au putut da informaţii şi ne-am
continuat drumul
Şi am ajuns seara, nici cu o clipă prea devreme,
Aflînd locul pe care-l căutam; era (puteam
spune) satisfăcător.
Toate acestea, îmi amintesc, s-au întîmplat
demult,
Şi aş mai purcede o dată la drum, dar aşterne-le
Toate acestea, aşterne-le
Pe toate: Am fost călăuzit pe drumul acesta
pentru
Naştere, sau pentru Moarte? E limpede
că a avut loc o naştere,
Ni s-au dat dovezi neîndoielnice, am văzut
naşterea şi moartea,
Dar eu cred că sînt altfel; această Naştere
a fost pentru noi
O cruntă şi amară agonie, ca Moartea,
moartea noastră.
Ne-am întors pe meleagurile noastre,
în aceste Împărăţii,
Dar nu ne mai simţeam în largul nostru printre
vechile orînduieli
Cu un popor străin, agăţîndu-se de zeii lui.
M-ar bucura o altă moarte.
T. S. Eliot

[victor_homescu]

CINE?

cine v-a spus: aceştia sînt oamenii
acestea faptele? cine v-a arătat: iată
acesta-i cuţitul dincoace se află oglinda?
cînd aţi aflat că apa nu e palidă
şi cine este vînător şi cine cuvînt
şi cum de ştiţi ce e credinţa şi
unde începe singurătatea?
oare cu cine staţi de vorbă
lepădîndu-vă de taina voastră
ca de trupul cu care n-aţi făptui
şi cine dintre voi este mutul
şi cine nisipul
căruia îi sînt pregătite discursuri bîlbîite
precum trupurile vieţuitoarelor
ce trag să moară şi cine
dintre voi are răbdare să-mi arate:
aceştia sînt oamenii acestea faptele?

Dorin Tudoran,“Mic tratat de glorie”/1973

[Namaste]

The Addict

I liked Hell,
I liked to go there alone
relieved to lie in the wreckage, ruined, physically undone.
The worst had happened. What else could hurt me then?
I thought it was the worst, thought nothing worse could come.
Then nothing did, and no one.


The Affliction

When I walked across a room I saw myself walking
As if I were someone else,
when I picked up a fork, when I pulled off a dress,
as if I were in a movie.

It’s what I thought you saw when you looked at me.

So when I looked at you I didn’t see you
I saw the me I thought you saw, as if I were someone else.

I called that outside – watching. Well I didn’t call it anything
when it happened all the time.

But one morning after I stopped the pills – standing in the kitchen
for one second I was inside looking out

then I popped back outside. And saw myself looking.
Would it happen again? It did, a few days later,

Wendy was pulling on her winter coat standing by the kitchen door
And suddenly I was inside and I saw her
I looked out from my own eyes
and I saw her eyes blue gray transparent
and inside them – Wendy herself!

Then I was outside again.

and Wendy was saying Bye Bye, see you soon,
as if Nothing had Happened.

She hadn’t noticed. She hadn’t known that I’d Been There
For Maybe 40 Seconds,
and that then I was Gone.

She hadn’t noticed that I Hadn’t Been There for months,
years, the entire time she’d known me.

I needn’t have been embarrassed to have been there for those seconds,
she had not Noticed the Difference.

This happened on and off for weeks,

and then I was looking at my old friend John -
suddenly I was in and I saw him,

and he (and this was almost unbearable)
he saw me see him,

and I saw him see me.
He said something like, You’re going to be ok now,
or, It’s been difficult hasn’t it,

but what he said mattered only a little.
We met - in our mutual gaze - in between
a third place I’d not yet been.

(Marie Howe, Magdalene)

[White1]

Îmi plac poeziile Annei Akhmatova pentru că au rimă. Cel puțin cele traduse de Andrey Kneller. Și originalele, probabil. Celelalte traduceri nu îmi plac la fel de mult pentru că nu au rimă. Sunt un consumator de cultură foarte sofisticat și pretențios, îmi plac (și înțeleg) doar poeziile cu rimă 8-|

No letter came for me today:
Did he forget or go away thereafter,
The spring is like a trill of silver laughter
The boats are bobbing in the bay.
No letter came for me today…

He was with me not very long ago,
So much in love, so gentle and all mine,
But that was still the white of wintertime,
Now spring is here, with poison in its woe
He was with me not very long ago…

I hear: the fiddle bow is trembling and light,
It beats, it beats as if from deathly ache,
And I’m afraid now that my heart will break
And leave unfinished tender lines I write…

****

How I crave immortality, dying.
Clouds of dust come low from afar…
Let the naked red devils come flying,
With the cauldrons of foul-smelling tar.

Playing tricks, crawl up to me, lurking,
Threats from books, all tattered and bent,
Only leave me my memory working
Just my memory, whole to the end.

So that there, in tormenting succession,
Your face doesn’t seem to me strange,
I will pay hundredfold for possessions
Of smiles and dreams, in exchange.

Death will quench my thirst in a hurry
With a see-through, corrosive lye
And the people will come here to bury
My body and voice when I die.

****

Words’ ease and freshness – is it less
For us than for an artist – vision,
For actors – voice and hand precision,
For beauties – beauty and finesse?

The gift you have is not from earth,
Don’t try to save it for yourself:
We are condemned – we know this well –
To squander all and not preserve.

Go forth alone and cure the blind,
In times of doubt, you will see
Your students’ scorn and mockery
And the indifference of mankind.

[White1]

Și acum serios, cam asta e diferența dintre o traducere excelentă și una...așa și așa. Câteva versuri din Recviem:

(a) Where are you, my unwilling friends
Captive of my two satanic years?
What miracle do you see in a Siberian blizzard?
What shimmering mirage around the circle of the moon?
I send each one of you my salutation, and farewell

(a*)Where are the friends with whom I’ve shared
Two years of living in that hell?
What blizzards do they have to bear?
What visions in the lunar glare?
To them I’m sending this farewell.

[White1]

"...we consider too much the good luck of the early bird, and not enough the bad luck of the early worm."
F. D. Roosevelt


The demon on my shoulder said it best,--
"The grass is greener when the grass is smoked,
It doesn’t matter on which path you walked,
All roads will lead to Rome, both east and west...

Remember that three lefts will make a right!
That curiosity gave cats a life worth living
Don’t read the books, their context is deceiving,
Judge by the cover and you’ll be alright!

Remember that nobody wins in peace,
Engage in fights as often as you wish!
Learn that the worms will catch the early fish,
And it’s the second mouse that gets the cheese!

For every penny saved, a second’s lost...
If time is money, -- do not sell it short!
Don’t sell your soul for pennies to the Lord--
The Devil buys it at a higher cost."

Andrey Kneller, The Demon

[White1]

--And yet, another night, your apparition
has come to haunt me in a gory vision!
I beg you, Lilith, let me be at last!
O, don’t evoke the gardens of the past,
the long forgotten Eden! Don’t remind
my wearied heart of treasures it can find
nowhere on earth. I beg you, disappear...
--Poor, Adam, you are dazed with fear!
--Was that the wind or have I heard a voice?
--You’ve called on me and now you don’t rejoice?
--Be gone, damned spirit! Disappear for good!
--You’ve yet to taste the magic of the fruit...
--I can’t be tempted twice, I’ve had my share;
my paradise is lost, my world stands bare,
my God is raged. --No free man needs a God!
--This blasphemy! O, Lilith, tempt me not,
my mind is clear for He directs my way
and there is nothing you can do or say
to blind me. The star still shines to guide
myself, a traveler, to heaven with its light.
--You need no star! Its light can only chill...
--Without it, I’d be lost! -- You have free will...
--These lies cannot deceive a faithful ear,
I listen to you not! -- But you still hear!
In vain, you dream of heaven, there is no
life after death. -- Then, where do all men go?
--Into a vacuum, which consumes all life...
--And do you think existence is a strife?...
All that we do? Our ever single breath
Brings closer us to nothingness... to death?
There must be justice in the end of time!
--There is no justice for there is no crime.
There is no sin... It’s but a shade of good;
and that’s the juice of the forbidden fruit!
For that, which casts no shadow cannot be...
Dear Adam, you are full of glee?
--I’ve come to understand you don’t exist,
and nothing hangs above me, just the mist...
O, cruel, insomnia! what you create to keep
a wearied man away from rest and sleep.
Such webs you spin that even now I gape
and wonder how these tales come to shape...

Andrey Kneller, Adam & Lilith

[victor_homescu]

zbiara, zbiara zebra
musicata de fiara
dungile ei se arunca pe
terenurile de tenis, pe hainele
detinutilor, pe gardurile mov
zebra musicata de fiara e fara
dungi, dungile ei fac un sicriu
din dungi de zebra pentru zebra
dungile ei fac zabrele pentru
cusica poetului Ezra Pound
dungile zebrei musicata de fiara
coloreaza urletul coardelor vocale
strigatul vânatorului numara pâna
la zece. cele zece porunci. dar fiara
nu aude e surda sii dezlipesite dungile
de pe zebra durdulie ramasa în camasia
de noapte
zbiara, zbiara zebra, musica, musica fiara
sub curcubeul vargat

Ion Stratan - Zebra musicata de fiara

[Qube86]

Sărmane suflete naiv

Sărmane suflete naiv,
mereu eşti trist fără motiv,
zburând, nemaiştiind că zbori,
murind, nemaiştiind că mori.

Sărmane suflete naiv,
la bunătate corosiv,
fiind, nemaiştiind că eşti,
iubind c-atât de mult iubeşti.

Aceste suflete ciudate,
atât de neajutorate,
cum ştiu mereu să se tot piardă -
ca focul basmelor să ardă!

-poezie de Nicolae Dabija-

[klute]

Lămâile

Ascultă-mă, poeții laureați
se mișcă numai printre plante
cu nume puțin folosite: buxus, ligustru, acant.
În ce mă privește, îmi plac străzile ce dau în ierboasele
șanțuri unde prin bălți
pe jumătate secate apucă băieții
vreun subțiratic țipar:
ulicioarele care urmează buza șanțurilor,
coboară printre pămătufii trestiei
și dau în grădini, printre copacii lămâilor.

Mai bine dacă gâlceava păsărilor
se stinge înghițită de azur:
căci simți mai limpede acel susur
al crengilor prietene în aerul ce-aproape nu se mișcă;
și înțelesurile acestei miresme
ce nu se desprinde de pământ
și plouă în piept o neliniștită dulceață.
Aici al învrăjbitelor patimi
război tace ca prin minune,
ne revine și nouă sărmanilor aici partea noastră de bogăție
și e mireasma lămâilor.

Vezi, în tăcerile-acestea în care lucrurile
se lasă și par gata
să-și trădeze taina lor ultimă,
te-aștepți poate
să descoperi vreo greșeală a Naturii,
punctul mort al lumii, veriga ce nu ține
firul de descurcat care să ne ducă-n sfârșit
în miezul unui adevăr.
Privirea scotocește împrejur
mintea cercetează, desparte, potrivește,
în parfumul ce se-mparte
pe când ziua zăbovește.
Sunt tăcerile-n care se vede
în orice umbră umană ce se îndepărtează
O Divinitate tulburată.

Dar amăgirea-ncetează și timpul iar ne-aduce
în orașele zgomotoase unde albastrul se-arată
doar în bucăți, sus, printre cornișe.
Ploaia ostenește pământul, apoi; se-ndesește
plictisul iernii printre case,
lumina se face avară - amară și inima.
Când într-o zi printr-o poartă deschisă
printre copacii din curte
ni se arată galbenul lămâilor;
iar gerul din inimi se desface
și-n piept ne revarsă
cântecele lor
trâmbițele de aur ale solarității.

(Eugenio Montale, Poezii, traducere de Marian Papahagi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999)

[Qube86]

Tancuri la Praga

În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.

Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci micinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.

Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie.

Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.

Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?

Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?

Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.

Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
"Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!"

-poezie de Evgheni Evtuşenko-

[Qube86]

Ultimul dor

Acolo unde lângă râu
Se-nşir' răchiţi bătrâne,
Se duce gândul meu ades,
Se duce azi şi mâine.

Acolo-i satu-ncununat
Cu-a nucilor verdeaţă,
Ferice-acolo am trăit
A vieţii dimineaţă.

Bisericuţa cea de lemn
Şi azi e vie-n minte-mi;
Căsuţa cu doi plopi la drum
O văd parcă nainte-mi.

Şi parcă din grădină ies
S-apuc pe ulicioara
Ce duce la ogor, ţiind
De mână surioara.

Ah! cugetul mi-e ne-mpăcat
Căci am pornit în lume,
Căci am fost surd la tristul plâns
Al iubitoarei mume!

Ca roua s-au topit, s-au dus
Iluziile toate,
Şi sufletu-mi înstrăinat
De jale nu mai poate.

Si dacă din atâtea flori
Nici una nu-mi rămâne,
Un singur gând, un singur dor
De suflet se mai ţine...

De n-am putut ca să trăiesc
De scumpul sat aproape,
La cea biserică de lemn
Când oi muri mă-ngroape.

S-ascult prin somnul cel de veci
Cetaniile sfinte,
Ş-acele cânturi ce-mi aduc
De-a mea pruncie-aminte;

Să mai ascult ca de demult
Cum seara toaca bate,
Când duhul păcii maiestos
Pluteşte peste toate.

-poezie clasică de Miron Pompiliu-

[Qube86]

Rondelul sfintei fără sfânt

Era o sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă,
Avea doar inimă şi gând
Şi-o fustă verde, de mătasă,

Cu astragal şi iacint
Venea la fiece mireasă,
Ea, mica sfântă fără sfânt,
Fără credinţă, fără casă.

Şi ne-am adus aminte când
În toamnă negură se lasă,
Cum lângă noi, de noi visând
Că nu ne vede şi nu-i pasă,
Era o sfântă fără sfânt.


-rondel clasic de Leonid Dimov din ''Semne cereşti'' (1970)-

[Qube86]

Semne puse pe-un sărut

Furişat într-o uitare
Cu risipă de iubire,
Mă întreb de ce ecoul
Se stinge în amintire?

Unde ieri a fost să fie
Focuri neastâmpărate,
Azi e-un munte de tăciuni
Şi o mare de păcate.

Mă întreb, întreb întruna
Cât mai ţin cuvintele?
În privirea mea adormi
Tu, şi toate stelele.

Furişaţi într-o uitare
Ne blestemăm clipele
Ce ne-au retezat în timp
Zborul lin, aripile.

Eu aici şi tu aproape
Punem semne pe-un sărut
Care-a fost sublim odată
Dar la urmă a durut!

-poezie de Marin Moscu-

[Qube86]

Leu

Leului i se mai spune şi regele
Animalelor. Astăzi numărul leilor
Aflaţi în cuşti este aproape
Egal cu cel al leilor din libertate.
Dacă vi se oferă o coroană, refuzaţi-o.


-poezie celebră de Kenneth Rexroth din Bestiar (1956)-

[Qube86]

Două universuri

Stăteam acolo, în mijlocul străzii mari
şi dirijam pe orice călător
pe strada dorită.

Stăteam acolo,
eram mulţumit
de zâmbetul lor recunoscător
dar au venit
maşini ciudate
pe străzi
şi prin aer,
maşini ce scuipau foc
care nu luau în seamă
semnele mele...

Eram prea mic.

Şi am fugit cu teama
ascunsă-n lacrimi uscate,
şi m-am întors cu liniştea
a fost deplină.

O, zei ai nemărginitelor legende
daţi-mi înapoi casa
şi strada furată.

-poezie de Sorin George Vidoe din ''Hohotul Alb''-

[Qube86]

Extaz

Ard.
Suflă, suflă-mi şi tu puţin suflet,
Că al meu, iată-l, se mistuie deasupra mea,
Pregătind aureole
Pentru frunţi mai pure, din viitor.

Semeni cu o frescă bizantină,
Stilizată de două ori
(A doua oară stilizată special pentru mine,
Am pus meşterii la lucru),
Pentru că ai cercuri în loc de ochi,
Cercuri în loc de sprâncene şi de pe acum
Simt răcoarea întunericului din ochii tăi,
Iar asta îmi face bine,
Când ard eu industrial, flacără mare
La intrarea în extaz.

-poezie de Marin Sorescu-

[Qube86]

Freamăt de codru

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Cucul cântă, mierle, presuri -
Cine ştie să le-asculte?
Ale păsărilor neamuri
Ciripesc pitite-n ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.

Cucu-ntreabă: – Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.

Teiul vechi un ram întins-a,
Ea să poată să-l îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi deie
Şi de braţe-n sus s-o ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.

Se întreabă trist izvorul:
- Unde mi-i crăiasa oare?
Părul moale despletindu-şi,
Faţa-n apa mea privindu-şi
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?

Am răspuns: – Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!
Singuri, voi, stejari, rămâneţi
De visaţi la ochii vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată…
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!

-poezie de Mihai Eminescu-

[Qube86]

Declanşatorul de plăceri

Acelaşi vin - cu nobilă sorginte -
În multe feluri poate fi sorbit
Şi poţi uşor uita de cele sfinte
Dacă, privindu-l, te şi laşi orbit.

Cunoscători si neofiţi - grămadă -
I se robesc, prin patimă şi zel,
Ori cad sleiţi de muncă la plămadă,
Dar preţuirea e de-un singur fel...

Aşa încât, se cere cumpătare
Şi multă cumpănire, feţii mei,
Cu cât vorbesc eu despre vin mai tare,
Pe voi vă ducă mintea... la femei.

-poezie clasică de George Ţărnea din ''Declanşatorul de plăceri'' (1999)-

[victor_homescu]

- versuri din,Timp cu poeţi morţi,KO UN,nominalizat la premiul Nobel pentru Literatură,(scriitor si călugăr budist,sud-coreean) -
(Am fost în mijlocul furtunii de zapada:
casa era în îndepartare,
iar eu nu cunosteam
mai nimic din lumea asta.
Ce fel de maestru ar fi fost pentru mine acolo?
Singur m-am întâlnit pe mine însumi,
singur am plâns si
singur m-am oprit din plâns.
Ce prieten ar fi fost pentru mine acolo?
Singur m-am ratacit si
singur mi-am continut drumul )
Inima poetului
Într-un ungher al acestei lumi
printre crime, poetul se născu
printre jafuri, omoruri, înşelătorii şi violenţă.
O misiune în această lume
are cuvântul lui:
târându-se printre obscenităţile înjurăturilor din noapte,
în Cheonggyecheon, Changsin-dong sau Jongsam.
Printre răutăţile şi minciunile de peste zi,
câteva adevăruri ale acestor timpuri
aduce inima poetului.
Predestinată, în sfârşit, la moarte şi eternitate,
inima lui se stinge,
lovită de alte inimi.
(..)
În viaţa viitoare
În pădurile din munţii Seoun sunt, în sfârşit, acasă.
Trag aer adânc în piept.
Şi umbrele se aşază umbră peste umbră.
Eliberez câteva fâşii de lumină, ameţite de băutură
Şi noaptea cade.
Dintotdeauna, în orice ţară din lumea asta, libertatea a ajuns la capăt de drum.
Las în urmă, unul câte unul, gunoaiele-nimicuri de o sută de ani.
În dimineaţă, picături de rouă legănându-se
Suspendate de o pânză părăsită de păianjen.
În Lume erau prea multe ordini-reguli impuse de alţii şi imaginaţia în regres continuu.
De dincolo de pădure fragmente de vânt
Intră printre arbori cu capul plecat.
Frunzele stejarilor sunt păsări ciripindu-şi cântul.
Privesc în urmă, în trecut:
Urmaş al unor analfabeţi am fost
Dar cumva
Cumva
Am ajuns să fiu prins, fără de scăpare, în iadul literelor dintr-o limbă aglutinată
În viaţa viitoare
Fi-voi rădăcina unui nu-ştiu-care-copac!
Adânc îngropată în pământ
Sub cadavrul văduvei mute
Sub leşurile proaspete şi tăcute ale unor orfani
acoperiţi cu saci din paie.
(...)
Căutând drumul
Voi, neghiobilor!
Voi,cei care vă întrebaţi cine-i Buddha,
Ar trebui mai întâi să întrebaţi ce este Fiinţa.
Întrebaţi ce este Existenţa.
Dacă vă e foame,
Întrebaţi ce este mâncarea.
Întrebaţi lumina lunii ce este drumul.
Căutaţi portul unde copacul de yuja înfloreşte
Şi întrebaţi de cârciumile de acolo.
Şi întrebaţi... şi întrebaţi
Până când nu mai este nimic de întrebat.
Editura Tracus Arte,2016,traducere,Iolanda Prodan,

[White1]

Just how many spectacles i missed
The curtains rose without me
And without me, fell. How many friends
Of mine, throughout my life, I never meet
And just how many city skylines
Could have evoked my tears,
But i know just one city in the world
And I can find it, blindfolded, in a dream.
How many poems I did not compose.
Their secret choir now encircles me
And, one fine day, perhaps, it may just
Strangle me... (https://www.youtube.com/watch?v=2-y9564ZC00)

[Namaste]

să fii în stare să fii unul sau altul din lucrurile
care stau, se mişcă, în jur - lucru putînd să însemne
şi lucrare - să fii în stare să fii lucrarea mîinilor tale,
a minţii tale, să fii de pildă închipuirea pe care ţi-o faci
despre o fiinţă - care există, pe care o vedeai
uneori foarte des - închipuirea despre unele împrejurări
în care acea fiinţă joacă un rol - ca într-o ştiută
piesă de teatru - să fii tu însuţi o întîmplare cu ea,
şi cu alte fiinţe - în care, în lumină,
se mişcă mai mulţi în jurul ei, şi ea
îl împinge cu vîrful piciorului pe cîinele
care dormea sub scaun - poţi să-ţi spui că ai fi în stare
cu adevărat să fii tu însuţi, o clipă, o vreme,
viaţa ei - şi să-ţi spui că ea ştie
asta - că ştie că atunci ar intra în carte,
cu toată viaţa ei, şi fiinţele care-i sînt
ei lumea - ar intra în fiinţa ta ca într-o carte
pe care tu n-o citeşti - s-o laşi deschisă, s-o închizi,
s-o pui în raft, şi s-o uiţi.

(să intri într -o carte şi s-o închizi după tine - Mircea Ivănescu)

[klute]

Trei auditive de Ioan Moldovan

postscris

am vaga impresie că nu fac deloc bine
tot plângându-mă în stânga, în dreapta –
dar ştiu că am fost mâncător de miere de-albine

sunt locuri unde nu mă mai duc
unde n-am ce să caut
azi am schimbat doar propoziţii simple
trebuie să fiu mai precaut
când repet în viaţă că-s viu

nici nu ştiu ce să deschid mai întâi –
caietul de Griji, caietul de Nepăsări
şi-i de-abia şapte dimineaţa
colo mai spre seară
voi uita cu plăcere bizarele mele îndeletniciri
ce-mi lasă o ultimă rouă pe faţă

cocoşii tocmai ies din ogrăzi
şi pier prin aceleaşi secole vechi
din Oradea. Ei sunt singurii clopoţei
care – tinga-linga! – îmi mai sună-n urechi


Dragă,

Sunt sănătos, tocmai îmi văd chipul în
termopanul de la bucătărie. E foarte
târziu, deci e foarte devreme. Te rog
să-mi trimiţi un top de hârtie din cea
bună să-mpachetez nisipul care se
cerne.
Să ştii că-s bine, deşi mai pierd şi eu
ceea ce de fapt n-am avut şi astfel încă
de viu adorm şi eu cu tine-n gând pe
scândurile ude.
Şi ce!?
Printre mainimicurile eterne cine
ne-aude?


Dragă,

Am intrat într-o înfundătură. E cam
pustiu.
Am pierdut
simţul de-a preţui şi dispreţui. Zgomot
de fond: cearta de papagali închişi în
colivie
şi fantoma bătăii de clopot

După multe orori în timp ce cânt
îmi vin în mintea cea de pe urmă
alte orori tot o apă şi un pământ
Ascuns în turmă
încă flămând, am înlocuit persoana întâi plural
cu aceeaşi persoană
doar că lăsată singură pe val
Cu cât mai moi ochii mei larg deschişi, cu atât mai tari
seminţele la mal încolţind într-o tigvă de cal
necălărit vreodată de agatârşi ori alţi avatari

sting focuri
strâng corturi
rătăcesc prin port, prin porturi
pe unde nimeni nimănui trimite semnalul
de goarnă

[klute]

cântec de veșnic flăcău, doar că acela nu-s eu

pe cine iubesc io mult, haida!
nici nu văd, nici nu ascult, haida!
numai mă gândesc la ea, haida!
ca bocancul la sanda
ba nu,
ca broscoiul la o stea
căzută în balta sa
numai cu imaginea,
ba nu,
ca dintele la măsea
și limba la lingurea
etc. -

să-i dea Domnul tot ce vrea,
haida!
petrecută-n sinea mea, haida!
să nu știe lăcrima, haida!

lăcrima - și tot ce doare,
numai de-a hori sub soare
și sărutul ca o boare
din creștet până-n picioare
de la buze-n afunzime
de la tălpi în înălțime
din nălțime-n rotunjime,

c-am îmbrățișat-o toată, haida!
și o țin îmbrățișată, haida!
de-aici în lumea cealaltă, haida!
lumină-n piele de fată
în mine neînserată
bătrânică niciodată,

(și bătrânică de-a fi
în mine-a întineri
de-atâtea copilării).

Raiule, măria ta, haida!
tu în mine de-ai intra, haida!
ai da cu ochii de ea, haida!

ai da cu ochii de ea
în brațe la dumneata
dând să-ți rupă o smicea,

o smicea, două smicele
câte sunt zilele mele
să scuturi raiul cu ele
și să ne păzești de rele
în viață și-n poezele
și-n moartea ce ni se cere,

în viață și-n cântecu, haida!
și-n moartea ce ne ceru, haida!
de la cine nu ne-avu, haida!

(Marian Drăghici)

[victor_homescu]

Fernando Pessoa - Mă gândesc la tine în liniştea nopţii

Mă gândesc la tine în liniştea nopţii când totul este nimic,
Iar zgomotele din interiorul liniştii sunt chiar liniştea,
Atunci, singuraticul de mine, drumeţ oprit
Dintr-o călătorie lipsită de Dumnezeu, mă gândesc la tine.
Tot trecutul, în care tu ai fost un moment etern,
E asemeni acestei tăceri a totului.
Tot pierdutul, în care tu ai fost ceea ce am pierdut mai mult,
E ca aceste zgomote,
Tot inutilul, în care ai fost ceea ce nu trebuia să fii,
E ca nimicul făcut să fie în această tăcere nocturnă.
Am văzut că mor, am auzit că urmează să moară
Cei pe care i-am iubit sau pe care i-am cunoscut,
Am văzut că nu mai ştiu nimic despre ei, de cât de mult au fost ei
Împreună cu mine, şi e prea puţin important dacă au fost pentru o oră
Sau preţ de o conversaţie;
Sau o trecere emotivă şi mută,
Iar pentru mine astăzi lumea este un cimitir de noapte,
Alb şi negru de morminte şi arbori şi cu un străin clar de lună,
Iar în acest calm absurd de mine şi de toate
Iată că mă gândesc la tine.

[Cretzulynne]

* * *

Tu în zori n-o trezi, cînd stăpân,
Mut și blînd, numa' somnu-i în zori;
Vin lumini lîngă fragedu-i sîn,
În obrazu-i, lumină și flori.

Dogorește omătul în perne,
Și o mistuie vis în văpăi
Și cu bezne cosița-i s-așterne
Vălurînd peste umerii săi.

Dar, aseară,-ndelung, la fereastră,
Ea rămas-a vrăjită privind
Cum prin nouri, pe bolta albastră,
Valsa luna-mbrăcată-n argint.

Și cu cît era luna mai clară,
Și pădurea de cînt se umplea,
Își simțea clipa ei mai amară,
În obraz tot mai mult ea pălea.

De aceea pe fragedu-i sîn
Și-n obraz vine-i ziua cu flori.
Tu acum n-o trezi, cînd stăpîn
Are somnul prea dulce din zori.

(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet - literatură rusească)

[Cretzulynne]

un cer fragmentat într-un orizont orizontal sau poem despre celălalt eu care a murit

într-o solidaritate suspectă
prejudecata mea este un portret din flori
căzut în partea a doua a calvarului
pentru că și identitățile se pot naște din mai multe mâini
la fel cum se nasc copiii din mai mulți bărbați

în fiecare zi scriu tiranul din mine
până i se întunecă toate celulele
și în fiecare noapte sunt ziua care a trăit
așa că omule
prietene
dumnezeule
nici nu ai idee ce greu este să te ascunzi de tine
în tine

nimicul este o încăpere în care plouă
știai asta?

de Daniel Dăian

[Cretzulynne]

Mania

The vibration
The pacing
The loving
The hating
The spending
Never ending
The thoughts they keep racing
The drinking
The drugging
The 5am clubbing
The meaningless sexing
The endless regretting
The lying
The cheating
The I hate this feeling
The panic
No sleeping
Anxiety streaming
The shaking
The fright
The continuous night
The struggle with words
I just want to be heard
The thoughts they're racing
The thoughts they're racing
The thoughts they're racing
Paranoia
Hallucinations
It's been weeks since I've slept
The walls seem to be screaming from the secrets they've kept
I'm over the edge
I've lost all control
This madness is driving me off of the road
But maybe down there I'll find some peace
All I really wanted
Was to go to sleep

de Emoni Jenkins

[victor_homescu]

Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam
unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă,
stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul,
cred că era aerul îngheţat al morţilor.
Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat
să se termine aşa de repede, dar pe de altă parte
auzeam chemarea aia enigmatică şi convingătoare.
Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam
şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet groaznic,
născut în aer şi în mare.
Un scut şi o spadă. Atunci,
cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit obrazul
de obrazul morţii.
Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să nu văd
spectacolul ăla straniu, lent şi straniu,
deşi inclus în realitatea cea mai fulgerătoare:
mii de băieţi ca mine, imberbi
sau bărboşi, însă latino-americani toţi,
lipindu-şi obrajii de obrajii morţii
(Autoportret la douăzeci de ani)
(...)
O iubire nebună.
Un vis înăuntrul altui vis.
Și coșmarul îmi zicea: vei crește.
Vei lăsa în urmă imaginile durerii și ale labirintului
și vei uita.
Dar pe atunci să crești era totuna cu o crimă.
Sunt aici, am zis, cu câinii romantici
și aici o să rămân.
(Câinii romantici )
(...)
Ce suntem?, m-ai întrebat după o săptămână sau un an,
furnici, albine, cifre echivoce
în marea supă râncedă a hazardului?
Suntem fiinţe umane, fiule, aproape păsări,
eroi publici şi secreţi

din volumul Câinii romantici de Roberto Bolaño, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Univers 2017

[Cretzulynne]

* * *

Îndrăgit-ai, fată, văd,
Nopțile de lună pline:
Zorii află pe omăt
Urme fine de botine.

Știu, sub apele lunare,
Timpul nopții, clar și mut,
Pace nu și-ndemnuri n-are
Pentru somn în așternut:

Ceru-i ars de nestemate,
Crengile-s de rază grele,
Luna, din tărie, bate
Ținte, pe omăt, de stele.

Doar un duh, mișcînd din gene,
Să nu iște vreo vîltoare
Ce-ar ascunde sub troiene
Fir de dor și de cărare.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

Urciorul spart



Ochiul lăuntric se deşteaptă, iar sub fruntea visătorului

se naşte o lume plămădită din flăcări şi zbucium:

sori albaştri, vîrtejuri verzi, pliscuri de lumină,

desfăcînd aştrii ca pe nişte rodii,

joc solitar de lumină, picătură de aur virgin

în mijlocul esplanadei calcinate,

păduri de cristal şi de sunet, păduri de ecouri,

crînguri de solilocuri, fîşii transparente;

vîntul - goană a fluviului printre zidurile imense

ale unei trecători de jeu,

armăsari, rachete ce se înfig în inima nopţii,

comete, scriitori, izvoare,

poeţi, înflorire subită a făcliilor, lumînări şi aripi,

invazii ale culorii albe,

păsări insulare cîntînd sub fruntea visătorului.



Deschisei ochii, îi ridicai spre cer şi văzui

noaptea inundată de stele.

Insule vii, brăţările acestora în flăcări, pietre arzînd,

respirînd cu greu, ciorchini de piatră vie;

dar ce izvor, ce claritate, ce puzderie de comete

peste un spate obscur,

ce de rîuri rătăcesc colo sus, ce vuiet străvechi,

cîtă apă în preajma focului, cîtă lumină
în preajma umbrei!

Harpe, grădini necuprinse de harpe.



Însă, aproape de mine nu-i nimeni.

Numai şesul: cactuşi, doar cactuşi enormi,
gigantice pietre

izbucnind diabolic sub soare.

Greierul muţise de mult,

se simţea pretutindeni un miros de var şi de seminţe arse,

drumurile erau ca nişte albii de rîuri secate,

şi aerul s-ar fi făcut mii de cioburi, dacă ar

fi strigat cineva: există oameni pe-aici?

Dealuri pleşuve, vulcani amorţiţi, pietre gîfîind

sub aceste splendori, gust de praf, secetă roşie,

zgomotul piciorului desculţ şi un pirъ* în mijlocul

deşertului, aidoma izvorului împietrit!



Spune-mi, tu secetă, tu pămînt calcinat, pămînt

din oase zdrobite, spune-mi, tu lună agonizantă,

nu există apă pe-aici?

Doar sînge, doar praf, doar urme de picior desculţ

pe un spate atît de enorm,

doar zdrenţe şi mîncărime de insecte, doar somnolenţa -

căpetenie de aur - domneşte sub soarele torid?

Unde sînt caii de pe malul rîului, unde-i nechezatul lor

dintre pietrele rotunde şi strălucitoare,

de pe podişuri, sub lumina verde a frunzişului,

unde sînt ţipetele de bărbaţi şi femei,

îmbăindu-se în primele raze?

Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă,

Dumnezeul-sînge, Fecioara,

toţi au murit, s-au pierdut ca fărîmele urciorului spart

pe malul izvorului sec?

Numai broscoiul e viu,

numai pielea lui verzuie străluceşte sub noaptea exotică,

numai căpetenia grasă de Cempoala este nemuritoare?

La umbra sacrului jad, stropit abundent cu sînge,

doi tineri sclavi făcîndu-i vînt cu evantaiul;

în zile de sărbători, stînd în faţa mulţimii,

rezemat în cruce, cu armă, cu baston,

în haine de luptă, cu chipul din silex sculptat,

respirînd fumul împuşcăturilor ca mirosul preţioasei tămîi,

iar la finele săptămînii, în casa-i blindată de pe litoral,

dezmierdîndu-şi iubita, acoperită cu bijuterii din gaz
de neon;

doar căpetenia aceasta e vie?

Iată şi ura verzuie, coada ei din lămi şi briceaguri,

iată cîinele şi urletul lui rîios,

agava taciturnă, candelabrul şi nopalul zbîrlit,

iată floarea care sîngeră şi face să sîngeri,

floarea de o implacabilă geometrie tăioasă,

ca un delicat instrument de tortură,

iată noaptea cu dinţii mari şi privire de vultur,

noaptea cu pumnalul din cremene;

n-auzi dinţii clănţănind,

n-auzi oasele zdrobite de oase,

n-auzi toba din piele umană, lovită de femur,

coşul pieptului bătut de călcîiul sălbatic,

tam-tamul timpanelor sub ploaia de raze delirante?

Iată praful ce se înalţă ca un galben suveran,

devastînd tot în cale, dansînd solitar şi prăbuşindu-se

pe dată, ca arborele cu rădăcini uscate,

ca turnul doborît de un fulger;

iată omul căzînd şi ridicîndu-se, mîncînd praf

şi mişcîndu-se tîrîş;

iată insecta umană perforînd piatra şi secolii,

măcinînd lumina,

iată piatra încinsă, iată omul învins şi lumina fragmentată...

Să deschizi ori să închizi ochii, e totuna.

Cetăţi lăuntrice incendiate de gînd, ca mai apoi

să devină pulbere şi flăcări,

rod al imaginaţiei, care creşte pînă cînd devine arbore

şi face să explodeze craniul,

cuvînt ce caută buzele care l-ar pronunţa;

peste anticele începuturi ale omului s-au prăbuşit pietrele,

secoli străvechi de piatră, ani divizaţi în lespezi,

clipe dense peste originea umană.

Spune-mi, tu secetă, tu piatră şlefuită de timpul ştirbit,

de foametea fără dinţi,

tu praf măcinat de dinţii care sunt secoli,

de secolii care sunt foame,

spune-mi, tu urciorule spart, rătăcit în praf de milenii,

spune-mi, lumina se naşte din frecarea osului de os,

a omului de om, a foametei de foame

pînă cînd apare scînteia, ţipătul, cuvîntul,

pînă cînd ţîşneşte apa şi creşte arborele

cu frunze late de peruzea?



Trebuie să dormi cu ochii deschişi,

trebuie să visezi cu mîinile,

să visezi visele rîului căutîndu-şi albia,

visele soarelui dibuindu-şi lumea,

trebuie să visezi în glas, trebuie să cînţi

pînă cînd melodia va prinde rădăcini,

pînă va deveni tulpină, ramură, stea,

să cînţi pînă cînd visul va genera şi va răsări

din coasta adormitului spicul roşu al reînvierii,

apele femeii, izvorul viu ca să bei din el,

să te priveşti în oglinda lui, să te recunoşti
şi să te redai,

ca să te ştii bărbat, apele care vorbesc în noapte

şi ne cheamă pe nume, izvorul cuvintelor

întru a zice eu, tu, el, noi,

sub acest arbore viu, sub acest monument al apei,

ca să ne rostim prenumele frumoase, ca să
ne recunoaştem

şi să fim fideli numelor purtate de noi;

trebuie să visezi înapoi, către începuturi,

trebuie să vîsleşti secole în urmă,

dincolo de copilărie, dincolo de naştere,

dincolo de apele botezului,

să dărîmi zidurile dintre oameni,

să uneşti din nou ceea ce a fost separat,

fiindcă viaţa şi moartea nu sînt contrarii,

ci o singură tulpină cu două flori gemene;

trebuie să găseşti cuvîntul pierdut,

să visezi înlăuntru, să visezi în afară,

să citeşti în tatuajul nopţii şi să priveşti amiaza în ochi,

să-i smulgi tăinuita mască, să te îmbăieşti

în lumina solară, să mănînci fructul nopţii,

să descifrezi scrisul stelei şi al rîului,

să-ţi aminteşti povestea sîngelui şi a rîului de mare,

a corpului şi a pămîntului, să revii la punctul de plecare,

nici înlăuntru, nici în afară, nici sus, nici jos,

dar la crucea drumurilor, acolo unde ele încep,

pentru că lumina cîntă şi imită apa,

iar apa imită frunza,

şi zorii zilei sînt doldora de fructe, pe cînd ziua şi noaptea

reconciliate curg ca un rîu liniştit,

se mîngîie prelung ca bărbatul şi femeia iubindu-se;

ca un rîu infinit, sub arcuri de secole,

curg anotimpurile şi oamenii,

curg într-acolo, către origini,

dincolo de sfîrşit, dincolo de începuturi...

de Octavio Paz

[Cretzulynne]

* * *

La geamul meu, pe cer,
Mîhnit, însingurat,
Mesteacănul, de ger,
Bogat înhorbotat.

În ramuri, făr' de rînd,
Ciorchini de albul colii,
Priviri iluminînd,
Durează reci lințolii.

Ard zori pe fața lor,
Păreri de rău mă prind,
Cînd păsările-n zbor
Zbat fragedul argint.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[victor_homescu]

E inca departe de-a se lumina de ziua si inca mai departe
de-a ne lamuri in toate privintele. impartasesc destinul
unui batrin de doua ori incovoiat de mijloc
din Adoratia magilor
cea pictata pe pinza concava. Probabil ca beatitudinea nu mi s-a sters cu totul de pe fata schimonosita.
intreaga mea infatisare vorbeste despre o coborire
si, intr-adevar,
imbatrinind la munte, eu am copilarit in cer.
Privirea mi-o inalt tot mai rar din tarina cea alba.
Putin adus de spate,
las impresia vie ca am dezhumat
un glob urias dar invizibil.
Stau in noapte girbovit,
cu bratele ca niste nori leganin-du-mi-se pe linga corp
si amintindu-mi,sint mintuit si mut.
(Dublul)
&
Nu peste mult această pădure nu va mai fi o pădure.
sculptez de ani buni în arborii vii,
rămaşi în picioare.
de conacul care mi-a perforat podeaua,
de copacul acesta însă nu mă voi atinge nici mort.
îmi voi atîrna din cînd în cînd
rufele-n crengile lui,
îi voi citi, toate, troparele zilei,
în sfîrşit, primăvara şi toamna,
îi voi cînta la pian parfumul fără adresă al singurătăţii,
dar în rest îl voi lăsa să-şi vadă de ale lui,
să crească după cum îl taie capul
şi să treacă intact
în garsoniera de la următorul etaj
(Arborii sculptaţi nu au foşnet)
&
Nu de mult venisem pe pămînt,
Visam că maică-mea mă alăptează
şi gura mea-i un rege rău
iar sînul ei cum tinerele roabe se împurpurează
sub alteţa gura mea
soarele smuls din univers cu alb
şi pălăria mortului cu tot cu scalp,
surori răsăritene biserici în desagi
şi stepa-ntinsă precum un preş cu fragi.
şi limba mi-au tăiat-o-n somn
iar braţele în vis mi le-au tăiat,
şi trupul meu de-atunci miroase-a poezie,
sudoarea mea se-aude ca o melodie
şi plînsul meu e dublu-articulat
(Mărturisitorul).

Ion Mircea

[Cretzulynne]

* * *

Gînditor motanul toarce,
Băiețelu-i, pe covor,
Prins de somn. Ograda-ntoarce
Viforul neiertător.

"Gata joaca, îți adună
Jucăriile-n sertare!
Să ne spunem noapte bună,
Hai că-i vremea de culcare."

Pleacă, iar motanu-i vede
Mersu-ncet cu ochii duși,
Cînd în geam omăt repede
Viforul plîngînd la uși.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

În vrăjită pace,
Oră mult senină:
Șesul alb ce tace
Pe sub lună plină,

Ceruri luminate
Și omăt curat,
Sănii depărtate,
Zbor însingurat.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

"Rîsu-nceteze! Vai și amar,
Parcă-i bazar!
Larmă-i de-ai crede că roi de bondari
Dat-a-n hambar."


"-Sst! Nu mai bate! Cine, nu văd,
Jos, lîngă scară,
Trece și-aruncă în zid și-n omăt
Bobi de secară.


Nuci risipește, numără banii
Șuba-i foșnește,
Pentru toate, tot felul de danii,
Nici nu zîmbește."


-"Ție ce-ți cade?" - "Tăcere, surate!
Umeri s-au frînt,
Scrîșnete ies ca din scînduri uscate...
Plîns e, nu cînt;


Groapa închisă-i cu lespedea bine,
Țipăt țișnit!
Tremur eu toată și aflați că pe mine
Drac m-a mințit."1

-------------------------------
1 Este surprins un obicei al fetelor de a încerca să-și cunoască viitorul. Ascultau pe la hambare, iar, dacă auzeau zgomot de grăunțe, se chema că se vor mărita curînd și vor avea o viață îmbelșugată. Ascultau în preajma bisericii și, de auzeau cîntec de înmormîntare, aceasta însemna veste de moarte.



(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Să nu pleci, nu pleca,
Mai rămîi lîngă mine!
Să nu pleci, nu pleca:
E atîta lumină cu tine...

Noi atîta de-aproape ne știm,
Cum n-am fost, nici vom fi,
Și-ntr-atîta noi azi ne iubim,
Că mai mult a iubi nu vom ști.

Dragi privirile pline
Și de gînd și de stea...
E atîta lumină cu tine:
Să nu pleci, nu pleca!


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Prea blînda noapte și-nstelată,
Pe lume, lună-nfiorată,
Sărut de preafrumoasă fată
În blînda noapte și-nstelată.

Vrăjită cernere de rază,
Mîhnirea-n mine încuibată...
Tu luminoasă ca și dorul
În blînda noapte și-nstelată.

Eh, stelele-n deșert mi-s dragi:
Mîhnirea mea în mine-i toată...
Tu încă și mai dragă-mi ești
În blînda noapte și-nstelată.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Cer în furtuni sub amurg,
Tunete-n slăvi și-n adînc -
Gînduri și mare-n furtuni,
Gînduri ce strigă și plîng.
Gînduri și mare-n furtuni,
Gînduri ce cresc și se frîng -
Nour cernit după nour,
Tunete-n slăvi și-n adînc.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Ca ieri noi pluteam împreună
Prin săli, pe sub muzici măiastre...
Ardea mult firava ei mînă,
Iar ochii ardeau ca și astre.

Dar ieri, pîn' mormîntul s-o-nchidă,
La dînsa privit-am cu inimă grea,
La fruntea cea rece, de cridă,
La trup ce-n brocarturi dormea.

Dormeam, și de-asupra-mi aveam
Obraz cadaveric de lună.
Prin săli eu cu dînsa pluteam
Pe sub muzici măiastre-mpreună.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Cînd sînul tău fraged și blînda și calda
Lumină sărut a cosițelor tale,
De ce încerci a-mi vorbi despre alta,
Și ochii tăi n-au către ochii mei cale ?

De-i frigul aproape din orele serii,
Eu bine te apăr sub mantia mea.
În pîcle nu-i luna, și stele-s puzderii,
Din toate ales-am o singură stea.

Credință nu ai... Ci de-ai crede și-n clipă,
Iubirea în mine cetire-ai întreagă.
Arzînd în sărut a-ndoielii aripă,
În brațele tale tu, zînă, mă leagă.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Vînt ușor și cald adie,
Murmurele toate mor,
Somn pe tulbure cîmpie,
Somn pe ostenit păstor.


Genuncheate stau și, blînde,
Rumegă în staul vite,
Stele pîlpîie plăpînde
Peste văile-mpîclite.


Ceasuri trec și tot mai sus
Luna-n clipă se așază.
Au venit și iar s-au dus
Cîinii, turmelor, de pază.


Prin tărie, cînd și cînd,
Umbra unui nor hoinar...
Trează, mută, fără gînd,
Noaptea-i ca de chihlimbar.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Sub noapte, codru-nsingurat
De viscol e și geamăt plin.
Tu taci, eu tac îngîndurat,
Privind la focul din cămin.

Ni-s umbrele alăturate
În cîmpul roșu al podelii,
Ci suflete avem uitate
În voia pîclei și răcelii.

Se zbat mesteceni în suspine,
În foc trosnește-un negru ram...
Nu vrei să-mi spui ce e cu tine,
Iar eu cunosc demult ce am.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea:
Pentru inima mea plină mult dator sînt la
vecin.
Greu de bard pus după ivăr, dară firea
ne-nfrînată-i:
Ziua cum și-aruncă-n turle ultimele
pîlpîiri,
Iese gingașă-n grădina cu zăplazurile
nalte,
Dornică de cer și de floare, dulce, tînăra-mi
vecină.
Umbra serii selungește, dor de larg iscînd în bard,
Și, sub geam, privighetoarea cîntă beată-n
colivie.
Umeri albi și frunte albă, mînă albă și firavă,
Păr ce-n valuri se prăvale - val cu val de
chihlimbar!
Trup de zînă, și piciorul cel atîta de viclean!
Parcă-a licărit ivirea-i...
Ci, de ore lungi e noapte...
N-a cîntat privighetoarea. Nici n-a mai ieșit
vecina.
Poate-așa, noi, azi, cei trei, vom afla-n sfîrșit
de noi.



(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Departe, un foc prizărit peste rîu.
Tot valu-n arginturi clătit.
De-i lotca la mal stăpînită în frîu,
Cu lacăt nu-i lanțu-nrobit.

Și nimea-ntrebare nu-mi lepede
Pe unde mă-ndrept, cu ce vis.
Mai repede, vîslă, mai repede!
Iar malul în pîcle s-a-nchis.

Și ce-i ? Pentru ce dară dreptul eu oare
Să plec n-aș avea? De ce frîu -
S-aștept iar chemări și-nnoptare,
O barcă și vîsla, un foc peste rîu?...


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Poate-s destule de inimă-aproape,
Doar că arar îndrăgesc...

Mult și mai mult mi-i plăcut să alunec pe ape,
De sine uitînd
În egala bătaie de vîslă
Muiată în spumă și murmur
Și-ntrebîndu-mă de mers-am destul
Și cît a rămas
Ori n-oi zări o lumină.

Din atîtea ostroave
Pe care pescari, înnoptînd,
Aprind, cînd și cînd, foc mărunt,
Mai cu seamă de unul mi-i dor...
Lebăda mîndră în zbor, primăvara,
Deasupra îi trece cu gîtul întins,
Coborîndu-se iute
La blîndele unde.

Pe tîmplă de stîncă
Își clatină crengile vechi
Stejarul în frunză bogat.
Privighetoarea-i acolo din veac:
Ea cîntă în zori,
Dară și-n noaptea tîrzie,
Pe cînd, străvezie, a lunii beteală
Frunzișuri și ape îmbracă-n argint;
Ea cîntă și cîntă -
Arzător și din ce tot mai dulce.

Iată mi-i cugetul
Bătut, răscolit de neliniști:
Ce-i asta ? Viață ori vis ?
Fericit sînt ori sînt amăgit?

Unde-i răspunsul ?...
Undele mîngîie cîrma oprită,
Vîsla e moartă,
În cerul curat, pe înalturi, o stea căzătoare.

(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Aștept... Fug ape fermecate...
Privighetori, acolo și aici...
Sub lună, ierbi cu nestemate,
În toată umbra, colb de licurici.

Aștept... Pe ceruri pure, stele
În fără de sfîrșit sobor.
Bat clipe-n țărmul vieții mele,
Mi-i trupu-n floare și-n fior.

Aștept... Sub vînt din sud adus,
Mi-i greu să plec și greu a sta...
Căzînd, se șterge-o stea-n apus.
Mă iartă, stea de aur, steaua mea!


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Binevenită la mine fii, noapte
Fără de margini dorită,
Caldă și blîndă și
Toată-n lumină și stele de-argint!
Iată că stins-am făclia și stau la fereastră,
Eu, neaflat la vedere, văzînd,
Pîn' la sfîrșit hotărît să aștept.
Lemnul portiței suna-va-ntr-o vreme,
Flori, clătinîndu-se-ncet, întări-vor mireasma,
Licăr de pulberi lunare juca-va-ndelung pe un șal.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Doamnă, cuvintele-s făr' de putere, iar doară-n săruturi
e rostul deplin...
Drept e,-n caiete-ale tale-a găsi mi-i plăcut
Gînd și simțire ce, în flux și reflux, îți
opresc
Tocul a pune-n hîrtie ba una, ba alta.
Drept că eu însumi scriu versuri, la muze mă-nchin, -
Drept că-adunatu-mi-am rime destule și metri
aleși...
Scumpă din toate mi-i rima sărutului dat și
întors,
Scumpe cezura pe buze și ritm ne-grădit al
iubirii.



(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Oare auzi în tărie-al cocorilor
țipăt,
Cîrd, cînd vîslesc ei în unghi
peste casă?
Păsări prin crengi de mesteceni se
joacă,
Tu îmi șoptești că va fi primăvară
din nou.
Pot, prea iubito, s-aștept bucurii ?
Vor veni ?
Iarna,-n obraz oare ești mai
săracă de floare ?
Zîmbet același ți-arată oglinda
mereu,
Zîmbet gingaș, de copil,
și-ntrebare-aș:
Ochii tăi dragi cînd mai plini-s de dor?
Zori cînd privești din grădina-nflorită
Ori cînd, alături, în fața căminului
stînd,
Teamă îmi e că scîntei ți-or sări pe
picior?


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Jar de tineri zori îmi pare
Că-n obraz de floare-ți joacă.
Aburi albi - în răsuflare,
La gît, blana-n promoroacă.

Numai că n-asculți de mine,
Moi zulufi ți-au cărunțit.
După ore pe patine,
Tihna-n casă-i de dorit.

De iubire ne vom spune
Pînă lîngă dimineață?...
Geruri vor veni și-or pune
În tot geamul flori de gheață.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

De pe aprigul cal, după gratii de gard,
În lunatice seri ori în zile ce ard,
Eu ghicesc pe cînd treci printre flori de migdal
Cu obrazul umbrit de gingașul voal
Iar nici cîntec de păsări, nici murmur de undă
A ghitarei zvonire nu pot să-mi ascundă...
Și astfel, zi și noapte, prin flori de migdal,
Eu tot cat fluturarea gingașului voal.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Să crezi: o tainică nădejde
Spre stihu-mi sufletul meu poartă -
Și toană chiar de-i, tot trăiește
Sub un anume semn de soartă.

Că-n sure ore-autumnale,
Cînd mor lumini și crengi se bat,
Tot ne oprim tăcuți din cale,
Cătînd la frunzele ce cad.


(1842, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Nălucile se bulucesc
Răzbind sub miez de noapte,-n clipe,
Iar ochii nu le deslușesc
Prin zbuciumul de umbre și aripe.

Nălucile cu vaer vin și pleacă,
Asemeni plăsmuirii de coșmar;
Plutesc şi gem şi se îneacă
Şi ne-nţeles li-i geamătul amar.

Nălucile scot urlet nebunesc
De cîini cu duhurile-aproape;
S-adună, bezne; hăuri dezvelesc,
Cum stînci ivesc tălăzuite ape.


(1843, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Îndelung de-am rămas nemișcat
Către stele străine cătînd.
Între mine și ele-am aflat
Nerostit, înțeles legămînt.

Mă gîndeam ?... Am uitat... Am pierdut...
Necuvînt ascultam eu al razelor lungi,
Iară stelele-n hău s-au zbătut,
Și, de-atuncea, le cred... De atunci...


(1843, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Colbul pe sub zare,
Nour ca un val;
Om pe jos trezește-l?
Oare om pe cal?

Văd: pe cal sălbatec
Cineva-i zburînd.
Depărtat prieten,
Ține-mă în gînd!


(1843, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Am venit cu vești senine,
Vești că soarele-a ieșit,
Și cu marile-i lumine
Lumea-ntreagă-a-ntinerit.

Veste că pădurea-i trează -
Mugur, frunză, ram de ram,
Păsările-oficiază
În al primăverii hram.

Iar de dor, la fel ca ieri,
Am adus cu mine veste -
Și cu flori și mîngîieri,
Doară pentru tine este.

Veste-aduc de-o bucurie
Ce de pretutindeni crește,
Că nu-l știu, ci ar să vie
Cîntecul ce se-mplinește.


(1843, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Pe-al altor zile țărm cînd trece gîndul meu,
Ca-n zori, te re-ntîlnesc în cețurile minții,
Și plîns eu dulce plîng al primului iudeu
Ajuns la glia zărilor făgăduinții.

Ci nu icoanele copilăriei mă-mpresoară,
Nici reverii ce dulce și amar mă tulburară
Prin tine,-n vremi cînd am iubit înîia oară,
Eu răscolit să fiu de vijelii și pară,

Pe cînd strînsori de mîini, priviri învăpăiatte,
Uitate-anumea-n rîs, ivite în suspine,
Rupeau șirag de vorbe făr' de-nsemnătate,
Cu înțelesuri doar în mine și în tine.


(1844, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Cu mîțișori bat sălcii blînd
Peste zăplaz și drum.
Și-i primăvara iar la rînd
Cu straniul ei parfum.


În cîrduri nouri albi colindă
Sub azuriu abis,
De suflet iară să se prindă
Înrobitorul vis.


Tot alte clipe și lumini -
De ele ochii, grei.
Și umblă oamenii senini
Cu bucuria-n ei.


De-o sete fără de hotare
Ni-i dorul pîrjolit -
În inimă la fiecare
O primăvară s-a trezit.


(1844, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Surîsul mîhnirii amar
În setea de rîs a mulțimii...
Glas dulce și drag, în zadar
În auz încă-o dată veni-mi-i!

De ce, din departe,-o vioară,
Sunînd într-un viers cunoscut,
Mă ține din drum și-nfioară
Cum visu-ndrăgit în trecut ?

Mîhnit și,-n uitare, duios
În lumea-i mă duce - de floare,
Iar inimii așa mîngîios
Trimite-i umilă rugare.


(1844, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Voi, ochi lunateci, ochi mințiți de-un crez,
Cum de-n amiezi și noaptea-n miez
Cu-atît nesaț cătați pe zare?
O bucurie risipită-n ea,
Ivind prin clipe licăr ca de stea
Răzbate-n inimă și doare?

Doriți în gol ce nu-i, ce a plecat,
Ce sufletul în el a îngropat
În taină și adînc cernit,
Căci nu va spune soarta niciodată
Pe unde-a dus și-nchis neîndurată
Ce din belșug a dăruit.


(1846, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Cînd, rob tăcerilor, precum și reveriei,
Privesc în sus, la-mpărăteasa nopții blîndă,
Cînd constelații ard în stepele tăriei
Și greu se luptă Argus între somn și pîndă,

Cînd mult aproape simt făgăduita oră
Și cînd, pe rînd, în suflet gheață am și jar,
Cînd așteptarea mi-i cu nebunia soră,
Că și la foșnete părelnice tresar,

Cînd nerăbdare și-ndoieli mă copleșesc,
Și tu sosești cu fața-n voal și pași ușori,
Și mă grăbesc în ochii tăi frumoși să m-adîncesc,
Și-i aflu făr' de umbre, limpezi, lucitori,

Iubirii mele-ntregi tu îi răspunzi "iubesc!"
Iar eu trudesc să leg de nelegat cuvinte,
Și, neputînd, pe dulcea gură le strivesc
Și-n lacomul sărut pe umărul fierbinte.

Ascult eu îndelung tăcerea ta, și toată,
Năpraznicului dor te lași în părăsire...
Tu, bucuria mea deplin adevărată,
Trăi-voi pîn' la viitoarea întîlnire?


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Corzile viței ce-am pus eu au ajuns pînă-n geam,
Geamul, sub frunză, lipsitu-i de soare
Chiar pe de-a-ntregul. Și parcă-ntr-adins
Vița-ngrelată-i de struguri ce dau către aur.
Doamnă, te rog, nu-i atinge! La ce spre ruină
Ți-i gîndul mereu ? Căci mîna de-a trece prin frunze,
Mîna mult albă, vecinii ușor or să vadă.
Spune-or: "În casă la el pe ascuns ea venit-a".


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

E primăvară încă, și parcă nefirească,
Un duh străin stăpîn e pe grădină.
Pășesc și tac prin firava lumină,
Din ea profilul meu cu mine să pășească.

Contur de-alei se deslușește bine -
Spărturile de frunze mai au din cer azur.
Pășesc. Răcoare-nmiresmată-n jur,
Privighetori cu glasuri cristaline.

Neîmplinirea iarăși îmi visez.
În biata noastră lume ne-mplinirea!...
Ci sufletu-mi respiră-n ritm cu firea
Și-aș vrea pe cineva să-mbrățișez.

Va fi o vreme - și, poate, în curînd -
Pămîntul să-nseteze-ntru-nnoire.
Doar că în inimă, atunci, nici o zvîcnire,
Și-ntru iubire nici un singur gînd.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Vînt aspru, vînt cu mînie
Pămînt bicuiește,
Troiene pe-ntinsa cîmpie
Întoarnă, trezește.

Sub lună, pe verste,-ncrustate
Almazuri sticloase,
Și vîntul se zbate și scoate
Scrîșniri ca de oase.

Din troițe orgă își face
Și sună turbat.
Ai stepelor iepuri în pace
Zăpezile bat.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Hai, sub tălpi trosnesc omături,
Noaptea-i clară, gerul tare,
Caii înhămați pe lături
N-au, de frig, la troică stare.

Sui, în cergi te-nfășur bine,
Drum și noapte-s fără hop.
Tu tăcînd, eu dus în mine,
Călători cu nici un scop.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

În ferești, lucrați din gheață
Stranii trandafiri...
Ne-a trimis, de dimineață,
Ziua musafiri.

Seară-i. Ușurat suspin:
Bîrfele-au murit.
Lîngă focul din cămin
Iar ne-am regăsit.

Lemnele trosnesc și-i cald,
Tu cu mine ești.
Luna rîuri de smarald
Toarnă în ferești.

Ai mințit și ai ascuns,
Ce-nțeleaptă ești!
Oboseala te-a pătruns,
Tu zîmbești. Zîmbești...

Gingașă înfiorare.
Visurile toate.
Dulce, calmă așteptare
Clipe nepătate.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Dormi, nici zorii doară
Nu-și arată fața;
Stele ce-or să moară
Lăcrămează ceața.

Semn cocoșii dat-au,
Lung, de-a treia dată,
Clopote în sat au
Prins domol să bată.

Pe la margini are
Perna locul rece,
Trece dulce boare
Vîrf de tei s-aplece.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Proaspătă-ți e bogat împletita cunună,
Florile tale parfumul în ea-și adunară,
Pletele așa-mbelșugate coboară,
Proaspătă-ți e bogat împletita cunună.

Proaspătă-ți e bogat împletita cunună,
Iar că puteri ucigașe tu ai în privirea senină,
Nu, eu nu cred că nu știi de-a iubirii lumină:
Proaspătă-ți e bogat împletita cunună.

Proaspătă-ți e bogat împletita cunună...
Inima prade-mi acea bucurie ce-i sfîntă:
Ție aproape, de sine își uită și cîntă,
Proaspătă-ți e bogat împletita cunună.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Dorm ape, și frunzișuri în pădure tac;
Arată-și albii sîni rusălci cu plete grele;
Privindu-și luna chipul rătăcit pe lac,
În ceruri lebădă-i ce trece printre stele.

Pescarii adormit-au la vetre-nsomnorate;
Zefirul aiurează, pe nimenea trezind;
Arar, pe lîngă trestii, un pește greu se zbate,
Mișcînd oglinzi de-azur în cercuri de argint.

O pace-n care sunetele plin răsună,
Ea rămînînd adînc netulburată -
Chiar cînd privighetori s-au îmbătat de lună,
Chiar dacă-n ape iarba-i de rusălci călcată...


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Tot mai dormi? Eu roze două
Ți-am depus la prag de zori.
Printre picuri mari de rouă,
Jar prea tînăr în culori.

Scurtă-n primăveri furtuna...
Ceru-i pur și frunza-i crudă.
Stele, una cîte una,
Lăcrămează floarea udă.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[victor_homescu]

Giuseppe Ungaretti (1888 -2 iunie 1970)


(Dimineața
Mă iluminez
de (atâta) nemărginire)
&
Treziri
Orice clipă a mea
eu am trăit-o
altădată
într-o epocă profundă
din afara mea
Sunt departe cu memoria mea
în urma acelor vieţi pierdute
Mă trezesc într-o baie
de dragi lucruri obişnuite
surprins
şi îmblânzit
Urmăresc norii
ce se topesc încet
cu ochii atenţi
şi-mi aduc aminte
de câte un prieten
mort
Dar Dumnezeu ce este?
Şi creatura
înfricoşată
deschide larg ochii
şi primeşte
stropi de stele
şi multă câmpie
Şi se simte
din nou bogată
(...)
Tăcere
Cunosc un oraș
care zilnic se umple de soare
și totul e răpire în clipa aceea.
Am plecat de-acolo într-o seară.
În inimă dăinuia țârâitul
de greieri.
De pe puntea vaporului
alb lăcuit
am văzut
cum îmi dispare orașul
lăsând
un pic
o-mbrățișare de lumini în aerul mohorât
atârnând.
(...)
Totul am pierdut din ce era copilăria
Şi nu voi mai putea vreodată
Să mă dau uitării într-un strigăt.
Copilăria am înmormântat-o
În adâncul nopţilor
Iar acum, spadă invizibilă,
Mă separă de totul.
Îmi amintesc de mine că exultam iubindu-te
Şi iată-mă pierdut
În infinitul nopţilor.
Disperare ce fără preget creşte
Viaţa nu-mi mai este,
Oprită în străfundul gâtlejului,
Decât o stâncă de strigăte
( Totul am pierdut )
&
Ca piatra aceasta
îmi este plânsul
ce nu se vede
Moartea se plătește trăind
&
Fază de Orient, scris,27 aprilie 1916
În moalele ocol al unui surâs
ne simţim înlănţuiţi într-un vârtej
de muguri de dorinţă
Ne culege ca pe struguri soarele
Închidem ochii
pentru a vedea înotând într-un lac
infinite făgăduieli
Ne revenim pentru a marca pământul
cu acest trup
care acum prea mult ne apasă
(...)
prietene
poezia
este lumea, umanitatea
propria viață
înflorite prin cuvânt
limpedea minune
a unui ferment delirant
Când găsesc
în tăcerea aceasta a mea
un cuvânt
el e dezgropat din viața mea
ca dintr-un abis.
(Bun ramas)
Viaţa unui om(Vita d'un uomo),traducere,Constantin Ilie,Editura Paralela 45,2009

[Namaste]

Miniver Cheevy, child of scorn,
Grew lean while he assailed the seasons;
He wept that he was ever born,
And he had reasons.

Miniver loved the days of old
When swords were bright and steeds were prancing;
The vision of a warrior bold
Would set him dancing.

Miniver sighed for what was not,
And dreamed, and rested from his labors;
He dreamed of Thebes and Camelot,
And Priam’s neighbors.

Miniver mourned the ripe renown
That made so many a name so fragrant;
He mourned Romance, now on the town,
And Art, a vagrant.

Miniver loved the Medici,
Albeit he had never seen one;
He would have sinned incessantly
Could he have been one.

Miniver cursed the commonplace
And eyed a khaki suit with loathing;
He missed the mediæval grace
Of iron clothing.

Miniver scorned the gold he sought,
But sore annoyed was he without it;
Miniver thought, and thought, and thought,
And thought about it.

Miniver Cheevy, born too late,
Scratched his head and kept on thinking;
Miniver coughed, and called it fate,
And kept on drinking.

Miniver Cheevy - Edwin Arlington Robinson

[Cretzulynne]

* * *

Visuri cîrd și roi de gânduri
Într-a cercului strînsoare –
Să tot curgă, rînduri-rînduri,
Lacrimi-lacrimi arzătoare.

Dorul inimii cerșește
Și cu lacrimi și-n pustiu,
Tot la drum ademenește,
Spre ce zare n-am să știu.

Nu știu ce-nțelesuri are
Și-a mă rupe n-am putere…
În tot visul, cîte-o floare,
Lacrimile – mîngîiere.

(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Sufletului meu grăind,
Ia-mă-n visuri făr' de-ales
Lui ce vorbele nu prind
Va să-i fie pe-nțeles.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

În ale mele visuri toate ești, respiri
Cu-aceeași scînteiere în priviri,
Același chip din trăsături subțiri,
Aceeași frunte-ncununată-n trandafiri,
Aceeași vrajă-n vorbe la-ntîlniri,
Același roi de tinere gîndiri…
În visurile mele, dragile-ți iviri
Asemeni sînt adevăratelor trăiri.


(1847, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Iarăși, înflorit în cînt,
Glasul tău mă-ngheață.
Părăsit de tine, sînt
Răzlețit de viață.

N-am știut cît chin mi-i dat
Și ce timp în van,
De-am iubit și alintat
Fata de țigan.

Și-au făcut în mine vatră
Vise deșănțate,
Să petrec sub cer, în șatră,
Zile, nopți turbate.

Pentru ce-n încrîncenare
Cade-mi gîndul tot?
Să iubești n-ai fost în stare,
Eu să uit nu pot.


(1840-1850, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Cald zefir, privighetoarea,
Glasu-i, crîngul blînd,
Licărul și legănarea
Apelor trecînd.

Clipe limpezi și umbrite,
Noapte – prag și hău,
Preschimbările vrăjite
De pe chipul tău.

Nori ținînd, spre irosire,
Jar și chihlimbar:
Sărutare și mîhnire,
Zorii… Zorii iar!...


(1850, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[victor_homescu]

Robert Frost (1874-1963)

DRUMUL NEBĂTUT,1916
Două drumuri mi se arătară în pădurea aurie
Şi tare regretam că-mi fusese dat tocmai mie
Să aleg. Călător fiind, am stat acolo îndelung
Şi am privit departe pe cel ce dădea într-un crâng
Iar copacii îmi părură dintr-o dată întinşi la pământ.
După ce am apucat-o pe celălalt drum
Crezând că poate am ales mai bine acum
Căci parcă avea mai multă iarbă
Mi-am spus repede, în barbă,
Că sunt cam la fel.
În acea dimineaţă semănau atât de mult
Frunzele nu fuseseră călcate de demult
Oh, am pornit-o pe cel dintâi şi a doua zi
Deşi ştiam exact unde mă va opri.
Şi atunci m-am îndoit de el.
Vă spun toate acestea cu un oftat,
S-a întâmplat cândva, pe înnoptat,
În pădure două drumuri am văzut –
L-am apucat pe cel mai puţin bătut
Şi asta a contat.
(...)
MESTECENI
Când văd mesteceni aplecați, în dreapta, în stânga,
Strâmbi lângă arborii cu trunchi întunecat și drept,
Îmi place să-mi închipui că vreun băiat s-a legănat cu ei.
Dar numai legănându-se n-ar fi putut să-i lase
Așa, încovoiați, ca după o furtună de zăpadă. Sigur,
Adesea i-ați văzut încărcați din greu
Cu gheață, în diminețile de iarnă însorite,
După vreo ploaie. Scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri.
Curând au să-și și lepede în soare scoici de cristal,
În avalanșe spulberate peste crusta de zăpadă -
Atâtea cioburi mărunțite să se troienească-n jur,
Încât ai crede că s-a spart și prăvălit cupola cerului.
Povara lor îi trage-n jos spre mărăcinii - uscați de ger;
Dar nu se frâng, deși, dacă-au rămas încovoiați
Atât de multă vreme, nu se mai îndreaptă.
Le vezi trunchiurile arcuite astfel prin păduri
Ani după aceea, cu frunzele alunecându-le pe pământ
Ca niște fete care s-au lăsat pe brânci și își revarsă
În valuri părul peste față, să se zvânte-n soare.
Dar ce voiam eu să spun când Adevărul m-a întrerupt
Cu toată vorbăria asta cu furtuna de zăpadă,
E c-aș fi preferat să fi fost un băiat să-i îndoaie,
Când a ieșit s-adune vacile duse la păscut,
Băiat care nu stă să bată mingea, ca cei de la oraș,
Care se joacă doar cum a învățat el singur,
Vara sau iarna, joacă de copil însingurat.
Așa, unul câte unul, i-a supus el, toți copacii,
Dându-se uța-n sus și-n jos, în fiecare, iar și iar,
Până când le-a îmblânzit la toți înțepeneala,
Și i-a făcut mlădioși, pe toți - n-a mai rămas
Niciunul nestrunit. A învățat de mic
Că nu trebuie să înceapă jocul prea devreme cu-un copac
Prea tânăr, ca să nu-l îndoaie mult prea mult,
Chiar până la pământ. Și știe, întotdeauna,
Cum să se cumpănească-n crengile din vârf,
Cum să se cațere cu grijă, cu migală,
Așa cum umpli o ceașcă pân-la buză,
Chiar peste buză. Pe urmă se avântă
C-un zvâcnet, cu picioarele împinse în afară,
Și sfâșie pânza aerului până la pământ.
Și eu am fost un băiat care încovoia mesteceni,
Și mai visez și-acum c-am să mă întorc, să mai fiu iarăși,
Când obosesc să mai tot cumpănesc la gânduri
Și viața mi se pare o pădure fără de poteci
Unde îți arde fața și ți-o gâdilă funigei
Când freamătă atingându-ți-o, și un ochi îți plânge
Când se destinde o ramură și ți-l izbește.
Aș vrea să pot pleca o vreme de-aici de pe pământ,
Și apoi să mă întorc și s-o iau iarăși de la capăt.
Dar numai de nu m-ar pricepe soarta cum nu vreau,
Și mi-ar îndeplini dorința doar pe jumătate -
Să mă ia de aici și să nu mă mai întoarcă.
Pământul este locul cuvenit pentru iubire.
Nu știu unde-ar putea să fie un loc mai bun.
Aș vrea să mă tot cațăr tot mai sus într-un mesteacăn,
Mereu agățându-mă de crengi negre pe-un trunchi ca zăpada,
Spre cer, până când arborele nu mi-ar mai ține greutatea
Și și-ar pleca vârful să mă lase iarăși jos.
Ce bine ar fi - să urc așa, și să cobor.
Ce soartă minunată - să te legeni în mesteceni.
(traduceri,Mircea Ivănescu,Horia Gârbea)

[White1]

Out of your memory, I will remove this day,
So that your helpless gaze can question in a drowse:
Where I did see the Persian lilac sway,
The little swallows, and the wooden house?

Hearing my name, you’re going to recall
Unnamed desires’ anguish in a snap,
And in despondent cities, you will stall,
Seeking the street, which isn’t on the map.

Chance letters left behind on a shelf,
A voice behind the door, so faint and brief,
Will make you think: At last, she’s come, herself,
In order to dispel my disbelief.

Anna Akhmatova

[Cretzulynne]

* * *

Frumoaso, în deșert, amestecat în gloată,
Mîhnit străbat un drum de liniște străin,
Căci parcă nu mi-i dat să te mai văd o dată,
Vrăjiții ochi ce ai de nicăieri nu vin.

Cînd te-am zărit, păreai în lumea-ne bolnavă
O mîndră zînă dinspre alte lumi venită.
Grăbite-s tinerețe, fericire, slavă,
Iubire, dor și vis. Tu, încă mai grăbită.

Lumină nouă-n ochii tăi strălucitori
Și adevăruri noi în ei mi s-au deschis,
Cum, după neagră noapte,-ngăduit în zori
Eu sînt să văd pămîntu-nvăluit în vis.

Prea dulce vis avui, sortit să nu-mi rămînă!
Iar în mîhnire gîndurile prinse mi-s,
Și-nsingurat pe drum eu tot aștept o zînă...
Mereu în față am lumina unui vis.


(1850, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Doarme lumea. Hai să mergem printre umbre în grădină.
Doarme lumea. Numai stelele veghează și lumină.
Ele însă n-or ajunge pîn' sub crengile în floare
Și n-or sparge cu sticlirea cîntul de privighetoare...
Nici privighetori afla-vor. Cîntul este pentru ele
Cum iubirea este-a noastră, focul este pentru stele.
Ori nu știi ce bucurie, prin iubire, am adus
Țărnii de sub talpă, negre, cum și-azurului de sus?
Mîini împreunate dulce, dulce inimii descînt
Din fiorul cel năvalnic, din străin și sfînt frămînt.
Inimilor - chiar de-aicea - la bătăi, altfel de număr,
Că-am ajuns, pe neștiute, noi cu umăr lîngă umăr.


(1853, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Un zvon oare viu mă-mpresoară
Sau stăruie-n jur amintirea
Grăbitei plecări de la mine, să doară
Mai mult pentru tine iubirea?

Aud cea din urmă sau doar îmi năzare
Șoptirea de-alin?... Nu credeam că-ai să poți.
Pe cale, o pîclă de colb încă-n soare,
Ci stins e de mult huruitul de roți.

Atîta... Și clipele ruperii rele
Se-ntoarnă în țărmul iubirii, să doară
În gînduri și-n toate bătăile inimii mele…
Zvon viu sau păreri mă-mpresoară?


(1853, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Nu pot să dorm și fac lumină. Dar să citesc?
Eu n-oi pricepe iarăși nici măcar un rînd.
Clipiri de lumînare priviri îmi ostenesc,
Năluci chinuitoare trec, șir, sub ochi și-n gînd.

De ce? Cu ce-am greșit? Făcutu-ți-am cît rău?
Și oare pedepsit pot fi și că-am gîndit?
De ce așa tăios mi-a revenit surîsul tău
Și ochiul tău mă cată așa de otrăvit?


(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

A primăverii bucurie
De mers pînă la noi mai are.
Prin rîpi omătul întîrzie
Și sună înghețata glie,
Pe drum, sub roțile de care.

În miez de zi,-n pădurea rară
De tei, din deal, mai simți că-i soare.
Și sub mesteceni ca de ceară.
Doar coacăzul nu se-nfioară
Sub triluri de privighetoare.

Ci-n păsările călătoare
Noi tot avem bună vestire –
Sub zboruri large, rotitoare,
O mîndră fată-n stepe are
Obraz cu flori, flori în privire.


(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

Pe lângă Floppy...
(după Mihai Eminescu)

Pe lângă Floppy fără soft
Mereu am procesat
Mă cunoştea PC-ul tot
Tu nu m-ai accessat

Prin Windows încercam ades',
Te urmăream sfios,
Ca să te văd chiar "face to face".
Mi-ai arătat un DOS

Prin Microsoft te căutam
Să te printez un pic
Iar pe Email eu aşteptam
Măcar să-mi dai un clic

În Google tot am navigat
Prin Internet Explorer
Dar tu cu altul te-ai cuplat
Trei ceasuri pe Messenger

Nici noaptea nu pot să mă culc
Te urmăresc în Inbox
Pe tine rău te doare-n Bulk
M-ai şi Delete din Windows.

Chiar dacă astăzi m-ai rugat
Să mai încerc un Undo
Regret, dar prea te-ai Virusat
Şi te-am uitat, bolundo!

Renunţ de-acuma la Sign In
Că-n Chat-ul tău nu-ncap,
Mă mut şi în Recycle Bin
De-aceea-acum, Sign Up!

Tu ai călcat demult pe bec,
Nu-ntreb: How do you do?
Căci pentru tine nu am Back
Ş-am terminat. Thank you!

de un autor necunoscut

sursa: https://unimedia.info/stiri/-13801.html

[White1]

Laugh and laugh
at the sun
at the nettles
at the stones
at the ducks
at the rain
at the pee-pee of the pope
at the mummy
at a coffin full of shit

Georges Bataille, Rire

[White1]

Kind of a dumb poem. Kinda sweet. Kinda sad too.

There was a painter once,
Owned a small home and his art.
But there’s an actress he loved,
Flowers were dear to her heart.

So he sold his house on a whim –
His art and his roof, undeterred -
And spent all the money to buy
A whole sea of flowers for her.

A million, million, million red roses here,
From your room, from your room, from your room, you can view.
One in love, one in love, one in love – that’s sincere! -
Will transform life into flowers for you.

Outside the window, you gaze -
Maybe your mind’s in a daze?
Your dream is continuing there,
Flowers have covered the square.

Your soul turns cold, overwhelmed –
What affluent man went offbeat?
But there, not a penny in hand,
The painter stands in the street.

Their meeting was fleeting, of course.
She left on the train in the night.
But in her life there once was
The mad song of roses outside.

The painter lived all alone.
Through much misfortune and gloom.
But in his life there once was
A square full of roses in bloom.

[Cretzulynne]

* * *

Duse-s rîndunele,
Iară,-n fapt de zori,
Cerul pe vîlcele
S-a umplut de grele
Negre oști de ciori.

Noaptea-i amorțită,
Beznă - în ogradă.
Frunză rugenită,
De pe ram clintită,
Vine-n geam să cadă.

Vifor și turbare
Tare-aș vrea s-aud,
Cînd, sfîșietoare,
Glasuri de cocoare
Trec, din nord, spre sud.

Dor, ce mă-nvenini:
Unde să mă duci?
Peste cîmpi străini
Bîntuie ciulini -
Cîrduri de năluci.

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Atîta noapte blîndă, atîta dulce pace!
Pe ape înstelate ce-n albii nu mai sună,
Atît adînc de cer fără prihană tace.
Noi - fericiți și singuri, cu noaptea împreună!

Tu să mă crezi nebun și să mă crezi cum vrei!
Iubirea să mai cuget nu mă lasă.
Cu suflet covîrșit în vraja ei,
Vorbesc. De nici o stavilă cuvîntului nu-i pasă!

Sînt bolnav de un dor ce margini nu mai știe,
Iar, bîntuit de el, eu nu-l mai tăinuiesc:
Voiam să știi de negrăita-mi bucurie
Și voi striga: iubesc! Pe tine te doresc!

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Ce timp de noapte! Aer de cleștar,
Pămîntul de miresme amețit...
Eu, fericit, cu sufletul în jar,
Rosti-voi ce, odată, n-am rostit.

Ții minte oare ultima-ntîlnire?
Tot într-o seară-a fost. Nu se clintea un ram,
Tu așteptai schimbînd nădejdea pe mîhnire,
Căci eu tăceam... Căci eu nu te iubeam.

Minute grele și inima mult grea
Și gînduri supărate, făr' de rost și rînd...
Durea tăcerea ta, durea tăcerea mea -
Zabranic pe-adevăr și pe cuvînt.

Ci-n seara asta, ție sclav, înfiorat,
Îți cat în ochi, destinul să-mi citesc.
Dacă-am tăcut atunci, acum, cu-adevărat
Eu te iubesc. Eu jur că te iubesc!

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Nimeni pe lume, știu, față de mine nu are vreo vină,
Doar că în asta nu am a găsi eu defel mîngîiere.
Ziua pe oameni în gloată îi mînă cu griji fără istov,
Noaptea îi iartă, să-și uite de dînșii în somnul tihnit.
Iară de ce le-ar păsa de acela ce zilele-și trece trîndav,
Noaptea-și petrece în zbucium deșert să slujească netihnei?
Candela zbate-și lumina. În jurul ideii alese
Gînduri sfioase rotesc și e ca și cum curcubeul
Mută culoarea-n culoare. Îmi tremură suflet și cuget.
Inima, cum un Icar și cum fluturii, suie spre focul
Sacrei idei. Iară focul nu iartă. Aripele,-arzînd,
Sîngeră bezna în cerc, în plutiri șovăite prin clipe.
Arsă, voiește să ardă din nou... Și eu totuși, eu încă nu știu
Voia cuiva ce înseamnă și ce ocoli nu se poate...

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[victor_homescu]

- Din Arta Popescu/ Stai în poem ca-n pământ.Ca puroiul în bubă /,un alt poet nouăzecist,mort timpuriu,la,nici măcar,36 de ani,/Nu se poate trăi cinstit și onest/decat dintr-o pensie a morții!/Și asta v-o spun eu, cel care/din 10 în 10 ani/iese de la spitalul de nebuni/ca de la maternitate/,Cristian Popescu (1959-1995) -
(Nu.Caragiale n-a existat. Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilașii de clasa-ntai și să caligrafieze, să scrijelească cu un cuțitaș pe toate țestele scheletelor: made in Romania.Ca să fie morții noștri cei dintai,ăi mai prima dintre toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata de Apoi.Și-a mai existat un băiețel de vreo 6-7 ani, numai în chiloți,l-am văzut eu cu ochii mei-care adormise cerșind, cu mîna-ntinsă, în stația de metrou și oamenii îi puneau mai departe bani în palmă și el se trezea fericit de cît primise în vis.Și-au mai existat și niște mame care-și alăptau cu greu copiii, de la colțul ochilor, cu lacrimă, nu de la țîță, cu lapte.Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume și pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea,li s-a spus simplu: Caragiale)
&
El e vesel acolo, sus. Stă în poziţie de drepţi şi are în
jurul capului, aşa o lumină la care duce mereu mâna ca la
chipiu. Şi salută. Şi eu o duc bine. Stau întins în pat cu faţa
în sus, îmi aşez mănuşile lui de piele vechi şi roase pe piept.
Ca să adorm mai uşor. Am un somn odihnitor. Când ţin
ochii închişi semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cât
mai mult timp şi mă gândesc la adâncul ăla că-l înghite pe
el, ca pe miez de pâine. Hai, poemule, să-l impresionăm
pe tata, să-i dea lacrimile, să l cinstească lumea şi acolo,
sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond şi ochi
albaştri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept
drept poză de iubită. Îi mângâi umărul alb. Poza ta dată cu
cremă neagră pe ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind.
(local familial)
(....)
Dar mai ales a existat o baladă numită „Miorița”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea și-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult și cu care vorbea și se-nțelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Și toată lumea din acea țară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpînului ei drag? Dar nimeni n-avea puterea să-și spună în față adevărul adevărat. Și anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali și le-a spus: „Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mîndră crăiasă, cu a lumii mireasă. Sînt singură și ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sînt foarte rău bolnavă. Veniți să-i tragem un chef.
(...)
Atentie, Domnule Cititor!
Tu, Duhovnic fara voie al
Tuturor Poetilor Lumii!
Crede-ma pe cuvint :
Rugaciunea Ta pentru Ei
E singura forma de lectura
Eficienta,Reala!!!
(...)
Nu știu dacă pot să mă fac înțeles.Oricum,asta e.
Salvează-mă,
domnișoară-cititoare-frumoasă-și-trecătoare!
Viața mea de apoi, Dă-mi și mie
un telefon.
(...)
Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate,
ce linişte, mamă. Acolo, sub pansament, strâns bine,
unde zvâcneşte pulsul, unde pulsează perna sub cap,
zvâcneşte ca o inimă albă, moale şi mare; şi o strângi în
braţe. Somnul tău e ca şi atunci când deschizi înspre seară
fereastra şi se umple camera cu răcoare. Mama răspunde
manechinelor din vitrine cu un zâmbet, cu o fluturare
de mână. Mama cântă la pian şi muzica ei are miros de
tei şi de sudoare. Mama şterge pianul de praf când cântă.
Ne a rugat ca atunci, când o fi, să udăm în fiecare săptămână
cu parfum bun pământul ei, de deasupra. Mama
mi a cusut o cămaşă de vară din umbra ei. Stă ascunsă
în spatele pozei şi ascultă cum îi spun acest poem. Ochii
s or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară.
O lumină blândă care face rotocoale se ridică uşor înspre
tavan şi n cameră miroase a tei şi a prăjeală.
(...)
(Antiportret)
Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici
foarte. Si nici macar Popescu. Nu. Nici macar atat. Sa stai,
asa, si sa muncesti la cresterea parului si-a unghiilor tale,
sa lucrezi la curgerea boabelor de sudoare si, mai ales, Ia
curgerea lacrimilor. Siroi.
Numai sa stai. Nemiscat.Si sa-ti albeasca parul pe-o
singura parte. Aratand rasaritul.Sa-mi albeasca firele din cap
doar pentru ca m-au tras Inger-ingerasii Dumitale de ele,
doar asa, ca mi-au tras gandurile de par - nu prea tare - cum
tragi papusile de sfori ca sa se bucure copiii. Numai de-asta
sa-mi albeasca firele, Doamne.Aratand mereu rasaritul.
Mie sa-mi dai exact chipul care lipseste din toate
cartoanele alea pitoresti, atractive, desi baga capul prin
ele oamenii la balci. Sa fie ei, nu eu. si nici macar atat.
Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte.Si nici macar
Popescu. Nu. Nici macar atat.
Sa nu mai scriu... Sa-mi publice, asa, postum, doar
buletinul - in cinzescinci de mii de exemplare, editie de
lux. Cu toate pozele de buletin din Bucuresti, cu toate
capetele lor amestecate intre ele. ,Asa, ca si cum ar fi un
lemn de icoana gata pregatit sa se picteze icoana pe el.
Statuia mea de mult e gata. Si se va dezveli doar dupa
sapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pamant. Statuia asta
comemorativa. Pe dinauntru. Scheletul. A fiecaruia ;si-a
tuturor. Oricand in pozitie de drepti. Nu, Doamne. Nici mai,
nici chiar, nici prea, nici foarte. Si nici macar Popescu. Nu.
Nici macar atat.
Si-mi dai acum numai un strop din linistea ce zace-n
capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cismigiu.
Atat. Sa mai fumez, asa, o tigara, visand ca eu am fost modelul dupa care s-a desenat acel schior razand in soare, zburand pe pante abrupte, survoland muntii intregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de tigari ,,Bucegi".Da, Doamne. Sa stau linstit. Ca un azil de batrani. Cu totii nemiscati. Aproape aliniati. Cu parul albindu-le numai pe-o parte, cum creste muschiul pe copaci. Dar aratand rasaritul.Asa sa ma. prinda. intotdeauna sfarsitul.
Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte.Si nici macar
Popescu. Nu, Doamne. Nici macar atat.
(...)
Eu tac cel mai frumos și mai
expresiv
într-o poză de la un an jumate,
în pielea goală și c-o minge
mare în mîini,
ca o sferă cerească.
(Dac-aș fi ajuns dictator
numai această fotografie
aș fi permis să-mi fie făcută
publică,
purtată la manifestații și pusă pe
pereți.)
Dar, de obicei, vorbesc, vorbesc
și iar vorbesc…
Ca și cățeaua cu țîțele supte și
lăsate
care lingea resturi de ulei și
zeamă de ficat
de pe-o hîrtie murdară pe sub
mesele restaurantului
ca să le transforme în lapte alb
și bun
pentru căței – așa și eu:
încerc să scot tăcere din vorbe.
Degeaba.
(...)
Caragiale n-a existat. A existat numai o țară frumoasă și tristă.

Arta Popescu,Editura Tracus Arte,2016,prefata Mircea Martin.

[victor_homescu]

Marko Pogačar ,n.1984,Split,Croatia

Frumos e să respiri aerul de primăvară la Socea
şi în acelaşi timp să nu fii mahmur.
să absorbi picăturile din izvor şi apoi să curgi în ele.
frumos e să te simţi bine. să ai putere
pentru orice formă de credinţă care nu-i face rău altuia,
deci, a nu avea.
de asemenea frumos e să trăieşti pe Bosutska
şi să crezi că există.
în fiecare dimineaţă să intri în magazin şi să cumperi pâine, s-o mănânci
deasupra ziarelor pe care le-ai găsit în cutia poştală.
frumos e când poşta te găseşte şi când poţi să găseşti poşta.
găsirea e, în general, plăcută.
să găseşti un chip familiar când treci pe lângă stadion
sau pe lângă o universitate mai slabă. rânjetul e frumos.
e frumos să găseşti un punct.
cuţitul pentru întins pe care l-ai pierdut de mult şi acum e mătăsos
batalionul îngerilor de paradă îşi coboară urechile de fier
şi aceasta deja se învecinează cu oribilul. totul este la limita oribilului,
şi aceasta este de asemenea frumos.
să dezlipeşti guma de mestecat din talpa pantofilor uşori, răutate care îţi
deranjează echilibrul şi explică gravitaţia.
Newton e frumos. Brodski e frumos.
baricadele sunt miezul artei şi faptul acesta e incoruptibil.
când punk-ul perfect cântă când o zăreşti pe Anna Karina când se
întunecă luna când se ridică steagurile când se
desparte marea moartă. a se plimba e frumos. a se îneca.
ceea ce e frumos pentru mine pentru alţii e periculos.
a respira cu greutate pentru că aerul este saturat cu pini. a vorbi limba croată.
a aluneca. de asemenea şi viceversa.
frumoase sunt ferestrele pe care le poţi deschide
şi prin ele să atingi norii. Mosorul este frumos.
frumos e să mergi, să te caţări şi să crezi în vârf, să ştii
în ce an s-a terminat războiul când este ziua eliberării să respecţi
ziua femeii ziua mamei să iubeşti violetele,
să te dezbraci. să pici. să fi sigur că pici, iar apoi să tresari.
să te trezeşti. să tai. să împuşti nenecesar de lungi rafalele numelui tău,
să fii tragic în mod sistematic.
(Frumos E )
&
Îndes noaptea într-un e-mail hain
și-l trimit la tot poporul.
totuși pentru o poezie trebuie mai mult;
e prea ușor să pleci doar așa.
trebuie, de exemplu,
să spui: e duminică, după-amiaza devreme
băieții strigă undeva
pentru că echipa lor a câștigat,
vara și-a julit genunchii, și-a ridicat părul,
ceea ce se vede mai ales la fete.
să spui să pleci, să te îmbulzești în sine
un bulgăre de caimac bătut în cer,
în timp ce cuvintele sub masă sunt chircite
ca niște labe, mirosurile ude și groase,
șoarecii sufletului. mai mult. totuși trebuie
mai mult. și intru în poezie brusc
ca pula în micul Iisus:
e o duminică fierbinte, după-amiaza devreme
iar oamenii înnebuniți de lumină așteaptă
dimineața să deschidă poșta.
( Duminică, după-amiază devreme )
&
Mierea se topeşte în ceai, complet, spre deosebire de mine în tine
şi de tine în muzica clasică,
apeluri prea lungi de telefon, niciodată nu-i loc când ai nevoie
de o masă liberă, lifturi mereu stricate,
scări desfăşurate la infinit, precum o discuţie despre politică,
şi chiar când cineva observă că totalitarismul şi democraţia
se deosebesc doar în sistemul de numerotare
dispare imaginea şi totul începe din nou: vocile se scurg din ziduri,
complet necorporale, seara se lasă în palme, precum un miner
în mină; totuşi, pantofii lăsaţi
în faţa uşii arată că există oameni vii. dar ce înseamnă a trăi,
în timp ce iarna vine rostogolindu-se precum suflul rece din gâtul meu
şi-şi face cuibul într-un alfabet întunecat; toţi aceşti oameni necunoscuţi
şi grăbiţi, cu nume cunoscute, după-amiaza ruptă în două, precum Coreea,
ceaiul în care mierea s-a topit deja până la capăt, inseparabil,
şi acea soluţie vâscoasă e dragostea; cum să se ajungă la tine; cum să fii prinsă?
(Vecinilor,Carnea mea de dimineata e un steag lasat jos )
(2015,Editura Tracus Arte, volumul Ținutul negru,Marko Pogačar ,traducere din limba croată, Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić)

[Cretzulynne]

* * *

Va fi și mîine vreme bună,
Lăstunii zboară fulgerat.
Apusu-n vatra lui s-adună
Cu purpură de jar curat.

În golf corăbii dorm ca moarte
Sub flamuri fără de mișcare.
Fugit-au zările departe
Și geana-ntinsului de mare.

Scad raze-n taină din putere,
Cum blînde umbrele s-așează,
Iar tot nu simți că ziua piere
Și nu gîndești că se-nnoptează.

(1854, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

A zilei zare după munți pieri,
Învins e codrul greu de liniști grele...
Ci, în curînd, iubito, vei veni
Pe țărmul amuțit al veghii mele ?

Melodiosul glas oare-n curînd
Va rupe așteptarea-nfrigurată ?
Și în curînd la pieptu-mi tresăltînd
Vei fi un foc și o dorință toată ?

Plutesc pe ape cețuri lucitoare,
Ușoare ca și voalul tău, stăpînă,
E ceasul zînelor! Veni-vei oare
Tu, dintre zîne cea mai dulce zînă ?

Ori noaptea, umbra și cu tine,-ntru otravă,
Un vis ivit-ați și întors din mers
Și amăgit am fost de-o patimă bolnavă,
Al cărei jar s-a-nmormînta în vers ?

(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Ieri seară,-ncununată-n floare, ai privit
Cristaluri de fereastră ce răsfrîng
Albastrul cer înalt, de stele viscolit,
Aleea plopilor în tremur nesfîrșit,
Ieșind în umbră grea ca-ntr-un adînc.

Tu, poate, ai uitat în sală, înapoi,
Și roiuri de lumini și vorbă înflorită,
Al valsului vîrtej, de muzici aprig roi...
Eu te gîndeam o primăvară-n toi,
Iar tu? Prea minunată și mîhnită.

Ți-ai spus tu deci că-n chioșcu-nsingurat
Te-aștept și-n deznădejde și cu flori,
În beznă, umilit și supărat,
Cu ochi păienjeniți de cît te-am căutat
Pe la ferești în vesele vîltori ?

(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Viscol, viscolind,
Drum a măturat.
Luna, bănuind,
Cată peste sat.

Ieși la geam de-i sta –
Ce-i pân' a greși?
Zori vor lumina,
Urmele-or ivi.

Slobozi, pe afară,
Cîinii, răi, se țin.
”Vină-n astă-seară” –
Pot ca să nu vin?

Sar ca-ntotdeauna
Gardul de nuia –
Soacra și cu luna,
Poate, n-or vedea.

(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Ci să mă uiți tu, om nesăbuit,
Spre dulcea-ți fericire.
Sînt chip din gîndul tău cioplit,
Dorești o nălucire.

Și crede tu, cel rătăcit în vis
Și în suspin și chin,
Cu cît aproape par că ți-s,
Cu-atîta-mi ești străin.

Așa copii, ademeniți de lună
Ce-n unde tremură zîmbind,
S-aruncă-n vis, iar zbatere nebună
Destramă chip de-argint.

Spre nici un bine lacrimile-ți nu-s,
Și nu te-ncrede-n vis,
Că-n ceruri luminează luna, sus,
Nu ție, ci-n abis.

(1855, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

În codri din ținut străin
De-al oamenilor chef abraș,
Ca-n vis, chemat eu sînt să vin
La primitorul tău sălaș.

Tu, sub sălbatecul parfum
Al codrilor și blîndei sări,
Răsai în capătul de drum
Plutind pe șubredele scări.

În clipă limpede și rece,
Tu, roșă, mîinile îmi iei,
Pe cînd, prelung și moale, trece
Zefir tîrziu prin crengi de tei.

(1856, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Sub nopți de primăveri, pămînt;
Prin mișcătoare neguri, gîndul,
Străin de-al vieții sterp frămînt,
Silit a-i asculta frămîntul.

Din neființă ies și vin
Spre el cuvînt și necuvînt,
Ademenind, sunînd a plin,
Din veci în pururea curgînd.

Ci iată zorii! Umbre mor,
Învolburate neguri cad.
Spre timp de zi fără de nor
S-avîntă gîndu-nseninat.

(1856, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Eu n-oi chema nicicum pierduta bucurie,
Spre-a-mi dogori-n deșert răcitul sînge iarăși;
Nu voi chema nici tineri ani departe mie
Și dragostea nebună, cu care-au fost tovarăși.

Pleca-voi liniștit întru puterea de ne-nvins,
O singură dorință neizbutind s-ascund:
Ca vînt de toamnă patimi să-mi fi stins,
Cum zilele îmi rup din părul cel cărunt.

Iar scape-mi sufletul bolnav, sătul de lume,
Ușor de lanțul lumii, ușor să pot începe
Trai nou pe-un mal pierdut de apă fără nume,
Sub dealuri sinilii, lîngă tăcute stepe,

Și unde meri și pruni cu floarea s-or întrece,
Și unde-s nori puțini și vremile-s blajine,
Și sălcii se apleacă în clară undă rece,
Și strînge seara-n stup cumințile albine.

Iar poate, tot sperînd, eu zări am să scrutez,
Tînjind după prieteni și dulcele lor cor,
Curatele lor inimi, cum luna noaptea-n miez,
Gingașe - cînt de muză - sufletele lor,

Acolo, în sfîrșit, ce-am jinduit să dobîndesc,
Am plănuit, am așteptat, voi dobîndi în ani tîrzii,
Și, din tihnit liman de ideal lumesc,
Eu, surîzînd, voi trece-n tărîm de veșnicii.

(1857, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Grădina ta văzut-am iară.
Cărări știute-am străbătut
Pe unde-n altă primăvară
Noi rătăcit-am și-am tăcut.

Vai biata-mi inimă tînjea
De teamă și nădejde plină,
Ci frunza crudă nu putea
Să pună stavilă-n lumină.

Acum, sub ram și umbra-i deasă,
Și-n ierburi, fum de mirodenii...
Iar ce mîhnire grea se lasă
Din vegetalele muțenii!

Privighetori, uitînd de sine,
Își cearcă rar vrăjitul flaut.
Sub verzi boltiri de pace pline
Eu în deșert colind și caut.

(1857, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

* * *

Minunată cununa-ți în zori,
Amfitrite, din mare răsare!
În sidef străveziu și bujori
Se ridică Eos de sub zare!

Pe nisip, de talazuri uitat,
Brîu de ierburi marine se-ntinde,
Pe cînd cerul în golf răsturnat
Foc albastru sub ape aprinde.

Prins ostrovu-i în vis fără pată,
În gingașă lumină și nouă...
Aiurînd către unda sărată,
Înstelat este stuhul de rouă.

(1857, Volum "Poezii fără titlu", de A. Fet)

[Cretzulynne]

Oh don't you know how dark the forest grows
Proud traveller, a million miles from home
Buried in your soul is a fire so warm
It quells all the demons, at least until dawn

I planted a new seed every mile or so
Rustic old landmarks by the time you grow old
Followed your footsteps into the sun
Planted you a forest so you can walk on

Don't you be tempted by any steel cage
And don't let your passion die as you age
You're not meant for a life on the run
You and the forest will soon become one

Sorrowful infants and mothers of scorn
Crowd all those cities you've passed by before
Glistening doves and love's lightning spear
Reveal the bends in the trail you hold dear

Their machinery grinds like a mad wolverine
As smokestacks pollute the birth of a spring
Don't look back on the damage they've done
the bleakest of winters still sees the sun

When your time passes don't cry or sigh
Just stay with the trail til the last breaths of life
Turn your body into cold winter stone
Heed the season's changes, you're not yet old

Life on the Run - a song about naturalism, by VladM (http://www.harmonycentral.com/forum/forum/Forums_General/acapella-37/303660-)

[Cretzulynne]

Ochii

Azuri şi bruni, lucind fierbinte,
vedeau lumina-n zori adîncă;
azi dorm prin funduri de morminte,
şi soarele răsare încă.

Plăceri mai dulci decît acele
de zi cu zi în nopţi avură.
Şi-acum lucesc pe boltă stele,
şi ochii umbrele-i umplură.

Nu, nu-s orfane de privire
orbitele, nu e posibil!
S-or fi sucit spre altă fire,
spre ce se cheamă invizibil,

şi precum aştrii ce coboară
se mută-n alte constelaţii,
nu cred că ochii pot să moară,
pot doar să doarmă-n alte spaţii.

Azuri şi bruni, lucind 'nainte,
deschişi spre bolta cea adîncă,
frumoşii ochi de prin morminte
privesc spre noi şi-ntreabă încă.

Sully Prudhomme, primul câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, conferit de Academia Suedeză